prin introducerea comunicaţiei numerice în serviciul public, ISDN (Integrated Services Digital

Network) a fost concepută cu o extensie a reţelei telefonice clasice (ISDN cu bandă îngustă),
folosindu-se canalul numeric la 64 kbps şi liniile existente ale abonaţilor cu conductori de cupru.

Dezvoltările ulterioare, vizând videocomunicaţiile şi racordarea terminalelor cu fibră optică, conduc

spre B-ISDN (Broadband Integrated Services Digital Network) – reţea cu bandă largă. Majoritatea
reţelelor de telecomunicaţii fiind în prezent în serviciu au proprietatea de a fi reţele specializate,
acest fapt datorându-se mai ales limitărilor tehnologice, care au condus la conceperea reţelelor cu
destinaţie precisă, cum ar fi:

• Reţele telex – transportă mesaje prin intermediul unor caractere codate pe 5 biţi (codul
Baudot), la care viteza de transmisie este foarte scăzută (sub 300 bps), fiind limitată în special de
calitatea mediului de transmisie.

• Reţele telefonice clasice – oferă serviciul convorbirii în doi, având o lărgire de bandă scăzută (
) ce pot suporta transmisia de date la viteze reduse, care se realizează prin intermediul modemurilor.

• Reţele publice de comutaţii de pachete – transportă date în conformitate cu protocolul X.25.

• Reţele de comunicaţii mobile – evoluţia cărora este controlată de standartul GSM (Global
System for Mobile communications), dar şi de extensia acestuia: PCN (Personal Communications
Network). Aceste reţele permit transmiterea atât semnale vocale cât şi date şi oferă conexiuni cu
reţelele fixe învecinate.

• Reţele private pentru radio mobil, PMR (Private Mobile Radio) – destinate serviciilor de
urgenţă, unităţilor publice ce deţin parcuri auto, etc.

• Reţele de televiziune conectate prin legături radio sau prin cabluri coaxiale şi fibre optice.

• Reţele private de calculatoare – numite LAN (Local Area Network). Din această categorie cele
mai cunoscute sunt reţele de tipul: Ethernet, Token Bus şi Token Ring.

Fiind proiectate pentru aplicaţii particulare, oricare dintre aceste tipuri de reţele nu poate acoperi
întreaga gamă de servicii. Astfel, de exemplu la reţelele de televiziune prin cablu, în general, nu se
poate conecta terminale telefonice, nu se pot comuta semnale video.

Confruntate, pe de o parte, cu apariţia noilor tipuri de servicii şi, pe de altă parte, cu continua
creştere a cererilor de servicii, aceste reţele îşi dezvăluie în prezent dezavantaje majore, cum sunt
următoarele:

o Dependenţa de serviciu – sunt proiectate pentru a satisface un anumit tip de servicii. Dar ele
pot în cazuri restrânse să se adapteze şi altor servicii, prin utilizarea unor echipamente suplimentare.

o Inflexibilitate – evoluţia algoritmilor de codare a semnalelor audio şi video susţinute de

progresele în tehnologia VLSI (Very Large Scale Integration) influenţează debitul binar cerut de un
anumit tip de servicii.

o Adaptarea – reţelelor în discuţie la nivele caracteristice impuse de servicii vechi sau noi este
dificilă. De exemplu, semnalele vocale pot fi deja codate la rate de 32 kbps ADPCM (Adaptiv
Differential PCM), de 16 kbps DM (Delta Modulation), de 13 kbps în reţelele mobile şi de 8 kbps,
tehnica algoritmilor predictivi-adaptivi. Pentru aceasta, actualele sisteme de transmisie şi de
comutaţie ce oferă 64 kbps pentru un canal vocal trebuie adaptate sau vor utiliza insuficient
resursele interne.

o Ineficienţă – luând în considerare întregul ansamblu de reţele, resursele ce-i aparţin sunt
utilizate ineficient. De exemplu, perioadele de vârf în reţeaua telefonică sunt cuprinse între orele 8 şi
17, pe când reţeaua de televiziune este utilizată la vârf în orele de seară. Cum partajarea resurselor
este imposibilă, fiecare reţea trebuie dimensionată pentru vârful de trafic al serviciului ce-l
deserveşte.

În prezent, ca urmare a progreselor tehnice şi tehnologice, acest mod de proiectare a reţelelor a fost
abandonat. Astfel, noile realizări în domeniu se bazează pe conceptul de reţea unică independentă
de serviciu numit B-ISDN. El evită dezavantajele prezentate anterior, oferind: flexibilitate la modificări
de caracteristici ale serviciilor deja existente sau la încorporarea de noi servicii, eficienţă în utilizarea
în comun şi economic a resurselor de către toate serviciile, cheltuielile de proiectare, producere,
operare şi întreţinere a unei unice reţele fiind mai mici decât în situaţia mai multor tipuri de reţele
specializate.

STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE REŢELEI

În cadrul domeniului de telecomunicaţii sunt implicaţi mai mulţi participanţi şi anume: utilizatori,
operatori publici, furnizori de serviciu, producători de echipamente şi componente (hardware şi
software), investitori, guvernanţi.

Fără a face vre-o eroare, se poate considera că utilizatorii principali ai reţelei sunt abonaţii. Orice
abonat, care doreşte să stabilească o legătură telefonică iniţiază un apel, care este oferit reţelei spre
prelucrare. Abonatul, care oferă apelul este abonat chemător (calling subscriber), adică sursă de apel.
Apelul este adresat unui alt abonat numit abonatul chemat (called subscriber), ce prezintă de fapt
destinaţia, atunci schimbul informaţional are loc, iar apelul este satisfăcut. Apelul există deci în reţea
pe toată durata sa de viaţă, care cuprinde un interval de timp necesar stabilirii tuturor conexiunilor şi
un altul pentru schimbul de efectiv de informaţii între cei doi corespondenţi. Considerând, intr-o
perioadă de monitorizare, toţi clienţii prezenţi în reţea, împreună cu duratele de viaţă pentru
apelurile lor, putem aprecia de fapt sarcina (încărcarea) sau traficul oferit de clienţi.

Traficul are un dublu statut în reţeaua de telecomunicaţii, este „produsul” reţelei pentru că este
oferit de abonaţi, dar este şi „materia primă” prelucrată în resursele sale pentru că este destinat
abonaţilor. De fapt traficul parcurge în reţea un ciclu: apelul este oferit de către abonatul chemător
(un terminal al reţelei), este prelucrat de resursele reţelei, fiind direcţionat spre abonatul chemat (alt
terminal al reţelei) ca apoi să se încheie la sfârşitul schimbului de informaţii efectuat între cei doi
corespondenţi (fig. 2).

Transmiterea informaţiilor spre destinaţii se va face pe măsura disponibilizării resurselor, apărând

astfel o anumită întârziere faţă de momentul emiterii lor de către sursă, normele de calitate a
serviciului impun însă anumite limite maxime pentru aceste întârzieri.

Dacă o comunicaţie implică utilizatori, atunci ar trebui să se prevadă o structură de reţea care să-i
interconecteze pe fiecare cu toţi ceilalţi, ca în fig. 3 (a): se obţine o reţea de tip plasă, numită şi reţea
cu interconectare totală.

Iniţial, primele reţele telefonice s-au construit cu interconectare totală, funcţia de comutaţie fiind
distribuită terminalelor, aşa cum este prezentat în fig. 4. Prin comutaţie se definesc toate operaţiile
de stabilire, la cerere, a legăturii între 2 terminale diferite dintr-un grup.

Organizarea reţelei în reflectat in fig. 4, conduce la realizarea unui sistem cu comutaţie la terminal.
Această structură se regăseşte, în prezent, în aplicaţiile cu număr restrâns de utilizatori, atunci când
se doreşte un grad sporit de confidenţialitate şi de siguranţă în funcţionare (cum sunt reţelele
interguvernamentale).

Într-o asemenea structură, pentru a interconecta terminale, sunt necesare un număr de puncte de
conexiune:

şi un număr de linii de legătură:

Pentru ca orice staţie utilizatoare dintr-un grup să poată fi conectată cu oricare alta într-un mod
economic, soluţia ar fi utilizarea unor structuri de reţea de tip magistrală, fig. 3 (b), sau de tip inel, fig.
3 (c), prin legătura tuturor utilizatorilor pe o linie comună. Asemenea structuri nu sunt convenabile
pentru nevoile telefoniei, deoarece ele pot asigura o singură legătură la un moment dat, deci astfel
de reţele cu succes sunt implementate în comunicaţiile de date pe distanţe scurte: LAN (Local Area
Network).

Cerinţele specifice comunicaţiei telefonice impun, ca la cerere, să se asigure circuite bidirecţionale

între oricare pereche de abonaţi dintr-un grup şi în mod simultan pentru mai multe perechi. În
consecinţă, fiecare abonat este legat printr-un circuit propriu, linia abonatului, la un echipament
central de comutaţie, care este de fapt centrala telefonică. Centrala are rolul şi capacitatea necesară
de a conecta între ele liniile abonaţilor conform solicitărilor exprimate şi numai pe durata strict
necesară schimbului de informaţii (convorbirea telefonică). Configuraţia reţelei este în acest caz ca în
fig. 3 (d) – tip stea (radială sau nodală).

Numărul liniilor în acest caz este:

,
pentru că reprezintă chiar numărul liniilor de abonaţi, adică cu mult mai redus faţă de structura de
tip plasă.

Se poate imagina că echipamentul centralei are forma simplificată prezentată în fig. 5, care permite
realizarea simultană a

conexiuni, prin intermediul unui număr

de linii de legătură interne (cordoane de convorbire).

Pentru stabilirea legăturii între două terminale oarecare, este necesar să se acţioneze asupra
punctelor de conexiune corespunzător lor şi care aparţin aceluiaş cordon. Rezultă că echipamentul de
comutaţii dispune de

puncte de conexiune.

Însă experienţa practica a demonstrat că numărul mediu de conexiuni solicitate simultan

chiar în perioadele de cerere mare.

Dacă s-ar stabili în general că numărul cordoanelor de convorbire este

atunci

ceea ce constituie o reducere cu 60% faţă de cazul precedent, dar structura ar prezenta cu siguranţă
o anumită probabilitate de blocare.

Rentabilizarea unei reţele cu nod central, ce utilizează linii lungi, se realizează adaptând, de la caz la
caz, variantele prezentate în fig. 6
Aceste variante sunt:

• Cuplarea a două terminale, prin conectarea lor în paralel la o unică linie de legătură cu nodul
central. În acest caz terminalele nu pot dispune simultan de serviciul telefonic, ceea ce reprezintă o
reducere substanţială a calităţii serviciului la abonat.

• Multiplexarea căilor (canalelor) în frecvenţă, prin sistem de curenţi purtători, sau în timp,
prin întreţesere de eşantioane, ceea ce a făcut posibilă reducerea costului de instalare a liniilor lungi
şi creşterea eficienţii în utilizarea cablurilor deja existente.

• Concentrarea mai multor abonaţi distanţi şi aflaţi într-o zonă de mare densitate, care este
legată la unitatea centrală printr-un număr de circuite mai mic decât numărul abonaţilor destinaţi

Se defineşte reţea de abonat ca fiind ansamblul tuturor liniilor, care îi leagă pe abonaţi de centralele
lor. Nu trebuie neglijat faptul că o dată cu creşterea numărului de centrale, apare pe ansamblul
reţelei şi o creştere a costului echipamentului de comutaţie. Trebuie de observat în acest sens
variaţia cu numărul centralelor de oficiu din teritoriu a tuturor elementelor de cost aferente unei
reţele urbane (fig. 7).