CAPITOLUL I: FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA

IMAGINII DE SINE

1.1 Teorii asupra imaginii de sine

Învățământul din zilele noastre trebuie să contribuie la pregătirea copilului pentru viață și
să-l împlinească în același timp ca individualitate pentru a îndeplini sarcini ce țin de creativitate,
inițiativă, autonomie și de asemenea să contribuie la progresul uman general.
Studiile întreprinse între pedagogie și psihologie confirmă ipoteza că de la vârsta
preșcolară, copilul dobândește cele mai profunde și durabile caracteristici psihice ale
individualității proprii, sensibilitate și flexiblitate psihică.
Mielu Zlate considera că imaginea de sine este „totalitatea reprezentărilor, ideilor,
credințelor individului despre propria sa personalitate”. 1 G Claus citat de V. Ceaușu considera
imaginea de sine „ca o percepție de o valorificare a concepțiilor despre sine, a propriilor orientări
în atribuirea capacităților și deprinderilor.”2 Imaginea de sine este reprezentată de propriul
comportament și servește conștiinței propriei identități în condițiile schimbării situațiilor
exterioare.
Imaginea de sine se concretizează reflexiv pe fondul unui sentiment de identitate și
continuitate a persoanei, ca expresie a prezentului psihologic. Modul în care ne percepem
depinde de gradul de autoapreciere și autorespect pe care îl dobândim.3 Astfel, dacă suntem de
acord cu noi înșine, dacă ne apreciem pentru ceea ce facem bine - aceasta contribuie la
autorespectul și încrederea în sine - dacă acceptăm că avem și slăbiciuni fără să ne criticăm în
permanență pentru ele - aceasta constituie baza toleranței față de sine și, implicit, față de alții -
putem trăi confortabil din punct de vedere emoțional. Trebuie să conștientizăm că este bine să
existe mereu un echilibru între autoapreciere și autocritică, nici una din cele două extreme
nefiind eficientă. Cel care se laudă prea mult este persiflat sau chiar abandonat de către ceilalți
iar cel care se autocritică exagerat provoacă celorlalți fie sentimente de milă, de vină, fie un

1
Zlate M, 1997, „Eul și personalitatea”, Ed. Trei, București
2
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Identitatea22114122116.php
3
http://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine.php
sentiment de superioritate, atrăgând de la sine alte critici. 4 Păstrând pe cât posibil echilibrul între
o laudă de sine exagerată și o autocritică exagerată putem contribui la starea noastră sufletească.
Bazele modului în care ne percepem vine încă din perioada copilăriei, atunci când noi
încă nu avem un sistem de valori la care să ne referim. Avem doar părerea părinților față de
actele noastre. Părinții sunt primele persoane care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot
penaliza pentru lucruri greșite.
Imaginea de sine este sintagma concretizată a modului în care se vede o persoană sau se
reprezintă pe sine. Construirea imaginii de sine constă în primul rând într-o construcție
subiectivă și implică trei aspecte:
- importanța părerii celorlalți în construcția acesteia;
- elementele pe baza cărora se realizează percepția celorlalți;
- măsura în care conduita și motivația influențează crearea imaginii de sine.5
În formarea imaginii de sine sunt parcurse următoarele etape astfel:
♦ eul, în viziunea propriei persoane care își realizează autoportretul din punctul de vedere al
personalității în ansamblu; Eul reprezintă imaginea pe care noi o considerăm definitorie pentru
personalitatea noastră. Ca o consecință a construcției propriei imagini de sine se formează și
aprecierea asupra acesteia: pozitivă sau negativă.
♦ reflecția eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenței sau necorespondenței
între aceasta și judecata celuilalt.
Se presupune că elevii care au stima de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală, se
simt mai competenți și în consecință au rezultate școlare mai bune.
Dr. Maxwell Maltz a spus în jurul anilor '60 că a fost cea mai mare descoperire
psihologică a generației sale. Este vorba despre imaginea de sine. Copiii se văd în mintea lor
imaginea bazându-se pe informația pe care o au despre ei. Unii dintre ei au multă informație
falsă despre ei și drept urmare au o imagine deformată despre sine. În jurul anilor '60, dr.
Maxwell Maltz a scris o carte numită „Psiho-Cibernetica.” Cibernetica măsoară devierea de la un
anumit țel stabilit, trimite informația într-un mecanism de coordonare, care va corecta rezultatul
și va menține lucrul în mișcare spre țelul stabilit. De asemenea și noi oamenii avem un mecanism
cibernetic ascuns în interiorul nostru. Așadar, atunci când legăm imaginea de sine cu cibernetica

4
http://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine.php
5
http://download.intel.com/corporate/education/emea/rom/elem_sec/tools_resources/plans/Conduita/Referat_imagin
ea_de_sine.pdf
avem un rezultat foarte interesant. Să presupunem că imaginea ta de sine este că esti gras. 6
Normal, nu vorbești despre asta, nu vrei pe nimeni să vorbească despre asta, dar în interior te
simți gras. Și ajungi într-un punct în care nu mai reziști și iei o decizie că vei ține o dietă de slăbit
și imediat începi să-ți schimbi acțiunile. Și ce se întâmplă? Înceăi să scazi în greutate. De ce? Te
abții de la mâncare. Nu mai mănânci nimic gras, renunți la ciocolată. De ce? Pentru că te îngrașă.
Nu asta te face gras ci imaginea de sine care te face gras. Dacă ai avea o imagine de sine slabă ai
putea mânca ciocolată pe săturate, dar te-ai opri exact când trebuie și ai elimina cantitatea
nedorită pentru a putea permite manifestarea imaginii din interior. Sistemul de eliminare este
unul dintre sistemele din corpul tău. Uite care este concluzia: când o persoană supraponderală se
apucă de o dietă fără să-și schimbe sau modifice imaginea de sine, orice scădere de greutate este
temporară. Acesta este motivul pentru care oamenii slăbesc și se îngrașă la loc de zeci de ori pe
parcursul vieții. Spui că „pierzi” din greutate, ești automat programat să „cauți” orice pierzi.
Imaginea de sine fiind un mecanism cibernetic măsoară devierea de la țelul propus și imediat
corectează comportamentul. Greutatea pierdută va fi regăsită pentru a corespunde cu imaginea de
sine.7
Festinger postulează că „atunci când nu ne putem baza pe criterii obiective, materiale sau
non-sociale, recurgem la comparația cu celălalt.” 8 Teoria avansează un număr de propuneri
privitoare la apelul criterii sociale, mai ales faptul că nu se poate face comparația decât cu
persoane care ne seamănă: cineva prea diferit nu ne poate servi ca punct de referință în vederea
unei estimări stabile. De aceea, oamenii sunt atrași de cei mai apropiați lor. Fenomenul comportă
consecințe asupra constituirii relațiilor sociale și asupra dinamicii grupurilor. Oamenii ar avea
tendința de a ține cont de părerea celor cu care se compară, sunt tentați de a ține cont de părerea
celor cu care se compară sau sunt tentați să le schimbe opiniile pentru a se apropia de aceștia. În
această manieră ar lua naștere „presiuni la uniformitate”, care, dacă nu sunt urmate de un efect,
pot face loc ostilității și conflictului. Astfel, este posibil să se determine comportamente
individuale în cadrul grupurilor, formarea acestora din urmă și alegerea grupurilor de referință.9
Psihicul uman conștient se înrădăcinează în corp, se identifică până la un punct cu
aceasta. Nucleul identității persoanei – centrul ce mediază între identitatea fizio-biologică și cea

6
https://www.youtube.com/watch?v=SulvJ2FS94U
7
https://www.youtube.com/watch?v=SulvJ2FS94U
8
Festinger (1954) A Theory of Social Comparison Processes
9
http://www.experimentala.ro/0doc/EXPERIMENTALA/PREZENTARI%20EXPERIMENTALA/Rosu%20Iuliana
socio-culturală, este Eu-l a cărui schiță se conturează în jurul vârstei de 3 ani, când copilul
pronunță cu semnificație pronumele personal „eu”.10
Până la această vârstă, receptarea și percepția de sine se amplifică progresiv, având ca
puncte de plecare receptarea și perceperea propriei corporalități. Acestea se realizează atât prin
intermediul senzațiilor interoceptive - care semnalizează foamea, durerea, satisfacția, cât și a
senzațiilor proprioceptive care vor juca un rol important pe măsură ce se dezvoltă mișcările,
praxiile, mersul, vocabularul. Copilul se percepe pe sine și prin celelalte simțuri, mai ales în
contextul unei investigații active.11
Statutul și rolul social, mai ales cel profesional, asigură un fel de mască. Aceasta poate da
tărie și stil conturului imaginii de sine. Profesiunea, bine însușită și practicată, marchează modul
de a fi al subiectului, întărind și specificând particularitățile sale caracteriale, împlinindu-le
uneori. Diverse persoane sunt mai bine definite, determinate, mai sigure pe ele, atunci când își
exercită profesiunea. Statutele profesionale asigură nu doar o formă și un sistem de relații, ci și
un suport pentru desfășurarea unor drumuri diverse în viață. Experiența pe care subiectul o
câștigă astfel, rezultatele pozitive, posibilitatea afirmării de sine, relațiile sociale și solidaritatea
de grup, respectul comunității față de statutul profesional respectiv sprijină determinarea imaginii
sale. 12
În planul cunoașterii, formarea imaginii de sine devine posibilă grație capacității de
autoscindare pe care o posedă conștiința umană, ceea ce face propriul său suport și mecanism
obiect al investigației și analizei. Prin intermediul acestei capacități, individul este în același timp
și subiect și obiect, adică este cel care realizează procesele de prelucrare-integrare a informației,
dar și cel care furnizează informații, cel ce este supus investigației cognitive.13
Studii importante privind imaginea de sine privită prin prisma formării judecăților morale
în copilărie îi aparțin lui J. Piaget, psihologul elvețian diferențiind două stadii de evoluție ale
acestora și de aici două tipuri de morală:
♦ Stadiul realismului moral, în care morala este dominată de raportuile de constrângere;
♦ Stadiul cooperării în care ansamblul regulilor de conviețuire se constituie datorită
sentimentului reciproc și al trăirii intense a sentimentului de egalitate.14
10
http://www.experimentala.ro/0doc/EXPERIMENTALA/PREZENTARI%20EXPERIMENTALA
11
http://www.experimentala.ro/0doc/EXPERIMENTALA/PREZENTARI%20EXPERIMENTALA
12
Moscovici, S.(1998), „Psihologia sociala a relaţiilor cu celălalt”, Iași, Ed. Polirom
13
http://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/martie2014/03-TimpauCristina-Rolul_imaginii_de_sine.pdf
14
Jean Piaget, „The psichology of the children”, Ed. Basic Books
 Termenul de „eu” se referă la capacitatea ființei umane de acționa și de a reflecta asupra
propriilor acțiuni, de a fi cunoscător și cunoscut totodată, de a construi imaginea de sine. William
James a făcut dinstincția între trei aspecte ale eului: eul fizic, eul spiritual și eul social.15
Eul fizic se referă la particularități, precum: tipul somatic, relația dintre statură și
greutate, culoarea părului și a ochilor, particularități fizionomice. Psihologul american William
James folosește și expresia de Eu material în care include Eul fizic și tot ceea ce este de ordin
material și care este legat de respective persoană, cum ar fi: îmbrăcămintea, habitatul, alte
proprietăți despre care se spune „este al meu.” De aceea, fiecate este sensibil la aprecierile
celorlați cu privire la ce este al său și dacă îl pierde sau îi este furat se simte puternic frustrat.16
Eul spiritual se referă la valori, dorințe, aspirații, însușiri caracteriale și temperamentale,
aptitudini și talente, atitudini și concepții. El este rezultatul autoreflecției, al receptării aprecierii
altora, al consemnării reușitelor și nereușitelor în diferite activități.17
Eul social cuprinde acele calități care se dezvoltă în contextual relațiilor și activităților cu
alții, precum locul ocul în grupul clasei sau în cel al prietenilor, reputația și prețuirea celorlați,
asumarea și realizarea statutului și rolurilor. Eul social cuprinde de asemenea și totalitatea
părerilor și impresiilor pe care cineva și le face despre ceilalți.18
Trebuie menționat că și conceptul de sine, care reprezintă totalitatea percepțiilor pe care
oamenii le au despre calitățile și caracteristicile lor, nu reprezintă în mod necesar o viziune
obiectivă despre cee ace suntem, ci este un rezultat al felului în care ne percepem.19
Stima de sine, o componentă evaluativă a eului, se referă la autoevaluările pozitive sau
negative ale persoanei. Atunci când individul are o bună impresie despre sine, se respectă, se
acceptă și se evaluează pozitiv, spunem că are o stimă de sine înaltă, pozitivă, Dacă o persoană
se depreciază și se evaluează negativ, spunem că are o stimă de sine slabă.
Auto-prezentarea este construită de strategiile pe care le folosește individul pentru a
modela impresiile celorlalți despre el. Modul de viață se bazează pe această dorință de a influența
încercările celorlalți, de a ne cunoaște. Acest lucru este posibil dacă ne armonizăm
comportamentele cu ale celorlați, dacă înțelegem situațiile și ne preocupăm să ne comportăm

15
Zlate M., Crețu T., „Psihologie - manual pentru clasa a X-a”, pg. 146-151, Ed. Aramis, București, 2005
16
Zlate M., Crețu T., „Psihologie - manual pentru clasa a X-a”, pg. 146-151, Ed. Aramis, București, 2005
17
Zlate M., Crețu T., „Psihologie - manual pentru clasa a X-a”, pg. 146-151, Ed. Aramis, București, 2005
18
Zlate M., Crețu T., „Psihologie - manual pentru clasa a X-a”, pg. 146-151, Ed. Aramis, București, 2005
19
Neculau A., Sălăvăstru D., „Psihologie - manual pentru clasa a X-a”, pg. 108-115, Ed. Polirom, București, 2004
„cum se cere”. Facem eforturi să ne auto-supraveghem comportamentul, să ne adaptăm la noi
roluri sociale și la noi relații.20
Există o serie de conduite interpersonale care pot leza imaginea de sine determinând apariţia
conflictelor:
♦ contestarea, minimalizarea de către o persoană a succeselor, realizărilor majore sau critica
sistematică ori doar accidentală a modului în care individul a performat o activitate sau a
rezultatului acesteia. Efectul este negativ atunci când evaluatorul este o persoană preţuită de cel
evaluat pe linia relaţiilor afective sau a componenţei în domeniul din care este valoarea atacată;
♦ contestarea, minimalizarea, atacarea valorilor celuilalt;
♦ propunerea unor sarcini cu standarde inaccesibile, care depăşesc vizibil capacitatea
persoanei, ducând sigur la eşec;21
Potrivit piramidei lui Maslow, imaginea de sine, echilibrată din perspectiva dimensiunilor
sale, presupune atingerea inclusiv a nevoii de autorealizare.22
Ierarhia nevoilor umane în concepţia lui A. Maslow reflectă faptul că acţiunile umane
sunt orientate spre satisfacerea anumitor trebuinţe. Modul de evoluţie şi gradul acesteia variază
de la o persoană la alta, astfel:
♦ Toţi suntem orientaţi spre satisfacerea nevoilor elementare, tocmai de aceea ele constituie
baza piramidei. Aici sunt incluse nevoile de ordin fiziologic: hrană, aer, apă, îmbrăcăminte,de
ordin senzorial, sexual.
♦ Nevoia de securitate individuală în mediul natural şi social se referă la protejarea faţă de
forţele exterioare ostile şi faţă de diferiţi factori de risc;
♦ Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării şi apartenenţei. Imaginea de sine
pozitivă înseamnă asumarea acestor nevoi superioare, o imagine negativă fiind simptom şi factor
declanşator în cazul nesatisfacerii corespunzătoare a acestei trebuinţe umane;
♦ Nevoia de stimă derivă dintr-o nevoie autoevaluativă a individului, care doreşte să-i fie
recunoscut statutul pe care îl are sau spre care aspiră, să-i fie apreciate competenţele,
cunoştinţele, performanţele, calităţile.23
1.2 Rolul relației imagine de sine - personalitate - comportament

20
Ștefănescu D., „Psihologie-manual pentru clasa a X-a”, pg. 110-113, Ed. Humanitas Educational, București, 2005
21
https://didactika.files.wordpress.com/2008/09/suport-de-curs.doc.
22
http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow
23
http://faculty.vassar.edu/lowry/maslow1.html
 Ideea că personalitatea sau comportamentul copilului se dezvoltă ca urmare a interacţiunii
sociale - prin recompense şi pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol şi
conformarea la expectanţe se regăsește în cursul dezvoltării copilului în care procesele sociale au
un rol deosebit: percepţia socială şi înţelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale,
comportamentele asociate şi comunicarea, atât verbală cât şi non-verbală.
O altă modalitate importantă de interacţiune între adulţi şi copii este imitarea. S-a dovedit că
până şi copiii foarte mici imită expresiile mamelor lor, iar mamele afişează deseori expresii
faciale exagerate atunci când le vorbesc copiilor.24 Stern (1977) a arătat că bebeluşii de câteva
săptămâni se angajează în interacţiuni cu mamele lor, în care imită expresiile acestora.25
Plânsul poate fi de asemenea considerat o modalitate de comunicare. Pentru un copil
neajutorat locomotor acesta este o strategie esenţială pentru supravieţuire. Mamele îşi dezvoltă
adesea o capacitate de înţelegere a plânsului copilului lor, diferenţiind situaţiile în care copilul
este flămând, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare între
mamă şi copil, asupra căreia s-au concentrat numeroşi cercetători este contactul vizual.
Fitzgerald (1968) a constatat că dilatarea pupilelor, care este o cale prin care semnalăm
inconştient afecţiunea faţă de alte persoane, este un semnal pe care îl transmit şi copiii, mai ales
faţă de părinţii lor, începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl afişează
la vederea oricărei figuri. Acest aspect sugerează două lucruri, mai întâi că persoanele care
interacţionează cu copilul vor primi şi alte mesaje în afară de zâmbet, care le arată că şi copilului
îi face plăcere interacţiunea, în al doilea rând se observă că pe la patru luni copilul începe să aibă
preferinţe în privinţa persoanelor din jurul său.26
Imitarea: Copilul observă şi imită persoanele din jurul său: copiii mici se joacă adoptând
roluri sociale şi imitând adulţii pe care i-au văzut în aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte
din procesul prin care copilul învaţă o gamă de comportamente pe care le poate utiliza mai
târziu. Imitarea este deseori descrisă drept o „scurtătură” în învăţare. 27 Aceasta presupune
copierea unei anumite acţiuni sau a unui set de acţiuni şi permite copilului să dobândească o serie
de deprinderi fizice, rapid şi eficient. Prin imitare copilul este capabil să înveţe mai mult decât ar

24
http://ebooks.unibuc.ro/psihologie/rascanu/4.htm
25
Stern, D. (1977). Mere et enfant, les premieres relations. Brussels: Mardaga.
26
http://www.wpic.pitt.edu/research/biometrics/SPR%202011%20Workshop/SPR
%202011%20References/Goldwater%20Pupil%20Psych%20Bulletin%201972.pdf
27
Byrne, R. W, & Russon, A. E. (1998). Learning by imitation: A hierarchical approach. Behavioral and Brain
Sciences, 21, 667-721.
putea prin învăţarea directă. Identificarea Este un proces care se realizează în două etape şi este
implicat în învăţarea bazată pe observaţie. Deseori, un copil va învăţa un stil mai general de
comportament asumându-şi un rol complet sau modelându-se după o altă persoană. Identificarea
are loc într-o perioadă mult mai mare de timp decât imitarea şi se crede că, în mare măsură,
învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea rolului de gen şi sex, are loc prin procesul de
identificare. Prezenţa modelelor de rol este foarte importantă în dezvoltare. În jurul copilului
trebuie să existe oameni pe care acesta să îi poată copia, ca să îşi poată forma o idee despre felul
în care o fiinţă umană reală se comportă într-un anumit rol social. 28 Astfel de modele de rol îi
oferă copilului o linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat în viaţă.
Mussen şi Rutherford (1963) au investigat efectele pe care cordialitatea şi apropierea dintr-o
relaţie le pot avea asupra procesului de identificare. Au constatat că băieţii care au relaţii de
afecţiune calde cu taţii lor obţin, în principiu, scoruri mai mari la testele de masculinitate decât
băieţii a căror relaţie cu tatăl este mai rezervată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru fete: cu cât
relaţia cu mamele lor este mai strânsă, cu atât mai puternică este identificarea cu feminitatea. Din
aceste studii putem vedea că imitarea şi identificarea pot fi mecanisme importante de învăţare
pentru copii.29
Deşi copiii învaţă foarte mult prin imitare şi identificare, există şi unele comportamente care
sunt dobândite prin intermediul reacţiilor directe din partea adulţilor şi, deseori, aceasta este o
modalitate importantă de pregătire a copiilor pentru a se comporta conform exigenţelor societăţii.
Autoîntarirea: Oamenii îşi definesc standarde de succes pentru propriul comportament în
diferite situaţii şi prin raportarea la aceste standarde îşi autoadministrează recompense şi pedepse
pentru atingerea şi depăşirea standardelor. Autoîntăririle şi pedepsele iau cel mai adesea forma
unor întăriri emoţionale (mândria şi satisfacţia în primul caz, ruşinea şi culpabilitatea în cel de-al
doilea). Depresia face şi ea parte frecvent din setul de pedepse autoadministrate. Setul iniţial de
standarde de apreciere este învăţat de regulă prin modelare, în principal de la părinţi sau de la
alte persoane semnificative în copilărie.30
Hill susţine (1964) că motivele pentru care pedepsele psihologice par să fie atât de eficiente
în producerea unei conştiinţe puternice la copii, au la bază actul de a-şi cere scuze. Treptat,
acesta se interiorizează, astfel încât, în loc să spună doar „îmi pare rău”, copilul ajunge chiar să îi
28
Eckerman, C. (1993). Imitation and toddlers' achievement of co-ordinated action with others. In J. Nadel & L.
Camaioni (Eds.), New perspectives in early communicative development (pp. 116-138). London: Routledge
29
http://www.uky.edu/~eushe2/Bandura/Bandura1963.pdf
30
http://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/Psihologia-comportamentalista54189.php
pară rău şi, mai târziu, să se simtă vinovat şi responsabil. Pe de altă parte, dacă este pedepsit
fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amendă pe care trebuie să o
plătească pentru un comportament neadecvat, dar nimic mai mult. Deci, singurul efect al
pedepsei fizice ar fi teama de a nu fi descoperit şi nu neapărat dezvoltarea unei conştiinţe
puternice.31
Anna Freud a identificat cinci mecanisme principale de apărare a Eului:
♦ Negarea prin fantasmă - un copil ar putea să îşi învingă teama de un tată puternic inventând
un leu imaginar drept prieten, astfel încât să ajungă la fel de puternic ca şi tatăl.
♦ Refuzul în cuvânt şi faptă - un copil ar putea refuza, pur şi simplu, să admită existenţa unei
ameninţări sau a unei surse de ameninţare. De exemplu, un băieţel ar putea afirma că este la fel
de mare şi de puternic ca şi tatăl său.
♦ Limitarea Eului - procesul de a nu permite deliberat, dezvoltarea unei părţi a personalităţii,
cultivând în schimb, alte părţi.
♦ Identificarea cu agresorul - un copil care abia a fost la dentist, ar putea acţiona ca şi când ar
fi el însuşi dentistul.
♦ Altruismul excesiv - copilul manifestă o grijă excesivă faţă de binele prietenilor săi, în
detrimentul propriei persoane.32
Joaca este importantă pentru evoluţia copilului, permiţându-i să se identifice cu adultul şi să
îşi descarce stresul. Jucându-se, copilul îşi foloseşte mintea şi corpul şi învaţă lucruri esenţiale
despre lumea din jurul lui. Copilul se joacă pentru că aceasta îl distrează, jocul îl ajută pe copil la
dezvoltarea capacităţilor de vorbire, gândire şi organizare, jocul consolidează cunoaşterea şi
experienţa şi ajută copilul să-şi dezvolte curiozitatea, încrederea in sine şi puterea de a se
controla, jocul îl ajută pe copil să-şi descarce micile sau marile traumatisme. Atunci când
copilului îi vine greu să depăşească un conflict, el îl pune în scenă. Acesta este mijlocul cel mai
bun de a admite un eveniment neplăcut, de a exprima ceea ce i-ar fi greu să transmită prin
cuvinte.33

31
Selye, H. (1956). The Stress of Life, McGraw – Hill Book Company, USA.
32
http://www.grafoanalisis.com/Mecanismos_de_defensa_Vels.pdf
33
Bache H., Mateias A., Popescu E., Serban F. - "Pedagogie prescolara.Manual pentru scolile normale", Edit.
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994
 Sub raport temperamental, se produce o mascare a fomulei temperamentale, adică trăsăturile
primare, generate de tipul de activitate nervoasă superioară sunt redistilate, ajustate în tipare noi
(impulsivitatea se domesticeşte, inerţia se diminuează):
• La această vârstă se pun baze1e convingerilor morale fundametale;
• Datorită cerinţelor morale ale şcolii şi familiei asistăm la o întărire şi modelare a trăsăturilor
de caracter. În formarea trăsăturilor caracteriale contribuie carţile (prin eroii săi pozitivi) şi
mijloacele mass-media (tv, filme);
• Când şcolarul nu găseşte suficientă energie pentru a depăşi greutăţile generate de şcoală, se
pot profila o serie de trăsături negative de caracter (lene, superficialitate, trişaj, minciună,
dezordine);
• Apare procesul de diferenţiere a aptitudinilor; pe lângă aptitudinile generale (spirit de
observaţie, inteligenţă) se dezvoltă şi aptitudinile speciale (literatura, muzica etc.).
.
1.3 Analiza perioadelor de vârstă
O foarte interesantă descriere a ciclurilor de dezvoltare umană a efectuat Erick H.
Erickson utilizând metoda biografică și analiza istorico-socio-psihologică, considerând că după
stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic și genital) există stadiile psihosociale ale
dezvoltării eului.
Stadiul de „naștere” - 1 an: În acest prim stadiu se formează sentimentul de încredere/
neîncredere în ceilalți în funcție de îngrijirea și dragostea acordată copilului, când acesta este
nevoit să aibă încredere absolută în cei care-l îngrijesc. 34 Ca și rezultate pozitive putem enunța
satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebelușilor ce va conduce la dezvoltarea unei atitudini
încrezătoare față de mediu și speranță în viitor. Desigur că avem si rezultate negative, precum:
nesatisfacerea acestor nevoi existențiale într-un mod favorabil ce poate conduce în viitor la
dezvoltarea sentimentului de insecuritate, suspiciune.35
În stadiul „copilăria mică” (1-3 ani) se dezvoltă caracteristici legate de autonomia și
emanciparea copilului de tutelă imediat parentală versus simțul rușinii și al îndoielii, ca expresie
a incapacității de a dobândi autonomie.36 Bineînțeles că rezultatele pozitive sunt descrise de
încurajarea din partea părinților ce va dezvolta copilului sentimentul de siguranță și încredere în
sine absolut necesare în viitoarele situații-problemă pe care le poate întâmpina în stadiile
următoare. Dacă dimpotrivă, părinții manifestă dezaprobare în tot ceea ce copiii realizează, mai
ales prin ridiculizarea unei fapte, acesta va începe să se rușineze de propriile acțiuni și, de
asemenea, va pierde încrederea în propriile decizii.37
Stadiul „copilăria mijlocie” (3-6 ani) este stadiul în care copilul începe să exploreze
lucruri noi, să își descopere abilitățile motorii, să interacționeze mai mult cu cei din jur. Frecvent
ei voi încălca interdicțiile impuse de părinți, fapt penalizat verbal sau mai mult. În aceste situații
rolul părinților este foarte important și dacă aceștia vor fi suportivi, dar și consecvenți din punct
de vedere disciplinar, copiii vor învăța cu timpul că nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se
simți vinovați, iar asumarea de reponsabilități va conduce la dezvoltarea simțului de inițiativă.
Intervenția educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o teamă de pedeapsă exagerată.

34
Ursula-Schiopu-E-Verza-Psihologia-varstelor-Ciclurile-vietii.pdf
35
http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stadiile-dezvoltarii-psihosociale-ale-individului-articol-17261.html
36
Ursula-Schiopu-E-Verza-Psihologia-varstelor-Ciclurile-vietii.pdf
37
http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stadiile-dezvoltarii-psihosociale-ale-individului-articol-17261.html
Acesta va considera că pentru orice inițiativă personală i se vor aplica pedepsele și se va dezvolta
sentimentul de vinovăție.38
Stadiul „copilăria mare” (6-12 ani) se consumă în jurul perechii complementare de
trăsături psiho-potențiale: sârguința versus inferiorizarea. În fapt, în școală are loc procesul de
dezvoltare a sârguinței, dar și trăirea inferiorității în cazul în care copilul nu poate răspunde
cerințelor sârguinței impuse.39 În acest stadiu copilul achiziționează priceperi și deprinderi în
special prin intermediul școlii, așa cum am menționat, specifice culturii din care face parte.
Odată cu începerea școlii, apare prima comparație socială. Astfel, o abordare corespunzătoare
din partea părinților, dar și a învățătorilor vor dezvolta un simț al competenței sau dimpotrivă,
printr-o atitudine necorespunzătoare, vor dezvolta sentimentul de inferioritate. Cea mai frecventă
greșeală a părinților este de a-și compara permanent copilul în funcție de rezolvarea temelor,
obținerea unei note față de un coleg/vecin. Aceste comparații sunt nefavorabile, deoarece ele nu
fac decât să adâncească sentimentul de inferioritate și inadecvare.40
Stadiul „adolecenței” (15-20 ani) este dominat de conștientizarea identității eului versus
confuzia rolurilor. Dacă identitatea eului se trăiește amplu, se întăresc încrederea, autonimia,
inițiativa. Confuzia de rouri sau identificarea cu roluri negative este frecventă la copiii
delincvenți și implică întărirea neîncrederii, îndoielii, rușinii, inferiorității. Eșecul de roluri nu
este de nerecuperat în stadiile următoare. Presiunile puternice din partea părinților sau a insituției
de învățământ pot determina dezorientarea și disperarea adolescentului, acestea având ca rezultat
negativ înstrăinarea fizică sau psihică de medii normale, iar în cazurile extreme ale difuziunii
rolului, tânărul poate adopta o identitate negativă.41
Stadiul „tânărului adult” (20-30/35 ani) conturează dragostea și relațiile inter-umane,
în care tânărul adult caută relații profunde și de durată. Încă de la vârsta de 20 de ani, fiecare om
își caută un partener. Fiecare om are o trebuință afectivă și sexuală. În această perioadă nu ești
dezvoltat complet până nu cunoști și dezvolți sentimentul intimității, iar realizarea acestui lucru
are ca efect pozitiv capacitatea adulților de a dezvolta relații apropiate și profunde cu alții,
capacitatea de a iubi și de a răspunde angajamentelor față de ceilalți. În cazul în care individul nu
și-a găsit partenerul sau este părăsit se ajunge la o izolare socială, la o relaționare superficială. 42
38
http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stadiile-dezvoltarii-psihosociale-ale-individului-articol-17261.html
39
Ursula-Schiopu-E-Verza-Psihologia-varstelor-Ciclurile-vietii.pdf
40
http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stadiile-dezvoltarii-psihosociale-ale-individului-articol-17261.html
41
http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stadiile-dezvoltarii-psihosociale-ale-individului-articol-17261.html
42
http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/stadiile-dezvoltarii-psihosociale-ale-individului-articol-17261.html
Majoritatea persoanelor care solicită consiliere psihologică în această perioadă au ca principală
problemă singurătatea, care duce la depresii, tulburări psihosomatice, psihologice, chiar și la
tentative de suicid. Trebuie menționat că celibatul nu atrage o tulburare de comportament, ci este
o alegere voită care nu afectează viața sentimentală a persoanei.
Stadiul „adultului” (35-65 ani) se caracterizează prin nevoia adultului de a fi productiv,
de a fi capabil să se orienteze către exersarea rolului profesional și parental. Din acest motiv se
mai numește și „perioada meșterului”, în care Erikson afirma că adulții au nevoie de copii așa
cum aceștia au nevoie de adulți. În acest stadiu, pot apărea și probleme în cazul în care din
diverse motive nu a avut loc acumularea de cunoștințe sau experiențe. În acest sens, omul poate
trece prin criza stagnării reprezentată de oprirea evoluției, limitarea și exagerarea preocupărilor
față de sine.43
Stadiul „bătrânețea” (65 ani) este descris de evaluarea realizărilor din timpul vieții a
bătrânului. În cazuril când răspunsurile sunt acceptabile există satisfacție pentru propria viață și
acceptarea morții atingându-se un echilibru de integritate psihică. După 65 de ani dispare rolul
profesional odată cu pensionarea, dispare și rolul parental când copiii sunt la casele lor sau a
intervenit decesul partenerului de viață. Încep să apară frecvent întrebări despre rolul propriei
existențe, teama de moarte, iar atunci când aceste probleme nu au fost rezolvate favorabil se
ajunge la o fază de disperare, numită și „depresia bătrâneții.”44
Toate acestea pun în evidență faptul că personalitatea are o compoziție complexă angajată
social. Dezvoltarea psihică poate fi privită ca un proces de implantație tot mai largă în viața
socială, proces ce tinde spre echilibrare în structuri ce se descentrează dizarmonic cu obiectivele
sociale în contextul cărora se obiectivează prin comportamente.

43
Ursula-Schiopu-E-Verza-Psihologia-varstelor-Ciclurile-vietii.pdf
44
Ursula-Schiopu-E-Verza-Psihologia-varstelor-Ciclurile-vietii.pdf
1.4 Factorii ce influențează imaginea de sine
Dezvoltarea imaginii de sine este determinată de o serie de factori psihosociali, în primul
rând de relațiile copiilor cu adulții, aprecierile lor față de muncă, aprecierile colectivului din care
fac parte.
Comportamentul în școală dar și rezultatele pe care le obține la școală îi diferențiază de
ceilalți, îl face să-și dea seama că este o ființă cu o anumită individualitate ce gândește, simte și
acționează într-un mod specific.45
Familia este locul unde se construiesc prototipurile pentru toate relațiile de supra sau
subordonare, de complementaritate sau reciprocitate. Diversitatea mediului familial oferă
copilului posibilitatea de a se defini jucând un rol de neînlocuit în cucerirea coerenței personale.
De asemenea, el contribuie la descoperirea comportamentelor sociale fundamentale ca de
exemplu apărarea drepturilor proprii și respectarea lor prin socializare.46
Conflictul dintre generații a dominat și va domina. Întotdeauna părinții vor avea
principii verificate, vor avea o doză de scepticism, în timp ce copiii vor avea idealuri, vise, vor
tinde spre perfecțiune. Expectanța părinților față de rezultatele școlare ale copiilor are un rol
important în dezvoltarea imaginii de sine. Există forme subtile de feedback între copii și familiile
lor, forme ce operează pe terenurile autoevaluării și ale formării imaginii de sine. În familie,
copilul dorește să fie acceptat, apreciat și motivat.
Apartenența la un grup este competitivă și adesea tensionată, ceea ce va genera
sentimentul de dependență dar și de o oarecare nesiguranță. Astfel procesul formării imaginii de
sine se ajustează și prin raportare la cei din aceeași generație. Prieteniile cu elevii de același sex
sunt pline de confidențe și se organizează pe activități și preocupări comune.
Imaginea de sine se formează la această vârstă și prin integrarea în propria clasă de elevi,
prin interacțiunea cu învățătorul. El are rolul de a ghida munca în grup, de a realiza aprecieri la
adresa elevilor. Stimularea creativității atât în activitățile școlare cât și extrașcolare poate duce la
lărgirea câmpului relațional și motivațional a învățării unor norme și conduite sociale.
Un alt factor important este habitatul. Anatole France scria: „Din momentul în care am
avut propria mea cameră, am avut o viață interioară, fiind capabil de reflexie, de reculegere. Nu

45
Allport, G. W., „Structura și dezvoltarea Personalității”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1991
46
Ciofu, C., „Interacțiunea părinți-copii”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989
găseam frumoasă această cameră, nu mă gândeam nici un moment cum ar trebui să fie, o găseam
unică, incomparabilă. Ea mă separa de Univers, aici s-a format spiritul meu.”47
Pe lângă acești factori extremi de importanți sunt și caracteristicile unei imagini de sine
de succes. Care sunt punctele forte la care ne putem raporta atunci când incercăm să avem o
imagine de sine mai bună?
Direcția: Omul este un mecanism de urmărire a unui scop. Când și-l atinge, caută altul și
altul și mereu altul. Când nu avem un scop, ne simțim pierduți, nu avem satisfacții și suntem pe
jumătate morți.48
Curajul: Nu este suficient să ai o direcție și un scop. Este extrem de important să ai și
curajul să acționezi. Curajul nu există însă în absența fricii, ci este chiar existența fricii și
depășirea ei. De cele mai multe ori, cea mai admirabilă formă de curaj se afla în lucrurile
mărunte ale vieții zilnice și trebuie descoperit dincolo de aparențele normalității.49
Încrederea în sine: Încrederea se bazează pe experiența succesului. Putem începe cu
succese la scară mică care să ne ajute să obținem succes pe scară mai mare. Putem alege să ne
comportăm ca și cum am avea încredere în noi și succesul va veni fără îndoială.50
Acceptarea de sine: Succesul real nu este posibil până în momentul în care cineva se
acceptă pe sine așa cum este și nu renunță la prefăcătorie. Acesta este cea mai mare realizare a
unei persoane în această viață: a se accepta pe sine necondiționat, cu iubire, indiferent de greșeli
și dezamăgiri. În momentul în care ajungem la treapta în care ne putem accepta, sinele este ceea
ce a fost dindotdeauna și tot ceea ce poate fi vreodată, însă perspectiva noastră asupra lui este
total schimbată.51

47
http://anatole-france-noeux-les-mines.savoirsnumeriques5962.fr/les-infos-du-college-/des-eleves-d-egpa-bien-
dans-leur-peau-945.htm
48
http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/formarea-imaginii-de-sine-si-rolul-ei-in-viata-noastra-
t549.html
49
http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/formarea-imaginii-de-sine-si-rolul-ei-in-viata-noastra-
t549.html
50
http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/formarea-imaginii-de-sine-si-rolul-ei-in-viata-noastra-
t549.html
51
http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/formarea-imaginii-de-sine-si-rolul-ei-in-viata-noastra-
t549.html
 1.5 Ipostaze ale imaginii de sine:
Imaginea despre sine determină construcția ideii/conceptului despre sine. O primă
condiție este recunoașterea și acceptarea propriei persoane. Elementele care sprijină formarea
imaginii de sine în copilărie sunt: cunoașterea propriului corp și a funcționalității lui, stăpânirea
mișcărilor de bază, coordonarea corespunzătoarea a corpului, limbajul corpului, acțiunile.
Conceptul de sine la elevi este alcătuit din:
♦ imaginea fizică despre sine – modelul în care copilul se recunoaște ca persoana fizică,
cu propriul său corp, părțile sale componente și caracteristicile acestora;
♦ imaginea despre sine transpusă prin acțiunile sale.
Copilul trebuie să se simtă bine în pielea lui pentru a ajunge să se autovalorizeze. Este
firesc ca un copil să fie sprijinit să își formeze o imagine tot mai corectă despre ceea ce poate și
despre ceea ce este. În același timp, este important ca elevul care este extrem de sensibil să fie
sprijinit pentru a-și construi o imagine de sine pozitivă.
Elevii care au o imagine de sine sănătoasa sunt mai puțini anxioși, mai curajoși și mai
afectivi în relațiile lor de grup și totodată mai corecți în autoapreciere. Imaginea de sine formează
conceptul despre sine și acesta determină încrederea și respectul de sine.52
Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea inaginii de sine.
Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la
acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, cadrelor
didactice, colegilor, fraților, prietenilor și a rudelor contribuie la crearea imaginii de sine a
viitorului adult.
Etichetele „nu ești bun de nimic”, „habar nu ai” vor induce copilului neîncredere în
propria persoană, creându-i o imagine de sine negativă, dar dacă unui copil i se repetă că este
inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru integrându-l ca parte a imaginii de
sine. Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine
pozitivă, care se va menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe încredere
și căldură sufletească, în timp ce o privare a copilului de relația maternă, agresivă cu mama poate
genera o imagine de sine negativă.53

52
http://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/martie2014/03-TimpauCristina-Rolul_imaginii_de_sine.pdf
53
http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/imaginea-de-sine-pozitiva-determina-un-nivel-inalt-al-
stimei-de-sine-t3993.html
 Copiii au o anumită imagine de sine și un anumit nivel al stimei de sine construit în
relația cu părinții și atunci ei tind să își aleagă acele situații de viață și acei parteneri care să le
confirme propria imagine de sine.
Experiențele care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, indiferența, ignorarea,
ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între colegi și
frați. Părinții care reușesc să construiască un nivel înalt al stimei de sine la proprii copii au
următoarele trăsături: sunt optimiști, încrezători în propriile forțe, stabili din punct de vedere
emoționa, oferă copiilor încurajare, își cunosc foarte bine copiii.54
În antiteză sunt părinții care prin trăsăturile lor de personalitate vor genera un nivel scăzut
al stimei de sine la proprii copii. Acești părinți au următoarele trăsături: folosesc critica,
furnizează copiilor un mediu intelectual în locul unui mediu armonios, modul lor de disciplinare
este imprevizibil, utilizează pedeapsa fizică și au foarte puține informații despre copiii lor.55

54
http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/imaginea-de-sine-pozitiva-determina-un-nivel-inalt-al-
stimei-de-sine-t3993.html
55
http://cabinet-psihologie-bucuresti.blogspot.ro/2012/03/imaginea-de-sine-pozitiva-determina-un.html