Pr. prof.

Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 1

Duminica de dupã Botezul Domnului 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos!

Aºezãmântul divin-uman - adicã de-o datã dumnezeiesc ºi omenesc - al Bisericii, prin

Mântuitorul Hristos, Sfinþii Apostoli, Proorocii ºi Sfinþii Pãrinþi, a rânduit ca în aceastã

dminicã de dupã Botezul Domnului, ºi în legãturã cu Botezul Domnului, sã fie Evanghelia

prin care Mântuitorul începe propovãduirea Sa, arãtând lumii, aºa cum dã mãrturie troparul

sãrbãtorii Botezului: “În Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimei s-a arãtat

(preamãrirea Treimei: Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt). Cã glasul Pãrintelui a mãrturisit Þie, Fiu

iubit pe Tine numindu-Te. ªi Duhul în chip de porumbel a adeverit întãrirea Cuvântului, Cel

ce Te-ai arãtat, Hristoase Dumnezeule, ºi lumea ai luminat, mãrire Þie!”

Repet ceea ce pãrinþii, colegii mei au spus: Sã nu se confunde botezul nostru creºtin

cu botezul de la Ioan! Mântuitorul S-a botezat cam la vârsta de treizeci de ani, de la Ioan,

pentru a împlini o rânduialã a Legii vechi. Adeseori unii fraþi ai noºtri, care au pãrãsit

Biserica, îndeamnã ºi spun sã ne botezãm la treizeci de ani, cã atunci S-a botezat Mântuitorul.

Botezul Mântuitorului, de la Iordan, nu este botezul creºtin. Botezul creºtin este de la Duhul

Sfânt, din apã ºi din Duh Sfânt, nu botezul pocãinþei, al lui Ioan.

Deci prin întruparea Sa, Mântuitorul, în Duhul Sfânt a odrãslit firea Lui omeneascã ºi

astfel, botezul cu Duhul Sfânt al lui Hristos este din însãºi întruparea Sa ºi naºterea din

Fecioarã.

112 ianuarie 1997

Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 2

Astfel înþelegem ºi botezul creºtin, care înseamnã naºterea din nou. Botezul nostru e

înrãdãcinat în însãºi întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt, urzindu-ªi trup din

sângele Fecioarei, deci ºi nãscându-Se din Fecioarã.

Iar acum, la botezul de la Iordan, ºi Sfânta Treime S-a fãcut vãzutã în plinãtate,

Sfânta Treime, care lucreazã neîncetat în orice act al Dumnezeirii.

Toate se sãvârºesc aºa cum dumnezeieºtii Pãrinþi ne-au arãtat: de cãtre Tatãl, prin

Fiul, în Duhul Sfânt; aºa cum, atât de frumos tâlcuiesc pisaniile (înscrisurile) de la

mânãstirile noastre. Când mergeþi acolo citiþi totdeauna pe frontonul din faþa sfântului

locaº: “Cu vrerea Tatãlui, cu lucrarea Fiului ºi sãvârºirea Sfântului Duh” .

ªi acum, Mântuitorul începe slujirea Sa mântuitoare, mesianicã, îndatã ce S-a botezat

în apa Iordanului. El, Stãpânul, primind de la robi botezul în smerenia Lui divinã, ca sã ne

înveþe cã smerenia e un atribut divin, nu numai omenesc. ªi dumnezeieºte ºi omeneºte. Da,

ºi dumnezeieºte se smereºte: Ce fapt mai mare al smereniei lui Dumnezeu poate fi, când

Dumnezeu Se face Fiu Fecioarei, când Fiul lui Dumnezeu, El, dupã al cãrui chip am fost

zidiþi, Se face asemenea nouã, cu chipul nostru cãzut, ºi ia pãcatul nostru? Smerenie despre

care un pãrinte - Isaac Sirul - spune: “Smerenia este haina lui Dumnezeu”.

Cãci a luat Dumnezeu veºmântul firii noastre cãzute, aºa cum am auzit în zilele

sãrbãtorii pogorârii lui Dumnezeu la noi (la sãrbãtoarea Crãciunului), cã El, rãmânând ce era

(Fiu al lui Dumnezeu), S-a fãcut ce nu era (adicã S-a fãcut om) ºi a coborât sã ridice chipul

Lui cel mai înainte cãzut; fiindcã noi dupã chipul Lui suntem zidiþi, dar, aºa cum v-am spus

mereu, am întinat chpul Lui ºi a venit El sã ridice, sã redea chipului nostru strãlucirea ºi

frumuseþea Lui.

ªi Mântuitorul, “...îndatã ieºind din apa Iordanului”, spune Scriptura. De ce îndatã?

Cei care se botezau cu botezul lui Ioan rãmâneau la Iordan ºi-ºi mãrturiseau pãcatele cu glas
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 3

tare. Le strigau în auzul mulþimii. ªi dupã ce îºi strigau toþi ºi îºi mãrturiseau pãcatele, Ioan

punea mâna pe capul fiecãrui penitent ºi îl scufunda în apã ca sã înece pãcatul.

Aºa cum odinioarã potopul înecase pãcatul lumii, aºa cum totdeauna la botez, noi,

ortodocºii, scufundãm pruncul în apa cristelniþei, care, de atâtea ori am spus cuvântul

Pãrinþilor, semnificã sânul Maicii Domnului. Aºa cum Maica Domnului a purtat în sânul ei

pe Fiul lui Dumnezeu, cristelniþa e un fel de simbol, de închipuire a sânului Maicii

Domnului, în care fiecare creºtin e scufundat, în acea apã sfinþitã. ªi acea apã este exorcizatã,

sfinþitã, ca sã se lepede toate ticãloºiile demonice ºi omeneºti, toate stricãciunile, toate

pãcatele.

Aºa cum sânul Maicii Domnului a fost sfinþit, precum îi vestise îngerul când ea a

întrebat: “Cum va fi aceasta (sã nasc) de vreme ce eu de bãrbat nu ºtiu?” “Duhul lui

Dumnezeu va coborî peste tine ºi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea ºi Pruncul ce

Se va naºte din tine Se va numi Fiul lui Dumnezeu”. Duhul lui Dumnezeu va coborî peste

tine… Duhul lui Dumnezeu Îl chemãm ºi noi când botezãm: fie pruncul, fie o persoanã mai

mare. Chemãm Duhul Sfânt: “Trimite Duhul Tãu cel Sfânt, Doamne, ºi sfinþeºte apa

aceasta!” Aºa sfinþim, cum a fost sfinþit sânul Maicii Domnului, ºi scufundãm pruncul,

înecând pãcatul, cum a fost înecat la potop.

La Ioan erau cu capetele sub apã, ca sã înece pãcatele prin pocãinþa lor, iar la botezul

creºtin, cu invocarea Duhului Sfânt ºi în numele Preasfintei Treimi, se îneacã o lume veche ºi

se naºte din nou. Repet: Botezul creºtin e înrãdãcinat nu în botezul de la Iordan, ci în însãºi

întruparea de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã, Maica Mântuitorului Hristos.

Aºadar Mântuitorul nu avea pãcate, era fãrã de pãcat, de aceea ne ºi poate mântui El,

Unicul fãrã pãcat; ºi de aceea spune Scriptura “ºi îndatã ieºind”. Atunci cerurile s-au deschis

ºi Duhul Sfânt a coborât, S-a vãzut în chip ca de porumbel. Ca de porumbel.

Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 4

Reþineþi acest cuvânt: “ca”. Aºa cum ºi la Cincizecime S-a arãtat Duhul Sfânt în

chip de limbi “ca de foc”; ca sã nu identificãm cumva Duhul Sfânt, Dumnezeirea, cu materia,

cu lumea aceasta, dar care Se aratã în lumea aceasta, de-o datã: mai presus de lume ºi în

lume, fiindcã nu e cu putinþã altfel, sã nu fie legãturã cu Dumnezeu. De aceea ne-a dãruit

El, Dumnezeu, din slava Lui dumnezeiascã, harul, lumina Lui, iubirea Lui. Lumina ºi

iubirea dumnezeiascã, eternã, necreeatã, aºa cum mãrturisesc dumnezeieºtii pãrinþi ºi teologi.

ªi atunci, coboarã Duhul Sfânt ºi se aratã; El, Care este mãrturisit ca luminã îndeosebi;

ca foc, ca luminã care risipeºte deodatã întunericul nostru lãuntric ºi mintea noastrã

strãluceºte atunci în aceastã luminã divinã. Toþi o avem. Nimeni sã nu spunã în clipa

aceasta cã nu e pãrtaº unei asemenea lumini dumnezeieºti.

Iubiþilor! Ascultând Sfânta Evanghelie, ºi ascultând smeritul nostru cuvânt,

înþelegem tainele acestea; dar cum le înþelegem? - tocmai prin lumina aceasta a Duhului

Sfânt.

Credinþa e dar al Duhului Sfânt. De aceea, când noi sfinþim Darurile ºi punem o

pãrticicã din Trupul Domnului în Sfântul Potir, zicem: “Cãldura credinþei plinã de Duhul

Sfânt”. Când turnãm apa cãlduþã pe care o binecuvântãm, asta ne spune, ºi anume: Credinþa

e dar al Duhului Sfânt.

Când eu cred, e semn cã e Duhul Sfânt în mine. Când eu înþeleg câte ceva din

Evanghelie, puþin câte puþin (pentru cã mereu trebuie sã cresc), pe mãsurã ce mã curãþ de

slãbiciunile, de patimile mele, Duhul Sfânt mã lumineazã tot mai puternic. Aºa cum soarele

rãsare în aurorã dar devine tot mai strãlucitor pe bolta cerului, aºa pe bolta cerului inimii

noastre, sã cercetãm tot mai mult lucrarea Duhului Sfânt.

Învestitura cu Duhul Sfânt - miruirea - ce înseamnã? - Împãrtãºirea creºtinilor cu

darurile Duhului Sfânt. Totdeauna când ne miruim, aceasta e o lucrare a Duhului Sfânt. ªi

unde miruim? - Aici, unde e lumina (punctul de pe frunte, între ochi). Copilaºul, când îl
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 5

botezãm, tot la fel, aici îl ungem cu untdelemnul sfinþit. Iar astãzi se dã mãrturie de cãtre

oamenii de ºtiinþã (a ceea ce noi totdeauna am mãrturisit), cã aici, în acest loc, se petrece

ceva deosebit. E un loc în care scânteiazã inteligenþa, înþelegerea umanã.

ªi atunci, la botezul Domnului, S-a coborât Duhul Sfânt în chip ca de porumbel, ca

învestiturã a începutului misiunii, pentru care Pãrintele Ceresc a rostit atunci: “Acesta este

Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Deci Treimiea întreagã se dezvãluie atunci

pentru învestitura Fiului lui Dumnezeu devenit Om, Care începe misiunea.

Noi trãim în clipa aceasta acest moment divin, aºa cum l-am trãit în ziua Botezului

Domnului, aºa cum dupã aceea am prãznuit Soborul Sfântului Ioan, Înaintemergãtorul ºi

Botezãtorul Domnului, cel care L-a vestit, cel care a spus: “Iatã Mielul, Cel ce ridicã pãcatele

lumii”.

ªi spune dumnezeiasca Evanghelie de astãzi: “Iisus, auzind cã Ioan a fost întemniþat,

a plecat în Galileea”. Ioan ºi-a încheiat misiunea. ªi atunci când ucenici de-ai lui Ioan

treceau la Iisus, oarecine din aceºti oameni ai acestei lumi i-au spus lui Ioan: “Iatã, cei ce

veneau dupã tine merg dupã El”. Ioan a rostit: “Acela trebuie sã creascã iar eu sã mã

micºorez”. Cuvânt cuvenit unui profet ºi oricãrui creºtin, oricãrui om. Hristos sã creascã în

fiecare din noi! Dar când creºte? Când? - Când noi ne micºorãm. De aceea, smerenia e

deodatã veºmânt, hainã a noastrã, leagãn al lui Dumnezeu. Atunci sãlãºluieºte Hristos în noi,

când ne micºorãm pe noi; când ne creºtem pe noi, Doamne pãzeºte, ce putem creºte? -

Neputinþa noastrã.

ªi atunci, Ioan în aceastã conºtiinþã a spus: “El creºte, eu mã micºorez”.

Irod, sfãtuit de sfetnicul lui (ºtiþi cine era sfetnicul lui Irod, nu? Irodiada, sãrmana ),

îl aresteazã pe Ioan, ºi Iisus, atunci, pleacã în Galileea. Înainte de a pleca primise, dupã cum

ºtiþi, botezul de la Iordan, în Iudeea. Merge în Nazaret, întâi trece însã pe la Cana Galileii,

care era în aceeaºi zonã, ºi ia parte la acea nuntã unde face prima din minunile Sale; apoi
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 6

merge la Capernaum, o localitate de la Lacul Tiberiadei, Marea Galileii sau Lacul Ghenizaret

(aceeaºi mare dar cu nume diferite). Capernaum, pe româneºte ar fi “Satul lui Naum”;

probabil cã era întemeiat de Naum.

Ascultând dumnezeiasca Evanghelie, luminându-ne în ea, auzim cu adevãrat

începutul slujirii Mântuitorului. Dupã învestitura la treizeci de ani (treizeci de ani era vârsta

la care în neamul lui Israel, cineva, o persoanã, cãpãta într-un anumit fel un crezãmânt în

faþa lumii pentru a mãrturisi în slujirea pe care o avea de la Dumnezeu, ca profet, iar

Mântuitorul, ca Mântuitor, ca Mesia) a venit ºi a locuit în Capernaum, lângã mare, în hotarele

lui Zabulon ºi Neftali (ca sã se împlineascã ceea ce s-a spus prin proorocul Isaia care zice:

“Pãmântul lui Zabulon ºi pãmânul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea

neamurilor”), în partea de nord a Israelului, învecinându-se cu celelalte þãri, þinuturi: Siria ºi

celelalte. ªi atunci, ca la orice hotar, erau populaþii ºi de o parte ºi de alta, provenind ºi din

seminþiile lui Neftali ºi Zabulon, fiii lui Iacov, dar ºi din alte popoare. 2

Nimeni nu poate rãmâne în afara Evangheliei, pentru cã numai în Hristos, dupã al

Cãrui chip am fost zidiþi, Dumnezeu Tatãl ne înalþã pe noi la dumnezeire. Aceasta e

menirea omului, aºa cum, cu îngãduinþa dumneavoastrã, vom tâlcui ceva mai pe urmã.

ªi, iubiþilor, Galileea neamurilor! De ce a mers Mântuitorul acolo, la Galileea

neamurilor, ºi n-a început misiunea Lui în Ierusalim? Neamurile se vor dovedi mai

primitoare. E o tainã. Noi nu judecãm nici pe unii nici pe alþii, pentru cã nici eu n-am

dreptul, nici fiecare dintre noi n-are dreptul sã judece. N-am dreptul decât sã mã judec pe

mine, supus în faþa judecãþii lui Dumnezeu. Iar ceilalþi, fiecare sã se judece pe sine în faþa

lui Dumnezeu, ca persoanã, ca neam, ca societate. Judecãm însã pãcatele care se rãspândesc

în societate; le sancþionãm. Rãul trebuie judecat, trebuie judecat totdeauna.

2Pe la anii 724 î.Hr. asirienii invadaserã, nãvãliserã, pustiiserã acele locuri, dar o parte s-au retras; alþii au
rãmas; de aceea e numitã Galileea neamurilor. Aici, în aceastã Galilee a neamurilor începe Mântuitorul
propovãduirea Evangheliei, ca sã arate cã Evanghelia este pentru toate neamurile .
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 7

ªi atunci când zice “neamurile”, proorocul Isaia aºa tâlcuieºte aceastã venire a lui

Iisus, printre neamuri, ºi nu la Ierusalim. ªi zice poorocul: “Pãmântul lui Zabulon ºi pãmântul

lui Neftali cãtre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care stãtea în

întuneric a vãzut luminã mare ºi celor ce petreceau în latura ºi umbra morþii, luminã le-a

rãsãrit”.

Era plinirea profeþiei lui Isaia, din luminã divinã, luminã care strãluceºte dincolo,

peste spaþiu ºi peste timp, cãci Dumnezeu e mai presus de spaþiu ºi de timp. Ce cuprindea

dincolo? - Toatã opera Lui.

Spuneam ºi atunci, în ultima duminicã înainte de Naºterea Domnului: Aºa cum un

om, când construieºte ceva, are în vedere întregul ansamblu (o casã, un edificiu, o catedralã;

o are în întregime), cu atât mai mult Autorul creaþiei, Dumnezeu, are toatã opera Lui, o

priveºte în plinãtate. Dar ea plinindu-se în timp.

Aºa profetul Isaia, în lumina Duhului Sfânt (nu spunem noi în Crez cã Duhul Sfânt a

grãit prin prooroci?), grãieºte ºi rosteºte: “Poporul care ºedea în întuneric a vãzut luminã

mare”.

ªi dumnezeieºtii Pãrinþi spun despre profet cã el vedea aievea împlinindu-se, în

aceastã luminã dumnezeiascã; el contempla de departe pe Hristos în mijlocul mulþimii, în

mijlocul acelui popor care stãtea în întuneric ºi, mai grav, în latura ºi umbra morþii. Umbra

morþii, sub care ne aflãm noi de la despãrþirea de Dumnezeu, Care este Izvorul vieþii,

lumina cea fãrã de ani ºi pururea fiitoare.

ªi proorocul vedea. Îl vedea, Îl contempla pe Fiul lui Dumnezeu, despre Care el,

Isaia, spusese: “Iatã, Fecioara va lua în pântece ºi va naºte Fiu. ªi Îi va pune numele Emanuel

( care înseamnã “cu noi este Dumnezeu”)”. ªi profetul vedea pe Mântuitorul în mijlocul

mulþimii aceleia care putea sã strige: “Cu noi este Dumnezeu. Iatã, Fiul lui Dumnezeu este

printre noi!”. El, poporul care pânã atunci se afla în latura ºi în umbra morþii. ªi nu-i mai
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 8

mare întuneric (ºi în inima fiecãruia sã ardã, sã ardã cu putere acest cuvânt ºi gând) ºi mai

mare pãcat ca acela de a nu crede în Unicul Fiu al lui Dumnezeu, pe care L-a trimis

Dumnezeu în lume. Acesta este cel mai mare pãcat, în a nu crede cã Hristos e Fiul lui

Dumnezeu venit în lume ºi cu adevãrat e Singurul Care sã te salveze de la pãcat.

Pentru noi toþi, pentru cei care stau în latura ºi în umbra morþii, El e lumina care

învinge moartea! ªi te scoate atunci la luminã, la lumina eternitãþii, la lumina cea neînseratã,

aºa cum ne rugãm noi.

Seara, de ce ne rugãm cu rugãciunea aceasta mereu: “Atotþiitorule, Cuvinte al

Tatãlui, lumineazã-mã cu lumina cea neîntunecatã, cu Duhul Tãu Cel Sfânt...”? Ne rugãm

pentru ca întunericul nopþii sã nu ne cuprindã ºi sã ne þinã în întuneric, ci, la fel cu

înþeleptul Solomon, sã putem spune: “Eu dorm dar inima mea vegheazã.” ªi-n noapte sã ne

aducem aminte, Doamne, de poruncile Tale, cum zice iarãºi o rugãciune a Bisericii.

ªi profetul, contemplând de departe acea lume din Galileea neamurilor ºi din galileile

noastre, care ºedea în latura ºi în umbra morþii, a vãzuat cum “Luminã le-a rãsãrit”. Iar

Lumina era El, era Hristos

ªi astfel se încheie cuvântul Evangheliei de astãzi. Din acel moment în care Iisus se

afla acolo în acea zonã a Galileii neamurilor, în acel loc proniator al lui Dumnezeu, Iisus a

început sã propovãduiascã ºi sã spunã: “Pocãiþi-vã cã s-a apropiat împãrãþia cerurilor!”

Pocãinþa, cuvânt pe care în româneºte aºa îl avem: pocãinþã ºi pocãiþi-vã.

Vreau sã-l traduc pe cuvântul care vine din limba greacã: metanoia, care a dat în

româneºte metanie. Când faci metanie, de mãrturie a credinþei, de cult, cum zicem noi

(închinându-te întâi “În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh”, rostind: “Doamne

Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieºte-mã pe mine pãcãtosul sau pãcãtoasa”; sau

“Preasfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, miluieºte-mã pe mine pãcãtosul sau pãcãtoasa”, sau ne

adresãm sfântului cãruia îi port hramul, îi port numele: “Sfinte Ioane roagã-te lui
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 9

Dumnezeu ...” Sfinte Îngere pãzitor), te pleci pânã la pãmânt ºi chiar uneori atingi pãmântul

cu fruntea, în smerenie. Acest gest într-un anume fel actualizeazã mereu taina Botezului,

taina acestei pocãinþe, acestei metanoia, acestei mãtãnii, adicã.

Aºa cum la Botez te-ai îngropat cu Hristos, cum spune Sfântul Pavel, ca sã înviezi

împreunã cu El, aºa ºi plecarea pânã la pãmânt e ca o îngropare a rãului din tine, a pãcatului,

a stricãciunii; ca o moarte.

De aceea Scriptura spune: “Poporul care stãtea în întuneric, în latura ºi umbra

morþii”. Acest întuneric, aceastã laturã ºi umbrã a morþii, prin Botez, iar acum prin metanie,

le îngropi, le scufunzi, le rãstigneºti, pentru a te ridica în înviere.

Mântuitorul a spus altã datã: “Sã staþi drept la arãtarea Fiului Omului, la Înviere!”

Deci starea, ºederea drept, este starea de înviere. Atunci, metania aceasta greceascã, aceasta a

descoperirii dumnezeieºtei, metania noastrã, înseamnã de-o datã: moarte ºi înviere.

Când citim în dicþionare, metanie se mai traduce prin schimbarea gândirii, cãinþã,

corectare, ndreptare; mai ales aceste trei înþelesuri le-am cercetat, ca sã ºtim, sã înþelegem

ce înseamnã cuvântul românesc pocãinþã, care ne tâlcuieºte deplin cuvântul Sfintei

Evanghelii ºi al Noului Testament Pocãinþa e numai o parte, pãrerea de rãu, regretul, cãinþa

mea, plânsul meu; cãinþa mea pe care o trãiesc în taina pocãinþei, a Spovedaniei, a

Mãrturisirii.

Cineva, mãrturisindu-se, spunea: Când spun pãcatele parcã simt cum ies. Parcã simt

atunci, pãrinte, când aþi citit molifta ºi aþi þinut mâna pe creºtetul meu, cã eraþi asemenea

unui medic, care cu bisturiul a spintecat, a tãiat coaja de deasupra, ºi gata, a þâºnit puroiul.

Aºa simt cã þâºnesc din mine relele, ºi mã uºurez.

Veþi fi trãit mulþi, ca ºi cel care vã vorbeºte, aþi cunoscut asemenea purificãri,

explozii, dacã vreþi, de puroi, ºi liniºtiri. Atunci pocãinþa ta este ºi cãinþa ta cu lacrimi;

acele lacrimi despre care zice proorocul Isaia: “Roua cea de la Tine, rouã de luminã
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 10

(lacrimile), e vindecãtoare”. Roua cea de la Tine, care þâºneºte ca din adânc, cum spun

pãrinþii Filocaliei, din adâncul sufletului, de la rãdãcinã, ºi se revarsã, se revarsã apa aceasta

a harului, apã luminatã de harul dumnezeiesc, despre care spunea Mântuitorul samarinencii:

“Apa pe care v-o dau Eu… nu vei mai înseta niciodatã, pentru cã ea se revarsã, se face apã

curgãtoare în viaþa veºnicã”. Apa curatã, dacã ai lacrimi. Dacã nu ai lacrimi vãzute, mãcar

suspinul din adânc al inimii sã-l ai negreºit. ªi atunci, acele lacrimi se revarsã din adânc,

purtând în ele harul eternitãþii. Ele spalã faþa crãpatã a sufletului.

Despre ele zice Sfântul Grigorie de Nyssa, atât de adânc, luminos ºi inspirat:

“Lacrimile sunt ca ºi sângele care curge din ranele sufletului”. Când sufletul îl simþi rãnit de

pãcate, simþi cã e bolnav. ªi vai de cel care e bolnav ºi nu ºtie cã e bolnav. Pentru cã

sãrmanul necredincios nici nu ºtie cât e de bolnav, nefericitul de el. El petrece în latura ºi în

umbra morþii, aºa cum spune profetul. ªi atunci, în sufletul rãnit, curg lacrimi ºi spalã ca un

isop, cum zice Calist Patriarhul, ºi sufletul ºi trupul. Asta-i taina cãinþei.

Dar mai departe: Dacã în cãinþã, în lacrimi, e luminã (“Roua Ta e rouã de luminã”),

atunci pocãinþa, ca schimbare a gândirii, lumineazã. ªi cum lumineazã? Vedeþi, de-o datã, e

ºi pãrere de rãu, cãinþã dupã Paradisul pierdut, ºi îndreptare, schimbare a gândirii.

Schimbare. De ce? Care e atunci sensul adânc al pocãinþei? Pãcatul a însemnat o miºcare

inversã a omului. Noi nu ne putem cunoaºte prin noi înºine. Nu ne putem cunoaºte decât

prin Dumnezeu. Când omul vrea sã se defineascã pe sine doar ca om, e mutilat. Pentru cã

omul nu e simplu om, adicã nu prezintã doar dimensiunea aceasta antropocentricã, punând

accentul pe antropos, pe “eu”, aºa cum spuneau cei vechi: “Omul e mãsura tuturor

lucrurilor”. Sau în Renaºtere, Leonardo da Vinci spunea: “Omul e modelul universului”.

Doamne pãzeºte, sãrmanul de el! ªi sãrmanii toþi care gândesc cã omul e modelul

universului.
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 11

Pãi poporul care ºedea în latura ºi în umbra morþii a vãzut luminã mare: Lumina Care

nu era din lume, era mai presus de lume ºi lumina în întreaga lume: Hristos. De aceea nu

omul e mãsura tuturor lucrurilor, ºi gãsim aceasta în definiþia dumnezeieºtii Revelaþii, a

Scripturii: Aºa a hotãrât Dumnezeu în sfatul Lui: “Sã facem om - cum? - dupã chipul ºi

asemãnarea Noastrã”. Asta-i taina omului, ºi fãrã taina aceasta omul cade, se prãbuºeºte ºi

toatã istoria e martorã.

Un gânditor al nostru, Vasile Bãncilã, gânditor creºtin ºi bun pedagog, spune cã asta îl

distinge pe om: saltul mai presus de om. Adicã ceea ce depãºeºte lumea, transcendentul,

saltul în Dumnezeu. ªi aceasta este metanoia, dacã vreþi, pocãinþa.

Omul a fost zidit dupã chipul lui Dumnezeu ºi în vederea unei nesfârºite asemãnãri cu

El. ªi comunica omul cu Dumnezeu, cu Rudenia sa. De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare

cã “omul cautã neîncetat - auziþi ce frumos spune - spre Rudenia Cea de sus”. Aceea e

rudenia noastrã: Dumnezeu.

Spune un mare cercetãtor, cu privire la psihologia ºi pedagogia copilului: “Când

copilul se iveºte pe lume, cel dintâi act al lui, chiar din sânul matern, actul primordial, este

miºcarea”. Miºcarea, cãutarea sensului, care poate începe chiar din clipa zãmislirii, întrucât

din clipa aceea a primit ºi suflare de viaþã, cum a primit Adam.

ªi atunci, Dumnezeu a insuflat la fiecare zãmislire a unui om, suflarea Lui. Aþi vãzut

cum spune acest învãþat, Eccles [?] cã fiecare eu - conºtiinþã umanã, sufletul în unicitatea lui

ºi autocunoºtinþa lui - nu e opera acestei lumi, e de dincolo de lume.

A insuflat Dumnezeu în Adam ºi în fiecare din noi, suflarea Lui dumnezeiascã ºi

atunci s-a fãcut firul de legãturã al harului dumnezeiesc ºi îndumnezeitor. ªi de aceea primul

act al unei fãpturi când vine pe lume e suflarea divinã, e miºcarea, e tresãrirea cãtre

Dumnezeu, cãtre Rudenia lui de Sus, cãtre sensul existenþei. Pe urmã, spune acest savant,

copilul ia cunoºtinþã de lumile din jur.

Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 12

Sunt trei miºcãri, iubiþilor, trei miºcãri ale omului. Sã le simþim, sã le ºtim: când

vine el pe lume e o miºcare din lumea divinã; din lumea divinã cãtre lume. Apoi a poruncit

Dumnezeu lui Adam sã punã nume tuturor fãpturilor; ºi atunci e miºcarea cãtre lume, de a

cunoaºte lumea, dar în lumina divinã, în lumina raþiunilor ºi a rosturilor dumnezeieºti. Altã

miºcare, de la lume spre sine; ºi a treia, de la sine cãtre Dumnezeu. Aceasta este miºcarea în

cãinþã, în lucrarea pocãinþei.

Când omul, fiind în lumina divinã, a vãzut strãlucirea chipului lui Dumnezeu în el,

fiind ispitit de ºarpe s-a îndrãgostit de el, de om. A cãzut într-un fel de adorare a lui.

Gândiþi-vã la mitul lui Narcis, care, vãzându-ºi chipul în apã, s-a îndrãgostit de el. Vedeþi

cum au înþeles oamenii aceºtia din vechime, grecii, mitul lui Narcis?! - Îndrãgostit de el

însuºi.

Aºa a cãzut omul. Aºa a cãzut Lucifer, din adorarea luminii din sine. Aºa a cãzut

Adam. Dar atunci s-a rupt de Dumnezeu, cãzând în adorare de sine, dar n-a cãzut din braþele

lui Dumnezeu. Repet mereu un cuvânt al Pãrinþilor: “Pãcãtosul nu cade din braþele lui

Dumnezeu, dar se îngroapã în el însuºi ca într-un mormânt”. Rãmâi în continuare în braþele

Creatorului, ale Ziditorului tuturor, dar tu zaci în mormântul tãu, în eul tãu.

De aceea pocãinþa, vedeþi, este, cum am vorbit anterior, ca metanoia - îngropare.

Cãci dacã pãcatul a produs moartea, tu trebuie sã omori moartea.

Or pocãinþa, pocãinþa adevãratã, iubiþilor, înseamnã moartea morþii. În esenþa ei

aceasta înseamnã pocãinþa în Hristos: omorârea morþii; aºa cum la Înviere ne rugãm ºi

rostim cu glas dumnezeiesc: “Prãznuim moartea morþii, sfãrâmarea iadului ºi începutul unei

alte vieþi, veºnice”.

Dacã pãcatul a însemnat despãrþirea de Dumnezeu ºi coborârea pânã în adânc, în

mormânt, pocãinþa trebuie sã însemne de-o datã, prin lacrimi, prin durerea sufletului, prin

omorârea pãcatului, omorâre de aici, în duh. Repet ºi spun neîncetat acest cuvânt: Moartea
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 13

morþii sufletului aici trebuie s-o trãim! Dumnezeu a îngãduit dupã pãcatul omului, moartea,

ca omorâre a rãului. Cum ne rugãm pentru cei adormiþi: “Pentru ca rãutatea sã nu rãmânã

nemuritoare, din iubire de oameni ai poruncit ca amestecul acesta, negrãita legãturã între trup

ºi suflet, sã se taie, sã se desfacã, Dumnezeule al pãrinþilor noºtri, prin vrerea Ta cea

dumnezeiascã, aºa încât sufletul sã meargã acolo de unde ºi fiinþã ºi-a luat, pânã la învierea

cea de obºte, iar trupul sã se întoarcã într-acelea din care a ºi fost alcãtuit, în pãmânt”.

Deci Dumnezeu, dupã pãcat, a îngãduit moartea, ca sã moarã pãcatul. Dar marea

problemã, ºi neîncetat o pun - conºtiinþei mele întâi, ºi dumneavoastrã -, este: prin moartea

fizicã moare pãcatul, total? Ce pãrere aveþi? Nu. Nu moare pãcatul total; dovadã: iadul ce

înseamnã? Înseamnã cã am plecat ºi mai pãstrãm ceva din pãcatul de aici. Prin moartea

fizicã se rezolvã problema sãrmanului pãcãtos, care nu mai face rele ºi nu mai contamineazã

pe alþii. De aceea spun: “Bodaproste c-a murit”. ªi nu numai atât. Prin moarte vor sã nu

mai facã necaz celor din jur, cum spunea mama pe la 88-89 de ani: “Mã rog dragul mamei sã

mã ia Dumnezeu, ca sã nu mai necãjesc pe cei din jur cu bãtrâneþile ºi neputinþele mele”.

Dar sufleteºte, dacã n-ai ucis aici, prin pocãinþã, prin aceastã metanoia, pãcatul, poþi

sã te duci cu el dincolo. De aceea pocãinþa înseamnã moartea morþii. Sã omori ceea ce te-a

omorât: sã omori despãrþirea de Dumnezeu. Cum zicem într-o rugãciune a Bisericii:

“Doamne, înainte de a mã întoarce în pãmânt, întoarce-mã la Tine!” Sau altã rugãciune:

“Doamne, mai înainte de sfârºit, pânã ce nu pier, mântuieºte-mã!”

Deci - Doamne! - aceasta e, repet, taina pocãinþei. Uimitor! Dumnezeiesc! ªi nu

numai atât; gândiþi-vã iubiþilor: Când noi, cu darul lui Dumnezeu izbutim sã avem o

asemenea pocãinþã, adicã de a omorî ceea ce ne-a omorât, sã omorâm moartea, lumineazã în

noi atunci, iubiþilor, lumina vieþii, lumina învierii, de aici. Simþi cã moartea e depãºitã, cã

tu ai trãit-o; pentru cã aceastã moarte a morþii e mai adâncã decât moartea fizicã,
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 14

incomparabil mai acâncã; aceasta e moartea adevãratã: a cãinþei, a înfrângerii morþii. De

aceea sfinþii poartã lumina pe feþele lor, de aceea nu mai ai teamã de moarte.

O, Doamne! O asemenea pocãinþã înseamnã începutul împãrãþiei. Aceasta e

legãtura între pocãinþã ºi împãrãþie. “Pocãiþi-vã cã s-a apropiat împãrãþia cerurilor”.

Pocãiþi-vã, iubiþilor! Ucideþi rãul! Ucideþi moartea!

Împãrãþia cerurilor venise deja când Mântuitorul a spus aceasta, pentru cã El,

Mântuitorul, coborâse din ceruri, ºi atunci împãrãþia era aici, pe pãmânt, cu El.

ªi într-o asemenea tainã, a pocãinþei, simþim împãrãþia lui Dumnezeu, lumina Lui în

noi, lumina eternitãþii; ºi Îl simþim pe Hristos, Îl vedem pe Hristos. Putem spune ca ºi

Sfântul Pavel: “Hristos este viaþa mea”. Dacã el este viaþa mea, în mine este eternitatea ºi

atunci moartea a dispãrut.

Împãrãþiile lumii vin ºi se duc; împãrãþiile lumii nu dau înviere ºi viaþã; împãrãþiile

lumii nu biruie moartea. Numai împãrãþia lui Dumnezeu biruie moartea.

O, iubiþilor! Îngãduiascã dragostea dumneavoastrã, douã-trei tâlcuiri, ca sã

înþelegem în esenþã acest drum al pocãinþei.

Ceea ce ne leagã de pãmânt sunt de obicei poftele, mânia, dorurile omeneºti. Poftele

sau mânia, cele douã laturi, aspecte. Ce spun Pãrinþii? Poftele le biruim prin iubire

dumnezeiascã, mai ales pofta mâniei; deci mânia, prin iubire; pofta trupeascã, prin castitate,

curãþia inimii. Deci pentru a înfrânge poftele trupeºti - castitatea; pentru a înfrânge mânia -

iubirea; pentru a înfrânge întunericul - întoarcerea la Dumnezeu, Adevãrul cel fãrã de

întuneric, Adevãrul etern, care se uneºte cu iubirea.

Cum a spus un patriarh rãsãritean - Fotie: “A spune adevãrul, a-L mãrturisi pe

Dumnezeu, e cel mai mare dar al iubirii”.

O, Doamne Iisuse Hristoase, fã sã lumineze în fiecare din noi aceastã pocãinþã care

biruie rãul, întunericul ºi moartea, ºi care ne dã lumina, lumina Ta! Întru lumina Ta Te
Pr. prof. Constantin Galeriu - DUMINICA DE DUPÃ BOTEZUL DOMNULUI 15

vedem pe Tine, Doamne Iisuse Hristoase, viaþa cea adevãratã. Cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt.

Amin.