Pr. prof.

Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 1

Samarineanul milostiv 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiþi ºi dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos!

Cu acelaºi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu conºtiinþa cã ori-de-

câte-ori îi auzim ºi împlinim cuvântul, Sfântul Duh lumineazã în noi tot mai adânci

înþelesuri; cãci dumnezeiescul cuvânt ne-a fost dat pentru a-l avea ca luminã, ca putere a

iubirii ºi a vieþii pânã la sfârºitul veacurilor. Acelaºi cuvânt deschide neîncetat noi ºi noi

înþelesuri ºi aºa noi creºtem mereu prin dumnezeiescul cuvânt.

Niciodatã sã nu socoteascã cineva cã dacã ascultã aceeaºi Evanghelie mereu, mereu,

nu mai are ce învãþa. Doamne! Ea este adâncul de tainã negrãit, ºi noi neîncetat ne zidim, ca

sã ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, “la mãsura bãrbatului desãvârºit”, adicã la

chipul lui Hristos.

ªi rogu-vã sã ascultãm cuvântul dumnezeieºtii Evanghelii de astãzi (Luca 10, 25-37),

pe care o vom relua, în conºtiinþa cã noi primim aici Icoana desãvârºitã, modelul divin, pe

Hristos; iar Hristos Mântuitorul vrea sã ne zideascã în El, dupã chipul Lui, al veºniciei Lui ºi

al veºniciei noastre.

Acum, sã ne recunoaºtem pe noi în acel moment în care Hristos Se aflã în mijlocul

mulþimii. Erau în jurul Lui, pe lângã cei doisprezece, ºi ceilalþi ºaptezeci de ucenici pe care

îi trimisese El spre propovãduire, ºi care veneau acum sã-I istoriseascã ce au fãcut. ªi

spuneau: “Pânã ºi demonii se pleacã înaintea noastrã când rostim numele Tãu”. Iar Iisus le-a

rãspuns: “Nu vã bucuraþi (doar) cã demonii se pleacã înaintea voastrã (nu aceasta sã-þi fie

bucuria, cã se pleacã cineva înaintea ta, fie chiar ºi demonii), ci cã numele voastre sunt scrise

în ceruri”. Altfel spus, tu însuþi, în numele tãu, te împãrtãºeºti cu lumina ºi iubirea divinã

care e în ceruri ºi care coboarã de sus asupra ta, împãrtãºindu-te, iar tu sã o împãrtãºeºti apoi

116 noiembrie 1997. Cules dupã text corectat.

 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 2

semenilor. Important este nu cã alþii se pleacã þie, ci tu sã te pleci lor ºi sã te împãrtãºeºti cu

lumina ºi iubirea divinã, cereascã, singura care dã viaþã.

ªi aºa rostind, referindu-Se la demonii care se pleacã înaintea lor, Iisus descoperã acel

moment originar, tainic, pe care numai El îl putea descoperi, rostind: “Vãzut-am pe satana ca

un fulger cãzând din cer”. A cãzut atunci din pricina trufiei lui, a pãcatului lui (Nu voi l-aþi

doborât pe satana, care se pleacã înaintea voastrã).

ªi Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt ºi, ridicându-ªi glasul, a zis: “Te slãvesc pe Tine,

Pãrinte, Doamne al cerului ºi al pãmântului, cã ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei

înþelepþi (adicã de cei ce se socoteau înþelepþi - cu o înþelepciune a lor) ºi de cei pricepuþi

ºi le-ai descoperit pruncilor”. Mântuitorul se referea aici nu numai la cei din leagãn, de vârsta

alãptãrii (ºi pe cei mari îi hrãneºti tot cu lapte; oricât de mari s-ar socoti, sãrmanii, încã au

nevoie de lapte), ci la cei care sunt curaþi ca pruncii, nevinovaþi, frumoºi la inimã ºi la trup

ca pruncii; pentru cã nu ºi-au întinat viaþa ºi trupul, ºi mai ales pentru cã sunt ochi ºi urechi

cãtre cei care privesc la dânºii. Pruncilor însetaþi de cunoºtinþã, de adevãr, acelora le

descoperea Hristos.

O, Doamne, ajutã-ne sã fim ca pruncii, curaþi ºi luminaþi, pãstrându-ne frumuseþea

Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobândim prin - iertaþi-mi cuvântul -

cosmetice. Ci frumuseþea Ta divinã, Doamne, ºi mai ales dã-ne setea sã Te ascultãm pe Tine

ºi, prin cuvântul pe care îl auzim de la Tine Doamne, la Tine sã ne înãlþãm cu sufletul. Sã

simþim aievea cã Tu ne vorbeºti, ºi în clipa aceasta Tu eºti în mijlocul nostru, aºa cum ai zis

prin Evanghelia Ta: “Unde sunt doi sau trei adunaþi în numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor”.

Eºti în mijlocul nostru Doamne, cã Tu ne vorbeºti ºi noi Te ascultãm pe Tine.

ªi Iisus mulþumea Tatãlui cã a descoperit pruncilor taina tainelor, adicã

dumneavoastrã, care sunteþi aici în clipa aceasta, sunteþi pruncii de care vorbeºte

Mântuitorul. “ªi aºa Pãrinte, aºa a fost înaintea Ta, bunãvoinþa Ta”. ªi iarãºi a rostit un cuvânt

de tainã, negrãit. Sã-l auzim: “Toate Mi-au fost date de cãtre Tatãl Meu ºi nimeni nu cunoaºte
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 3

cine este Fiul decât numai Tatãl, ºi cine este Tatãl, decât numai Fiul, ºi cãruia voieºte Fiul sã-

i descopere”. E o tainã negrãitã, cãci Hristos însuºi descoperã aici cu adevãrat dumnezeirea

Lui, rostind acest cuvânt: “Nimeni nu-L cunoaºte pe Fiul decât numai Tatãl”. Dumnezeirea

Lui din veci se dezvãluie aici. ªi Îl mai cunoaºte pe El acela cãruia va voi Fiul sã-i descopere.

ªi El ne descoperã ºi ni Se descoperã, pentru cã vrea sã fim asemenea Lui, cãci dupã chipul

Lui am fost zidiþi. ªi toatã curgerea Evangheliei va merge cãtre acest înþeles negrãit de

adânc, în care El, de la Tatãl, prin El, în Duhul Sfânt, revarsã în noi lumina ºi iubirea Lui.

ªi auzind acest cuvânt pe care l-a rostit Iisus: “Toate Mi-au fost descoperite Mie de la

Tatãl”, vedem în el o mãrturie unicã în faþa celor ce-L ascultau, într-o înãlþare, elevaþie.

Unul din învãþãtorii de lege, care se afla în mulþime, ºi care de bunã seamã de multe

ori Îl cãuta ºi venea lãngã Mântuitorul, având dor de Dumnezeu (aºa cum, de bunã seamã,

mulþi dintre dumneavoastrã demult vin la bisericã cu acest dor), prinzând momentul când

Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a întrebat: “Învãþãtorule, ce sã fac sã am viaþa de

veci?”(Viaþa de veci, cea fãrã de sfârºit, nu o zdreanþã de timp, câteva zeci de primãveri pe

care toamna le ofileºte ºi iarna le îngheaþã. Viaþa veºnicã! Nu spusese Înþeleptul: “Doamne,

ai pus în noi ºi gândul veºniciei”? - adicã purtãm în noi gândul, dorul, ideea de veºnicie, de

sfârºit al morþii). Atunci, Iisus, ascultându-l, îi rãspunde: “Ce este scris în Lege? Cum

citeºti?” Legiuitorul, rãspunzând, a zis (el ºtia Legea; mai mult, veþi observa cã o rezumã în

toatã esenþa ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenþa lor): “...Scrie: Sã iubeºti pe

Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta, din tot sufletul tãu, din toatã puterea ta ºi din tot

cugetul tãu; iar pe aproapele tãu ca pe tine însuþi”. Era, repet, esenþa întregului Vechi

Testament. Pentru cã în cele zece porunci nici nu este menþionat cuvântul iubire, dar în

celelalte porunci date prin Moise gãsim întocmai aceste douã porunci. La Levitic 19,18,

gãsim cuvintele aidoma: “Sã iubeºti pe aproapele tãu ca pe tine însuþi”; iar la Deuteronom

6,5, gãsim: “Sã iubeºti pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta, din toatã tãria

sufletului, inima ta, cu tot cugetul tãu!” Deci amândouã erau cuprinse în Vechiul Testament.
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 4

ªi acest legiuitor, care înseamnã cã citise întreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a ºtiut sã

concentreze toate poruncile în acestea. Mãcar de am ºti noi, cei din veacul XX aºa cum ºtiau

legiuitorii de atunci! Deci toþi legiuitorii de astãzi sã ia aminte la acest fapt - cã legiuitorul

ºtia nu numai cele zece porunci, ci ºi sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu ºi de esenþã.

ªi dupã ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus îi rãspunde: “Drept ai grãit (ai spus

adevãrul). Fã aceasta!” (Împlineºte aceasta; împlineºte iubirea). Vedeþi, el a rãspuns prin

iubire, toate concentrându-le în iubire - esenþa. Iubeºte ºi vei fi viu!... Oare nu iubirea este

principiul, izvorul vieþii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea ºi voinþa Lui

creatoare. Din iubire se naºte viaþa. “Fã aceasta...” - trãieºte astfel, ºi în iubire se lumineazã

viaþa în veºnicia ei.

Dar legiuitorul, vrând sã se îndrepte pe sine mai mult, altfel spus sã adânceascã

înþelesul acestor cuvinte, sã-ºi justifice dorinþa lui mai întemeiat, ºi râvnitor a se arãta cã

vrea în plinãtate sã cunoascã ºi sã trãiascã adevãrul, L-a întrebat: “Cine este aproapele meu?”

Rogu-vã sã reþineþi întrebarea în elementele ei esenþiale; din modul în care a întrebat el se

va desluºi un înþeles tot mai adânc.

Mântuitorul i-a rãspuns cu parabola atât de cunoscutã de noi toþi, a samarineanului

milostiv. ªi a grãit Mântuitorul cãtre legiuitor, cãtre lumea de atunci ºi cãtre noi acum, cãci

cuvântul lui Dumnezeu rãmâne în veci ºi e “mereu acelaºi, ieri, azi ºi în veci”. ªi a zis

Mântuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon ºi a cãzut între tâlhari, care, dupã ce l-

au dezbrãcat, ca sã-l fure, sã jefuiascã ce avea la el, l-au rãnit, l-au lovit, l-au lãsat abia

rãsuflând; aproape mort. ªi au plecat.

Calea dintre Ierusalim ºi Ierihon e de vreo douãzeci ºi ºapte de kilometri ºi, în afarã de

Betania, când treci de la Ierusalim în sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitãþi, pânã în

ziua de azi. ªi pânã în ziua de azi e renumitã, din nefericire, spun cercetãtorii, în locuri de

tâlhãrie ºi alte asemenea primejdii. De observat cã tot între Ierusalim ºi Ierihon se aflã

Câmpia Carantaniei, unde a fost ispitit Mântuitorul. Deci vã închipuiþi, dacã diavolul s-a
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 5

aflat ºi a lucrat pe acolo, ºi pe nefericiþii aceºtia de tâlhari, tot el i-a pus la cale. Dacã a

îndrãznit diavolul la Mântuitorul, dar la niºte prieteni de-ai lui - tîlharii?...

ªi iatã, un preot cobora pe calea aceea ºi, vãzându-l pe sãrman cãzut, aproape mort,

abia rãsuflând, a trecut pe alãturi. De asemenea ºi un levit, ajungând în acel loc, a trecut pe

alãturi. Un preot ºi un levit. De bunã-seamã era un preot al Legii vechi. Sã ne gândim ºi în

ziua de astãzi: Eu, bunãoarã, sunt preot; pot sã trec ºi eu, sã vãd un om cãzut, doborât. Ce

fac? Una din întrebãri: Dacã mergea la slujbã sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim

la Ierihon, deci nu mergea la slujbã. Despre levit nu spune dacã mergea ori nu la slujbã, la

slujba divinã. Dar chiar ºi în aceastã situaþie, mergând la slujba divinã, sau la orice slujbã,

având un program precis, o orã când eu trebuie sã ajung negreºit... Dar, întâlnind în calea

mea un nenorocit, un cãzut, ce fac? Poate sã-mi fie rudã. Poate a plecat tata la piaþã ºi, iatã,

ori l-a lovit cineva, ori - ºtim cum se întâmplã - a umblat cineva cu mâna pe la spatele lui ºi l-

a furat ºi, în zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau mã opresc? Întrebare care

se pune ºi preotului ºi oricãruia dintre noi.

Mântuitorul ce a spus? Amintiþi-vã ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina

pe care o aveau la templu, ca ºi milostenia, iubirea sau rugãciunea. Mântuitorul le spune: “Pe

acestea trebuie sã le faceþi, pe celelalte sã nu le lãsaþi”. Dar în unitatea aceasta; mai ales aici

e taina: în unitatea negrãitã între rugãciune (comunicarea cu Dumnezeu) ºi comunicarea cu

aproapele. Cãci, vedeþi, cele douã porunci merg împreunã: “Sã iubeºti pe Dumnezeu din

toatã inima ta, din tot cugetul tãu, puterea, virtutea ta ºi pe aproapele tãu ca pe tine însuþi”;

deci în unitate negrãitã trebuie sã stea. Atunci tu trebuie sã uneºti acestea douã, care numai

împreunã merg. ªi, ca o dovadã, sã ne amintim cuvintele Mântuitorului, care de atâtea ori i-au

tulburat pe unii: “Cel ce iubeºte pe mamã, pe tatã, pe frate, pe sorã, pe copil, mai mult decât

pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au întrebat mai ales sãrmanii puþin

credincioºi care voiau sã rãspundã împotriva Evangheliei) Sã Te iubesc întâi pe Tine, pe Care
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 6

nu Te vãd (din pricina slãbiciunii, pãcatului, întunericului meu), ºi sã nu iubesc pe fratele

meu pe care-l vãd?

Dar o, Doamne, frumuseþe a tainei ce ne dezvãluie cum sã unim rugãciunea

(comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Dacã iubirea mea cãtre aproapele

pleacã de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care îºi ucide fratele! Cine sã

mã înveþe pe mine iubirea? Sfântul Isaac Sirul spune vorba aceasta: “Iubirea se naºte din

rugãciune”. E mai întâi rugãciunea ºi de acolo se învaþã iubirea. Cum adicã?! Când mã rog

lui Dumnezeu, când comunic cu El, atunci se poate înþelege iubirea, care înseamnã dãruire,

înseamnã a trãi viaþa celuilalt. Comunicând cu Dumnezeu în rugãciune, El îmi dã viaþa Lui,

îmi dã iubirea Lui, îmi dã lumina Lui. ªi atunci, din rugãciune eu ies transfigurat

dumnezeieºte, ºi prin transfigurarea mea îi transfigurez pe alþii. Câþi oameni sfinþi -

mitropoliþi, patriarhi - n-au fost vãzuþi în timpul rugãciunii, în timpul Sfintei Liturghii, cu

feþele transfigurate, împãrtãºind în chipul acesta mulþimilor, dumnezeirea ce se rãspândea

din ei! Dar aceasta numai atunci când te împãrtãºeºti din iubirea dumnezeiascã, prin

rugãciune, ºi îþi împlineºti chemarea ta în rugãciune.

Aºa trebuie sã gândim toþi acum, cã am venit la bisericã ºi ne-am rugat pentru a ne

împãrtãºi din Dumnezeu, pentru ca apoi sã împãrtãºim iubirea cãtre semeni: cãtre mamã, tatã,

frate, sorã, copii, soþie ºi ceilalþi. Cât ar trebui sã cugetãm la acest fapt de adâncime

negrãitã! Toþi, în clipa aceasta, aºa trebuie sã gândim: Doamne, aici am venit sã ne

împãrtãºim din iubirea Ta dumnezeiascã, din lumina Ta, ºi sã ieºim de aici transfiguraþi,

schimbaþi în har ºi adevãr, din aceastã dãruire divinã.

Aceasta a vrut sã spunã Mântuitorul prin cuvintele: “Cel ce iubeºte pe frate, mamã,

sorã, tatã, mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine” - adicã nu te învredniceºti precum

El, Cel Care a coborât din slava cereascã ºi a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce;

acest chip de moarte la care erau trimiºi doar robii; numai ei erau osândiþi ºi executaþi prin

acest fel oribil, de rãstignire pe cruce.

 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 7

...Atunci, pe cei doi Mântuitorul ni-i dã ca pe o pildã rea; preotul ºi levitul, trecând

prin acel loc unde erau atât de prezenþi demonii, trec pe lângã cel cãzut. Merg mai departe.

Prin aceasta au dezbinat iubirea divinã. Eugen Ionesco spunea cã iadul este crima împotriva

iubirii. Au rupt în douã iubirea divinã, pentru cã ei, mergând cãtre un þel al lor, în loc sã

uneascã acest þel (chiar de era ºi slujbã dumnezeiascã) cu iubirea faþã de aproapele, au

trecut pe lângã el: N-au înþeles taina omului; taina omului în Hristos, în Dumnezeu,

iubiþilor!

Acest adevãr doresc sã-l spun sufletului meu ºi apoi dumneavoastrã. Noi trebuie sã

înþelegem ce înseamnã a fi om dupã chipul lui Dumnezeu, plecând de la realitatea intimã, a

noastrã. Spune Evanghelia: ºi preotul ºi levitul au privit, l-au vãzut pe cel cãzut ºi au mers

mai departe. Au privit, au vãzut, au avut lumina ochilor ca sã vadã cã acolo este un prãbuºit.

Au avut lumina; n-au avut iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Cãci aici, în acestea douã

se tâlcuieºte taina lui Dumnezeu ºi taina omului. Sã nu uitãm! Când zice dumnezeiescul

apostol ºi evanghelist Ioan: “Dumnezeu este luminã”(I Ioan 1,5) ºi “Dumnezeu este iubire”(I

Ioan 4,8), în acestea douã se deschide, se descoperã taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu

ºi taina omului, creat dupã chipul lui Dumnezeu. A fi dupã chipul lui Dumnezeu înseamnã a

fi de-o datã, împreunã ºi nedespãrþit, luminã ºi iubire. Lumina adevãrului ºi iubirea. Iubire

luminoasã ºi luminã iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu ºi taina mea, taina zidirii mele

(dacã sunt conºtient cã chipul lui Dumnezeu este în adâncul din mine). ªi când mã analizez

pe mine, eu trebuie sã constat cã trãsãturile, dimensiunile, însuºirile fundamentale ale mele,

toatã fiinþa mea, aºa cum se desfãºoarã, toate sunt constituite în luminã ºi iubire. Lumina

ochilor, auzul urechilor, braþele mele, picioarele mele, toatã fãptura mea, toate sunt orientate

ºi se definesc prin luminã ºi iubire. Luminã am zis întâi, ºi iubire; împreunã lucrând.

Ochii sunt daþi sã priveascã dincolo de mine. Un psihiatru spune cã ochii celui care

se vede pe el însuºi, sunt bolnavi. Pentru cã firea ochilor mei nu este sã mã privesc pe mine;

sã-mi port de grijã sau sã mã idolatrizez. Ochii, precis, îmi sunt daþi sã privesc dincolo de
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 8

mine, sã intru în comuniune cu lumea. Urechile mele existã nu pentru a mã auzi pe mine.

Doar ºtim prea bine cã nu mã aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovniceºti. Ele sunt

pentru semenul meu, sã-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a mã îndrepta cãtre

celãlalt; mâinile mele, pentru a-l îmbrãþiºa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu,

toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creaþia, cu lumea.

Deci toatã fãptura mea, observaþi, e construitã ºi orientatã de la Dumnezeu, Care

coboarã. În definitiv, Dumnezeu, creând lumea, nu tot la fel, din El însuºi a ieºit ºi a creat o

altã lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine ºi comunic. Aceasta e fiinþa mea, ºi

aceastã fiinþã a mea îmi dã viaþã. Viaþa de veci aceasta este. Dacã eu mã cunosc pe mine ºi

trãiesc dupã chipul lui Iisus , aºa cum mi S-a descoperit mie, am împãrtãºire din viaþa

veºnicã; de aici de pe pãmânt, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vieþii de veci.

Cei doi, sãrmanii, preotul ºi levitul, n-au înþeles taina aceasta. O, sãrmanii! Ei au

trecut pe alãturi; pe alãturi nu numai de bolnav, ci pe alãturi de viaþa de veci, pe alãturi de

Hristos, pentru cã în bolnav era Hristos. Ei trebuiau sã gãseascã sensul existenþei în acel

bolnav, pentru cã Hristos e sensul vieþii mele. Au trecut pe alãturi de viaþã, de sensul

existenþei. Deci eu totdeauna când voi trece pe lângã unul care strigã la mine, oricât ar fi el

de ticãlos, pãcãtos, trebuie sã-i rãspund. Sã-i rãspundem, iubiþilor!

Pe Sfântul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de douã-trei ori, la încercare. A venit

îmbrãcat în felul lui ºi i-a cerut niºte bani. Sfântul Ioan i-a rãspuns însoþitorului sãu: “Dã-i un

ban”. La puþinã vreme a revenit, schimbat cu altã hainã. Iarãºi a cerut un gologan. Sfântul

iarãºi a zis: “Dã-i un gologan!”. A treia oarã iar a venit: “A lui va fi osânda, nu a mea” a zis

sfântul ºi i-a dat ºi a treia oarã.

Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sãrman nu mai avea nici un ban la el în

buzunar. Era un om înþelept, un om credincios. ªi i-a cerut cineva de pomanã; iar el, neavând

nimic, i-a spus: “Omule, n-am nimic. Dar uite, îþi dau mâna mea. Mâna mea ºi dragostea

mea”. ªi atunci sãrmanul a spus: “Nimeni, de când sunt eu cerºetor, nu mi-a fãcut un dar aºa
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 9

de preþ ca dumneata; sã-mi dea mâna ºi sã mã socoteascã asemenea lui; nu sã mã vadã un

cerºetor, un dispreþuit, un lepãdat”.

Dar sã ne întoarcem la parabolã. Iatã cã vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai

templului, ºi preotul ºi levitul). Era o înveninare între iudei ºi samarineni, din timpul exilului

babilonic. Dacã rãnitul era pe drumul acela, de bunã-seamã cã era dintre iudei. Dar

samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a vãzut ºi s-a apropiat, i s-a fãcut milã de el. S-a

deºteptat în el dumnezeiescul. În el mila nu era înãbuºitã, adicã lumina ºi iubirea divinã. Nu.

Dimpotrivã, s-au dezvãluit deodatã, chiar dacã ºi el era spre un þel, avea ºi el un drum, un

program, o orã la care trebuia sã ajungã. El s-a apropiat. Probabil cã era cãlãtor mai departe,

cãci îºi luase diverse lucruri cu el. ªi i-a oblojit rãnile cu untdelemn ºi cu vin (untdelemnul,

care înmoaie, uºureazã durerea, ºi vinul care, de bunã-seamã, în grade mai mari,

dezinfecteazã). Ce avea ºi el la îndemânã. ªi probabil cã avea cu el ceva pânzã, cãci i-a pansat

rãnile ºi apoi l-a suit pe asinul lui ºi l-a dus la un han. Dacã era cãlãtor, cunoºtea diversele

rãspântii ºi hanuri, locuri unde mai gãzduia ºi el, probabil, în drumul lui. L-a dus la o casã de

oaspeþi, l-a dat în seamã, a dat ºi doi bãnuþi la plecare - doi dinari. O pâine, cum spun

cercetãtorii, costa în vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o sumã

frumuºicã ºi i-a spus gazdei: “Poartã-i de grijã! Când mã voi întoarce, dacã ai cheltuit în plus,

eu îþi voi da înapoi tot”. Apoi, dupã ce ºi-a împlinit chemarea de iubire faþã de semen a

plecat în drumul lui. Exact cum spune Mântuitorul ºi cum am repetat: una o faci, alta n-o laºi.

ªi ascultând legiuitorul acest cuvânt dumnezeiesc, rãmâne uimit, întrebãtor. El, care

pusese întrebarea: “Cine e aproapele meu?” Iar Mântuitorul trebuia sã-i rãspundã la întrebare;

dar dupã ce i-a dat parabola, dupã ce i-a dat istoria aceasta, rãspunsul trebuia sã reiasã. Aºa

cum procedeazã ºi profesorii noºtri când predau religia. Folosesc întâi o parabolã, o

istorioarã, nu? ªi dupã aceea trag o concluzie, o idee fundamentalã care sã se întipãreascã în

conºtiinþa copilului. “Cine este aproapele meu?” întrebase legiuitorul. Mântuitorul întreabã ºi

El, îl provoacã, cum ne provoacã pe noi toþi: “Care dintre cei trei þi se pare cã a fost
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 10

aproapele celui cãzut în mâna tâlharilor?”. Cum vi se par cele douã întrebãri? Sunt identice?

Sunt amândouã puse în aceeaºi cumpãnã, în aceeaºi viziune? Nu. ªi înþelegerea acestui mod

adevãrat de a pune întrebarea, e mântuitoare. Te instituie în adevãr. Deci modul de a pune

întrebarea este cheia.

Legiuitorul a întrebat: “Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu posesiv.

Este cum aº spune în clipa aceasta: Fraþilor, dintre toþi care sunteþi de faþã, cine îmi este

aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, având grijã

de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus întrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalþi,

priviþi spre mine.

Sub un alt aspect, trebuie ºtiut cã la iudei, în vremea aceea, aproapele nu era oricine.

Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Alþii nu-i socoteau

aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oarã se extinde viziunea

în universal a Mântuitorului. De aceea rãspunde altfel de cum a pus întrebarea legiuitorul,

care a centrat întrebarea pe eul lui (al meu eºti pentru cã þii la mine). La Mântuitorului este

invers: eul posesiv dispare ºi Mântuitorul aºa întreabã: “Care din cei trei a fost aproapele

celui cãzut între tâlhari?” Cel care s-a dus la aproapele ºi s-a lipit de aproapele. Altfel spus,

preotul ºi levitul, ca ºi legiuitorul, cãutau ca aproapele sã vinã la ei. Or eu mã duc la

aproapele, nu aºtept ca aproapele sã vinã la mine. Cãci aºa am fost construit, ca eu sã ies din

mine, ºi toatã fãptura mea sã fie orientatã în afarã de mine, de eul meu, de egocentrismul

meu; închizându-mã în mine nu pot avea decât un rãspuns: moartea. Dacã mã închid în mine,

în eul meu, de unde am viaþa? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viaþa o am de la

pãrinþii mei, iar pãrinþii mei mai departe, din generaþie în generaþie... în ultimã instanþã, de

la Dumnezeu.

Dacã eu sunt orientat cãtre viaþã, deci în afarã de mine, în afarã de eul meu, eu mã

înscriu atunci în eternitatea iubirii ºi a luminii dumnezeieºti. Dar dacã mã închid în mine, mã
 Pr. prof. Constantin Galeriu - SAMARINEANUL MILOSTIV 11

închid în mine ca într-un mormânt, cum spunea cineva, deºi nu cad din braþele lui

Dumnezeu.

Aici e taina vieþii: în luminã ºi iubire. În luminã priveºti lumea, în iubire o

îmbrãþiºezi, înaintezi spre lume. Cãci, repet, întreaga mea fãpturã aºa este construitã, ca sã

merg cãtre altul. Trebuie sã mã cunosc pe mine; tragedia însã, este cã nu ne cunoaºtem pe noi

înºine. Dacã ne-am analiza mai adânc am descoperi cã nu ne putem regãsi decât în Hristos.

Atunci am avea o schimbare adâncã a fiinþei noastre ºi egocentrismul nostru ar dispãrea.

Orientându-ne neîncetat în adevãr, luminã ºi iubire divinã, noi am fi, pe de o parte salvaþi ºi,

mai mult, am gusta viaþa, adevãrul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Pãrinþii: “În

aproapele tãu stã viaþa ºi moartea”. În a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza cã

uneori nu poate sã dãruiascã ceva. Aþi vãzut cum cel fãrã bani i-a întins mâna ºi i-a dãruit

dragostea celui necãjit. Dar trebuie sã simt trãind în mine aceastã luminã, aceastã iubire

divinã, trãind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adâncul fiinþei mele cãtre bine,

cãtre adevãr, cãtre frumuseþe divinã, cãtre semenul meu, cãtre lumea mea, cãtre neamul meu,

cãtre toate neamurile.

Aºa cum Mântuitorul dezvãluie iubirea fãrã margini în spaþiu ºi în timp, atunci tu

poþi ieºi dincolo de spaþiu ºi de timp, împãrtãºindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea

neînseratã, a Dumnezeirii.

Atunci înþelegem ce înseamnã parabola aceasta dumnezeiascã, ca ºi rãspunsul

legiuitorului la cuvântul Mântuitorului: “Care dintre cei trei þi se pare cã a fost aproapele?”

“Cel care a fãcut milã cu dânsul”. ªi Mântuitorul spune: “Mergi ºi fã ºi tu asemenea lui!”

Sã facem asemenea, sã facem aceastã schimbare, transformare divinã, ºi vom fi vii în

Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt. Amin.