Romanul ,,Ion”, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața rurală

din perioada interbelică și, totodată, veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin
nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.

Ion – protagonistul operei – este un punct de reper pentru literatura română, întrucât
prin intermediul său este descrisă viața din mediul rural de la începutul secolului al XX-lea.

Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa
pentru pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în
comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă : „sărăntocul satului” ceea ce îi generază
un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului,
indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi
semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce
alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se
transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou statut nu îl
salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea
psihologică și morală a Anei.

Statutul psihologic al personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei,

acesta se modifică treptat. Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii
pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice alt sentiment, acesta renunțând la
iubirea pentru Florica în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și pentru o muiere să
rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl
face pe Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că
fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte
în momentul în care este cu persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe
lume nu e al tău?”. Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului,
dilemele eroului se soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj
profund realist cu o psihologie bine individualizată.

Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul

protagonistului reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este
caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „îi plăcea să muncească și respectea
toate orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”,
ambiție – atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă
scopul și inteligența nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a
se îmbogăți.

Trăsătura dominantă a lui Ion este dragostea sa față de pământ, marcat fiind de un
puternic simț al proprietății: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului o
chemare, copleșindu-l”.

Această patimă este conturată în secvența intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu.
Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl face să intre cu plugul în
pământul vecinului său. Acest gest este născut din dorința acestuia de a recupera pământul
pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”.
Caracterul truculent al personajului se întrevede din această confruntare, personajul crezându-
se mai presus de orice, sfidând totul: ,,Nu mi-e frică nici de Dumnezeu”. Monologul este
dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu obrajii aprinși de o
poftă nestăpânită”.

Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un

moment ce evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și
pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri
pătimașe. Gestul său se naște involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază
idolatria față de pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit
erotizat. Superioritatea pământului, văzut până acum ca o zeitate, ca o ființă mistică, în raport
cu ființa sa infimă resimțită de Ion înainte de a fi în posesia acestuia este transferată de data
aceasta umanului: ,,Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme”.

Personajul central este urmărit din perspectiva mai multor instanțe narative, dar
motivat auctorial (prezentarea impersonală a autorului), el beneficiind de o construcție
complexă. Tehnica pluriperspectivismului (părerea altor personaje) reprezintă unul dintre
mijloacele directe de caracterizare. Astfel, domnul Herdelea evidențiază calitățile țăranului: „e
băiat cumsecade, harnic și isteț”. În contrast, Belciug pune accentul pe latura lui negativă „ești
un bătăuș și un om de nimic”. Faptele, gesturile, atitudinile și limbajul reliefează în mod
indirect agresivitatea acestuia, impunându-și voința prin forță. În Duminica horei, jignit fiind
de Vasile Baciu, Ion reacționează potrivit firii sale impulsive, violente, fapt ce reiese din
secvența „îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget ca să-l
poată apoi sfârteca în bucățele”.

Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul
social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a
țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu poate însemna nimic în ordinea socială și
umană a lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură exterioară îl reprezintă eterna
neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă între Ion
Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext
neglijabil al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea
pe care protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv
între glasul pământului și glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același
glas, iar această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Prin opera Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact,
a personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el
bogăția este mai importantă decât valorile și demnitatea, făcând din Ion un personaj
memorabil, reprezentativ literaturii române.