Mama! Ce putin am rostit numele tau si cit de vag imi aduc aminte de tine...

O
negura te invaluie si parca din neguri e urzit si conturul tau.
In fata marei, unde am stat, privind neintrerupta goana a talazurilor, acolo m-am
apropiat mai mult de tine si am cautat sa te rechem. Din fundul orizontului aceluia
ce-l hotaraste linia curba a marei, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e
aceasta, un vas leganat, ce si-a scris pieritoarea dunga pe cer, te-a adus desigur.
Si pe cheiul acesta singuratic, unde intarzii eu, visand uneori, au coborat pasii
tai, de buna seama.
Ca si acum, neastimparatele talazuri se ridicau ca niste fantome din mare si
alergau de-a lungul digului de piatra sura ca sa priveasca portul. O semiluna pala,
brodata pe un steag, lucea si atunci pe inaltul unui catarg, si tu desigur, cu fata
intoarsa peste umar, ai trebuit sa privesti trista pe largul intinselor valuri ce
te desparteau de tara ta...
Dupa marginea curba a marei, unde se inchide orizontul, acolo unde incep apele
albastre ale Bosforului, e o alta lume, si tu de acolo ai venit. Multele lucruri
ciudate, ce dorm in sufletul meu, de acolo mi le-ai adus. Nostalgia ce o resimt in
fata marilor ape, cand vad o panza alba, falfaind ca o aripa de albatros, de la
tine trebuie sa-mi vie. Ingustele caice, cu sirul lor de vaslasi, plecati pe rame,
de aceea ma farmeca.
De dupa marginea curba a marei, unde palatele da marmora coboara cu treptele lor
pana in valuri, de acolo, ca valurile aceste ce calatoresc si murmura necurmat, imi
vin amintirile.
Ca o odalisca, cu fata acoperita, vine trecutul si ma cheama. De multe ori, tot
campul infinit al marei se acopera parca de dantuitoare ce-si flutura valurile
diafane in luna si joaca. Dantele albe imi par spumele talazurilor si cantari line
de harfa, mani de vis, ce trec visatoare pe strune, eternele cantari ale apei...
Spre linia aceea cauta ochii mei si asteapta o lumina. Pe margine de apa ai fost
nascuta tu, si de aci nestatornicia gandurilor mele, de aci vesnica framantare, de
aci fantazia de a cladi necontenit, precum cladeste marea talazurile ei, ca in urma
sa le darame iarasi.
Dupa linia aceea ai lasat tu visurile tale de copila, intaile tale prietenii, toate
dorurile tale, pe care eu astazi trebuie sa le traiesc din nou, desigur.
A ramas ceva departe, o fasie de viata, care a trebuit sa te urmareasca atunci cand
m-ai nascut pe mine, de nu mai am eu astampar si nu ma pot impiedica sa visez.
Fara de preget, gandul meu arde si ma chinuieste; apropierile cele mai ciudate se
fac intr-o clipa; simtiri ce nu le pricep ma incearca; lucruri ce nu le-am banuit
imi par firesti si o sete, o necurmata sete de iubire ma invinge.
Fara de vreme tu ti-ai inchis ochii, si eu ti-am vazut asa de putin dragile lumini
aplecate peste mine; fara de vreme manele tale au incremenit si eu le-am simtit asa
de putin mangaierea.
Gura ta a tacut asa de curand si farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mama,
au sunat asa de putin in auzul meu. De copil n-am avut nimanui sa spun ce ma doare,
ochii mei n-au avut catre cine sa se intoarca, manele mele spre cine sa-si intinda
deznadejdea.
Si tu erai duioasa, mama... Putinele carti ce au ramas de la tine, cu pagini
insemnate pe margini, spun ca ti-era drag sa visezi, povestesc ca te-au incantat si
pe tine vorbele sonore si ritmata cantare a versurilor.
Ai visat si tu, si mi-ai lasat partea asta si mie, harazindu-mi putinta de a ma
induiosa si de a-mi aduce aminte de toate.
Aci insa am fost mai aproape de tine. Muezinul, ce iese in cerdacul minaretului
cand se face cerul violet spre seara, mi s-a parut firesc si cunoscut de cand e
lumea si nu stiu de ce manele lui intinse spre cer mi-au spus intotdeauna mai mult
decat semnul crucei. Albele moschee m-au fermecat si m-au atras la pragul lor;
tristele si neingraditele cimitire, cu norodul lor de pietre ingropate in pamant,
mi-au povestit mai multe decat lespezile noastre...
Cu ochii tai le vad eu, desigur, toate acestea, cu sufletul tau le simt, fara
indoiala; de aceea nu mi-e draga luna, decat cand se ridica in crai nou.
Si totusi, abia daca pot sa-mi aduc aminte cum era fata ta, caci o negura te
invaluie si parca din neguri e facut si conturul tau...