Căile de administrare a medicamentelor

Sunt de 2 tipuri: naturale şi artificiale.

a)Căile naturale: calea digestivă; calea pulmonară; mucoasele; tegumentele.

b)Căile artificiale: extravasculare; intravasculare; intracardiacă; seroasele; articulaţiile;

măduva osoasă; măduva spinării (calea rahidiană).

a. Căile de administrare naturale

1.Calea digestivă (enterală) sau per os este cea mai frecvent întâlnită în practica medicală,
fiind comodă şi având avantajul autoadministrării. Medicamentele administrate prin înghiţire
sunt supuse tuturor proceselor secreto-motorii din tubul digestiv. Absorbţia pe cale orală este
influenţată de factori fiziologici (pH-ul local, circulaţia sangvină, motilitatea
gastrointestinală, vîrstă), de factori patologici (hipo- sau anaclorhidria, hiperaciditatea,
tulburările de motilitate gastrointestinală), precum şi de interacţiunile medicamentoase care
au loc în urma asocierilor de medicamente. În stomac absorbţia este influenţată de pH-ul
sucului gastric şi de prezenţa alimentelor. Un pH acid al sucului gastric este esenţial pentru
absorbţia sărurilor de fier (Fe2+) folosite în tratamentul anemiilor feriprive. Medicamentele
cu caracter acid (aspirina, fenobarbitalul) se pot absorbi încă de la acest nivel. Bazele slabe,
intens ionizate (alcaloizii) nu se absorb. Alimentele, prin diluare, pot întârzia absorbţia
medicamentelor, astfel că optim ar fi ca acestea să se administreze pe nemâncate (a jeun).
Însă, din cauza efectelor iritante ale majorităţii substanţelor medicamentoase, ele se
administrează în general postprandial, sau se folosesc forme enterosolubile, care se absorb în
intestin. Absorbţia unor medicamente poate fi redusă sau chiar împiedicată de unele alimente:
de exemplu, administrarea concomitentă de tetraciclină cu preparate lactate determină
formarea de chelaţi insolubili, cu scăderea marcată a absorbţiei antibioticului şi reducerea
eficacităţii terapeutice. Organul specializat pentru absorbţia medicamentelor este intestinul
subţire, datorită circulaţiei abundente, suprafeţei mari (cca 100 m2), prezenţei vilozităţilor
intestinale şi a proceselor de transport activ. PH-ul este variabil de-a lungul intestinului (slab
acid în duoden şi slab alcalin în jejun). Se absorb atât substanţele cu caracter bazic, cât şi cele
cu caracter slab acid. De la nivelul intestinului subţire medicamentele ajung prin vena portă
în ficat, unde pot suferi un proces de metabolizare parţială, numit “efectul primului pasaj
hepatic” sau metabolizare presistemică. În intestinul gros absorbţia medicamentelor este
foarte redusă.

2. Calea pulmonară reprezintă administrarea medicamentelor prin inhalaţie. Aceasta se

realizează bine datorită suprafeţei mari şi vascularizaţiei bogate a plămânilor. La nivelul
alveolelor pulmonare se absorb gaze, lichide volatile şi aerosoli. Substanţele au molecule
mici (optim diametrul este de 1-5 microni) şi sunt liposolubile.

3. Mucoasele se pot folosi atât pentru obţinerea unor efecte sistemice, dar şi locale. Mucoasa
bucală este foarte bine vascularizată şi permite absorbţia substanţelor liposolubile la nivel
sublingual şi perlingual, care ajung direct în vena cavă superioară cu ocolirea ficatului, cu o
viteză de absorbţie destul de mare, care permite obţinerea unui efect rapid. De exemplu,
nitroglicerina folosită în tratamentul crizelor de angină pectorală, se absoarbe în cca 3 minute.
Administrarea la nivelul mucoasei rectale (sub formă de supozitoare şi clisme) poate
determina efecte locale sau sistemice. Substanţele liposolubile trec în sânge la nivelul venelor
hemoroidale şi apoi în vena cavă inferioară, cu ocolirea ficatului. Se preferă această cale în
cazul intoleranţei gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoşi şi copii mici. Dozele de
medicament sunt însă mai mari ca pentru calea orală (cu cca 25-30%).

Mucoasa nazală este bine vascularizată şi permite absorbţia sistemică a unor compuşi
liposolubili (de ex. preparate hormonale ca pulberea de retrohipofiză, administrată prin
procedeul de prizare).

Mucoasa conjunctivală se foloseşte pentru administrarea unor medicamente sub formă de

soluţii, unguente, în general pentru efecte locale.

Mucoasa genitourinară este folosită limitat pentru aplicarea de antiseptice, anestezice

locale, fără apariţia unor efecte sistemice.

4.Tegumentele nu constituie o cale uzuală de administrare a medicamentelor datorită

stratului cornos, care face absorbţia dificilă în special pentru substanţele hidrosolubile.
Medicamentele liposolubile se pot absorbi lent, mai ales dacă pielea este fricţionată sau
masată. În general, această cale este preferată pentru efecte locale, dar se pot obţine şi efecte
sistemice prin aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice transdermice - TTS (de ex. cu
hormoni sau nitroglicerină). Pentru substanţele hidrosolubile o modalitate de absorbţie
cutanată este prin intermediul utilizării curentului electric, procedeul fiind denumit
iontoforeză, folosit în afecţiunile reumatice.

b. Căile de administrare artificiale (injectabile)

Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea ţesuturilor. Asigură o

absorbţie mai rapidă şi completă, prezentând avantaje pentru medicamentele care nu se pot
absorbi pe cale digestivă sau în caz de urgenţe. Dezavantajele ar fi că necesită personal
calificat, iar preparatele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii (să fie sterile, apirogene,
să aibă o anumită presiune osmotică).

1.Căile extravasculare

a) Calea intradermică - reprezintă injectarea unui volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe
faţa anterioară a antebraţului, în scop de testare a sensibilităţii organismului sau pentru
desensibilizare.

b) Calea subcutanată - permite injectarea în volum de 1-2 ml a unor soluţii sterile,

neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul conjunctiv subcutanat, de unde
substanţa medicamentoasă se absoarbe prin capilarele sangvine şi limfatice. Injecţiile pot fi
dureroase datorită inervaţiei sensitive bogate. Dacă se adaugă hialuronidază, enzimă ce
permeabilizează substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, este grăbită absorbţia
substanţei.
c) Calea intramusculară - prezintă unele particularităţi deoarece în masele musculare
vascularizaţia este bogată ceea ce asigură o absorbţie rapidă, iar inervaţia senzitivă este
redusă şi injectarea este mai puţin dureroasă. Pe această cale se pot administra soluţii apoase,
uleioase, substanţe iritante cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml. De asemenea,
este o cale de administrare a medicamentelor de depozit (retard). Se va urmări ca soluţiile
uleioase să nu fie injectate într-un vas de sânge. La sugari şi copii mici se recomandă reţinere
de la folosirea acestei căi, datorită riscului de fibroză musculară şi atrofie.

2.Căile intravasculare

a) Calea intravenoasă permite absorbţia rapidă şi completă a medicamentelor, cu apariţia

promptă a efectului terapeutic, fiind principala cale utilizată în urgenţele medico-chirurgicale.
Se pot administra soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al plasmei. Nu se pot
administra soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe hemolitice şi
hemaglutinante. Se poate folosi, de asemenea, pentru administrarea unor cantităţi mari pe o
perioadă lungă de timp în ritm lent, prin intermediul trusei de perfuzie. Preparatele trebuie să
fie sterile şi apirogene (lipsite de impurităţi lipopolizaharidice care provoacă febră).

b) Calea intraarterială este folosită extrem de rar pentru dirijarea efectului într-o zonă
limitată a organismului (de ex. pentru diagnostic radiologic în cazul arteriografiilor sau
pentru administrarea de citostatice). Riscuri: hemoragie, spasmul arterial şi ischemia acută a
ţesuturilor irigate de acea arteră.

3. Calea intracardiacă se foloseşte pentru resuscitare.

4. Seroasele (pleura, pericardul şi peritoneul) - permit absorbţia rapidă a soluţiilor apoase. Se

folosesc limitat, de exemplu pentru administrarea de citostatice sau izotopi radioactivi (calea
intraperitoneală în caz de tumori abdominale sau ascită carcinomatoasă).

5. Calea intraarticulară - se foloseşte pentru tratamente locale.

6. Măduva osoasă - se utilizează în pediatrie pentru obţinerea unor efecte sistemice.

7. Calea rahidiană - constă în administrarea medicamentelor la nivelul măduvei spinării.

Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spaţiul subarahnoidian la nivelul vertebrelor L2-L3
(ex. rahianestezia) sau peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex. anestezia epidurală).

Încetinirea absorbţiei - scop şi mijloace

Încetinirea absorbţiei se indică pentru 2 scopuri: prelungirea acţiunii locale şi atenuarea sau
anihilarea efectelor generale, respectiv pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite.

1. prelungirea efectului local şi atenuarea sau anihilarea celor generale se poate realiza prin
administrarea concomitentă a unei substanţe vasoconstrictoare. Este cazul anestezicelor
locale (xilină, articaină), care în general au un efect vasodilatator şi difuzează de la locul
injectării, în asociere cu adrenalina produce prelungirea efectului lor local şi împiedică
efectele generale.
2. pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite şi obţinerea preparatelor retard (de
depozit). Aceasta se poate realiza în următoarele moduri: pe cale injectabilă prin folosirea
unor solvenţi macromoleculari, a esterilor sau administrarea sub formă de soluţii uleioase,
emulsii sau suspensii, care se absorb lent sau cedează lent substanţele active (ex.Moldamin, o
penicilină retard folosită în profilaxia reumatismului articular acut); pe cale orală prin
folosirea de drajeuri cu învelişuri multiple (duplex, triplex), de spansule, comprimate tip
sandwich sau cu matriţă inertă; pe cale subcutanată prin aplicarea sub piele de pelete sau
comprimate sterile (de ex. cu disulfiram); pe cale cutanată prin folosirea de plasturi cu
absorbţie transdermică (de ex. cu nitroglicerină, scopolamină).