ARGUMENT

„Lynch susține că orientarea omului presupune o imagine a mediului, o imagine mentală

generalizată a lumii fizice exterioare…Această imagine este produsul atât al senzației imediate,
cât și al memoriei experienței trecute și este folosită pentru a interpreta informația și a ghida
acțiuni. O bună imagine a mediului oferă posesorului un important sens al securității
emoționale.”1

Lucrarea începe cu un fragment dintr-o lucrarea scrisă de Christian Norberg-Schulz în care

acesta, susținând afirmațiile lui Kevin Lunch, prezintă idea conform căreia omul trebuie în
primul rând să se poată poziționa pentru a fi într-un spațiu, iar orientarea nu ține doar de datele
vizuale immediate și are o profunzime mult mai mare. Astfel, oamenii se poziționează diferit în
spațiu și în această direcție apare întrebarea căreia urmăresc să-i găsesc un răspuns : Ce
reprezintă un spațiu coagulant programant? Încerc să înțeleg cum ia naștere un spațiu care
adună și, de fapt, cum apare în fața unei multitudini de utilizatori astfel încât sa poată fi un
răspuns general înțeles pentru a se poziționa.

Voi începe prin a studia conceptul de la care pornește un astfel de spațiu, pe de o parte
analizând elementele de bază față de care se raportează omul, iar pe de altă parte căutând să
înțeleg instrumentele esențiale pe care acesta le utilizează, simțurile, astfel concluzionând primul
concept de adunare. Voi continua prin a analiza concret cum se poate defini un spațiu în primă
fază coagulant și cum se poate interpreta un astfel de spațiu. În final propun să ajung la esența
unui astfel de spațiu prin studiul celor mai de bază exemplificări și in acest fel să pot concluziona
ce este un spațiu coagulant programat.

CUPRINS
1
Christian Norberg-Schulz, Existence, Space & Architecture, Editura Praeger, New York, 1972, p. 15
-Argument

-Plan de idei

-Introducere

1.) Conceptul

1.1. Elementele

1.1.1 Focul

1.1.2. Pământul

1.2. Simțurile

1.2.1. Privirea

1.2.2. Auzul

1.2.3. Atingerea

Concluzie parțială : Ritualul

2.) Concretul

2.1. Determinarea spațiului

2.1.1. Locuirea/Spațiul + Omul/Spațiul

2.1.2. Elementele de definire

2.2. Interpretarea spațiului

2.2.1. Perceperea spațiului

2.2.2. Ordinea/Dezordinea

Concluzie parțială : Definirea spațiului coagulant

3.) Esența
 3.1. Casa/Cuibul

3.2. Vatra

Concluzie parțială : Programarea spațiului coagulant

4.) Prezentul

5.) Anexă

6.) Bibliografie

PLAN DE IDEI
-Introducere

Introducerea prezintă pe scurt tema abordată și rațiunea care stă la baza alegerii temei. Se va
explica de ce studiul unui spațiu coagulant programat este important în contextul ales, atât pentru
soluția de arhitectură, cât și pentru impactul din punct de vedere urbanistic.

1.) Concept

Conceptul este primul element al structurii analizei și are ca scop studierea principiului de
spațiu coagulant facând referire la componentele de bază care determină o adunare, respectiv
elementele primare și simțurile.

1.1. Elemente

Acest capitol urmărește să găsească sensul prin care elementele naturale, focul și pământul,
sunt primele repere cu care omul a intrat în contact și prin intermediul cărora au apărut și s-au
dezvoltat aglomerările de oameni.

1.1.1. Focul

Focul este primul element prezentat deoarece este primul motiv în jurul căruia colectivele de
oameni au luat naștere. Se va prezenta cum a evoluat acest element de la un accident de care
oamenii se temeau și pe care în același timp îl doreau și îl protejau până la transformarea într-un
element firesc în alcătuirea unui spațiu de adunare.

1.1.2. Pământul

Pământul a apărut ca primă rezolvare în protejarea focului și va fi analizat modul în care

utilizarea sa s-a dezvoltat, fiind astfel folosit aproape de fiecare dată împreună cu focul pentru
menținerea unor acumulări urbane.

1.2. Simțuri
 Capitolul este realizat cu scopul de a înțelege cum simțurile ocupă un loc special în existența
spațiului, respectiv în modul în care oamenii nu doar crează și recunosc spații în care pot apărea
întâlniri, dar le percep și le înțeleg împreună.

1.2.1. Privirea

Fragmentul se concentrează pe privire ca fiind primul simț cu care majoritatea oamenilor se

naște și, astfel, primul și cel mai utilizat instrument în realizarea unor spații care adună.

1.2.2. Auzul

Pasajul face referire la acest simț ca fiind necesar în identificarea și apoi crearea unui spațiu
coagulant deoarece percepția auditivă este mult mai amplă în comparație cu cea vizuală.

1.2.3. Atingerea

Subcapitolul propune o căutare și înțelegere a acestui simț, fiind imposibil de negat, atât din
punct de vedere fizic, gravitația, dar și din punct de vedere anticipativ, oferind o nouă
dimensiune percepției unui spațiu.

1.3. Ritualul

Articolul reprezintă concluzia capitolului Concept și are ca scop prezentarea procedeului prin
care elementele și simțurile împreună ajung să creeze primul concept de adunare, ritualul.

2.) Concret

2.1. Determinarea spațiului

Acest capitol urmărește studierea locuirii spațiului fără a se limita la locuire ca la o existență
față de un edificat, ci și la asumarea spațiului și protejarea sa pentru ca apoi spațiul să poată
strânge în sine locuirea.

2.1.1. Loc/Spațiu + Om/Spațiu

Fragmentul propune spre a analiza raportul în care se află locul și spațiul și cum ajunge de fapt
să genereze locul de un anume tip, iar apoi care este relația dintre om și spațiu și cum omul se
raportează si acceptă spațiul.

2.1.2. Elemente de definire

 Capitolul face referire la elementele ce definesc spațiul, dar ideea generală nu se referă la
spațiul așa cum este, ci la spațiul trait, rezultând nu doar o imagine ci un ansamblu de elemente
echilibrate prin intermediul simțurilor prezentate anterior.

2.2. Interpretarea spațiului

Capitolul curent studiază felul în care spațiul poate fi înțeles prin orientarea generală a omului
și a percepției legate de existența sa într-un loc anume.

2.2.1. Perceperea spațiului

Pasajul dorește să înțeleagă diferitele percepții spațiale prin studierea unor concepte spațiale
pentru a putea face o distincție între spații perceptuale și scheme perceptuale.

2.2.2. Ordine/Dezordine

Articolul propune spre studiu atât ordinea și factorii care duc la realizarea unei structuri
spațiale coerente, dar și juxtapunerea dintre ordine și haos dată de interacțiunea dintre factori.

2.3. Definirea unui spațiu coagulant

Fragmentul reprezintă concluzia elementului Concret, respectiv definirea unui spațiu care are
caracteristica de a strânge laolaltă și de a determina un loc în acest sens.

3.) Esența

Ultimul element al structurii este Esența, care propune să analizeze spații esențiale care
generează în mod programat locuri ce adună oameni, făcând referire în primă fază la casă / cuib,
iar în detaliu la vatră.

3.1. Casa / Cuibul

Capoitolul studiază primul spațiu essential general și anume casa care ajunge să devină cuib
prin programarea sa si face referire la identitatea pe care omul o găsește în acest loc și asttfel,
oamenii se regăsesc ăntr-un astfel de context și se adună pentru a-l locui.

3.2. Vatra
 Fragmentul studiază spațiul esențial detaliat, numit vatră fiind primul și cel mai des întalnit de
acest fel și își propune să arate evoluția sa și felul în care obișnuia și obișnuiește acum să adune
oameni în jurul său.

3.3. Exemplificarea spațiului coagulant programat

Capitolul reprezintă concluzia ultimei părți a structurii și propune să ofere o înțelegere

generală referitoare la problematica temei unui spațiu coagulant care să poată fi programat în
acest sens.

1.) CONCEPTUL
 Primul element al structurii acestui studiu se referă la concept, la baza care dă naștere unui
spațiu coagulant, bază evidențiată prin două articole esențiale : elemente și simțuri. În acest sens
studiul va începe prin analizarea elementelor fundamentale care au dus la realizarea primelor
adunări de oameni, trecând apoi la studierea felului în care aceste adunări s-au întâmplat și se
întâmplă, în mod diferit după caz, prin intermediul simțurilor. În final, capitolul își propune să
concluzioneze cu înțelegerea primului fenomen de acest gen, primul concept de adunare numit
ritualul.

1.1. Elemente

Prima parte a acestui prim element al structurii se referă la elemente, respectiv la foc și
pământ. Studiul nu se bazează pe o interpretare și analizare a calităților fizice ale acestor
materiale sau pe rolul lor într-o compoziție vizuală, ci mai degrabă la impactul pe care îl au în
crea un spațiu, în a aduna și a păstra oameni într-un astfel de spațiu. Elementele apar în această
ordine de idei ca elemente generatoare de spațiu. Astfel, analiza trebuie sa înceapă de la primele
modalități de generare rezultate prin aceste elemente, continuând apoi cu studierea elementelor
în prezent, cum și în ce măsură generează astăzi spații, separat și împreună.

1.1.1. Focul

„Odată, într-un loc oarecare, copacii, înghesuiți și bătuți de vânt și de furtună, frecîndu-și
ramurile, au iscat foc. Înspăimîntați de furia flăcărilor, cei din jurul locului aceluia au fugit. Pe
urmă, făcîndu-se liniște și venind mai aproape, ei își dădură seama cît de plăcută era pentru
corpuri căldura focului și, adăugînd lemne și întreținîndu-l, au atras prin acesta și alți
oameni,...”2

Studiul focului începe printr-un citat din lucrarea lui Vitruviu în care acesta explică apariția
acestui element în viața omului, apariție accidentală, care deși la început a generat teamă și,

2
Vitruviu, Despre Arhitectură, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 69
astfel, un void în jurul său, apare apoi, după ce oamenii au înțeles elementul, ca generator al unor
adunări și în acest fel al unui spațiu care adună. Aceasta devine baza pentru ecuația utilizării mai
departe a focului. În continuare oamenii realizează ce capacități are focul, cum poate fi întreținut,
cum poate fi mutat si multiplicat pentru a putea fi utilizat.

În primul rând, prin întreținerea sa, focul devine motivul pentru care oamenii nu doar se adună
în acest spațiu, dar se și întorc în repetate rânduri, de fiecare dată apărând utilizatori noi ai
spațiului. Focul devine astfel nu doar un element, dar un motiv. Mutându-l și multiplicându-l,
focul devine un motiv cunoscut și ajunge să genereze un anumit tip de spațiu. În final, oamenii
învață să utilizeze focul în diferite moduri, cu diferite scopuri și, în acest mod, diverse spații
ajung să se nască, dar toate prin același motiv și cu același scop, de a aduna oameni. Astfel, se
conturează baza studiului propus prin acest capitol.

În continuare, focul devine generator al unor spații care nu mai sunt doar întâmplătoare ci au
scopul bine definit de a fi locuite. Astfel, iau naștere nuclee în jurul cărora apar primele
funcțiuni. Într-un caz focul generează un nucleu care oferă căldură locuirii, dar în care se și
gătește și, astfel, în jurul acestui nucleu se conturează locuința, fie ea a unuia sau a mai multor
grupuri de oameni. În alt caz focul ajută la crearea unui nucleu în care sunt prelucrate diverse
materiale, iar în jurul acestor nuclee iau naștere locuri de servicii și comerț. Iar în alt caz focul
prinde valențe sacre, rezultând nuclee în care grupuri de oameni se strâng pentru a ține și a primi
prelegeri legate de divinitate, astfel realizându-se primele lăcașe de cult. Se poate nota ca o
concluzie a acestor observații faptul că focul nu mai este un element simplu care doar oferă
căldură, acesta devine un mecanism complex, a cărui realizare diferă în funcție de tipologia
utilizatorilor și de necesitățile pe care acești utilizatori le au, rezultând diverse tipologii de spații,
fiecare reușind însă să rămână coagulant. Nu apar spații solitare sau spații care sunt prețuite dar
protejate printr-un void ci, dimpotrivă, spații care adună oameni cât mai aproape. Ajuns studiul
în acest punct, se poate trece mai departe către analizarea evoluției acestor spații create de foc și
cum acestea apar și se dezvoltă în prezent.

Se poate observa că focul a creat diverse nuclee în jurul cărora a apărut o multitudine de
tipologii de spații coagulante. În această ordine de idei se poate concluziona faptul că focul poate
fi simțit și doar prin spații, fără a apărea în contact direct cu utilizatorul. Nu este necesară
imaginea lui, nici măcar căldura acestuia pentru a fi simțit într-un spațiu. Aceste tipologii de
spații sunt în prezent atât de puternic înrădăcinate în conștiința omului încât pe baza lor apar noi
locuri. În acest caz, afirmațiile de mai sus vor fi demonstrate prin exemplificare.

Se poate începe de la cel mai mic exemplu ca și scară, bucătăria. Nu se poate concepe locuință
fără bucătărie și intrând în casa cuiva, chiar dacă nu este vizibilă este evident că există. Nu poate
exista un restaurant fără bucătărie, iar dacă aceasta nu este văzută de către utilizatori, este clar
simțită, iar spațiul restaurantului este creat în jurul său.

Trecând la o scară mai mare de exemplificare se poate alege o fabrică. Intrând într-o fabrică de
cele mai multe întreg mecanismul este vizibil, mai puțin cuptoarele. Dar chiar dacă nu sunt
vizibile, mecanismul orbitează în jurul lor, liniile de producție se intersectează în acestea, liniile
de asamblare sunt în jurul lor. Astfel, întreg spațiul este conformat având ca reper acest miez.

Se ajunge astfel la concluzia conform căreia focul a ajuns mai mult decât un element, mai mult
chiar și decât un motiv, este generator al unui mecanism complex ce stă la baza unor spații
coagulante.

Făcând referire la utilizarea acestei afirmații în rezolvarea proiectului de arhitectură propus, ea

este necesară în realizarea spațiilor. În cazul de față al unei școli de arte culinare este evident
faptul că zona de gătit este esențială. Dar această zonă nu poate fi pur și simplu rezultată sub
forma unei simple soluții din punct de vedere funcțional și apoi spațial. Aceasta trebuie să fie
baza în jurul căreia se generează spațiile care să poată aduna oameni. Este evident acum că de
aici trebuie începută gândirea de arhitectură. Focul trebuie să genereze spații care adună oameni.
Abia în jurul acestei idei pot fi mai departe rezolvate funcțiunile și găsită o formă. Nu este vorba
doar despre proiectarea unor bucătării, ci despre găsirea unor nuclee în jurul cărora să poată
orbita zone de luat masa, zone de lucru, zone de prelegeri, zone de studiu. Focul trebuie să fie
începutul, nu doar un instrument într-o rezolvare pe parcurs.

1.1.2. Pământul

Al doilea element analizat este pământul. Deși pământul nu poate fi studiat în sine ca ceva
apărut la fel ca și focul, înțelegerea și acceptarea sa ca și element au un început care este direct
legat de apariția focului. După contactul cu focul omul avea nevoie de o modalitate de a-l proteja
și o rezolvare firească și oriunde prezentă a fost pământul. Dar studiul nu se va referi la
capacitățile sale fizice de a proteja, ci la utilizarea sa în crearea unor spații care protejează o
adunare. Pământul apare inițial ca primă coajă, primă protecție a spațiului și, în același timp
introduce o noua caracteristică a spațiului, înăuntru și afară.

„...luăm o bucățică din lume și construim o cutiuță. Și există, dintr-o dată, un interior și un
exterior.”3

Fragmentul face parte din lucrarea lui Peter Zumthor și ajută la o explicare mult mai amplă a
pământului. Aparent este doar un material care îmbracă planeta, pe care omul calcă și pe care îl
și poate folosi. Analizând în profunzime se înțelege, după cum este observat și în fragment, că
pământul este în realitate parte componentă a lumii. Este ceva dat, deja existent, care nu este nici
un accident și nici o creație a omului. Mai departe, acesta ajunge să evolueze chiar mai mult
atunci când ajută la nașterea unor spații, spații care adună. Astfel reies două idei care trebuie
analizate în legătură cu acest element, prima fiind cea conform căreia pământul este în egală
măsură un generator de spații interioare, cât și exterioare și a doua idee privind faptul că acesta
protejează, dar trebuie protejat pentru e a exista.

Studiind prima idee, pământul apare în diverse ipostaze. Acesta poate proteja nuclee și astfel
genera spații interioare, poate dezvălui și lega nuclee și în acest sens rezultă spații de trecere sau
poate fi chiar suportul unor nuclee, astfel creându-se spații exterioare. Se poate face în acest sens
din nou referire la scrierile lui Peter Zumthor, care face referire la o „Tensiune dintre Interior și
Exterior”4. Această tensiune este o dezbatere de fapt a exprimării pământului, a ce se oferă și în
ce măsură se oferă între spații. Rezultă faptul că același pământ care protejează focul poate oferi
o direcționare către acesta, sau poate oferi o trecere prin acesta ori peste acesta sau, în ultimă
instanță îl poate chiar descoperi complet. Această concluzie capătă o importanță foarte mare
referitoare la proiectul de arhitectură pentru că în căutarea unei forme potrivite sitului se poate ca
pământul să fie atât de fragmentat încât să rămână doar o coajă. Și atunci apare prin această
concluzie idea că pământul trebuie să creeze spațiu, spațiu care să fie coagulant, iar forma pur și
simplu să apară, nu să fie una căutată.

Analizând a doua idee devine clar faptul că pământul generează spații pe care le protejează,
dar la rândul lui trebuie protejat, nu doar întreținut. Această protejare trebuie să capete un sens
mai amplu, nu este suficientă doar o conservare de natură fizică. Spațiul generat de pământ

3
Peter Zumthor, Atmosfere, Editura Fundației Arhitext, București, 2019, p. 44
4
Ibidem, p. 45
trebuie activat în permanență, trebuie alimentat prin utilizarea sa. Dacă spațiul astfel apărut ar fi
doar unul de reprezentare sau unul prețios, care doar poate fi admirat și nu parcurs, iar oamenii
pe care îi adună ar rămâne undeva la depărtare, atunci rezultă un loc de un caracter diferit, în care
pământul nu mai este reprezentativ, iar spațiul este creat printr-un alt element generator. În cazul
de față situl a fost ales pentru că este unul părăsit. Curtea este momentan pierdută, pământul este
un simplu material, îngrădit și neutilizat. Astfel, având în vedere cele de mai sus, rezultă o nouă
concluzie în care curtea trebuie protejată, pământul trebuie adus la viață pentru a putea da naștere
unor spații.

În urma concluziilor celor două idei, referitor la rezolvarea arhitecturală a temei, rezultă faptul
că pământul trebuie să genereze spații, curtea trebuie să prindă formă și ea să fie elementul care
prinde spații și le proiectează în jurul focului. Nu trebuie căutată o formă pentru că forma este
chiar curtea. Trebuie căutate spațiile pe care pământul să le genereze. Dacă focul este începutul,
atunci pământul trebuie să fie fluxul, exprimat fără restricții de tip formal.

1.2. Simțuri

După analizarea elementelor și concluzionarea importanței lor în generarea unui spațiu

coagulant studiul continuă cu analizarea simțurilor deoarece acest tip de spațiu adună oameni și
astfel crearea și apoi înțelegerea acestuia este rezultată din utilizarea simțurilor. Se vor cerceta
simțurile nu doar la nivel fiziologic, ci mai departe ca produs al acumulării de învățare, ca
rezultat al unei evoluții. În acest sens se va face referire la lucrarea lui Pierre Von Meiss în care
acesta se referă la acest aspect al simțurilor.

„Facultățile noastre intelectuale, capacitatea de a înțelege și memoriza îi transformă în

detectori legați de experiența, cultura și epoca noastră.”5

Astfel, pentru a înțelege legătura dintre un spațiu coagulant și simțuri se va pune accentul pe
analizarea a trei simțuri esențiale, Privirea, Auzul și Atingerea, urmărind atât efectul imediat, cât
5
Pierre Von Meiss, De la formă la loc + tectonică. O introducere în studiul arhitecturii, Editura Capitel Avangarde,
București, 2014, p. 14
și cel dezvoltat în timp prin parcurgerea repetată a aceluiași spațiu, dar având deja o memorie a
locului și, astfel, o altfel de percepție la nivel senzorial.

1.2.1. Privirea

Primul simț analizat este privirea și se poate face pentru început referire la observațiile lui
Pierre Von Meiss legate de acest simț. Acesta observă o diferență de percepere între formă și
fondul pe care se prezintă și despre faptul că în crearea spațiului trebuie să se țină cont de faptul
că există o percepere inițială a acestor două elemente, iar apoi apare o recunoaștere a lor care
duce la o nouă percepere, una mai atentă, mai detaliată.

Plecând de la perceperea imediată se poate analiza impactul formei în cadrul înțelegerii

contextului. Privirea în mod firesc recunoaște mai întâi obiectul și apoi imaginea de ansamblu. În
vederea cercetării unui spațiu coagulant, vizual se percep oamenii, apoi unde ei ajung să se
strângă și abia apoi cum aceste nuclee se leagă și care este ansamblul general. Această percepere
vizuală imediată este redată diferit și în funcție de momentul la care se face referire.
Aglomerarea devine un element definitoriu, lumina și umbra de asemenea și astfel imaginea este
constant una dinamică, în continuă mișcare, idee care nu trebuie ignorată în studiul spațiilor
coagulante. De asemenea, spațiile atât ca formă, dar și ca tipologie sunt percepute diferit într-o
situație inițială în funcție de măsura în care sunt învățate sau nu. În cazul unor spații recunoscute,
instinctul este de a le locui direct, de a rămâne în cadrul lor pentru a privi imaginea de ansamblu.
În schimb în cazul unor spații noi, acestea trebuie mai întâi studiate și înțeles, poate chiar
comparate între ele și, astfel, este mai întâi parcurs ansamblul și apoi ales un spațiu de locuit.
Aceste observații se continuă în analizarea perceperii repetate.

Făcând referire la o percepere repetată nu se mai poate vorbi despre accente și despre o
căutare. În acest caz există deja repere și atunci parcurgerea spațiului este diferită. Când spațiile
sunt deja cunoscute, fondul este deja parte a memoriei, atunci începe o preferință vizuală și o
interpretare a imaginii. Sunt alese vizual spațiile preferate și apar noi detalii care sunt analizate
de către utilizator. De asemenea, preferința spațiilor poate să difere în funcție de momentul în
care acestea sunt alese, având în vedere o experiență repetată.
 Concluzionând cele două aspecte rezultă o importanță a imaginii care pe de o parte ține de
impactul aflării unei noi experiențe vizuale, iar pe de altă parte dorința repetării acestei
experiențe datorată trimiterii la memorie, la învățarea locului și în acest fel să poată fi generate
spații care adună.

1.2.2. Auzul

Următorul simț propus spre a fi studiat este auzul. Făcând referire din nou la lucrarea lui Pierre
Von Meiss, acesta se referă la auz ca fiind simțul omniprezent, acel simț care ajunge de fapt să
comande : „Ceea ce comandă povestirii nu e ochiul, este urechea!”6

Această afirmație trimite la idea conform căreia auzul este un simț mult mai amplu decât
vederea în sensul în care prezintă mai multe valențe și poate fi interpretat în mult mai multe
feluri de către diferiți utilizatori. De asemenea, Pierre Von Meiss vorbește despre cum auzul
poate să primeze în fața privirii deoarece un spațiu organizat perfect din punct de vedere vizual
poate fi nedorit din pricina unui dezechilibru al sunetelor. În acest sens analiza se fa referi la
echilibrul necesar auzului din două puncte de vedere, volum și diversitate.

Discutând în primul rând despre volum, amploarea spațiului este direct legată de acest aspect.
Spațiul primește o dimensiune prin intermediul auzului și astfel scara la care sunt proiectate și
primite sunetele devine scara locului. În cadrul unui spațiu care adună volumul este cu atât mai
important. Într-o proximitate prea mică în care volumul sunetelor este prea mare adunările nu
reușesc să mai primească utilizatori, iar într-un spațiu mare în care volumul sunetelor este scăzut
pot apărea doar punctual utilizatori, trecând prin spațiu fără a rămâne.

Trecând mai departe la diversitate începe o discuție legată de memoria și de nivelul de

experiențe acumulate de fiecare utilizator. Într-o multitudine de sunete din cadrul unui spațiu
coagulant apar cele reconoscibile și cele noi, sau poate prea puțin întâlnite. În acest sens este
important să fie analizat un echilibru între sunetele care sunt recunoscute și acceptate și cele care
doar ar putea fi aprobate.

Făcând o exemplificare, în funcție de context, un spațiu de luat de masa de genul unui

restaurant este discutabil dacă poate funcționa lângă unul de comerț cum este cel al unei piețe. O
bună funcționare din punct de vedere vizual poate exista, dar poate fi anulată deoarece locuirea
6
Ibidem, p. 16
unui anumit tip de utilizatori nu poate fi posibilă, nefiind nici familiară și nici posibil de acceptat
datorită diferenței prea mari de sunete. Astfel, studiul concluzionează faptul că auzul este
esențial în alcătuirea unui spațiu coagulant și trebuie analizat atât ca și propunere, dar și ca
integrare într-un context.

1.2.3. Atingerea

Atingerea este ultimul simț analizat, dar pentru a se putea studia importanța sa în generarea
unui spațiu care adună este important a se reține următorul aspect : atingerea este primul simț pe
care omul îl înțelege și este simțul pe care orice om îl are. Pierre Von Meiss vorbește despre
simțul tactil din două puncte de vedere, este inevitabil, iar cel mai simplu exemplu în acest sens
este gravitația care este reperul de bază al poziționării și este anticipat deoarece fiecare formă are
nevoie de o textură.

Astfel, atingerea nu este doar un simț ci este o nouă dimensiune a spațiului. Analizând această
dimensiune pentru un spațiu care adună se poate observa că aceasta contribuie direct la memoria
locului. Atingerea aceluiași material poate oferi o experiență diferită în funcție de temperatură, în
funcție de porozitate și în funcție de planeitate. Se deduce astfel faptul că deși la o primă gândire
atingerea se referă doar la aspectul fiziologic, de fapt aceasta este necesară în acumularea
memoriei despre un spațiu. Este elementul care în cadrul generării de spațiu prin simțuri ocupă
locul de conector. Pentru a putea privi un spațiu sau pentru a putea asculta un spațiu este
necesară o comoditate oferită de atingere. În altă ordine de idei, pentru a înțelege complet un
spațiu este esențială atingerea.

În încheierea analizei acestui simț reiese concluzia conform căreia atingerea generează un
spațiu care adună pentru că acesta poate fi acceptat sau ales direct de om, chiar dacă nu este
văzut sau auzit. Spațiul comod, spațiul dorit în care omul se poate opri și la care se poate întoarce
trebuie atins.

Concluzie parțială : Ritualul

 Luând în considerare examinările precedente legate de elemente și simțuri se poate oferi o
concluzie legată de ce fel de spațiu trebuie rezultat pentru a putea fi coagulant, iar acesta este un
spațiu care se bazează pe ritual. Ritualul este prima formă de adunare, primul concept în care
oamenii prin intermediul elementelor și datorită simțurilor ajung să se adune într-un spațiu. O
înțelegere a ritualului în acest sens prezintă Sarah Robinson în lucrarea sa. Ea analizează într-un
mod mai amplu acest aspect, dar anumite idei simplificate pot fi preluate în acest studiu.

„Practica ritualului transmite eficient informații în timp pentru că are un tipar și o

aliterativă”7

Mai mult decât atât, prezintă ritualul ca pe o „legătură între sistemele psihice, sociale și
culturale”8, devenind un mecanism general valabil, cu scopul de a aduna oameni într-un spațiu
realizat cu acest scop, dar care poate să difere ca fel de a exista în timp, acesta schimbându-se
împreună cu evoluția oamenilor. În continuare analiza va face referire la doua aspecte ale
ritualului, respectiv la structură și la transformare, pentru a putea fi înțeleasă modalitatea prin
care acesta ajunge să genereze spații coagulante.

În primă fază trebuie înțeleasă structura ritualului și de ce acesta funcționează. Ritualul are
nevoie pentru a exista de o serie de elemente, respectiv scop, utilizatori și spațiu, formă fiind în
mod evident cea de adunare. Inițial scopul a apărut în forme simple, cum ar fi gătitul sau
rugăciunea, iar spațiul a rezultat firesc prin intermediul elementelor și locuit pentru că a fost creat
cu ajutorul simțurilor. Astfel, ritualul apare ca un model care poate fi urmat indiferent de direcția
de abordare. Complexitatea ritualului nu este însă dată inițial de un context, ci de nevoi și acesta
devine motivul pentru care ritualul devine chiar el context. Ritualul devine astfel o bază pentru o
evoluție mai departe a spațiilor. Felul în care oamenii se adună depinde de ce ritual aleg. Spațiile
care adună ajung să aibă diferite alcătuiri și diferite proporții în funcție de ritualul pe care
utilizatorii aleg să-l aibă, iar acest lucru devine un specific. Abia din acest punct pot fi create
spații coagulante cu un anume specific.

În continuare analiza se referă la transformarea ritualului. În aceeași lucrare, Sarah Robinson

povestește cum ritualurile s-au schimbat pentru că nevoile oamenilor s-au schimbat, dorințele lor
7
Sarah Robinson, A-ți face cuibul : trup, casă, minte, Editura Fundației Arhitext design, București, 2019, p. 121
8
Ibidem, p. 122
au devenit mai complexe, iar gândirea e devenit mai elevată datorită memoriei culturale și
sociale dezvoltate. În acest sens, crearea unor spații coagulante trebuie adaptată acestei schimbări
a ritualului. Un ritual care înainte genera un anumit spațiu, spre exemplu cel de a găti și a lua
masa în familie, acum poate genera o multitudine de spații astfel încât, spre exemplu, gătitul
poate dispărea din ritualul familiei, fiind preluat de ritualul de generează un alt spațiu, cum este
cel al restaurantului, generând un nou spațiu coagulant. Ritualul care într-o perioadă trecută
presupunea adunarea oamenilor pentru agricultură doar în afara orașului în prezent s-a modificat
astfel încât apare și ritualul de agricultură în cadrul orașului, generând din nou un alt tip de
spațiu.

Luând în considerare toate informațiile analizate se poate ajunge la concluzia conform căreia
un spațiu coagulant are nevoie de un ritual pentru a putea fi generat deoarece ritualul prin simpla
sa structură, indiferent de modul în care evoluează iși păstrează conceptul, cel de a aduna
oameni.

2.) CONCRETUL

Al doilea element al structurii se referă la concret, la analiza spațiului și la înțelegerea felului

în care spațiul este determinat și apoi interpretat, având ca scop definirea unui spațiu coagulant.

Studiul va porni de la analizarea legăturii dintre locuire și spațiu, respectiv om și spațiu pentru
a se putea înțelege cum locul apare într-un spațiu și cum de fapt legătura dintre locuire și
construire este similară cu cea dintre scop și mijloc, această primă parte a studiului având la bază
observații ale lui Martin Heidegger. În continuare se va pune accent pe înțelegerea elementelor
spațiale ce definesc spațiul, dar nu pentru a oferi o concluzie strict geometrică, ci pentru a
înțelege mai bine straturile prin care este parcurs spațiul și impactul acestora în locuirea sa,
având ca suport de studiu scrierile lui Pierre Von Meiss. Astfel, se va realiza prima parte a
capitolului referitoare la definirea spațiului.

Trecând la a doua parte care își propune studierea felului în care spațiul este interpretat vor fi
prezentate două laturi ale interpretării, respectiv perceperea spațiului în urma analizării lucrărilor
lui Christian Norberg-Schulz, iar apoi juxtapunerea dintre ordine și dezordine unde vor fi
studiate idei și principii găsite de Pierre Von Meiss. Această a doua parte este esențială deoarece
spațiul trebuie înțeles ca un organism în mișcare, nu ca un fond pe care se poate pur și simplu
edifica și stabili o limită.

În final, capitolul va concluziona definirea unui spațiu coagulant și, astfel, evidenția concret
mecanismul ce stă la baza unui astfel de spațiu.

2.1. Determinarea spațiului

Această primă parte își propune să studieze apariția locului într-un spațiu respectiv a locuirii
într-un spațiu și a legăturii dintre om, spațiu și locuire. Vor fi analizate în acest sens idei propuse
de Martin Heidegger și interpretate în vederea formării unei ipoteze a felului în care un spațiu
coagulant există. În continuare se va pune accent pe structura spațiului, pe elementele spațiale
care definesc spațiul pentru a putea fi definită o parcurgere a spațiului prin suprapunerea acestor
elemente, având ca bază teoretică scrieri ale lui Pierre Von Meiss.

2.1.1. Locuirea/Spațiul + Omul/Spațiul

„1. Construirea este propriu-zis locuire

2. Locuirea este chipul în care muritorii sînt pe pământ

3. Construirea ca locuire se prezintă în dublă ipostază, de construire care îngrijește

creșterea și de construire care edifică spații”9

Studiul începe cu un citat din lucrarea lui Martin Heidegger în care acesta prezintă atât
legătura dintre construire și locuire, iar apoi felul în care locuirea ajunge să aibă o dublă valență
prin felul în care ocupă spațiul.

9
Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995, p. 179
 În primă fază trebuie înțeleasă locuirea raportată la spațiu. Spațiul reprezintă existență, o
existență care este completă și evidentă și care apare indiferent de existența omului. Locuirea
este existența omului, reprezintă modalitatea prin care omul se raportează la spațiu și ajunge să
ocupe spațiul. Atunci când omul construiește o face pentru a locui și această construcție se
limitează proporțional la nevoile de locuire ale omului. Astfel, pentru a înțelege cum trebuie
construit un spațiu trebuie stabilit felul în care acest spațiu va fi locuit. În acest sens forma nu
reprezintă un obiectiv, ci este doar un rezultat al locuirii. Locuirea unui spațiu denotă locul.
Spațiul își capătă esența din locuri. Spațiul coagulant va putea fi definit atunci când locurile ce îl
formează vor fi știute, iar pentru asta locuirea acestui spațiu trebuie înțeleasă. Deci, pentru a
înțelege cum se definește un spațiu coagulant trebuie înțeleasă locuirea care va apărea în cadrul
acestui spațiu. Nu este vorba doar despre o rezolvare funțională a spațiului, ci este vorba despre
o coexistență a unor tipuri de locuire. În această ordine de idei mai apare un aspect important
care trebuie studiat, respectiv cum poate fi ocrotită locuirea pentru a putea continua să existe. În
acest sens se poate realiza o analiză prin exemplificare, având ca model restaurantul.
Restaurantul este un spațiu care este format din diferite locuri și, astfel, din diferite locuiri.
Oaspeții restaurantului locuiesc împreună într-un anume fel, diferit de cel în care locuiesc
angajații săi. Locuirea oaspeților este înțeleasă de angajați care ajung să o ocrotească și îi oferă
continuitate, oaspeții întorcându-se în spațiul restaurantului. În același timp, chiar dacă modul
locuirii angajaților nu este mereu complet înțeles de oaspeți, motivul este clar acceptat. Astfel
oaspeții pricep felul în care ia naștere această locuire și ajung să o prețuiască, rezultând un ritual
de locuire în acest spațiu. Rezultă în acest sens loculuri în care locuirea restaurantului ocupă
spațiul. Abia după ce aceste locuri apar spațiul restaurantului capătă consistență și poate fi
edificat.

Se poate trece astfel mai departe la relația dintre om și spațiu. Este concluzionat faptul că
spațiul este format de locuri care sunt produsul locuirii. Dar, același tip de locuire poate prinde
valențe diferite în funcție de oamenii care locuiesc spațiul. Nevoile și dorințele oamenilor denotă
tipologii diferite care incluse în formula locuirii au ca rezultat variații ale tipurilor de locuire.
Pentru ca un spațiu să conțină locuire trebuie să se țină cont de această diversificare. Un spațiu
amplu cum este cel al restaurantului prezentat anterior poate conține variații ale aceluiași loc
rezultate din utilizarea spațiului de către diferiți oameni. Această diferențiere a oamenilor nu este
dată în esență de statutul social sau de vârstă, ci de modul de locuire pe care îl au în afara
spațiului restaurantului. Spre exemplu un oaspete care vine împreună cu familia în cadrul unui
restaurant va locui diferit spațiul față de un grup de studenți care vin în pauza dintre cursuri
pentru a utiliza restaurantul, deși tipul de locuire este la bază același. Astfel, în cadrul acestui
spațiu general apar două variații ale aceluiași tip de loc. Ducând această observație la scară mai
mare, chiar spațiul restaurantului poate varia ducând în acest sens la un alt spațiu amplu care
conține două sau mai multe variații ale acestui spațiu. Spre exemplu un spațiu poate fi format
astfel încât spațiul unui restaurant fine-dining și spațiul unei cantine să poate fi locuite împreună,
datorită tipologiei variate a utilizatorilor.

Concluzionând acest studiu se poate înțelege faptul că locuirea este factorul care oferă
spațiului identitate și, astfel, spațiul este determinat concret de locurile pe care le conține, acestea
putând să prezinte variații date de diferitele tipologii de oameni care le locuiesc. Un spațiu
coagulant poate fi edificat doar după ce relația dintre locuire, om și spațiu este înțeleasă.

2.1.2. Elementele de definire

Subcapitolul își propune să studieze componentele unui spațiu care poate fi deja delimitat,
respectiv acele elemente de definire spațiale care împreună caracterizează spațiul. În acest sens
se poate începe cu o definiție a lui Pierre Von Meiss ale cărui studii au fost analizate în cadrul
acestui paragraf :

„Spațiul arhitectural se naște din relația între obiecte sau între borne și planuri care nu au
prin ele însele caracter de obiect, dar care definesc limite”10

Aceste limite de definire a spațiului nu reprezintă o delimitare la care spațiul se termină, ci o

marcare de la care începe spațiul, împreună cu elementele sale de definire, respectiv adâncimea,

Pierre Von Meiss, De la forma la loc + tectonica. O introducere in studiul arhitecturii, Editura Capitel
10

Avangarde, București, 2014, p. 130

densitatea și deschiderile spațiului. Acestea nu sunt doar elemente ce oferă geometrie spațiului,
ci sunt componente prin care spațiul se descoperă și este parcurs și care sunt direct legate de tipul
de locuire specific spațiului.

În această ordine de idei se poate începe o primă analiză referitoare la adâncimea spațiului.
Când în cadrul unui spațiu un obiect îl ascunde pe altul înseamnă că se află în fața sa, deci
prezintă o succesiune de planuri ce oferă profunzime spațiului. În același timp aceste obiecte pot
fi percepute diferit în funcție de punctul la care se raportează privirea rezultând diverse
perspective ale aceleiași succesiuni de planuri. De asemenea, aceleași principii de suprapunere a
planurilor pot fi folosite și în realizarea unor spații puțin adânci. Transparențe între elementele
unui spațiu sunt de asemenea realizate prin proiectarea adâncimii sale. Având toate aceste
observații ca bază se poate începe o discuție legată de definirea adâncimii unui spațiu coagulant.
Astfel, un spațiu care adună și care a fost înțeles poate fi proiectat în funcție de ipotezele date.
Un spațiu care fizic are o adâncime exactă poate primi diferite abordări în realizarea sa în funcție
de numărul de oameni pe care îl va conține. Atfel dacă un spațiu relativ mic trebuie să conțină un
număr mare de oameni, amploarea sa poate fi dată prin diverse perspective create de planuri care
nu sunt frontal juxtapuse, sau chiar de planuri care fragmentar dispar și apar unele în fața
celorlalte prin intermediul transparențelor. În același timp, un spațiu amplu care pentru a putea să
adune oameni trebuie să revină la scara omului poate fi abordat operând cu planuri frontale care
se află la o distanță relativ mică unele față de celelalte, rezultând în acest fel perspective ale unor
locuri reduse, aproape comprimate față de care utilizatorii se pot raporta. Astfel, un spațiu
cunoscut poate fi locuit diferit, iar aceste locuiri pot fi conectate variat în funcție de modalitățile
în care este tratată adâncimea sa.

În continuare studiul se axează pe analizarea densității spațiului care poate varia în funcție de
locurile care sunt dorite, dar și în funcție de profunzimea spațiului. În cazul unei densități mari
dorite pot apărea diferite „etape de profunzime”11 astfel încât locurile ce formează spațiul
interacționează la distanțe diferite, intermediare sau apropiate. În cazul unui spațiu puțin amplu
se poate dori o interacțiune directă între tipurile de locuire și atunci distanțele devin mici pentru a
forma o densitate mare, iar în cazul spațiilor ample se poate realiza o varietate cât mai mare a
locuirii pentru a se realiza cât mai multe legături la distanțe intermediare sau apropiate. Făcând

11
Ibidem, p.136
referire la spații cu densitate mică se poate dori mai degrabă o interacțiune indirectă între locuiri
și atunci se pot aplica principiile folosite la studiul adâncimii. Se obțin în acest caz spații care să
permită perspective cât mai deschise în care să se poată eventual comunica indirect între locuirile
aflate la limitele spațiului.

Astfel, relația dintre densitatea și locuirea spațiului poate fi concluzionată ca una similară cu
mișcarea și tensiunea în care în funcție de cât de amplă sau nu este mișcarea rezultă proporția pe
care o capătă tensiunea.

În final se poate analiza deschiderea spațiului astfel încât se poate distinge în acest fel tipurile
de spații, fie ele închise sau deschise. În acest caz deschiderea nu se referă doar la golurile sau la
transparența pe le prezintă coaja spațiului, ci mai degrabă la caracterul spațiului, respectiv
introvertit, în care locuirea este protejată de interacțiunea cu exteriorul, sau extrovertit, caz în
care relația dintre locuirea interioară și cea exterioară să fie una căutată, trecerea fiind poate chiar
insesizabilă. De asemenea, există un „raport direct între noțiunile de spațiu explicit și
implicit”12, idee legată direct de cât de deschis sau nu poate fi un spațiu. Spre exemplu, un spațiu
care dorește să interacționeze cât mai direct cu exteriorul va fi unul cât mai puțin explicit pentru
a putea avea locuri și elemente care aparțin în același timp atât exteriorului, cât și interiorului.
Astfel, gradul de definire al spațiului este direct legat de gradul de deschidere al acestuia. În
cazul unui spațiu coagulant acest aspect este important în relația cu spațiile ce îl înconjoară.
Trebuie în acest sens cunoscută atât locuirea din cadrul spațiului, cât și cea din exterior pentru a
putea determina gradul de deschidere pe care acest spațiu îl prezintă.

Concluzionând acest paragraf referitor la determinarea spațiului coagulant acesta trebuie

înțeles atât din punct de vedere al locuirii și al utilizatorilor săi, dar și al variațiilor locurilor
rezultate, având în vedere elementele de definire pe care spațiul le conține.

2.2. Interpretarea spațiului

12
Ibidem, p.138
 Paragraful este realizat cu scopul de a studia felul în care spațiul este perceput și interpretat
având în vedere nu doar organizarea și locuirea acestuia, dar și experiența și memoria
utilizatorilor săi. De asemenea, interpretarea nu se reduce doar la prezența fizică sau la
organizarea spațială a locului, ci și la raportarea experienței locului la experiența locuitorilor.
Astfel, interpretarea spațiului este direct legată de învățarea locului și deprinde variații pe această
temă în funcție de capacitatea de învățare, dar și de percepere a omului. În același timp, procesul
de interpretare este direct legat de raportarea omului la ordinea sau la haosul contextului, ambele
existând atunci când este vorba despre locuirea în spații coagulante. Natura este imediat
recognoscibilă, este evidentă și atunci nu poate fi o distingere între ordine si dezordine în natură.
În schimb în cazul unor adunări de oameni acest aspect se schimbă deoarece omul locuiește
spațiul și, astfel, ajunge să îl ocupe în funcție de nevoile și dorințele sale. Omul se desprinde de
natură și atunci este valabilă o analiză a ordinii și dezordinii spațiului.

2.2.1. Perceperea spațiului

„Astfel, eu dezvolt idea conform căreia spațiul poate fi înțeles ca o concretizare a schemelor
și imaginilor mediului înconjurător, care formează o parte necesară a orientării generale sau a
existenței omului în lume”13

Studiul începe cu un fragment din lucrarea lui Christian Norberg-Schulz, aceasta reprezentând
și baza teoretică a studiului, în care spațiul este descris ca fiind un existent față de care omul se
poziționează, dar care în același timp este interpretat constant de utilizator. Cunoașterea pe care o
are locuitorul spațiului și capacitatea de a se poziționa nu doar într-un spațiu, dar și de a
poziționa spațiul față de altă scară sau amploare a spațiului oferă diferite interpretări ale locului.
Acest aspect nu face referire doar la o poziționare fizică în spațiu, ci și despre o înțelegere a
13
Christian Norberg-Schulz, Existence, Space and Architecture, Editura Praeger, New York, 1972, p.7
locuirii, a memoriei locului și senzațiilor care reapar sau se dezvoltă în cadrul unei locuiri
repetate a spațiului.

În continuarea acestor idei se poate discuta despre relația dintre orientare, imagine și siguranță.

Orientarea presupune după cum a fost prezentat anterior o cunoaștere a imaginii mediului
înconjurător. Astfel, contextul devine esențial, dar nu doar ca un prezent în care omul există, dar
ca o experiență față de care se raportează prin experiențe și trăiri trecute și prin imagini viitoare
proiectate în legătură cu posibile locuiri ale spațiului. Utilizatorii se adună pentru a descoperi un
spațiu pe care îl compară cu alte spații fie poziționate diferit fie cu spații trecute care obișnuiau
să existe în cadrul poziționării actuale și discută despre cum poate evolua în timp experiența
trăită prin locuirea acestui spațiu. În acest fel apare și se transmite memoria locului față de care
omul se orientează.

Imaginea este în legătură directă cu orientarea și este rezultatul senzațiilor imediate și a

memoriei experiențelor trecute. Astfel, imaginea este utilizată pentru a interpreta informații și a
ghida acțiuni. Orientarea devine în acest sens un produs al imaginii. Omul acumulează
informația, care este apoi procesată și filtrată și devine imagine, iar imaginea devine reperul
învățării care face posibilă orientarea. În acest sens, imaginea nu este doar una vizuală, este o
captare a unei locuiri poziționate în timp care face referire la motivul locuirii, simțurile utilizate,
participarea altor oameni, rezultând o imagine a experienței locului. Astfel, imaginile devin
straturi succesive care juxtapuse fac posibilă orientarea.

Orientarea este sigură și evidentă atunci când siguranța emoțională există. Această siguranță
nu se referă la securitatea experienței locului, ci la convingerea pe care orientarea o oferă pentru
ca omul să existe. Certitudinea conform căreia omul se poziționează față de un spațiu anume
trebuie să existe pentru a putea fi reale trăirile față de acel loc. Această afirmație este valabilă
pentru a putea face clară necesitatea unei cunoașteri a imaginii mediului înconjurător în scopul
unei siguranțe emoționale.

Având ca și date de temă ideile prezentate mai sus se poate mai departe propune o
demonstrație care să poate oferi o concluzie referitoare la definirea unui spațiu coagulant. Un
spațiu care reușește să adune oameni pentru a-l locui nu este doar prezent, dar este și gândit și
imaginat. Omul dorește să locuiască un spațiu, dar înainte să poată face asta concret își
imaginează și se poziționează în acel spațiu, indiferent dacă acesta există deja sau nu. Apar în
acest sens două tipuri de spații, spațiul existențial și spațiul arhitectural.

Spațiul existențial apare drept un ”sistem stabil al percepției schemelor și imaginilor mediului
înconjurător”14. Deși această afirmație este una preponderent filozofică, ea are un impact real în
locuirea spațiului deoarece se poziționează înainte experienței directe a locului. Înainte de a se
aduna într-un spațiu, oamenii poziționează și poziționează spațiul. Apar astfel diferite niveluri ale
spațiului existențial, respectiv de la geografie și spațiu urban la casă și in final obiect. În acest
sens se poate oferi o explicație prin exemplificare. Dacă un grup de oameni dorește să se adune
într-un anume loc, spre exemplu în Turcia, Instanbul, pentru a face cumpărături împreună din
Marele Bazaar, aceștia au în primă fază o imagine a spațiului existențial. Acumulează informații
și fac referire la experiențe trecute asemănătoare, iar apoi proiectează imagini ale acestei
experiențe a unei noi locuiri prin care reușesc să se poziționeze. Această locuire a spațiului
existențial este prezentă în fiecare moment al locuirii, nu doar în cazul unui loc nou care urmează
a fi experimentat. Același principiu se aplică și în cazul unui spațiu locuit în repetate ori. Astfel,
un spațiu coagulant în care oamenii se adună trebuie să țină cont de acest spațiu existențial în
care oamenii se proiectează înainte de a locui concret spațiul.

Se poate face mai departe referire la spațiul arhitectural ca fiind o concretizare a spațiului
existențial. Acesta este spațiul real, spațiul concret care este gata pentru a fi locuit. Spațiul
arhitectural are în schimb o structură mai complexă decât cea a spațiului existențial deoarece are
unul sau mai mulți creatori și o serie de utilizatori. În acest sens, după cum afirma și Christian
Norberg-Schulz, acest spațiu devine unul al interacțiunilor dintre spațiul privat, spațiul public și
spațiul științific. Creatorul dezvoltă un spațiu existențial în funcție de datele pe care le colectează
despre context, în funcție de orientarea și de dorințele pe care le are pentru spațiul ales, rezultând
un spațiu privat. Utilizatorii dezvoltă de asemenea spații private care împreună formează spațiul
existențial public. În final, edificarea spațiului existențial rezultă într-un spațiu științific. Astfel,
acest mecanism trebuie calibrat pentru a putea realizat un spațiu arhitectural. Creatorul
analizează în primă fază contextul și proiectează o primă imagine, cea a spațiului privat, care
trebuie să conțină o transpunere și interpretare personală a spațiului public. Spațiul public este un
spațiu general care trebuie să conțină informațiile fiecărui spațiu privat din acesta. Acest spațiu

14
Ibidem, p.17
public este însă unul aproximativ, o generalizare a informațiilor colectate pe care creatorul o
suprapune cu propriul spațiu privat. În continuare ultimul strat suprapus este cel al imaginii
spațiului științific care inițial este unul ideal, iar apoi interacționând cu contextul devine efectiv
spațiul construit. Astfel apare spațiul arhitectural ca o juxtapunere a acestor trei straturi de care
trebuie să se țină cont în elaborarea sa.

2.2.2. Ordinea/Haosumjnkkkgft9l

În finalul elementului studiul pune accent pe studiul relației dintre ordine și haos în
interpretarea spațiului, având ca temei scrierile lui Pierre Von Meiss. În acest sens se poate
afirma faptul că ordinea are sens doar împreună cu haosul și, în același timp, ordinea și haosul
sunt prezente doar în spațiul locuit de om. În natură nu se poate vorbi despre ordine sau haos
deoarece natura este evidentă, prezintă o structură recognoscibilă fără a fi nevoie de acest filtru al
ordinii. Revenind la ordinea și haosul din spațiul locuit de om, locuirea se desfășoară între aceste
extreme. Nu poate exista o ordine absolută sau un haos complet deoarece acestea sunt limite față
de care locuirea se raportează. Apare în acest sens un simț al ordinii care mai departe rezultă în
diferite metode prin care spațiul este interpretat. Există astfel legături între repetiție și asemănare,
între gradație și ierarhie, dar în același timp poate apărea și contradicția.

Referitor la relația dintre repetiție și asemănare aceasta este folosită pentru a da un soi se
coerență spațiului proiectat în raport cu contextul și ambele apar în compoziții între diferite scări
ale spațiului. După ce este înțeleasă imaginea generală a contextului, spațiul poate fi interpretat
prin repetiție și asemănare atât ca elemente, dar și ca spațiu arhitectural general. Repetiția poate
fi utilizată nu doar pentru a copia elemente sau locuri funcționale, ci mai departe pentru a folosi
experiențe din cadrul altor spații, legături între locuiri sau chiar între spații în momentul în care
acestea apar ca și funcționale în memoria locului. Mai departe asemănarea apare în
reinterpretarea contextului astfel încât nu se dorește doar o interpretare formală sau structurală, ci
o adaptare a acelor elemente care ar putea fi repetate. Concluzionând această idee, repetiția și
asemănarea sunt folosite pentru a realiza o ordine sau pentru a evita haosul în evoluția spațiului.

În continuare, discutând despre ierarhie și gradație se poate încerca nu doar o ordine, dar o
subordonare pe diferite niveluri între spații. Apare în acest sens o diferență de importanță a
spațiilor în cadrul spațiului arhitectural. Importanța este dată de locuire, de relația și de
intersectarea locuirilor. Ierarhia este necesară deoarece proporția dintre locuire și spațiu și apoi
dintre loc și om este diferită de la caz la caz. Spațiile deși mici ca dimensiune pot conține locuiri
esențiale și permanente, dar în același timp locurile pot conține volume mari de utilizatori, dar
care locuiesc temporar spațiul. Astfel, o ierarhie a spațiilor trebuie să existe. Această ierarhie
trebuie să apară nu doar în cadrul spațiului proiectat, dar și în relația sa cu contextul pentru a
putea oferi continuitate spațiului general acceptat. În același timp, ierarhizarea trebuie produsă în
etape pentru ca spațiul să fie într-adevăr coerent, o gradație fiind necesară în acest sens. Gradația
oferă structură spațiului și poate fi continuă sau poate avea diferite variații ciclice. De asemena,
gradația poate exista inclusiv pentru a reuni caracteristici contradictorii cum ar fi asemănarea și
diferența.

Se poate, astfel, continua discuția referitoare la contradicție, iar în acest sens se disting două
tipuri de contradicție : una accidentală formată dintr-o asociere deviată care nu ține cont de
context, sau unul măsurat și asumat care pornește dintr-o analiză profundă a contextului și este
folosită pentru a echilibra spațiul. Pentru a realiza un spațiu coagulant coerent contradicția poate
fi folosita doar ca al doilea timp deoarece accidentele care apar spontan fără a fi incluse în
ecuația spațiului pot face locuirea greu de acceptat, punctual sau chiar integral, iar spațiile care
adună nu pot funcționa în acest fel.

Concluzie parțială : Determinarea spațiului coagulant

Având în vedere a fost demonstrat anterior că motivul apariției unui spațiu care adună trebuie
să fie ritualul, concluzia acestui element trebuie să ofere o determinare concretă a spațiului
coagulant.

În acest sens, spațiul coagulant trebuie realizat având in vedere atât determinarea spațiului cât
și interpretarea spațiului, ambele existând în același timp în cadrul acestui parcurs.

Determinarea spațiului trebuie realizată în primă fază prin înțelegerea relației dintre locuire și
spațiu și în același timp a relației dintre om și loc. Trebuie analizate diferitele tipologii de oameni
care urmează să locuiască spațiul pentru că astfel rezultă diferite tipuri de locuire. Aceste locuiri
formează locuri care definesc spațiul. Acest spațiu poate fi coagulant atunci când locuirea
comună ține cont de aceste aspecte prezentate. Trecând mai departe, conformarea spațiului
trebuie să apară dacă elementele ce pot fi utilizate sunt înțelese. Adâncimea, densitatea și
deschiderea spațiului nu trebuie folosite doar ca elemente strict geometrice sau funcționale, ci ca
instrumente prin care se realizează legături și diferențe în locuirea spațiului. Variațiile locurilor
pot fi exprimate complet atunci când aceste instrumente definesc mai întâi spațiul și locuirea și
apoi funcțiunea și forma.

Interpretarea spațiului trebuie înțeleasă ca o acumulare a datelor analizate ale contextului. Se

disting în acest sens două tipuri de spații concrete, cel existențial și cel arhitectural. Spațiul
existențial aparține atât creatorului, cât și utilizatorului spațiului. Spațiul existențial este înțeles
diferit în funcție de experiențele și învățarea fiecărui utilizator. Astfel, creatorul își creează un
spațiu existențial, dar trebuie să imagineze și spațiul existențial pe care utilizatorii îl pot crea.
Având clar înțeles și stabilit spațiul existențial trebuie proiectat spațiul arhitectural, care este o
concretizare a spațiului existențial. Acest spațiu are o conformare mai complexă deoarece
conține spațiul existențial al creatorului, dar și al utilizatorilor. Este în acest sens o suprapunere a
spațiului privat, a spațiului public și a spațiului științific care poate rezulta într-un spațiu
coagulant. În final, interpretarea ordinii și a haosului trebuie echilibrată atât în cadrul spațiului
creat, dar și în raportul dintre acesta și spațiul care îl conține, contextul. Devine astfel o discuție a
cum pot fi corelate repetiția și asemănarea, gradație și ierarhie, dar în același timp și contradicția
între locuri și spații.