6, Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil se poate face dupa urmatoarele

- dupa legatura cu vointa umana:

- actiunile omenesti (voluntare sau nevoluntare), fapte ale subiectelor de drept
civil savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, de care insa legea
leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, ce pot
fi licite sau ilicite.
Actiunile umane se clasifica la randul lor in:
a) actiuni savarsite cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea,
modifica sau a stinge un raport juridic civ Aceste actiuni se numesc acte juridice
civile;
b) actiuni savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar de care legea
leaga totusi producerea unor asemenea efecte. Aceste actiuni poarta numele de
fapte juridice civile si pot fi, la randul lor, licite sau ilicite
Faptele naturale sunt acele imprejurari care care se produc independent de
vointa omului si de care legea civila leaga nasterea de raporturi juridice. Spre
exemplu, nasterea unei persoane este din punct de vedere juridic un “eveniment”
deoarece ea declanseaza o serie de efecte juridice cum ar fi: inceputul capacitatii
de folosinta, aparitia unui subiect de drept civil etc. Moartea persoanei produce
ca efecte juridice incetarea capacitatii de folosinta a acesteia, deschiderea
succesiunii, incetarea contractului de renta viagera etc. Evenimente sunt si
imprejurarile de forta majora care, potrivit legii, suspenda prescriptia extinctiva,
inlatura raspunderea civila etc.
7 Proba raportului juridic civil
Prin proba se intelege operatiunea de prezentare in fata instantei de judecata a
mijloacelor de convingere prin care se urmareste dovedirea existentei unui
anumit raport juridic. In acest sens, notiunea de proba este sinonima cu cea de
probatiune judiciara, sens in care a proba (a dovedi) inseamna a stabili realitatea
unei afirmatii, a demonstra ca ea corespunde adevarului.
Obiectul probei il constituie actele juridice (ex.: un contract) si faptele juridice
(ex.: un cutremur de pamant) generatoare de drepturi subiective civile si de
obligatii corelative. Faptele ce urmeaza a fi dovedite pot fi de ordin material - cele
care se exteriorizeaza (actiuni omenesti sau evenimente ale naturii) sau de ordin
psihologic - cele care nu se exteriorizeaza decat prin finalitatea lor (inselaciunea,
reaua-credinta).
In principiu, nu pot constitui obiectul probei
1. legile, deoarece se prezuma ca sunt cunoscute de toata lumea din momentul
publicarii lor in Monitorul Oficial;
2. faptele constatate de lege (prezumtiile legale), judecatorul neputand admite
impotriva lor proba contrarie (ex.: prezumtia timpului legal al conceptiei
prevazuta de art. 61 C. fam.);
3. faptele necontestate, adica acele imprejurari asupra existentei carora partile
din proces sunt de acord, le recunosc in mod tacit.
Sarcina probei revine in primul rand reclamantului Paratul poate formula aparari
in fata pretentiilor reclamantului, afirmatii pe care, la randul sau, trebuie sa le
dovedeasca. Exista si cazuri in care paratul este cel care trebuie sa preia initiativa
probei, cum ar fi situatia in care el dobandeste calitatea de reclamant, formuland
o cerere reconventionala. Daca reclamantul ridica obiectii la cererea paratului, va
fi randul sau sa-si dovedeasca afirmatiile. In concluzie, sarcina probei in cadrul
unui proces civil trece de la o parte la cealalta, in functie de afirmatiile pe care
fiecare dintre ele le face. Potrivit art. 129 alin. 5 C. proc. civ., daca partile nu
solicita unele dovezi, judecatorul, in virtutea rolului sau activ, va ordona dovezile
pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc.
Conditiile generale de admisibilitate a probei sunt urmatoarele:
1. proba trebuie sa fie legala, adica sa nu fie oprita de lege. Astfel, nu se permite
folosirea interogatoriului in dovedirea motivelor de divort.
2. proba trebuie sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte reale,
demne de a fi crezute si sa nu duca la concluzii absurde, imposibile, care ar
contrazice evidenta si legile naturii;
3. proba trebuie sa fie utila, adica sa nu fie ceruta pentru dovedirea unor fapte
incontestabile sau a unor imprejurari prezumate absolut 717j95h de lege. De
exemplu, este inutil ca paratul sa faca dovada dreptului sau de proprietate asupra
unui imobil, din moment ce reclamantul a dovedit deja dobandirea imobilului
respectiv prin uzucapiune.
4. proba trebuie sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul litigiului, cu
alte cuvinte sa existe o legatura directa intre faptele de dovedit si imprejurarile
care fac obiectul procesului. Asadar, daca proba ceruta de parti este straina de
obiectul litigiului, ea va fi respinsa ca nepertinenta
5. proba trebuie sa fie concludenta, adica sa fie de natura a duce la solutionarea
litigiului.
Inscrisul reprezinta acea declaratie sau consemnare a partilor realizata cu orice fel
de scriere legala sau conventionala, cu orice mijloc de imprimare, pe orice fel de
material, cu privire la faptele sau actele juridice din care izvorasc raporturile
juridice dintre parti
a. inscrisuri preconstituite, intocmite cu scopul de a servi drept dovada a
existentei raportului juridic dintre parti, in eventualitatea unui litigiu (ex.: inscrisul
autentic, inscrisul sub semnatura privata).
b. inscrisuri nepreconstituite, pe care partile nu le intocmesc cu intentia de a
servi ca mijloc de proba a raporturilor juridice dintre ele (ex.: corespondenta
obisnuita, mentiunile creditorului pe inscrisul constatator al creantei sale).
Proba cu martori (marturia sau proba testimoniala) este relatarea orala, in fata
instantei de judecata, facuta de catre o persoana straina de proces, care are
cunostinta in mod personal despre anumite fapte trecute si edificatoare in
solutionarea unui litigiu

Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde

pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în
nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale , să-şi asume
obligaţii , poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată
Tema 4
3. Prin condiţie de validitate se înţelege condiţiile pe care să le îndeplinească o
manifestare de voinţă pentru a fi producătoare de efecte juridice sau se mai
înţelege elementele constitutive ale actului juridic civil.

Aceste sînt reglementate expres de art. 199-215 Cod Civil şi sînt următoarele :

1)capacitatea de a contracta –este aptitudinea persoanei de a deveni titular de

drepturi şi obligaţii încheind acte juridice.
legalitate - principiu fundamental de drept potrivit căruia activitatea tuturor
organelor reprezentative ale puterilor în statul de drept trebuie să se desfăşoare
cu respectarea strictă a legii.
capacitatea de a încheia actul juridic civil, prin capacitatea de a încheia actul
juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
2)consimţămîntul –reprezintă manifestarea exteriorizată de voinţă ,adică
hotărîrea de a încheia un act juridic,manifestată în exterior. Actul juridic fiind o
manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice .Este de
natură fiind un fenomen complex şi nu interesează dreptul decît în măsura în care
acest fenomen psihologic complex generează efecte juridice. Din punct de vedere
juridic, voinţa juridică este complexă în structura ei intrînd două elemente:
consimţămîntul şi cauza actului juridic. Între consimţămînt şi cauza există
corelaţie de tip parte în drept .
Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat(declarat)

Pentru a deveni consimtamant, vointa juridica trebuie exteriorizata.

Modalitatile de exeteriorizare a consimtamantului pot fi: in scris, verbal, prin
gestui, prin fapte concludente, prin adoptarea unor atitudini.
Tacerea prin ea insasi nu costituie o manifestare de vointa, deci nu valoreaza
consimtamant; cel care in fata unei oferte tace, el nici nu accepta si nici nu
refuza.Totui, tacerea are valente juridice in unele cazuri si anume: atunci cand
legea prevede astfel; cand este grefata de un accord de vointa anterior; atunci
cand este considerate consimtamant de uzante.
Vicile de consimtamant sunt: eroarea, dolul, violenta si leziunea.
“Consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta
sau surprins de dol”
1. Eroarea
Acest viciu consta in falsa reprezentare a realitatii in constiinta unei peroane care
deliberaza si adopta hotararea de a incheia actul juridic.
Aşadar, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare
a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit
act juridic.
violenţa, este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină
să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
leziune atunci când una dintre părţi, profitând fie de (a) starea de nevoie, (b) lipsa
de cunoştinţe sau (c) lipsa de experienţă a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului,
decât valoarea propriei prestaţii. Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de
natura şi scopul contractului.
prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel
act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt
ţinute părţile, iar pentru ipoteza în care conduita privea un bun, se spunea că
bunul formează obiect derivat al actului juridic civil. Prin urmare, se considera că
obiectul unui actul juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil care s-a
născut (modificat sau stins) din acel act juridic.

NULITATE