Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INJECŢII
Medicamentul este orice substanţă simplă sau asociere de substanţe, de origine naturală
( minerală, vegetală, animală, biologică ), semisintetică sau sintetică, care administrată unui
organism viu, în doză corespunzătoare, în timp util şi la intervale de timp potrivite, previne,
ameliorează sau vindecă o boală sau unele simptome ale ei sau o diagnostichează.
a) orice substanţă sau combinaţie de substanţe prezentată ca având proprietăţi pentru tratarea
sau prevenirea bolilor la om; sau
b) orice substanţă sau combinaţie de substanţe care poate fi folosită sau administrată la om, fie
pentru restabilirea, corectarea sau modificarea funcţiilor fiziologice prin exercitarea unei
acţiuni farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui diagnostic
medical.
Nu faceţi aproximări ale dozelor prescrise, în caz că seringa sau pipeta nu sunt
calibrate la dozele prescrise. Căutaţi o seringă adaptată corect dozei de administrat!
Nu-i administraţi copilului o doză mai mare decât este menţionată pe reţetă sau în
instrucţiunile de administrare.
Avantajele pe care le oferă calea parenterală faţă de celelalte căi sunt următoarele:
- ocolirea tubului digestiv în cazul medicamentelor sensibile sau care sunt distruse sub
acţiunea sucurilor digestive
- se poate folosi atunci când calea orală este inutilizabilă (stenoze esofagiene sau pilorice,
ocluzii intestinale, etc.);
Dificultăţile folosirii căii parenterale provin din partea bolnavilor, pe de o parte datorită fricii
de înţepătură, iar pe de altă parte datorită unor infecţii locale (foliculite, dermite), care nu
permit efectuarea injecţiilor în anumite zone de elecţie.
intravenoase;
intradermice;
subcutanate;
intra-arteriale.
1. Materiale necesare
Pentru efectuarea injecţiilor sunt necesare: seringi de unică folosinţă cu capacitate adecvată
volumului sterile, ace tubulare de diferite tipuri şi mărimi sterile, soluţii antiseptice, vată sau
comprese de tifon sterile, garou, benzi adezive.
1.1. Seringile sunt utilizate în terapeutică de peste 100 de ani. Printre primele seringi folosite
a fost seringa Pravaz care avea pistonul din talpă, ceea ce nu permitea sterilizarea ei.
Cu timpul seringile s-au perfecţionat, fiind confecţionate din metal, sticlă, material
plastic,permiţând sterilizarea lor prin diverse metode (autoclavare, fierbere, radiaţii).
Actualmente se folosesc doar seringi din material plastic, de unică folosinţă, normele de
asepsie şi antisepsie actuale nemai permiţând refolosirea lor.
Acestea se livrează sterilizate, înfoliate, cu sau fără ace alăturate. Calibrul lor variază, în
funcţie de cantitatea de substanţă ce trebuie administrată, existând astfel seringi de 2 ml, 5
ml, 10 ml, 20 ml, 50 ml
Există şi tipuri speciale de seringi, precum seringa „fiolă”, confecţionată din material plastic,
ce se livrează cu acul montat şi substanţa se administrat încărcată. Totul este ambalat într-un
material vidat, ce-i păstrează sterilitatea. Conţine o singură doză şi începe să fie utilizată pe
scară din ce în ce mai largă (de exemplu pentru heparinele cu greutate moleculară mică,
diverse vaccinuri, etc.).
Unele seringi prezintă gradaţii specifice unităţilor de măsură ale substanţelor administrate (de
exemplu seringile pentru administrarea insulinei la diabetici). Ele vor fi utilizate numai pentru
substanţele respective, orice altă întrebuinţare fiind interzisă, datorită imposibilităţii dozării
corecte a altor substanţe.
Orice seringă, indiferent de tipul şi capacitatea sa, pentru a putea fi folosită în condiţii
corespunzătoare, trebuie să îndeplinească nişte condiţii:
Acele şi seringile sterile, de unică folosinţă, trebuie să fie manipulate cu atenţie, astfel
încât să nu se producă atingerea, contaminarea în timpul manevrelor de pregătire,
precum şi în timpul manevrei de penetrare a pielii şi ţesuturilor.
Dacă, din greşeală s-a atins acul steril de orice fel de obiecte din jur, acesta trebuie
schimbat cu un alt ac steril!
Dimensiunile acelor variază în funcţie de utilizarea lor. Astfel, acele folosite pentru:
- anestezia peridurală şi rahidiană sunt lungi 12-14 cm, subţiri 4/10 – 6/10, cu bizoul
scurt;
Acele de puncţii sunt de obicei lungi, groase, cu bizoul bine ascuţit, de dimensiuni adaptate
pentru fiecare puncţie; mandrenul este un fir metalic mai lung decât acul, a cărui grosime se
adaptează la grosimea acului, care are rolul de a-i menţine permeabilitatea şi de a-i proteja
vârful.
1.3. Substanţele injectabile sunt livrate în fiole, flacoane, pungi de plastic sau borcane,
conţinutul lor fiind steril, în stare lichidă sau sub formă de pulbere. În ultimul caz fiola este
însoţită şi de un solvent şi se va dizolva înaintea administrării.
Flacoanele conţin de obicei substanţe în cantitate mai mare, care se administrează în câteva
doze sau în perfuzie. Ele pot fin în stare lichidă (insulină, dextran) sau sub formă de pulbere
(penicilină, cefalosporine), care se dizolvă înainte de administrare. Flacoanele sunt acoperite
cu un dop de cauciuc prin care se face dizolvarea şi extragerea substanţelor şi care datorită
elasticităţii sale asigură o bună etanşeitate.
Borcanele sunt folosite din ce în ce mai rar, conţinând substanţe preparate pentru
administrare în perfuzii. În ultima perioadă se tinde spre înlocuirea borcanelor şi flacoanelor
cu pungi de material plastic ce conţin aceleaşi substanţe, în diferite concentraţii, preparate de
industria de medicamente.
1.4. Soluţiile antiseptice sunt utilizate pentru degresarea şi aseptizarea pielii de la locul
injecţiei, cele uzuale fiind de tipul povidona iodată ( betadina ) şi alcoolului sanitar.
Betadina soluţie - este un agent antiseptic cu spectru larg, acţionând împotriva bacteriilor,
virusurilor, fungilor şi protozoarelor.
Se foloseste pentru dezinfecţia tegumentelor înaintea injecţiilor, transfuziilor, perfuziilor,
recoltării probelor de sânge, biopsiilor; pentru asepsia rănilor, arsurilor tegumentare,
dezinfecţia preoperatorie a pielii şi mucoaselor. De asemenea, poate fi folosită pentru băi
preoperatorii (dezinfecţia totală sau parţială a pacienţilor). ATENȚIE la pacienţii alergici la
iod!
2. Tehnica injectării
pregătirea seringii,
Se ia fiola în mână şi prin lovituri bruşte cu degetul sau prin scuturare se goleşte
lichidul din gâtul acesteia.
ATENȚIE! Trebuie dezinfectat cu soluţie dezinfectantă dopul flaconului sau gâtul fiolei,
înainte de a rupe gâtul fiolei şi a introduce acul adaptat la o seringă, în vederea
încărcării / administrării medicamentului respectiv!
Se rupe partea superioară a fiolei şi se introduce acul în fiolă.
Se aspiră cu grijă conţinutul, având grijă ca vârful acului să fie acoperit în permanenţă
de lichid, fără a atinge cu acul vârful fiolei.
Ţinând seringa îndreptată cu acul în sus se elimină bulele de aer rămase până la
apariţia primei picături de lichid pe vârful acului.
Tegumentul zonei respective va trebui să fie indemn, fără leziuni sau infecţii.
Căi de administrare
Regiunea de elecţie - faţă interioară a antebraţului, fiind mai accesibilă şi lipsită de foliculi
piloşi ( iar la nevoie oricare altă regiune).
Injecţiile intradermice sunt utilizate pentru realizarea unor reacţii biologice în scop
diagnostic şi pentru testarea sensibilităţii organismului la anumite substanţe care urmează a fi
injectate i.v. sau i.m. în scop terapeutic, substanţe ce pot determina reacţii alergice.
Vârful acului trebuie să se oprească strict în derm, nu se va pătrunde mai mult de 2-3
mm sub un unghi de 10-15º
Dacă injecţia este corect făcută, la locul injectării apare o mică papulă iar pielea ia
aspectul unei „coji de portocală”.
urticaria
urticaria
urticaria
RASH - Erupţie cutanată de scurtă durată, caracterizată tipic prin înroşire, fie sub
formă de pete discrete roşii fie o înroşire generalizată care poate fi acompaniată de
prurit.
Hives = urticarie
Intervenţii în caz de şoc anafilactic sunt: adrenalina administrată subcutanat
1/1000 0,2 -0,5 ml s.c. sau i.m. până la trei doze la interval de 1-5 min şi nu intravenos
(creşte brutal TA) sau hidrocortizon hemisuccinat (i.v.)!
Inaintea administrării medicamentelor, se face anamneza pacientului – dacă acesta
se ştie alergic la medicamentul de administrat şi se face, obligatoriu, testarea la
medicamentele alergogene!
Orice medicament poate declanşa o reacţie alergică de tip anafilactic!
Injectarea intradermică.
Testele cutanate reprezintă metoda cea mai simplă de diagnostic a alergiei IgE mediate, fiind
utilă pentru evaluarea pacienţilor cu alergie imediată la antibiotice.
Penicilina este cea mai răspîndită cauză de anafilaxie provocată de medicamente. Pentru
peniciline există ghiduri care prezintă modul de realizare a testelor cutanate prick şi
intradermice (IDT), concentraţiile pentru fiecare antibiotic şi modul de interpretare a testelor .
După recomandările Ghidurilor americane şi Grupului European pentru Alergie
Medicamentoasă (ENDA-European Network for Drug Allergy), protocolul de testare cutanată
la peniciline include: determinantul major al penicilinei, penicilloyl-polylysine (PPL), mixtura
de determinanţi minori (MDM) şi penicilina implicată în reacţia alergică
Pacienţii semnează un consimţământ prin care esunt informaţi cu privire la testele
alergologice care se vor efectua, posibilele reacţii adverse care pot apare în timpul
testărilor şi perioda de timp în care vor sta sub supraveghere.
Testele cutanate pentru testarea la penicilină au fost realizate folosind concentraţiile
recomandate de ENDA:
• Penicilină G (25000 UI/ml) sau penicilina G (25 mg/ml) - se fac teste cutanate (percutan
sau intradermic) soluţii diluate de penicilină (1000 u.i/ml )
• Amoxicilină (25 mg/ml),
• Ampicilină (25 mg/ml),
• Oxacilină (Penicilina M) (25 mg/ml).
Testele cutanate sunt în general efectuate cu penicilină G (benzilpenicilină).
1. Toţi nou născuţii şi sugarii până în 12 luni de viaţă şi revaccinarea celor care nu
prezintă în decurs de 6 luni o cicatrice post-vaccinală mai mare de 3 mm;
b) sunt continuu expuşi la persoane cu forme de tuberculoză rezistente la HIV sau RMP.
3. Copiii născuţi din mame HIV pozitive, deja infectaţi, necesită vaccinare BCG
imediat după naştere deoarece:
Contraindicaţii
1. IDR pozitiv;
2. SIDA;
5. TBC activă;
7. Graviditate;
9. Imunodeficienţe congenitale;
Materiale necesare:
după inoculare apare o papulă ce dispare după 3 minute pentru ca apoi în decurs de 1-
2 zile să apară un eritem uşor indurat, roz violaceu cu diametru = 3-8 mm;
nodulul se poate ulcera cu apariţia unei creste care se elimină (mai ales în cazul
revaccinărilor);
la 1-3 luni poate apare o moderată adenopatie axilară care nu impune atitudine
terapeutică;
căderea crustei – cicatrice denivelată faţă de tegumentele din jur cu diametrul = 5-6
mm iniţial violaceu apoi alb-sidefie.
Concluzie:
Complicaţii
2. Fenomenul Koch
3. Reacţii la distanţă
4. Reacţii umorale:
Testarea tuberculinică este metoda prin care se poate recunoaşte dacă organismul a
suferit sau nu infecţia tuberculoasă.
Tuberculina este un produs, concentrat la căldură, rezultat din filtrarea unei culturi de
bacili tuberculoşi (bacilii Koch), utilizat pentru căutarea pătrunderii bacilului Koch în
organism.
Produsul de referinţă folosit la noi în ţară din 1965 este PPD IC65 (tuberculoproteină
purificată) produsă de Institutul Cantacuzino, dozată astfel încât 0,1 ml din soluţia livrată să
fie echivalentă biologic cu o unitate de PPD RT23 (produs de referinţă internaţională).
Tehnica:
Reacţia este considerată pozitivă când diametrul este de 10 mm sau mai mare.
Este recomandat ca citirea să se facă în mm (se vor nota mm chiar dacă aceştia sunt
sub 9) şi tipul de Palmer, pentru a aduce un plus de informaţii în interpretarea rezultatelor.
În cazul prezenţei cicatricei vaccinale BCG controlul este indicat în caz de: febră,
reacţie locală necrotică sau cu diam. mai mare de 15 mm la preşcolari şi peste 20 mm la
adolescenţi şi elevi.
Controlul radiologic se efectuează prin: radiografie la copiii 0-5 ani şi MRF la elevi şi
adolescenţi. În funcţie de examenul radiologic se vor lua măsuri:
tratament
chimioprofilaxie
Interpretarea reacţiei:
a) individul nu a fost infectat cu BK şi nici nu a fost vaccinat BCG. În acest caz dozele de
PPD oricât de mari ar fi, reacţia rămâne negativă;
b) individul a fost infectat sau vaccinat foarte recent şi este în perioada anergică (4-8
săptămâni);
c) individul a fost vaccinat sau infectat cu ceva timp în urmă, după care apare IDR pozitiv,
dar, fie spontan sau prin chimioprofilaxie sau chimioterapie s-a realizat o sterilizare a
organismului cu dispariţia răspunsului la PPD (reversie tuberculinică);
d) individul a fost vaccinat sau infectat cu ceva timp în urmă, dar alergia cutanată s-a atenuat:
infratuberculinică;
e) deşi individul este alergic în momentul testării poate prezenta o „eclipsă” a reacţiei datorită:
expunere la ultraviolete.
Reacţia pozitivă, dacă nu este datorată vaccinării B.C.G., atestată prin prezenţa
cicatricei, traduce o stare de infecţie bacilară.
Reacţia tuberculinică poate preciza data infectării şi stadiul de activitate al bolii: după
pătrunderea în organism a microbacteriilor tuberculoase virulente, timp de 4-8 săptămâni
reacţia tuberculinică rămâne negativă. Cu cât doza infectantă este mai mare cu atât această
perioadă este mai scurtă. În momentul când reacţia devine pozitivă vorbim de viraj
tuberculinic sau conversie tuberculinică.
Pe această cale se pot administra numai mici cantităţi 1 - 3 ml din soluţii izotone.
Administrarea subcutanată este în general dureroasă. Heparina şi insulina, de exemplu, sunt
substanţe administrate cu precădere pe această cale. Efectul se instalează în 15 – 30
minute.
Pacientul / locul pentru injectare se va spăla obligatoriu cu apă şi săpun înainte de fiecare
injecţie.
aspirăm apoi puţin pentru a verifica dacă vârful acului nu a pătruns într-un vas de
sânge, după care injectăm lent soluţia pentru a nu produce dureri prin distensia brutală
a pielii.
În cazul când aspiraţia este negativă, se se injectează lent soluţia printr-o apăsare
uşoară a pistonului seringii.
După terminarea injecţiei se retrage brusc acul, se masează puţin locul şi se aplică o
presiune la locul injectării cu o compresă îmbibată în alcool, masând uşor timp de
aproximativ 1 minut.
regiunea fesieră – este cel mai frecvent utilizată pentru faptul că, pe lângă masa
musculară bogată care o conţine, participă mai puţin la mişcări. Injectarea în această
regiune trebuie să evite, însă, lezarea vaselor fesiere şi a nervului sciatic.
Pentru aceasta se foloseşte cadranul superoextern al fesei, rezultat din împărţirea sa prin două
linii (una orizontală ce trece prin marginea marelui trohanter până la şanţul interfesier şi alta
verticală, ce trece prin jumătatea fesei), sau se foloseşte partea de fesă situată deasupra liniei
ce uneşte marele trohanter cu spina iliacă postero-superioară.
Locul anatomic recomandat:
pentru sugari <12 luni, se recomandă faţa anterioară a coapsei (oferă cea mai bogată
masă musculară);
la copii >12 luni se poate utiliza deltoidul, dacă masa musculară este adecvată, sau faţa
anterolaterală a coapsei;
Zonele de elecţie ale injecţiilor intramusculare
Incidentele şi accidentele sunt rare. Menţionăm totuşi:
înţeparea nervului sciatic ce produce o durere vie de-a lungul coapsei şi gambei; se
scoate acul şi se introduce în alt loc;
înţeparea unui vas sanguin se traduce prin apariţia sângelui la aspiraţie în seringă; se
scoate acul şi se înţeapă în alt loc, deoarece introducerea de substanţe uleioase sau
suspensii în circulaţia sanguină poate produce accidente grave (embolii);
ruperea acului se poate face prin contracţia reflexă puternică a muşchiului; de aceea se
recomandă bolnavului să stea relaxat şi să nu contracte muşchiul. În cazul în care acul
s-a rupt acesta trebuie extras imediat;
flegmonul fesier este urmarea unor defecte de asepsie şi a introducerii unor substanţe
ce pot produce necroze aseptice.
Executare de flebografii.
În scop terapeutic permite introducerea de substanţe hipertone în cantitate mare pentru
reechilibrarea hidro-electrolitică şi derivate biologice (sânge, derivate de sânge, hidrolizate de
proteine, lipide, glucide), reprezentând o cale foarte bună pentru reanimarea bolnavilor şocaţi.
Acul poate să rămână în vena mai multe ore, iar dacă situaţia o cere se poate introduce în venă
o branulă, dispozitiv de plastic cu lumen, ce permite efectuarea perfuziilor îndelungate.
În unele cazuri e necesară chiar introducerea unui cateter în lumenul venelor mari, fie prin
puncţie, fie prin denudare venoasă, care să rămână mai multe zile.
Avantajele care le oferă injecţia intravenoasă sunt următoarele:
permite injectarea de substanţe hipertone care au efect iritant asupra altor ţesuturi;
În principiu, se poate injecta în orice venă superficială, de orice calibru, cu condiţia ca acul să
fie în lumenul venei. Se pot folosi de asemenea şi vene profunde, ca femurala, jugulara
internă sau subclavia, când cele superficiale nu corespund şi introducerea medicamentului
necesită urgenţă.
Pentru injecţiile în venele superficiale se utilizează seringi obişnuite şi ace de 4-5 cm, mai
groase, cu bizoul scurt şi ascuţit pentru a pătrunde bine în lumenul venei.
Pentru evidenţierea venei aplicăm un garou strâns moderat, ce comprimă doar reţeaua
venoasă superficială, în aşa fel încât să obţinem o stază venoasă, ce va determina
umflarea venelor superficiale, acestea devenind palpabile.
Cu acul montat la seringă, orientat cu secţiunea bizoului în sus, în unghi ascuţit faţă de
planul pielii, se străbate pielea, apoi se va înainta puţin aproape paralel cu planul
tegumentului, după care se va puncţiona vena . Intrarea în lumenul venei dă senzaţia
de pătrundere „în gol”.
Acul se introduce mai adânc în venă, pentru ca bizoul să fie complet în lumen şi să nu
permită scurgerea substanţei paravenos.
Tehnica injecţiei intravenoase
Injectarea în venele profunde se face numai de către medic, atunci când cele superficiale nu
pot fi puncţionate. În asemenea condiţii nu e nevoie de garou, dar se folosesc ace mai lungi 7-
8 cm. Astfel:
Bolnavul stă cu capul rotat spre cealaltă parte. Acul pătrunde oblic dinainte înapoi, uşor în sus
şi medial, sub un unghi de 45 grade faţă de planul frontal al corpului. Tot timpul se va aspira
uşor. Nu se va puncţiona cu acul separat, deoarece există riscul aspirării aerului în timpul
diastolei atriale;
Substanţele folosite sunt sterile şi livrate în flacoane de sticlă sau pungi de plastic.
După ce sistemul de tuburi s-a umplut cu substanţă şi nu mai există nici o picătură de aer, se
întrerupe scurgerea lichidului din flacon printr-un sistem de comprimare.
Se pregăteşte apoi regiunea unde perfuzăm şi se puncţionează vena cu acul proximal montat
fie la tubulatură, fie la o seringă.
După introducerea acului în venă şi după adaptarea lui la sistemul de perfuzie se reglează
debitul perfuziei şi se fixează acul şi tubul la piele cu leucoplast. La sfârşitul perfuziei se
scoate acul şi se masează uşor locul puncţiei.
Perfuzia trebuie oprită imediat:
In cazul în care există semne ale creşterii volumului sângelui (dureri de cap, tulburări
de respiraţie, congestie a venelor jugulare) sau creştere a presiunii sângelui.
bizoul acului nu a pătruns complet în lumenul venei şi o parte din substanţă se scurge
paravenos; bolnavul are senzaţie de usturime sau durere la locul injectării datorită
substanţei iritante sau hipertone, iar la locul injectării apare o tumefiere.
Se puncţionează o altă venă şi se pun pansamente umede alcoolizate pe zona
dureroasă;
embolia, produsă prin injectare de aer sau substanţe uleioase, poate avea urmări fatale;
lezarea peretelui arterial, mai ales în caz de depuneri ateromatoase; de aceea injecţiile
intraarteriale se evită la vârstele înaintate;