MICUL ASTRONOM

- SUPORT DE CURS –
7. Sistemul Solar

GENERALITĂȚI
 Sistemul nostru solar este format din Soare (ce conţine mai mult de 99% din masa
sistemului solar), 8 planete mari, peste o sută de sateliţi, peste 1800 asteroizi cu orbite cunoscute, mai
mult de 600 de comete, o mulţime de meteoriţi, precum şi gaz şi praf cosmic.
 Sistemul Solar se află pe unul din brațele exterioare ale Căii Lactee, numit Brațul Orion
într-o regiune cu o densitate de materie relativ mică.
 Și Sistemul Solar, la rândul lui, se află într-o mișcare de revoluție în jurul centrului
galaxiei, aflat la o distanță de 25.000-28.000 de ani lumină.
Terra, planeta albastră, este a treia planetă de la Soare. Aceasta, împreună cu alte şapte planete şi
cu Soarele formează sistemul solar. Planetele sistemului nostru solar sunt următoarele:
 Mercur
 Venus
 Pământ
 Marte
 Jupiter
 Saturn
 Uranus
 Neptun
 Pluton

Planetele orbitează în jurul Soarelui. Cu cât planeta este la distanță mai mare față de acesta cu atât
îi ia mai mult timp pentru a realiza o mișcare de revoluție completă în jurul Soarelui.
Astfel:
 Pământul are nevoie de aproximativ un an
 Mercur are nevoie de aproximativ 88 de zile
 Venus are nevoie de aproximativ 225 de zile
 Marte are nevoie de aproape 2 ani
 Jupiter are nevoie de aproape 12 ani
 Saturn are nevoie de aproape 29 de ani
 Uranus are nevoie de aproape 84 de ani
 Neptun are nevoie de 165 de ani
 Pluton are nevoie de aproape 248 de ani

Planetele primesc lumină și căldură de la Soare, ca și celelate corpuri ceresti din Sistemul Solar. Cu
cât sunt mai departate de acesta, cu atât sunt mai puțin luminate și încălzite. Astfel, în timp ce pe Mercur
și Venus temperatura este de 400-500°C, pe planetele de la marginea Sistemului Solar ea scade până la
-200°C și chiar și sub această valoare.

1
SOARELE
 Soarele este centrul Sistemului Solar. Masa sa enormă este responsabilă de forţa
gravitaţională ce face ca toate planetele sistemului nostru solar să graviteze în jurul lui. Compoziţia
Soarelui este de 74% hidrogen şi 25% heliu, această compoziţie făcând ca Soarele să nu fie solid, materia
solară fiind plasmă.
Soarele își generează energia prin fuziunea nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu.

Soarele
Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani și el se află
pe la jumătatea ciclului principal al evoluției, în care în miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin
fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în energie în
nucleul Soarelui, generându-se astfel neutrino și radiație solară. În decursul următorilor aproximativ 5
miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui
proces dând naștere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece
prin schimbări radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce, printre altele, și la distrugerea
totală a Pământului.
Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub numele generic de
activitate solară, incluzând petele pe suprafața acestuia, erupțiile solare și variații ale vântului solar, care
dispersează materie din componența Soarelui în tot Sistemul Solar și chiar și dincolo de el. Efectele
activității solare asupra Pământului includ formarea aurorei boreale, la latitudini nordice medii spre mari,
precum și afectarea comunicațiilor radio și a rețelelor de energie electrică. Se consideră că activitatea
solară a jucat un rol foarte important în evoluția Sistemului Solar și că ea influențează puternic structura
atmosferei exterioare a Pământului.
Temperatura la suprafaţa Soarelui este de aproximativ 5780 Kelvin în timp ce atmosfera exterioară
a Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin. În centrul Soarelui temperatura ajunge la 15
milioane de grade, iar presiunea este de 100 milioane de ori mai mare decât cea din centrul Pământului.
Acesta gravitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, faţă de care se află la distanţa de 25-
28 de mii de ani lumină, realizând o mişcare o revoluţie în aproximativ 225-250 de milioane de ani
lumină. Viteza orbitală este de 220 km/s. Volumul Soarelui ar putea cuprinde 1.300.000 de planete de
dimensiunea Pământului. Forţa gravitaţională este de aproximativ 28 de ori mai puternică decât cea
terestră. (scientia.ro)
a) Distanţa medie faţă de Pământ este de 149.600.000 km, fiind străbătută de lumină în
circa 8 minute şi 20 secunde.
b) Diametrul Soarelui este de 109 ori mai mare decât al Pământului, având o
circumferinţă de 342 de ori mai mare.
c) Volumul Soarelui este de 1,3 milioane de ori mai mare decât al Pământului şi de 600
de ori mai mare decât suma volumelor planetelor.
d) Masa Soarelui este de circa 333 de mii de ori mai mare decât masa Pământului
concentrând 99,86% din masa întregului sistem solar.
e) Densitatea medie este de 1,41 g/cm3.
f) Acceleraţia gravitaţională este de 27,9 ori mai mare decât cea terestră, cu alte
cuvinte un om cu masa de 70 kg ar cântări pe Soare cam două tone.

PLANETELE
Spre deosebire de Soare, planetele nu au lumină proprie iar strălucirea lor se datorează luminii pe
2
care ele o primesc de la Soare și pe care o reflectă.

MERCUR VENUS PĂMÂNT MARTE JUPITER SATURN URANUS NEPTUN PLUTON

      Planetele sunt cele mai mari obiecte exceptând Soarele. Planetele Jupiter si Saturn emit unde
radio. Undele radio, emise de Jupiter, sunt așa puternice încât pot fi recepționate pe Pământ cu
radiotelescoape. Cele patru planete de lângă Soare: Mercur, Venus, Pământ și Marte se numesc planete
terestriale(planete telurice) şi ele par să conțină fier și roci. Planetele telurice și Pluton sunt cele mai mici
planete. Pământul are un satelit, Marte are doi și Pluton are unul. Mercur și Venus nu au sateliți.
      Distanțele dintre planete se măsoară în unități astronomice (UA). O unitate astronomică este egală
cu 149.597.870,691 km (distanța medie dintre Pământ și Soare).
     Cele mai mari planete, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun sunt numite planete gigant. Fiecare din
planetele gigant au câțiva sateliți. De asemenea ele au inele în jurul lor. Doar inelul luminos al planetei
Saturn poate fi ușor vazut cu un telescop mic. Toate planetele sunt înconjurate de variate tipuri de gaze.
Gazele care înconjoară o planetă se numesc atmosferă. Pământul este singura planetă care are destul
oxigen în jurul său și destulă apă pe suprafața sa pentru a menține viața.
Clasificare
DUPĂ MĂRIME
 planete mici - Mercur, Venus, Pământ, Marte, Pluton;
 planete gigant - Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun.
DUPĂ COMPOZIȚIE
 terestre(telurice) - Mercur, Venus, Pământ, Marte;
 gazoase - Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun;
 Pluton.
     Planetele terestre sunt compuse din piatră și metal, au o densitate relativ mare, rotație mai înceată,
suprafața solidă, nu au inele și au puțini sateliți.
     Planetele gazoase sunt compuse din hidrogen și heliu, în general au densități mici, roatație rapidă, au
inele și mulți sateliți.
DUPĂ POZIȚIA LOR FAȚĂ DE SOARE
 planete interioare - Mercur, Venus, Pământ, Marte;
 planete exterioare - Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton;
Centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter formează granița dintre sistemul solar interior și sistemul solar
exterior.
DUPĂ POZIȚIA LOR FAȚĂ DE PĂMÂNT
 planete inferioare - Mercur și Venus;
 planete superioare - Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton.
     Planetele inferioare sunt mai aproape de Soare decât Pământul. Ele au faze, ca Luna când este văzută
de pe Pământ.
     Planetele superioare sunt mai departe de Soare decât Pământul. Ele se văd întotdeauna în totalitate sau
aproape în totalitate.
CRONOLOGIC
 planete clasice - Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Sunt cunoscute încă din timpurile
preistorice şi sunt vizibile cu ochiul liber.
 planete moderne - Uranus, Neptun, Pluton. Au fost descoperite în timpurile moderne şi nu se văd
cu ochiul liber.
LEGILE LUI KEPLER
 Enunțul primei legi este următorul: „Planeta se mișcă în jurul stelei pe o orbită eliptică, în care
steaua reprezintă unul din focare.”
Astronomii, începând de la Ptolemeu până la Nicolaus Copernic, credeau că planetele se mișcă pe
traiectorii circulare sau traiectorii care pot fi obținute din suprapunerea mai multor traiectorii circulare.
3
Johannes Kepler, în 1609, a infirmat această presupunere. După studiul materialelor rezultate din
observațiile minuțioase a lui Tycho Brahe, el a dedus că planetele se mișcă pe traiectorii eliptice.

 A doua lege se enunță astfel: „Linia dreaptă care unește planeta cu steaua (raza vectoare a
planetei) mătură arii egale în perioade de timp egale”, sau, formulat echivalent, „viteza areolară a razei
vectoare e constantă.”
Din această lege, numită „a ariilor egale”, rezultă că o planetă se deplasează cu atât mai repede cu cât este
mai aproape de stea. În cazul Pământului, raza vectoare mătură într-o secundă o arie de peste 2 miliarde
km2.

 La 8 martie 1618, Johannes Kepler enunță a treia lege a mișcării planetelor: „Pătratul perioadei
de revoluție a planetei, este proporțional cu cubul semiaxei mari a orbitei.”
Aceste legi descriu mișcările planetelor cu o aproximație suficientă în unele calcule, dar adesea sunt
necesare modificări care să țină seama de alte efecte. Unele abateri se datorează efectelor reciproce ale
gravitației dintre planete, mișcării stelei datorită atragerii planetelor și efectelor relativiste. Aproximația
este relativ bună când masa planetei este neglijabilă față de masa stelei.
Legile lui Kepler au constituit baza pentru formularea legilor gravitației de către Isaac Newton și au
o deosebită importanță pentru înțelegerea mișcării corpurilor cerești, de exemplu a Pământului și a
celorlalte planete în jurul Soarelui, sau a Lunii și a sateliților artificiali în jurul Pământului.
(WIKIPEDIA)
Sistemul nostru solar gravitează şi el, la rându-i, în jurul centrului galaxiei Calea Lactee. Viteza este
şi mai mare decât cea a Pământului în jurul Soarelui, adică de aproximativ 220 km/s.

ORBITELE PLANETELOR
De mii de ani s-a observat că anumiți aștri se mișcă printre stelele fixe. Aceștia au primit numele
de "rătăcitoare", în grecește "planetos". De 400 de ani știm că aceste obiecte, planetele,  gravitează în
jurul Soarelui. Traiectoria pe care o au se numește "orbită".
Orbitele planetelor sunt "drumurile" acestora în jurul Soarelui. Pentru a nu cădea pe Soare trebuie
să se miște în jurul acestuia. Inițial s-a crezut că orbitele planetelor sunt cercuri, forma geometrică
considerată perfectă în trecut. Soarele, ca astru central, se afla bineînţeles în centrul cercului
(orbitei). Dar, din observații s-a determinat că nu este așa, orbitele planetelor fiind elipse (cercuri turtite)
iar Soarele nu se află în centru ci într-unul din focare.
Cel care a descoperit legile după care se mișcă planetele pe orbite a fost Johannes Kepler, între
1609 și 1619. Acesta descoperă că orbitele planetelor sunt eliptice și că Soarele se află într-unul din
focare, că viteza de revoluție în jurul Soarelui este cu atât mai mare cu cât planeta se află mai aproape de
acesta și că viteza unei planete pe orbită este variabilă.
Există câțiva parametri care ne spun cum arată orbita planetei sau a unui obiect care se rotește în
jurul Soarelui. Le vom lua pe rând. Elementele orbitale care ne arată forma orbitei sunt excentricitatea,
înclinarea orbitei și semiaxa mare a orbitei.
Excentricitatea (e) ne arată cât de eliptică (turtită) este orbita. Excentricitate 0 înseamnă orbită
circulară. Excentricitățile orbitelor planetelor sunt mici în afară de cea a orbitei planetei Mercur (e=0,25).

Excentricitatea orbitelor

4
  Cometele au orbite excentrice pentru că sunt obiecte a căror mișcare în jurul Soarelui a fost
perturbată de gravitația altor obiecte și la fel sunt și orbitele unor asteroizi. Excentricitatea ne arată forma
orbitei.

Înclinarea (i) ne arată cât de înclinată este orbita față de planul eclipticii (planul dat de orbita
Pământului). O valoare de 0 ne arata că obiectul are o orbită aflată în același plan cu orbita Pământului iar
cu cât crește valoarea, înclinarea crește.

Înclinarea orbitelor
 
Cea mai înclinată  orbita a unei planete este cea a lui Mercur (i=7°). Cometele sunt obiectele cu
cele mai înclinate orbite. Planetele pitice au și ele orbite cu înclinare mare: Eris 44,19°, Makemake
28,96°, Haumea 28,19°. Înclinarea orbitei terestre este zero prin definiție.
Semiaxa mare (a) a orbitei ne arată cât de mare este orbita. Semiaxa mare a orbitei este de fapt jumătate
din axa mare a elipsei.  Se măsoară în Unități Astronomice (UA). Pentru că orbitele planetelor nu sunt
circulare, există două poziții, diametral opuse, la care planeta este mai apropiată de Soare (periheliu) și
mai îndepărtată de acesta (afeliu).

Semiaxa mare a orbitelor 

Locul unde se află periheliul reprezintă un alt parametru al orbitei, numit argumentul

periheliului (ω). Poziția sa se masoară în grade de la locul unde orbita planetei se intersectează cu planul
dat de orbita Pământului (ecliptica). O valoare de 0° inseamna că obiectul se va afla mai aproape de Soare
când este în planul eclipticii.
Ecliptica este calea pe care pare să o urmeze Soarele pe cer în decursul unui an.

Ecliptica este deci traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului și de-a lungul căreia
evoluează planetele din sistemul nostru solar.

5
 Un alt element al orbitelor este longitudinea nodului ascendent (Ω). Aceasta ne arată locul unde
orbita planetei se intersectează cu planul de referința (ecliptica).

Argumentul periheliului

Valorile de mai sus, care ne arată forma, mărimea și poziția orbitei, se numesc elemetele orbitale.
Daca numai Soarele ar influența gravitațional planetele, cunoscând elementele orbitei și o poziție a
planetei, am putea calcula pozitia acesteia în viitor sau în trecut. Cum planetele din sistemul solar se
influnețează gravitațional una pe alta, pentru a cunoaște cu exactitate poziția uneia, trebuie să determinăm
perturbațiile aduse de celelalte planete asupra ei.
Calcularea orbitelor a fost inventată și prefecționată de astronomii Kepler, Laplace și Gauss. În
prezent, dacă se observă obiectul (planetă, asteroid sau cometă) în trei poziții diferite, se poate calcula
orbita sa.
Vitezele planetelor variază în funcție de depărtarea de Soare, după cum a descoperit și teoretizat
Kepler. Când sunt mai aproape de Soare viteza lor orbitală crește. La depărtarea maximă de Soare viteza
este cea mai mică. Avem astfel o viteză minimă, maximă și medie. Viteza medie este viteza pe care o au
planetele atunci când se află la o depărtare de Soare egală cu semiaxa mare a orbitei (a).
Se vede clar din tabel că viteza medie a planetelor scade cu depărtarea de la Soare.

Vitezele orbitale ale planetelor

Viteza minimă
Viteza medieViteza maximă
Planeta
[km/s] [km/s]
[km/s]
Mercur 38,86 47,87 58,98
Venus 34,78 35,02 35,26
Terra 29,29 29,78 30,29
Marte 21,97 24,13 26,50
Jupiter 12,44 13,06 13,71
Saturn 9,11 9,64 10,19
Uranus 6,49 6,79 7,12
Neptun 5,38 5,43 5,48
Pluton 3,67 4,74 6,11
Valorile elementelor orbitale ale planetelor pentru anul 2000

Planeta a e i ω Ω M0
Mercur 0,38710 0,20563 7,005 29,125 48,331 174,795
Venus 0,72333 0,00677 3,395 54,884 76,680 50,416
Terra 1,00000 0,01671 0,000 288,064 174,873 357,529
Marte 1,52368 0,09340 1,850 286,502 49,558 19,373
6
 Jupiter 5,20260 0,04849 1,303 273,867 100,464 20,020
Saturn 9,55491 0,05551 2,489 339,391 113,666 317,021
Uranus 19,21845 0,04630 0,773 98,999 74,006 141,050
Neptun 30,11039 0,00899 1,770 276,340 131,784 256,225
Pluton 39,543 0,2490 17,140 113,768 110,307 14,882

BIBLIOGRAFIE

http://www.scientia.ro
http://ro.wikipedia.org
http://www.eva.ro/
http://www.geografialumii.ro
http://www.descopera.ro
http://tisp.ro/solar/pgs/planete/clasif.html
http://www.astro-urseanu.ro/planete_orbite.html