Viteza este: capacitatea de a executa o mișcare data sau o suita de mișcări într-un timp cat

mai scurt. Cu cat perioada de timp in care se executa mișcarea este mai scurta, comparativ cu alte
execuții ale aceleași mișcări, cu atât este viteza mai mare.

Din punct de vedere biochimic, viteza depinde de rezervele din mușchi de acid
adenozintrifosforic (ATP) si fosfocreatina (PC) si de regimul de mobilizare a energiei chimice.
Ca urmare a lucrului cu intensitate maxima se creaza o datorie mare de O2 iar cantitatea de acid
lactic din sânge creste după efort.

ATP - Energia eliberată în timpul procesului de rupere a legăturilor chimice poate fi

folosită, deoarece o parte din ea este depozitată în acest compus numit ATP: acid adenozin
trifosforic. Energia eliberată când o grupare anorganică fosfat din molecula de ATP este ruptă
pentru a forma ADP (acid adenozin difosforic) este utilizată pentru a conduce o serie de procese
consumatoare de energie din organism:

• sinteza macromoleculelor din molecule mai mici (sinteza proteinelor din aminoacizi liberi);
• transportul prin membrane;
• lucrul mecanic (contracția musculară).

Reacțiile care decurg cu ruperea legăturilor fosfat şi eliberarea unei molecule de fosfor,
sunt catalizate de enzime numite kinaze. În cazul descompunerii ATP-ului, aceste kinaze sunt
abreviate ca ATP-aze.

Este de remarcat ca este singura formă de energie chimică care este transformabilă în alte
forme de energie folosite de celulele vii. Lipidele şi glucidele sunt principalele forme de
depozitare a energiei în corp și când ele sunt descompuse de reacții de oxidare la dioxid de
carbon și apă, energia eliberată este folosită la resinteza ATP din ADP şi P.

În același timp, ATP nu poate fi acumulat în cantități foarte mari și concentrația ATP-ului
intramuscular este de 5mmol/kg de țesut muscular.

În timpul efortului maximal, ATP-ul este suficient ca să alimenteze pentru 2 secunde forța
musculară. Experimentele au arătat că depozitul de ATP muscular nu este niciodată consumat
complet, deoarece este resintetizat eficient din ADP şi P cu aceeași viteză cu care este degradat.
În timpul efortului submaximal, sinteza ATP este realizată de oxidarea mitocondrială a
carbohidraţilor şi lipidelor.

De asemenea, trebuie ținut cont și de faptul că fosfocreatina se găsește în mușchi într-o

cantitate de aproximativ 5 ori mai mare decât ATP. Gruparea macroergică fosfat a fosfocreatinei
este rapid transferată ADP-ului prin acțiunea creatin-kinazei, prezentă în sarcoplasmă:
1
 Fosfocreatina + ADP Creatina + ATP

Structura mușchiului striat

Mușchii sunt compuși din celule cilindrice, alungite, numite fibre. Aceste fibre conțin niște
structure interne care permit mușchiului să se contracte şi să se relaxeze. Mușchii individuali
sunt constituiți dintr-o serie de fibre paralele care se pot întinde pe întreaga lungime a
mușchiului.

În interiorul fibrei musculare se află sarcoplasma (citoplasma celulei musculare), un fluid

vâscos roșu care conține mioglobină și miofibrile care sunt continue de la un capăt la altul în
fibra musculară. Culoarea roșie este datorată mioglobinei, un pigment intracelular respirator.

Energia este depozitată în sarcoplasmă ca lipide, glicogen, fosfocreatină, creatină,

electroliți anorganici, aminoacizi, peptide, ATP, ADP și AMP.

Miofibrilele sunt compuse din filamente subțiri și groase formate din proteine şi aranjarea
acestor filamente conferă mușchiului aspectul său striat atunci când este analizat la microscop.
Miofibrilele prezintă de-a lungul întregii lungimi un model structural care se repetă la
aproximativ 2,5 µm. Aceste unități repetitive numite sarcomere sunt unitățile contractile ale
miofibrilelor. În mușchiul striat sarcomerele multor miofibrile paralele sunt în registru transvers,
ceea ce produce striații încrucișate de-a lungul celulei musculare. Astfel, apare o alternanţă de
benzi transversale clare și întunecate. Benzile clare se numesc izotrope sau benzi I, iar benzile
întunecate se numesc anizotrope sau benzi A.

La o contracție maximă, sarcomerele se scurtează de la 20% până la 50%. Când muşchiul

este întins în mod pasiv, sarcomerele se pot lungi până la aproximativ 120% din lungimea lor în
starea de repaus.

Compoziţia chimică a mușchiului striat:

Mușchiul conține în structura sa următoarele componente:

- apă - între 72 și 80%;
- substanțe organice;
- substanțe anorganice.

Substanțele anorganice sunt reprezentate în fibra musculară de:

- sodiu (80 mg%);
- magneziu (20 mg%);

2
 - calciu (8 mg%);
- potasiu (400 mg%).

Substanțele organice sunt reprezentate de:

- proteine (18-20%);
- glucide (0,5-1%);
- lipide (1-3%);
- creatină, uree, amoniac, etc.

Proteinele musculare se clasifică în funcție de solubilitatea lor în:

• proteine insolubile:
- actină 15%;
- miozină 35-40%;
- tropomiozină 5-10%;
• proteine solubile:
- miogen 20%;
- globulină 10-20%;
- mioglobină.

Există două componente proteice majore în elementele filamentoase insolubile în apă, din
mușchiul striat: miozina şi actina. Aceste două proteine formează până la 80% din proteinele
aparatului contractil.

Miozina: , componenta majoră a filamentelor groase din mușchi, are o masă moleculară de
460.000 și este o moleculă lungă, de circa 160 nm, asimetrică, și care prezintă un cap globular.
Activitatea ATP-azică a miozinei este localizată în întregime în zona capului moleculei.
Lanțurile ușoare din capul moleculei de miozină au rol în legarea ATP-ului și în activitatea ATP-
azică de hidroliză a grupării fosfat. Miozina purificată, intactă, leagă actina în două locuri
specifice, pentru a forma actomiozina, un fenomen care reprezintă o etapă crucială în
mecanismul contractil. Când actina se leagă de miozină, are loc o modificare semnificativă în
activitatea ATP-azică, în timp ce pentru activitatea ATP-azică a miozinei pure este necesar
Ca2+. Ionii de Mg2+ sunt inhibitori pentru miozină, iar activitatea ATP-azică a actomiozinei este
stimulată de acești ioni.

Actina este o proteină care există în două forme:

- actina G (actina globulară);
- actina F (actina fibroasă), un polimer al actinei G.

3
 Actina G monomeră este stabilă în apă distilată, însă în anumite condiții se polimerizează
pentru a forma actina F. Fiecare moleculă de actină G leagă foarte strâns un ion de calciu. Leagă
însă cu mare afinitate o moleculă de ATP sau ADP.

Filamentele subțiri conțin două proteine majore suplimentare care au o funcție regulatoare
în controlul formării și scindării legăturilor dintre miofilamentele groase și cele subțiri, cât și în
generarea energiei mecanice.

Prima este tropomiozina , care constituie aproximativ 11% din proteina contractilă totală a
mușchiului. Moleculele de tropomiozină se asociază capăt la capăt şi atunci când cristalizează,
formează fibrile ce se dispun într-o rețea cu ochiuri pătrate.

A doua proteină regulatoare majoră din filamentele subțiri este troponina, o proteină
globulară mare, care este formată din 3 subunități polipeptidice. Fiecare moleculă de troponină
este atașată de filamentul subţire prin 2 locuri de legare: unul pentru lanțul de actină, iar celălalt
pentru lanțul de tropomiozină.

Complexele de actomioyină

Cand se amestecă miozina şi actina în stare pură, se formează complexe de actomiozină.

Raportul dintre miozină şi actină, cât şi masa unor astfel de complexe de actomiozină, depind de
condițiile experimentale (pH sau concentrație proteică).

O proprietate semnificativă a complexelor de actomiozină este aceea ca ele pot suferi

disocieri în prezenta ATP și a ionilor de magneziu; disocierea este însoțită de o mare și rapidă
scădere a vâscozității soluției de actomiozină.

Tipurile de efort şi metabolismul asociat

Există două tipuri de muşchi striaţi. Din punct de vedere al vitezei de contracţie şi al
caracteristicilor metabolice, fibrele musculare pot fi clasificate în:
• fibre roșii sau încete;
• fibre albe sau rapide.

Bazele fiziologice și biochimice ale acestor diferențe au fost puse în evidentă experimental.
Miozina celor două tipuri de fibre musculare există în forme moleculare diferite, iar activitatea
ATP-azică a acestora este caracterizată de diferite senzitivităti ale pH-ului, ceea ce furnizează
fundamentul pentru identificarea tipurilor de fibre menționate mai sus.

În fibrele roșii, a căror culoare se datorează conținutului mare de mioglobină, respirația

servește ca sursă principală de energie pentru refosforilarea ADP pe calea fosforilarii oxidative.
4
Mușchii roșii se contractă mai lent decât mușchii albi și funcționează în mod normal în cicluri
periodice regulate.

Mușchii albi, pe de altă parte, conțin puțină mioglobină și puține mitocondrii; în astfel de
mușchi glicoliza este sursa principala de energie pentru refosforilarea ADP.

Unii mușchi conțin ambele tipuri de fibre, albe şi roşii. În general, mușchii roșii utilizează
acizi grași drept combustibil major, care sunt oxidați prin ciclul de oxidare al acizilor grași la
acetil-CoA. Acesta din urmă este oxidat la dioxid de carbon în cadrul ciclului Krebs. Muşchii
albi în schimb, folosesc glucoza drept combustibil major.

Consumul de oxigen al mușchiului striat poate crește de 20 de ori sau mai mult în timpul
trecerii de la repaus la activitatea maximă. Intensificarea bruscă a respirației este rezultatul
hidrolizei rapide a ATP la ADP şi P pe măsură ce mușchiul se contractă, fapt care stimulează atât
glicoliza, cât şi ciclul Krebs. O parte din ADP format în timpul contracției, este convertit în AMP
conform reacției:

2 ADP ATP + AMP

După o perioadă de maximă activitate musculară (o alergare rapidă), în timpul căreia

lactatul apare în sânge în cantitate mare, sportivul va continua să respire intens, cu mult peste
nevoile din starea de repaus şi să consume oxigen în cantități suplimentare. Oxigenul
suplimentar consumat în timpul perioadei de revenire, numit „datoria de oxigen”, corespunde
oxidării aproape în întregime a lactatului format în exces în timpul activității musculare maxime.

Metabolismul muscular posedă o serie de particularități:

- posedă echipamentul enzimatic necesar ciclului Krebs în cantitate mai mare fată de alte
țesuturi;
- satisfacerea necesităților energetice a determinat dezvoltarea depozitelor de oxigen,
glycogen muscular, ATP, ADP, AMP;
- perioadele de activitate maximală alternează cu perioadele de repaus, moment în care este
nevoie de mobilizarea unei cantități mari de energie.