Tema 3:Statul și politică

Lecția 4- Ideologii și regimuri democratice

● Democraţia (din limba greacă demos = popor, kratos = putere) este forma opusă
totalitarismului (puterea aparține poporului), este cuprinsă în spectrul politic între extremă
dreaptă şi cea stângă şi cuprinde mai multe viziuni politice. Ca şi ideologie, democraţia se
caracterizează prin:

-separaţia puterilor în stat

-libertatea de exprimare
- garantarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
- alegeri libere
- pluralism politic
-pluripartidism
-sufragiu universal
-toleranţă religioasă
-încurajarea manifestărilor culturale
-libertatea de asociere
-libertatea mass-mediei
- independenţa justiţiei
- statutul minorităţilor

– În perioada interbelică, regimurile democratice s-au menținut în statele în care democrația

era suficient de consolidată pentru a face față problemelor economice, tensiunilor sociale și
ascensiunii extremismului de stanga sau de dreapta: Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Elveția, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda; România (până în 1938)
– Aceste state au făcut eforturi pentru menținerea păcii, sprijinindu-se pe Societatea
Națiunilor; politica conciliatorismului față de Germania și Italia s-a dovedit falimentară
– După Al Doilea Război Mondial, regimurile democratice au existat în Occidentul Europei,
separat de blocul comunist prin „Cortina de Fier”(o linie de la M. Baltică la M. Adriatica)
– După 1989, statele comuniste optează pentru regimuri politice democratice

● Marea Britanie – monarhie constituțională

– șeful statului este monarhul (cu atribuții mai mult simbolice),
– Parlamentul deține atribuții sporite: – desemnează premierul
– controlează activitatea guvernului, hotărând în chestiuni de politică internă și externă
– poate destitui guvernul printr-un vot de neîncredere
Modelu englez (la fel cu cel din SUA) presupune 2 partide politice mari care alternează la
guvernare: Partidul Conservator și Partidul Laburist (o variantă a socialismului)

● Franța – republică prezidențială

– șeful statului (președintele) are o poziție superioară în raport cu Parlamentul:
– este ales prin vot universal, direct de către cetățeni
– este șef al guvernului, numind membrii lui
– se ocupă de politică externă și de apărare (comandant suprem al armatei)
– aprobă legile și poate dizolva Parlamentul
Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare
prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, niciun partid nu
câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

● Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Majoritatea statelor europene care avusesem regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea
(adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în
stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai
întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au fost
S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor
europene.
O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la
sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul
lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea
dictaturii proletariatului. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a
unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii,
concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de
protecţie socială.
Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării
populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii ’20, din
numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni
îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi
dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

● Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a
secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor
la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar
şi a fermierilor, şomaj.

Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a avut loc datorită speculațiilor din anii 1929 și a
reglementării sistemului bancar și bursier. Sute de mii de americani investeau pe bursă în
acțiuni dintre care multe nu valorau sumele pentru cât se tranzacționează. Mulți dintre
jucătorii de pe bursă investeau bani împrumutați. Brokerii în mod regulat își împrumută
clienții mici investitori cu mai mult de două treimi din valoarea acțiunilor pe care le cumpărau
clienții, astfel că peste 8,5 miliarde de dolari erau contabilizează ca împrumuturi, valoare
care depășea cantitatea de bani care circulă în SUA pe vremea aceea. Pentru faptul că
valoarea nominală a acțiunilor creștea neîncetat, acest lucru a încurajat lumea să
investească, sperând că valoarea acțiunilor cumpărate va crește, aducând astfel câștiguri.
Astfel au apărut „bulele speculative”. După un vârf , la 24 octombrie 1929(„marțea neagră”)
indicele Dow Jones a scăzut (s-au spart bulele speculative). Bursa era caracterizată prin
faptul că, datorită panicii, toată lumea dorea să-și vândă acțiunile și foarte puțini erau dispuși
să cumpere acțiuni, astfel că valoarea marii majorități a acțiunilor a scăzut dramatic.

Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politică liberală tradiţională, care
presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai
importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale
preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii,
a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite
fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe
state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste,
mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol
politic important.

● Regimurile democratice occidentale în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a
regrupat majoritatea populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-
au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic.
Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere
faţă de regimurile democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia
suprastatala care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile
regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin liberă circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a
statelor Europei Occidentale.
După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic
tocmai pentru că acest model de regim politic a generat bunăstare în Occident.