Discursul

Un discurs este o cuvântare publică în care o persoană vorbește în fața altora. Discursul poate fi improvizat
sau mai mult sau mai puțin pregătit.Discursurile sunt ținute cu diferite ocazii. Discursurile pot fi
instituționalizate precum discursurile de mulțumire sau pot să nu aibă o temă predeterminată. Discursul poate
fi ținut pe stradă, într-o încăpere, într-un context mai mult sau mai puțin formal.Retorica a fost numită în mod
tradițional arta de a vorbi, chiar dacă retorica este astăzi o știință mult mai vastă.Discursul inaugural al
mandatului prezidențial al lui John F. Kennedy („nu întreba ce poate face țara pentru tine”), și discursul
lui Martin Luther King cu ocazia Marșului asupra Washingtonului pentru Libertate și Locuri de Muncă („I
Have a Dream”) sunt considerate de unii a fi cele mai bune discursuri din istorie.[1]Frica de a vorbi în fața altor
persoane este numită glosofobie.

În retorică
În retorică, discursul este o serie de dezvoltări oratorice destinate să convingă sau să emoționeze,
structurate conform unor reguli precise. Se disting ca genuri de discurs cel demonstrativ (blamare
sau laudă), cel deliberativ (sfat sau îndemn la renunțare) și cel juridic (apărare sau acuzare). Din
punctul de vedere al împrejurărilor în care se pronunță, poate fi vorba
de predică, pledoarie, rechizitoriu, comemorare etc.

În lingvistică
Lingvistica a extins sfera noțiunii de discurs la orice mesaj oral sau scris produs de un singur
vorbitor, dar unii autori includ aici și dialogul, și polilogul.
Există mai multe viziuni divergente despre discurs, prin urmare mai multe definiții ale sale. Câteva
din acestea sunt următoarele:

1. „Termenul discurs desemnează orice enunț mai extins decât o frază, considerat din punctul
de vedere al regulilor de înlănțuire a suitelor de propoziții/fraze.”
2. „Discursul este o suită ordonată de semne lingvistice situate între două întreruperi evidente
ale comunicării.”[10]
3. „Textul este cea mai mare unitate funcțională care constituie cadrul structural al comunicării
prin limbă. În acesta se organizează propozițiile/frazele ca unități minime ale comunicării
[…].”[11]
4. „Textul este unitatea, totalitatea pragmatică, semiotică, stilistică structurată a unui număr «n»
de propoziții/fraze.”[12]
5. „Textul este un produs lingvistic înzestrat cu structură și coeziune internă, care își
dobândește caracteristicile efective în relațiile sale situaționale și intertextuale.” [13]
În continuarea articolului se folosește numai termenul „discurs”, ca unul care înglobează și termenul
„text”.

Coerența discursului
Între elementele discursului, fie lingvistice, fie extralingvistice, există diverse relații care îi asigură
coerența[14]. Aceasta este un fenomen pe de o parte structural, care constă în relațiile dintre diferitele
niveluri ale discursului, pe de altă parte procesual, dat fiind că se manifestă în crearea și în
înțelegerea discursului. În structura discursului se pot distinge trei niveluri: microstructura,
mezostructura și macrostructura sa.
Microstructura discursului
Unul din tipurile de relații la nivelul inferior al structurii discursului se creează între propoziții/fraze
învecinate sau apropiate, cu ajutorul unor elemente lingvistice precum:

 elemente anaforice, care se referă la ceva dintr-o propoziție de dinaintea celei în care se
află, de exemplu:
 o „El a făcut asta acolo”. Fiecare cuvânt reia elementele dintr-o propoziție precedentă,
care poate fi John painted this picture in Bermuda „John a pictat tabloul acesta în Bermuda”.
o . „Ieri au fost trei care au cerut cazare la han. Clienții au stat două zile.”
o . „Péter a intrat în cameră. S-a așezat și a început să citească ziarul. A veni și Mari,
însă prietenul lui a rămas acasă.” Sufixul de tip desinență -t se referă la subiectul propoziției
anterioare, Péter, iar sufixul personal posesiv -ja, corespunzător adjectivului
posesiv în limba română, se referă la același cuvânt.
o un element repetat, sau reluat printr-un sinonim. „Vecinii și-au parcat mașina
înaintea intrării. Mașina/Vehiculul era acolo și după o săptămână.”
 elemente cataforice, care anticipă ceva dintr-o propoziție de după cea în care se află … „Am
spus asta/următorul lucru: …”,  „Iată știrile de la ora 9”. „Asta s-o guști. Așa bună ciorbă
pescărească n-ai mai mâncat.”
Alt tip de relații microstructurale este cel dintre conținutul discursului și situația de comunicare
(contextul situațional), care este exterioară discursului. Se realizează prin elemente lingvistice
numite deictice, referitoare la persoane (cea a vorbitorului, a receptorului/receptorilor mesajului, o
terță persoană/terțe persoane), loc, timp, modalitatea acțiunilor, o calitate. Acestea pot fi pronume
(personale și demonstrative), adverbe (de loc și de timp), forme temporale ale verbului. În  „Mi-e
foame”, de exemplu, pronumele personal indică faptul că este vorba de cel care vorbește, în  „E
zăpușeală aici”, adverbul indică faptul că vorbitorul vorbește despre locul unde se află, în  „E lună
plină astăzi”, adverbul indică faptul că constatarea se referă la ziua în care vorbește vorbitorul .De
cele mai multe ori, pronumele deictice sunt în același timp și anaforice sau cataforice. În discursul
oral, un element deictic poate fi și non-verbal, adică un gest
Sunt și elemente deictice care fac legături în interiorul discursului:„Mai sus a fost deja vorba
despre…”.
Relațiile microstructurale se pot repeta în cadrul aceluiași discurs. De pildă, într-o narațiune se
repetă referirile la persoana naratorului (I, dacă acesta e vorbitorul), la persoana personajelor (a III-
a), la timpul în care au avut loc evenimentele (forme de trecut ale verbelor) etc. Aceste relații
formează o rețea în interiorul discursului, care contribuie la coerența sa.
Mezostructura discursului
Relații mezostructurale
În discurs există și conexiuni care marchează nu relația simplă dintre două entități elementare, ci
relația mai complexă dintre unități discursive mai mari. La nivel mezostructural, sfera de influență a
elementului discursiv se extinde la un domeniu de dimensiune medie: câteva fraze, un paragraf (în
scris), câteva replici[ (în dialog).
Un tip de conexiune mezostructurală este realizată de repetarea unui membru al structurii temă-
remă a propoziției. Exemple:

 „Slavko o vede pe Olga. Pe Olga o vedem și noi”. Tema primei propoziții

este Slavko (informație deja cunoscută de receptor), iar rema ei – vidi Olgu (informație nouă
pentru receptor). Partea principală a remei primei propoziții (Olgu) devine tema celei de-a
doua[20].
 Mâine vremea va fi ori ploioasă, ori însorită. Dacă plouă, rămânem acasă. Dacă e soare,
mergem în excursie”. În prima propoziție, rema are două părți importante, „ploioasă” și „însorită”.
Prima devine tema celei de-a doua fraze, iar a doua – tema celei de-a treia.
Interconectându-se în diverse moduri, temele și remele realizează o progresie tematică.
Alt tip de relație mezostructurală între propoziții independente și/sau între fraze învecinate este cea
de coordonare, analogă cu cea care poate exista între propozițiile unei fraze, cu aceleași tipuri.
Coordonarea copulativă se poate realiza prin simpla alăturare (juxtapunere) a unor propoziții/fraze,
când se exprimă o succesiune de evenimente:  „Péter a intrat în cameră. S-a așezat și a început să
citească ziarul”.
Coordonarea se mai realizează și prin cuvinte sau grupuri de cuvinte numite de unii autori „marcatori
de relație. Aceștia fac parte dintr-o clasă mai mare, cea a conectorilor, ce cuprinde de altfel
și conjuncțiile, care funcționează în interiorul propozițiilor și frazelor, precum și alte cuvinte care
introduc propoziții în cadrul frazelor. Sunt și tipuri de coordonare altele decât copulativă, realizate
prin marcatori de relație:

 coordonare adversativă:  „Michel este de acord cu proiectul. În schimb refuză să lucreze cu

această echipă.
 coordonare disjunctivă:  „Toți avem o metafizică. Patentă, latentă. Am spus-o de destule ori.
Sau dacă nu, nu existăm.” (Charles Péguy)
 coordonare conclusivă: „N-a mai plouat de ceva vreme. De aceea, pământul e foarte uscat.”
 coordonare explicativă: . „Primăvara trebuie refăcute temeinic digurile, pentru că inundațiile
din toamnă au deteriorat digurile pe un segment foarte lung al râului.”
Și alte relații sunt exprimate prin marcatori de relație 

 adăugare:  „Internetul este o sursă inepuizabilă de informații. În plus, este un instrument de

comunicare remarcabil.”
 enumerare:  „Internetul este o sursă de informații ușor accesibilă. În primul rând, din ce în ce
mai mulți oameni sunt conectați la birou sau acasă. În al doilea rând, în ultimii ani au văzut
lumina zilei o mulțime de cafenele Internet, în toată lumea.”
 Web-ul este un instrument de comunicare de o rară eficacitate. Desigur, se întâmplă uneori
ca rețeaua să fie supraîncărcată […].”
 explicație:  […]. „Internetul este un instrument de căutare remarcabil. Într-adevăr, numai în
câteva minute, utilizatorul Netului poate accesa […].”
 ilustrare„Autostrada electronică are totuși unele dezavantaje. Astfel, publicitatea îi inundă
[…] pe internauți.”
 sinteză: Bien qu’Internet soit perfectible et que la qualité des informations qu’on y retrouve
laisse parfois à désirer, de plus en plus de gens […] en découvrent les multiples possibilités. En
somme, l’inforoute demeure un merveilleux outil d’information et de communication. „Deși
Internetul este perfectibil, iar calitatea informațiilor care se găsesc pe acesta lasă uneori de dorit,
din ce în ce mai mulți oameni […] îi descoperă multiplele posibilități. Pe scurt, infostrada rămâne
un minunat instrument de informare și comunicare.”
 situare în timp: En 2001, 46 % des Québécois naviguaient dans Internet mensuellement. On
peut maintenant présumer que la moitié des Québécois visitent la Toile fréquemment. „În
2001, 46% dintre locuitorii Québec-ului navigau lunar pe Internet. Acum se poate presupune că
jumătate din locuitorii Québec-ului vizitează frecvent Web-ul.”
Alte relații exprimate prin marcatori de relație apar de exemplu la Čirgić 2010 [26]:

 situare în spațiu: Ušli su u jednu sobicu na kraju hodnika. Onđe nije bilo ničega. „Au intrat

într-o odăiță din capătul coridorului. Acolo nu era nimic.”
 mod: Obilazio je pogon triput dnevno. Tako je mogao imati uvid u sve što se
događa. „Trecea prin fabrică de trei ori pe zi. Astfel putea să vadă tot ce se petrecea.”
 scop: Hoćahu da obiđu sve glavne gradove južne Evrope. S tom namjerom krenuše na put
krajem prošle neđelje. „Au vrut să treacă prin toate orașele principale din Europa de sud. Cu
această intenție au pornit la drum săptămâna trecută.”
 condiție: Ljekove nikako ne smijete prestati uzimati. U tome slučaju bilo bi uzaludno sve što
smo dosad napravili. „Nicicum să nu încetați să luați medicamentele. În acest caz ar fi degeaba
tot ce am făcut până acum.”
 excludere: Svi su bili onđe već u osam. Samo se on pojavio tek poslije devet. „Toți au fost
aici deja la ora opt. Numai el a apărut după ora nouă.”
 accentuare: Mislim da je krajnje vrijeme za odlazak. Štoviše trebali smo otići i prije. „Cred
că e într-adevăr timpul să plecăm. Ba chiar ar fi trebuit să plecăm mai demult.”
Paragraful[modificare | modificare sursă]
La nivel mezostructural iau naștere părți coerente ale unui discurs, precum paragrafele unui text
scris. Paragraful este o unitate semantică și funcțională, caracterizată printr-o temă [27] sau o structură
semantică de prim-plan. Paragraful are o structură internă, în care există adesea un punct culminant
ca unitate centrală. Punctul culminant denumește tema paragrafului și se află la începutul sau la
sfârșitul acestuia.
Dialogul[modificare | modificare sursă]
Altă entitate discursivă de nivel mezostructural este dialogul. Ceea ce este valabil pentru acesta,
este în general valabil și pentru polilog. Replicile dialogului formează o unitate semantică discursivă
pe baza caracteristicilor micro- și mezostructurale amintite.
Entitatea de bază a dialogului este replica. Structura acesteia este determinată nu numai de factori
formali, ci și de regulile din societatea interlocutorilor, intenția vorbitorilor, contextul verbal și
situațional, adică specificul și sensul replicilor precedente. Structura și sensul unei replici sunt
influențate de toate replicile anterioare, respectiv cele următoare le interpretează retroactiv.
Dialogul minimal constă din două replici. Prima din acestea are rol de inițiator, iar a doua – de
răspuns, roluri ce nu pot fi schimbate între ele. Exemple  hu  :
– János elvitte a könyvet. – Végre, már háromszor szóltak a könytárból! „– János a dus
cartea. – În sfârșit! Au sunat deja de trei ori de la bibliotecă!”
– János elvitte a könyvet. – Nem szép tőle, még el sem olvastam. „– János a dus cartea. –
Nu-i frumos din partea lui, încă nici n-am citit-o.”
În aceste două dialoguri, a doua replică nu numai comunică răspunsul celui de-al doilea
vorbitor, ci totodată întregește și reinterpretează spusele primului. Faptul că János a dus
cartea poate fi tratat din puncte de vedere diferite.
Există dialoguri minimale sau părți dintr-un dialog mai extins care formează perechi-tip:
întrebare – răspuns, cerere – răspuns, salut – salut.
Macrostructura discursului[modificare | modificare sursă]
La nivelul macrostructurii se găsesc unități structurale relativ mari.
Tema discursului[modificare | modificare sursă]
Unul din constituenții macrostructurii este tema. Aceasta este o noțiune mai mult sau mai
puțin complexă, care face cel puțin într-o anumită măsură parte din universul de cunoaștere
al emițătorului și al receptorului, putându-se îmbogăți datorită discursului cu componente
suplimentare. Unele discursuri au o singură temă (de exemplu știrea, articolul de dicționar,
mare parte din dialogurile cotidiene), altele au mai multe teme care pot fi legate între ele (de
pildă într-o ședință la locul de muncă sau într-o expunere științifică), dar pot fi și
independente una de alta (bunăoară în conversațiile cotidiene sau într-un talk-show).
Tema este o reprezentare mintală cu structură internă, pe care participanții la interacțiune o
organizează într-o anumită schemă cognitivă. Cât de detaliat este dezvoltată o temă,
depinde de situația de comunicare, de tipul discursului și de motivațiile vorbitorului. De
exemplu, în cadrul cognitiv al protecției mediului pot exista următoarele elemente: natură,
curățenie, poluare, comportament uman, consum, răspundere individuală, răspundere
comunitară, apă, aer, pământ, circulație, industrie, ambalaje, boli etc.
Tema protecției mediului poate fi prezentă într-un dialog printr-o simplă menționare:
hu  – Mit tartasz a legfontosabb mai problémának? – A környezetvédelmet. „– Care crezi că
este problema actuală cea mai importantă? – Protecția mediului.”
În dialog, tema este indicată numai în formă substantivală și este înțeleasă datorită
cunoștințelor participanților despre lume, cadrului cognitiv din mintea lor referitor la
aceasta. Dacă dialogul de mai sus se continuă, atunci interlocutorii dezvoltă o parte a
temei:
hu  – Miért? – Mert az elmúlt időkben a nagyvárosok levegője nagymértékben romlott. A
gyerekek folyton betegek,… „– De ce? – Pentru că în ultimul timp, aerul din orașele mari a
devenit foarte poluat. Copiii sunt mereu bolnavi,…”
O expunere despre protecția mediului ia la rând detaliile cele mai importante ale
temei și le și dezvoltă în oarecare măsură, adică le descrie, le definește. Un alt tip
de discurs, de exemplu un manual cu titlul Introducere în protecția mediului,
dezvoltă și mai mult tema și detaliile sale.
Structura discursivă generală[modificare | modificare sursă]
Aceasta este o altă caracteristică a nivelului macrostructural. Punctele de vedere ce
se manifestă la acesta sunt următoarele:

 interne structurii discursului: puncte de vedere structurale elementare (scurtime

– lungime, simplitate – complexitate, liniaritate – ierarhie), unități mai mari în
discurs (paragraf, capitol), puncte de vedere retorice;
 externe structurii discursului, referitoare la situația de comunicare: monolog (de
exemplu o narațiune), dialog, polilog.
Simplitatea sau complexitatea unui discurs nu depinde de lungimea lui. Un discurs
scurt poate fi simplu (ex. un mesaj scurt, o notă, un dialog), dar și complex (ex. o
poezie lirică). Un discurs lung poate fi și el simplu (ex. o narațiune cu succesiunea
liniară a evenimentelor) sau complex (ex. o expunere științifică, un roman).
Unele discursuri lungi, mai ales monologurile elaborate, fie orale, fie scrise, sunt
divizate în unități mai mari și mai mici, de exemplu capitole și paragrafe. Capitolul
se distinge eventual prin titlu și procedee tipografice. Paragrafele sunt despărțite
unul de altul în vorbire de o pauză ceva mai mare decât cea dintre propoziții/fraze,
iar în scris prin procedee grafice.
Din punct de vedere retoric, discursul se împarte altfel, dar tot cu scopul eficienței
comunicării, cel mai adesea în introducere, expunere și încheiere. Introducerea
vizează stabilirea contactului cu receptorul, iar încheierea – ruperea contactului cu
acesta, între ele situându-se prezentarea și dezvoltarea temei/temelor.
Situația de comunicare[modificare | modificare sursă]
În privința acestei componente a discursului, există oarecare diferențe între
monolog pe de o parte, dialog și polilog pe de alta. Monologul implică lipsa de
contact direct cu receptorul, deseori cu o anumită distanță în timp și în spațiu între
emițător și receptor, de aceea trebuie să fie mai explicit, să numească cu mijloace
lingvistice multe elemente care nu trebuie numite în dialog și în polilog. În acestea
din urmă, participanții interacționează și lingvistic, și prin mijloace extralingvistice,
de aceea pot conține multe elemente implicite, cunoscute de participanți, care nu
necesită să fie numite. Între dialog și polilog există numai diferențe situaționale, în
cel din urmă având un rol mai important ierarhia dintre participanți, rolurile sociale
recunoscute, care determină posibilitatea și ordinea luării cuvântului.
Organizatori textuali[modificare | modificare sursă]
La nivel macrostructural, la coerența discursului contribuie o subclasă a conectorilor
numită „organizatori textuali” ( fr  organisateurs textuels). Aceștia fac trecerea între
părțile discursului (de exemplu pargrafe) și marchează ordinea și progresia ideilor.
Marcatorii de relație pot fi și organizatori textuali, mai ales în discursuri
argumentative, introducând rând pe rând argumentele și o concluzie, cel mai
adesea la începutul unor paragrafe care le conțin. De exemplu primul paragraf
numește tema discursului și formulează o teză referitoare la ea, al doilea paragraf,
care poate începe cu  fr  D’abord,… „Mai întâi,…” sau Premièrement,… „În primul
rând,…”, prezintă un prim argument, al treilea paragraf, începând de pildă
cu Ensuite,… „Apoi,…” sau Deuxièmement,… „În al doilea rând,…”, avansează un
al doilea argument. Al patrulea paragraf prezintă eventual o concesie, începând
cu Bien sûr,… „Desigur,…”, care se poate respinge în cadrul aceluiași paragraf,
începând o frază cu Mais… „Dar…” sau Cependant,… „Totuși,…”. Ultimul paragraf
este conclusiv, putând începe cu En somme,… „Pe scurt,…” sau En conclusion,
… „În concluzie,…”[21].
Tipologia organizatorilor textuali este parțial aceeași ca și a marcatorilor de relație.
Ei pot fi generali sau ocazionali. Există organizatori textuali de timp
( fr  ensuite „apoi”, au cours du XXe siècle „în cursul secolului al XX-lea”), de spațiu
și loc (à côté „alături”, au bord de la rivière „pe malul râului”), de enumerare, ordine
sau succesiune (pour commencer „pentru început”, enfin „în fine”), de explicare sau
justificare (autrement dit „altfel spus”, pour cette raison „din acest motiv”), de
ierarhizare (surtout „mai ales”, par-dessus tout „înainte de toate”), de opoziție și de
concesie (au contraire „dimpotrivă”, certes „desigur”), de concluzie (en somme „pe
scurt”, en conclusion „în concluzie”)[21].
Sunt și organizatori textuali care nu există și ca marcatori de relație, uneori având
forma unei propoziții întregi. În scris, majoritatea lor sunt tot la început de paragraf.
Exemple de organizatori de text temporali dintr-o legendă:  fr  : Une vingtaine d’étés
durant,… „Timp de vreo douăzeci de veri,…”, Elle était toute jeune encore… „Era
încă foarte tânără…”, Depuis que le vieillard était disparu,… „De când dispăruse
bătrânul,…”, Tous les jours, l’été, lorsque le soleil commençait à baisser,… „În
fiecare zi, vara, când soarele începea să apună,…”, Cet automne-là,… „În toamna
aceea,…”, Et puis un soir,… „Apoi, într-o seară,…”[21]

Tipuri de discurs[modificare | modificare sursă]

În mod tradițional se disting patru tipuri de discurs: narativ, descriptiv, explicativ și
argumentativ[21].
În lingvistica modernă, care caută să descrie toate felurile de discurs, tipurile de
discurs se disting după macrostructuri tipice și factori situaționali tipici. În
determinarea lor se pot aplica câteva puncte de vedere grupate în perechi de
noțiuni opuse[28]:

 scris – oral;
 monologat – dialogat;
 cu fiecare participant prezent – numai cu un participant prezent;
 cu structură stabilită tradițional – fără structură stabilită tradițional;
 elaborat – spontan;
 cu conținut explicit – cu conținut implicit.
Ultimele două perechi de puncte de vedere nu indică opoziții totale, ci mai degrabă
câte două forme de realizare specifice pentru câte un domeniu.
Tipurile de discurs se leagă de așteptări care determină mai mult sau mai puțin
forma și structura discursului. De exemplu, conversația cotidiană aparține tipului
vorbit, dialogat, spontan, în general cu conținut parțial explicit și parțial implicit,
bazat pe cunoștințele participanților, care sunt prezenți cu toții, și nu are structură
stabilită tradițional (nu este predată în școli). În schimb, știrea de presă este
monologată, elaborată, cu conținut explicit, la crearea sa este prezent numai unul
din participanți și are structură stabilită tradițional (este predată în școli). Tipul de
discurs este, prin urmare, o bază de comparație care se concretizează totdeauna
datorită situației de comunicare și motivațiilor individuale.