Enigma Otiliei

de George Călinescu
-Particularități de constructie a unui personaj-

Publicat în anul 1938 romanul „Enigma Otiliei”, este menit să iustreze

convingerile teoretice ale lui G. Călinescu. Criticul s-a manifestat și în domeniul
literar, fiind autorul unor romane construite pe modelul balzacian, dar și a unor
piese de teatru sau poezii.

„Enigma Otiliei” este al doilea roman al lui Călinescu și este scris pe

fondul polemicii purtate de acesta cu Camil Petrescu pe tema romanului.
Călinescu considera că modelul procustian cultivat de Camil Petrescu nu se
potrivește spiritului și implicit romanului românesc și considera că acesta este
formula estetica a realismului balzacian. Cu toate acestea, Călinescu depășește
modelul balzacian, Manolescu afirmând de altfel că în romanele călinesciene
există „un balzacianism fără Balzac”.

Otilia este unul dintre personajele centrale ale romanului „Enigma

Otiliei”, numele ei regăsindu-se și în titlu. Este o tânără de optsprezece ani, fiica
celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată
care murise dupa cinci ani de căsnicie, și-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu
îndatorirea creșterii Otiliei. Costache o crește ca pe fiica lui, dar avariția și frica
de reacția surorii sale îl împiedică.

Otilia cânta foarte bine la pian, talent pe care îl moștenise de la mama ei

așa cum recunoaște însuși Giurgiuveanu, este studentă la Conservator și
visează să devină actriță. Cunoaște franceza și germana și citește în aceste două
limbi cărți împrumutate de la Pascalopol.

Portretul fizic este realizat de către narator, acesta fiind un element de

structură a textului, semnificativ pentru construcția personajelor. Acest portret
se completează pe parcursul romanului de fiecare dată fiind realizat de narator
din perspectiva lui Felix și sugerează indirect trăsăturile sale morale de
delicatețe tinerețe, farmec, distincție inocență și maturitate.
 Inițial Otiliei ii sunt evidențiate câteva elemente portretistice „cap
prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri, ca apoi să i se
realizeze un portret mai amplu: „fata părea sa aiba optsprezece – nousprezece
ani”, „Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii”.

Alături de narator, o modalitate importanta de caracterizare a

personajelor este cea indirecta, trăsăturile fetei reieșind din fapte, actiuni,
gesturi, vorbe și gânduri. Otilia este un personaj complex, cu un comportament
derutant, fiind capabilă de emoții puternice apoi trecand brusc de la o stare la
alta, imprastiata si visatoare uneori, dovedind alteori, in mod surprinzator
luciditate. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi
timp: alearga desculta prin iarba din curte, se urca pe stogurile de fan in
Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucida si
matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care cei doi nu se pot
casatori: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand
sunt contrazisa”.

Descrierea detaliata a camerei sugereaza, indirect firea enigmatica a

Otiliei: „o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu trei sertare, [...], un scaun
rotativ pentru pian, ar putea simboliza firea ei imprevizibila ( motivul oglinzilor).
Dezordinea tinereasca a lucrurilor aruncate si amestecate trimit catre
exuberanta juvenila, catre un univers spiritual al „ascunzisului feminin” cum
spune naratorul.

Statutul moral si psihologic se contureaza si din actiunile Otiliei, din

starile si atitudinile ei, din temperamentul pe care il are si mai ales din
comportament. De altfel, N.Manolescu in „Arca lui Noe” isi exprima ideea ca in
cazul Otiliei se poate vorbi de comportamentism.

De-a lungul romanului, Otilia va fi caracterizata si de celelalte personaje.

Este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in constiinta
celorlalte personaje, in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare Mos
Costache o iubeste pe Otilia, „pe fe-fetita mea”, el fiind „papa” care primeste
de la ea un strop de tinerete si lumina Felix vede in Otilia „o fata admirabila,
superioara, pe care n-o intelege”, Pascalopol o priveste ca pe femeia in
devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern si ce e viril” in
dragostea lui pentru tanara, pe care o considera „o artista” si care il incanta si il
emotioneaza: „e ca o randunica”. Felix si Pascalopol ii creeaza Otiliei un portret
favorabil, in timp ce Aglae o considera „o zanatica”, „o dezmatata” care
suceste capul baietilor „ de familie iar Aurica o uraste si o invidiaza pentru ca
are succes la barbati. Cea mai apropiata de realitatate este perceptia lui
Stanica, care o vede pe Otilia ca pe o femeie cu „spirit practi” care stie ce vrea
si cum sa se decurce in viata: „desteapta fata”.

O trasatura a fetei este caracterul ei capricios, semn al unui

temperament vulcanic care o face sa treaca brusc de la o stare la alta. O
secventa relevanta pentru a evidentia aceasta trasatura se regaseste in al
doilea capitol al romanului. Trezit din somn a doua zi dupa sosirea la tutorele
sau, Felix o intalneste pe Otilia care ii aseaza in brate o rochie si o serie de
maruntisuri, cerandu-i sa o urmeze. Dar, cand ajung in camera in care se afla
pianul, fata il abandoneaza pe tanar si incepe sa interpreteze un cantec la
moda, foarte sentimental, pe care nu il finalizeaza si trece brusc la o melodie
clasica, furtunoasa, ca apoi, la fel de brusc, sa tranteasca capacul pentru
claviatura si sa-si manifeste dorinta de a alerga prin curte. Cele doua secvente
muzicale pe care Otilia le canta la pian surprind conflictul interior al fetei,
tumultul ei sufletesc.

O altă secvență ce surprinde această trăsătură este cea din finalul

romanului. Otilia intră în camera lui Felix sugerându-i să trăiască împreună fără
a se căsători. Acesta refuzând, considerând gestul ca o dovadă de iubire,
doarme pe o canapea, în timp ce Otilia rămâne în patul lui. A doua zi, află cu
surprindere că fata a plecat cu tot cu geamantan la Paris împreună cu
Pascalopol. Comportamentul contradictoriu al fetei îl intrigă pe Felix, deși
gestul fetei demonstrează felul ei realist de a se raporta la propriul destin.

Consider că în construcția personajului se reflectă ideea că Otilia

întruchipează eternul feminin. Ea este o enigmă pentru cei doi bărbați care o
iubesc în moduri diferite. Felix și Pascalopol. Dacă în cazul lui Felix, caracterul
enigmatic al Otiliei reiese din gesturile contradictorii ale fetei, pentru
Pascalopol, Otilia va rămâne o enigmă până la sfârșit: El ii mărturisește lui Felix
că Otilia i-a mărturisit că dacă ar ști că suferă, nu ar evita să-l înșele cu Felix: „A
fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
 Roman reprezentativ pentru perioada interbelică, „Enigma Otiliei”,
rămâne una dintre cele mai cunoscute creații literare ale lui G. Călinescu, un
roman ce surprinde prin viziunea realistă despre lume a acestuia dar și prin
modul în care reflectă psihologia societății Bucureștiului de la început de secol
XX.