Romanul de analiză sau

romanul psihologic
Garabet Ibrăileanu, în studiul său Creaţie şi analiză, menţiona că, după modul de prezentare a
personajelor, există două tipuri de roman: de creaţie şi de analiză. Criticul sublinia că analiza,
spre deosebire de creaţie, dă naştere unor tipuri vii, acestea caracterizându-se prin fapte, cuvinte,
prin reacţii exterioare.
Considerat de unii exegeţi „disecţie a inimii şi sufletului personajelor sale” (Léon Bopp), de
alţii – „subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, interiorităţii” (R. M. Albéres), ori
„roman al pasiunii” (A. Thibaudet), romanul de analiză psihologică  are ca obiect de investigaţie
artistică omul psihologic.
 

Conceptul de „analiză psihologică” este definit de majoritatea exegeţilor în domeniu ca

modalitate de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările,
traumele vieţii lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză
este posibilă, în primul rând, prin relevarea modalităţilor de investigaţie psihologică utilizate de
scriitorul respectiv.

Modalităţile de analiză psihologică:

– monologul interior,

– introspecţia,

– obsesiile personajului,

– raportarea comportamentului la anumite întâmplări exterioare,

– concordanţa dintre stările sufleteşti ale personajului şi cele ale naturii,

– afluxul de gânduri ale personajului.

Ca formă a autoanalizei, introspecţia presupune investigarea de către personaje a propriilor

dedaluri sufleteşti, fără ca autorul să intervină în text enunţând observaţiile sale asupra eroilor.
Drept urmare, şi întâmplările sunt trecute prin conştiinţa personajelor. Întrucât aceleaşi
întâmplări sunt oglindite în mod simultan în mai multe conştiinţe subiective, acest lucru va duce,
în mod firesc, la subminarea treptată a poziţiei scriitorului omniscient. Personajele devin
reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare în conştiinţă a evenimentelor alcătuind o versiune
proprie, care se suprapune parţial peste celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior face
ca opera să pară fără acţiune. Diferită prin natura sa, introspecţia poate fi realizată la diverse
niveluri – de observare-constatare, de reflecţie, de dezbatere. În dependenţă de acest fapt se
constituie şi un anumit tip de personaj – personajul care observă, personajul reflexiv, personajul
cu spirit analitic.
 

O altă modalitate de sondaj psihologic  este monologul interior.  După o definiţie a

romancierului Edouard Dujardin, este „acel discurs neauzit şi nespus prin care un personaj îşi
exprimă cele mai intime gânduri, acelea care sunt mai aproape de inconştient, anterior oricărei
organizări logice, adică în starea lor originară, prin intermediul unor fraze, reduse la minimum
sintactic, astfel încât să dea impresia că reproduce gândurile chiar aşa cum vin ele în minte”.
Cât priveşte romanele de analiză psihologică ale scriitorilor români, s-a afirmat (Gheorghe
Lăzărescu) că monologul interior este folosit deseori cu intermitenţe, adecvat momentelor în
care, în gândirea unui personaj, înlănţuirea logică a gândurilor face loc asociaţiilor libere.

Interpretarea romanului de tip modern, care, după o formulă lansată de Jean Ricardou, nu mai
este scriitura unei aventuri, ci aventura unei scriituri, necesită soluţionarea unui şir de
probleme, ce vizează, în primul rând, modul de prezentare a istoriei (fabulei), printre acestea
înscriindu-se şi cea a tehnicilor narative.
 

Analizând caracteristicile romanului proustian, C. Petrescu îşi exprima concepţia sa asupra

romanului de tip modern, care depăşeşte limitele tehnicilor artistice vechi. Scriitorul considera
autenticitatea una dintre condiţiile esenţiale ale originalităţii, şi cu această ocazie sublinia: “Ca
să evit arbitrariul de-a pătrunde că ghicesc ce se întâmplă în sufletele oamenilor nu e decât o
singură soluţie: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele, ceea ce gândesc eu. Asta-i singura realitate, pe care o pot povesti. Dar aceasta-i
realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic. Din mine însumi nu pot ieşi. Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I”.
Astfel, după C. Petrescu, noua structură a romanului include următoarele trăsături definitorii
(tehnici de creaţie):

1. aşezarea eului în centrul preocupărilor sale (relatarea la persoana I), care structurează
discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite anexarea unui nou teritoriu romanesc:
psihicul uman (conştientul şi inconştientul);
2. lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare, colorate afectiv
(memoria involuntară);
3. unitatea de perspectivă (înmulţirea unghiurilor de vedere: acelaşi fenomen e privit din
perspectiva câtorva naratori);
4. funcţiunea timpului: în conştiinţa prezentului, în fluxul conştiinţei, în acea curgere de
gânduri intră şi amintirile (fluxul conştiinţei);
 5. realitatea conştiinţei ca unică realitate: “nu putem cunoaşte nimic absolut decât
răsfrângându-ne în noi înşine” (introspecţia şimonologul interior).
 

Epoca modernă înseamnă o revizuire a romanului şi a tehnicilor sale, specia dobândind tot mai
multe virtuţi estetice, transformându-se într-un laborator al naraţiunii, întrucât vechiul pact dintre
cititor şi autorul de tip balzacian nu mai corespunde exigenţelor nici uneia dintre părţi, iar
neîncrederea se insinuează între parteneri astfel încât convenţiile realiste nu pot fi menţinute.

Trăsăturile romanului de analiză psihologică:

– autorul:
a) îşi propune “să absoarbă lumea din interiorul conştiinţei”;

b) descoperă limitele condiţiei umane;

c) are o perspectivă limitată şi subiectivă;

– opera:
a) personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, îi
conferă autenticitate;

b) principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu

acronia);

c) sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale,
lipsite de semnificaţii majore;

– cititorul:
a) se identifică cu personajul-narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul
atenţiei;

b) are acces la intimitatea personajului-narator.