Generalităţi

____________________________________________________________________________________________________________ ____

Capitolul 1.

GENERALITĂŢI

1.1. Rolul şi locul traductoarelor în sistemele de măsură

Pentru cunoaşterea şi perceperea lumii înconjurătoare s-au realizat observaţii şi s-au

colectat informaţii deja în antichitate. Obţinerea informaţiilor despre un anumit fenomen se
face prin măsurători. În cadrul procesului de măsurare, mărimea măsurată se compară, în mod
direct sau indirect cu un etalon, a cărui natură fizică coincide cu natura mărimii măsurate, dar
valoarea lui se cunoaşte cu mare exactitate. Rezultatul măsurării este un număr cu unitatea de
măsură adecvată şi însoţită de precizări privind exactitatea, condiţiile de măsurare şi
fenomenele perturbatorii. Fenomenul sau procesul despre care se culeg informaţii este divers,
poate fi fenomen fizic, chimic, biologic, economic sau chiar social.
Totalitatea cunoştinţelor referitoare la măsurare se numeşte metrologie, şi poate fi
împărţită în două mari categorii: metrologie teoretică, cea care se ocupă cu problemele
teoretice ale măsurării, şi tehnica măsurării, cea care se referă la realizarea practică
procesului de măsurare, înglobând metodele şi aparatele, instrumentele de măsurare. Aceste
două categorii nu pot fi despărţite, ele se influenţează reciproc. Dezvoltarea teoriei face
posibilă apariţia unor metode noi, mai precise, mai rapide, mai economice, iar dezvoltarea
tehnicii pune la dispoziţie aparate, instrumente mai performante şi deschide noi căi pentru
cercetări teoretice (de exemplu apariţia laserului a făcut posibilă dezvoltarea unor metode noi
de măsurare).
Uzual măsurările se fac de un operator uman, fapt care se reflectă în obţinerea
rezultatelor, deoarece există numeroase mărimi fizice care nu sunt accesibile simţurilor
umane, pe de altă parte şi domeniul de valori perceptibile este limitat. Astfel, ca o necesitate
pentru lărgirea domeniului în care se pot face măsurări, s-au dezvoltat şi s-au realizat senzori
respectiv traductoare. Nu în ultimul rând utilizarea traductoarelor în cadrul măsurărilor a
făcut posibilă dezvoltarea şi realizarea instrumentelor în care nu mai intervine operatorul
uman, scăzând imperfecţiunile rezultatelor.
Deci senzorii şi traductoarele joacă un rol hotărâtor în cadrul măsurărilor, sunt părţi
importante al lanţului de măsurare, şi determină direct precizia rezultatelor.
Pentru cunoaşterea fenomenelor, proceselor din jur, respectiv pentru controlarea
acestora se fac măsurători de diferite tipuri: de precizie, de verificare sau măsurări generale
care furnizează informaţii orientative. În funcţie de scopul urmărit lanţul de măsurare poate fi
mai simplu sau mai complex, mai precis sau mai puţin precis, poate fi în buclă deschisă sau
în buclă închisă, când pe baza măsurătorilor se fac reglări asupra fenomenelor.
Lanţul de măsurare poate fi folosit pentru mai multe scopuri cum ar fi urmărirea,
observarea, analiza, reglarea, experimentarea fenomenelor din diverse domenii (construcţie,
industria alimentară, procese chimice, construcţia de maşini, urmărirea compoziţiei solului
sau a aerului, urmărirea traficului etc.). Diversitatea fenomenelor şi proceselor de urmărit,
respectiv de reglat, face necesară realizarea unor sisteme de măsurare care sunt nu numai
adecvate, dar permit şi o interschimbabilitate uşoară a blocurilor componente şi au o mare
flexibilitate.
________________________________________________________________________________________________________________
9
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

Marea majoritate a blocurilor componente ale sistemelor de măsurare lucrează cu

mărimi electrice (tensiune, curent), dar mărimile de intrare sunt preponderent neelectrice. În
acest context senzorii, respectiv traductoarele, au rolul de a transforma mărimea neelectrică
într-o mărime electrică corespunzătoare, prelucrabilă de sistem.
Alegerea şi utilizarea senzorului sau traductorului nu este uşoară, trebuie să existe
nişte cunoştinţe apriori despre fenomenul studiat sau reglat.
Lanţul de măsurare poate fi analogic (fig.1.1.) sau digital (fig.1.2.), în funcţie de
modul de achiziţie, prelucrare, vizualizare şi reglare.

fig. 1.1.
În cazul lanţului de măsurare analogic senzorul transformă mărimea neelectrică
studiată (presiune, temperatură, debit, deplasare, tensiuni interne etc.) într-o tensiune
proporţională cu mărimea studiată. Blocul de prelucrare a semnalelor realizează o
amplificare, o adaptare a impedanţelor, o transformare în semnal unificat, care permite
interschimbabilitatea blocurilor în cazul defecţiunilor. Vizualizarea poate fi realizată cu
instrumente analogice (de exemplu magnetoelectric) sau electronic (afişaj şapte segmente, cu
cristale lichide, cu şir de leduri etc.). Memorarea poate fi o înregistrare mecanică sau
electronică. Blocul comparator evaluează diferenţa şi sensul diferenţei dintre semnalul
furnizat de blocul pentru prelucrarea semnalelor şi referinţa care este determinată de utilizator
şi poate fi reglată cu ajutorul unui potenţiometru sau cu comutatoare decadice. Comparatorul
furnizează o tensiune de comandă elementului de execuţie. Elementul de execuţie poate să fie
contactor, valvă, electromagnet, servomotor care la rândul lor modifică valoarea mărimii de
studiat.

fig. 1.2.
Lanţul de măsurare numeric urmăreşte şi prelucrează semnalele sub formă numerică.
Blocul central de comandă care corelează şi funcţionarea blocurilor componente este
calculatorul. Acesta, la rândul lui execută comenzile pe baza unui program scris după un
algoritm care urmăreşte măsurarea diferitelor mărimi şi reglarea procesului. Avantajul
lanţului de măsurare numeric este imunitatea la zgomote, permite transmisia datelor la
distanţă, permite prelucrarea diferită şi concomitentă a datelor.
Ambele tipuri de lanţuri de măsurare se numesc sisteme de achiziţie şi prelucrare a
datelor, SAPD, care pot fi mai simple sau mai complexe în funcţie de scopul urmărit. În
________________________________________________________________________________________________________________
10
 Generalităţi
____________________________________________________________________________________________________________ ____

ambele cazuri senzorul şi circuitele de prelucrare a semnalelor determină în mod hotărâtor

exactitatea, sensibilitatea cu care se obţine mărimea măsurată sau studiată.
SAPD pot fi: în buclă deschisă, când se face o simplă achiziţie a datelor pentru a
obţine informaţii, fără să se intervină asupra valorii acestora de exemplu măsurarea
eforturilor într-o grindă, determinarea poluării aerului, măsurarea vitezei unei maşini. SAPD
în buclă închisă pe baza măsurătorilor efectuate, face şi un reglaj al mărimii respective, de
exemplu menţinerea la o anumită cotă a nivelului apei, reglarea temperaturii sau a presiunii
într-un proces de prelucrare.
În cadrul SAPD se disting două canale, care se pot observa în figurile 1.1. şi 1.2.: a)
culegerea datelor, aici sunt incluse senzorii, traductoarele, blocul de condiţionare a
semnalelor, convertorul analog-digital, b) controlul fenomenului, cu ajutorul convertorului
digital-analog, generare semnal, comparare, selectare şi element de execuţie.
Rolul senzorului este captarea informaţiei de diferite tipuri. Informaţiile pot fi
electrice, când informaţia este cuprinsă în amplitudinea, faza sau frecvenţa semnalului, sau
neelectrice: temperatura, forţa, deplasarea, debitul, presiunea, nivelul, intensitatea luminoasă.
Folosirea senzorilor este legată de urmărirea, măsurarea mărimilor neelectrice. Ele
transformă valoarea constantă sau variaţia unei mărimi neelectrice, într-o mărime constantă
sau variabilă electrică, de obicei tensiune sau, rareori, curent.
În concluzie, se poate afirma că senzorul, traductorul este un element tipic în structura
sistemelor automate şi care prin construcţia şi caracteristicile sale determină funcţionarea,
dinamica, precizia, fiabilitatea sistemului din care face parte.

1.2. Structura generală a traductoarelor

Traductorul este un dispozitiv care pe baza unei legi fizice transformă o mărime într-o
altă mărime de care diferă calitativ şi/sau cantitativ. Deci traductorul transformă o mărime de
un tip într-o altă mărime de alt tip şi realizează o corespondenţă bijectivă între mărimea de
intrare şi de ieşire.
Câteva cerinţe pe care trebuie să le satisfacă traductoarele:
 prelucrarea primară a informaţiei
 siguranţă în funcţionare
 să furnizeze un semnal cu intensitate mare şi precizie ridicată
 să aibă imunitate la perturbaţiile electromagnetice
 construcţie rigidă, rezistentă la şocuri şi vibraţii
 gabarit redus, interschimbabilitate
 legături simple la intrare şi ieşire
 posibilitatea racordării la o magistrală standardizată
 întreţinere şi exploatare uşoară

Pentru a realiza transformarea mărimii, este nevoie de energie; pe aceasta poate să o

ia direct de la mărimea studiată, cazul traductoarelor directe, sau de la o sursă de energie
externă pe care mărimea de măsurată modulează, cazul traductoarelor pasive. Forma de
energie utilizată poate fi: radiată, mecanică, electrică, termică, magnetică sau chimică.
Traductorul converteşte mărimea neelectrică într-o mărime electrică compatibilă cu
sistemul care foloseşte informaţia furnizată. Conversia este influenţată de efecte perturbatoare
nedorite. Pentru ca această conversie să fie cât mai exactă şi să se elimine efectele
perturbatoare, semnalul recepţionat se prelucrează succesiv în diferitele blocuri componente
ale traductorului. Traductoarele sunt constituite din două mari părţi: elementul sensibil şi
adaptorul (circuit de condiţionare).
________________________________________________________________________________________________________________
11
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

Elementul sensibil (traductorul de intrare sau senzor) sesizează mărimea studiată şi

variaţiile acesteia, preia informaţia de la măsurand (fenomen) şi furnizează la ieşire un
semnal electric proporţional cu valoarea neelectrică măsurată. Există traductoare în care
elementul sensibil converteşte mărimea neelectrică într-o altă mărime neelectrică, de exemplu
debitul în presiune.
Adaptorul (traductorul de ieşire) execută transformări asupra semnalului obţinut,
pentru a putea fi utilizat. Realizează o adaptare între mărimea de măsurat şi sistemul de
utilizare a informaţiei. Pot exista traductoare intermediare, care realizează transformarea
formei de energie obţinută într-o altă formă de energie mai uşor de sesizat (cazul
traductoarelor de vibraţie parametrice cu captori). Adaptorul poate realiza filtrarea
semnalului, eliminarea componentelor nedorite, amplificarea, atenuarea, sumarea (operaţii
liniare), sau produsul, ridicarea la putere, extracţia de radical, (operaţii neliniare). Poate să
execute liniarizări ale caracteristicii elementului sensibil prin folosirea circuitelor de
logaritmare sau exponenţiere. De obicei, au la ieşire un tranzistor de putere şi furnizează un
semnal unificat în tensiune (0-10V) sau în curent (2-10mA sau 4-20mA).
Structura generală a unui traductor se prezintă în figura 1.3.

fig. 1.3.
Elementul sensibil (senzor) este cel mai diversificat, datorită gamei largi de mărimi
neelectrice care se măsoară şi datorită condiţiilor diverse în care ele pot sau trebuie să lucreze
(vid, mediu coroziv, temperaturi ridicate sau foarte scăzute, sub apă, presiuni mari sau sub
influenţa diverselor mărimi perturbatoare). Având în vedere cele de mai sus, clasificarea
elementelor sensibile (ES) se poate face după mai multe criterii.

Clasificarea ES după principiul de funcţionare:

*parametrice sau pasive – se modifică un parametru de circuit sub influenţa mărimii
de măsurat. Necesită surse externe de alimentare. Mărimea de măsurat modulează o tensiune
sau o frecvenţă. Aici aparţin ES de tip rezistiv, inductiv şi capacitiv.
*generatoare sau active – furnizează o tensiune electromotoare sau un curent
proporţional cu mărimea de măsurat. Ele nu necesită surse externe de alimentare,
transformarea o realizează pe seama energiei luate de la măsurand, folosind legi fizice. În
această categorie aparţin termocuplele, celulele fotovoltaice.

Clasificarea după mărimea de ieşire:

*analogice – dau la ieşire o tensiune sau un curent
*digitale – furnizează la ieşire coduri numerice compatibile cu liniile de transmisie şi
sistemele de prelucrare numerică.

Clasificare după natura mărimii fizice neelectrice măsurate: de temperatură, de

deplasare, de forţă şi viteză, de nivele, de debit, de intensitate luminoasă etc.

________________________________________________________________________________________________________________
12
 Generalităţi
____________________________________________________________________________________________________________ ____

1.2.1. Elemente sensibile parametrice sau modulatoare

Mărimea neelectrică măsurată cauzează variaţia parametrilor de material sau variaţia

parametrilor prin care se definesc elementele de circuit R, L, C. Această variaţie se poate
pune în evidenţă numai prin folosirea unor surse exterioare de tensiune sau de curent care
alimentează un circuit din care face parte elementul sensibil. Modificându-se valoarea
elementului de circuit corespunzător sub influenţa mărimii neelectrice studiate determină
variaţia tensiunii sau a curentului prin elementul respectiv sau variaţia frecvenţei de lucru a
circuitului. Are loc o modulare a energiei în funcţie de mărimea măsurată.
Relaţiile care se folosesc pentru punerea în evidenţă a variaţiilor parametrilor care
definesc elementele de circuit sunt:

l N2  S
R   L n
C (1.1.)
lk

S d
k 1  k S k

Elementele sensibile rezistive se pot folosi pentru:

 măsurarea deplasării liniare sau unghiulare, măsurarea grosimii, a nivelului prin
variaţia lungimii sau a numărului de spire a rezistenţei
 măsurarea forţei sau presiunii folosind variaţia secţiunii elementului rezistiv
 variaţia rezistivităţii  poate fi determinată de mai multe cauze: temperatură,
umiditate, procese chimice (măsurarea concentraţiei şi a nivelului pH), influenţa
radiaţiei (măsurarea intensităţii, fluxului luminos, a deplasări).
Elementele sensibile inductive se pot folosi pentru:
 a măsura deplasări, grosimi, dimensiuni sau nivele, prin variaţia lungimii sau a
permeabilităţii  unei porţiuni de circuit magnetic folosind o armătură mobilă.
 măsurarea vitezei, acceleraţiei, vibraţiei prin variaţia lui l, S sau  a circuitului
magnetic asociat cu elemente elastice.
 măsurarea presiunii şi a forţei prin variaţia permeabilităţii  a circuitului magnetic
sub influenţa forţelor.
Elementele sensibile capacitive se pot folosi:
 prin modificarea suprafeţei sau distanţei dintre armături măsurând deplasări,
presiuni, vibraţii.
 prin modificarea permitivităţii  la măsurarea nivelelor lichidelor sau pulberilor, la
măsurarea grosimilor sau umidităţii.

1.2.2. Elemente sensibile active sau generatoare

La baza conversiei mărimii neelectrice stau legi fizice care determină apariţia unei
tensiuni electromotoare. Transformă direct mărimea neelectrică într-o mărime electrică
tensiune sau curent. Nu necesită surse externe auxiliare, energia necesară transformării este
luată direct de la mărimea măsurată, ceea ce înseamnă că poate modifica valoarea mărimii
măsurate prin cuplarea senzorului cu fenomenul studiat. De aceea este nevoie ca ele să aibă o
impedanţă mare de intrare sau, în unele cazuri se folosesc totuşi surse externe pentru a nu
perturba procesul urmărit.
________________________________________________________________________________________________________________
13
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

Fenomenele care se întâlnesc la funcţionarea elementelor sensibile active sunt:

inducţia electromagnetică, termoelectricitatea, piezoelectricitatea, magnetostricţiunea, efectul
fotovoltaic.
 Fenomenul de inducţie – inducerea unei t. e. m. sub influenţa vitezei, acceleraţiei
debitului, vibraţiei, deplasării unghiulare.
 Efectul termoelectric – generarea unei t. e. m. de contact dintre două metale
diferite cu coeficient termic diferit, având punctele de sudură la temperaturi
diferite. Una dintre cele două suduri se află la o temperatură de referinţă. T. e. m.
generată este proporţională cu diferenţa de temperatură. Se folosesc la fabricarea
termocuplelor. Perechi de material folosite: Ni-Co, Pt-PtRh, Fe-Ni.
 Piezoelectricitate – polarizarea unui cristal sub acţiunea forţei. Intensitatea şi
semnul polarizaţiei depinde de sensul forţei. Această proprietate apare numai la
anumiţi dielectrici cu structură cristalină, cum sunt cuarţul sau titanatul de bariu.
Cristalele se folosesc de obicei pretensionat. Ele se folosesc pentru măsurarea
forţei, presiunii sau vibraţiei.
 Magnetostricţiune – generarea unei t. e. m. prin variaţia inducţiei remanente sub
influenţa forţei. Şi această proprietate apare numai la anumite materiale, cum sunt:
Ni, Co, anumite aliaje ale fierului, Pt, Eb, Te. Se foloseşte pentru măsurarea forţei
sau presiunii.
 Fenomene electrochimice – generarea unei t. e. m. între doi electrozi situaţi în
soluţii cu concentraţie diferită de ioni sau de natură diferită. Se măsoară
concentraţia respectiv nivelul pH.
 Fenomenul fotoelectric – generarea unei t. e. m. sub influenţa radiaţiilor
luminoase sau nucleare în anumite semiconductoare, cum sunt: Se, AgS, Cu 2O. Se
foloseşte la măsurarea deplasărilor, dimensiunilor, formelor, intensităţii
luminoase, la detectarea radiaţiilor nucleare.
Aceste tipuri de elemente sensibile au avantajul unei cuplări simple şi un mod de folosire
uşor, dar furnizează un semnal de nivel foarte redus, care complică structura adaptoarelor
utilizate. Acestea trebuie să realizeze la rândul lor mai multe funcţii: izolări, amplificări,
adaptări de impedanţă, filtrarea zgomotelor, ecranări.

1.2.3. Adaptoare pentru elemente sensibile parametrice

Adaptoarele realizează prelucrarea semnalului furnizat de ES în semnal unificat

corespunzător echipamentului care foloseşte informaţia. În cazul adaptoarelor pentru E.S.
parametrice se converteşte variaţia de R, L, C într-o variaţie de tensiune sau curent, alternativ
sau continuu.
Pentru condiţionarea elementului sensibil parametric, se folosesc de obicei scheme cu
punţi de c. c. sau de c. a. care lucrează în dezechilibru. Tensiunea de dezechilibru U D este
proporţională cu variaţia mărimii măsurate, ea se amplifică şi se aplică etajului de ieşire.
Puntea folosită poate fi un sfert de punte, în care se foloseşte numai un singur element
sensibil, jumătate de punte, în care se montează două E.S. legate diferenţial (mărimea de
măsurat are efecte opuse asupra E.S. ), obţinându-se astfel o sensibilitate mai mare. Se mai
poate folosi punte completă la care toate cele patru braţe ale punţii conţin câte un E.S., două
câte două montate diferenţial. Pentru a elimina influenţa perturbaţiilor, se aplică o reacţie
negativă.
Schema bloc a acestor tipuri de adaptoare se prezintă în figura 1.4:
________________________________________________________________________________________________________________
14
 Generalităţi
____________________________________________________________________________________________________________ ____

fig. 1.4.
Blocurile componente sunt:
SM – schemă de măsură, tip punte Wheatstone în cc sau ca.
 – bloc de comparaţie, sumare a tensiunilor de dezechilibru U d şi a tensiuni de
reacţie Ur.
A – amplificator aceasta făcând şi o adaptare a impedanţelor şi separarea galvanică
(se folosesc amplificatoare de măsură cu o impedanţă de intrare mărită şi amplificare
variabilă sau amplificatoare de izolaţie)
BL – bloc de liniarizare, generator de funcţii, integrator, derivator, care execută
prelucrarea semnalului
CTC – convertor tensiune – curent, furnizează semnalul unificat la ieşire, este realizat
cu tranzistoare de putere
BR – bloc de reacţie, divizor de tensiune rezistiv, acesta furnizând o tensiune de
reacţie UR proporţională cu curentul de ieşire IC.

1.2.4. Adaptoare pentru elemente sensibile generatoare

Lucrează după o schemă de principiu asemănătoare, doar că lipseşte puntea de măsură

deoarece elementul sensibil furnizează o tensiune care corespunde tensiunii de dezechilibru,
cu precizarea că această tensiune este de nivel mult mai scăzut şi mult mai influenţabil de
perturbaţii.
Cerinţele care se impun adaptoarelor depind de semnalul furnizat de E.S. care este de
nivel foarte scăzut, tensiunea alternativă furnizată are o frecvenţă variabilă în limite largi,
impedanţa sursei (E.S.) este destul de mare (108 – 109).
Adaptoarele trebuie să lucreze în bandă largă, până la 106 Hz cu CMMR 60–80 dB, la
intrare se folosesc amplificatoare cu diode varicap sau tranzistoare cu efect de câmp.

1.3.Caracteristicile şi performanţele traductoarelor

Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor pun în evidenţă relaţiile de dependenţă

între intrare şi ieşire. Performanţele sunt indicatori care permit să se aprecieze măsura în care
caracteristicile reale corespund cu cele ideale şi care sunt condiţiile de exploatare pentru o cât
mai bună concordanţă.
Condiţiile efective de utilizare a traductoarelor impun o anumită realizare constructivă
care să ţină seama şi de aspectele de montare, întreţinere, reparare. Caracteristicile
constructive definesc mediul, condiţiile în care traductorul poate să funcţioneze un timp
îndelungat.
Caracteristicile definesc şi modul în care traductorul este influenţabil de alte
echipamente, respectiv cum influenţează traductorul celelalte aparate (emisia undelor
electromagnetice).
________________________________________________________________________________________________________________
15
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

Caracteristicile după care se aleg traductoarele se împart în următoarele categorii:

 caracteristici în regim staţionar
 caracteristici în regim dinamic
 caracteristici energetice
 caracteristici constructive

1.3.1.Caracteristici de regim staţionar

Caracteristica de regim staţionar pentru un traductor se defineşte pentru cazurile în

care mărimile de intrare, respectiv de ieşire nu variază în timp. Se pot realiza măsurări statice
şi se pot face analogii cu aparate de măsură analogice. Pe durata măsurărilor mărimea de
măsurat nu-şi modifică valoarea decât foarte puţin, corespunzător unei cuante.
Determinarea caracteristicilor de regim static sunt date de fabricant prin operaţia de
calibrare şi este pusă la dispoziţia utilizatorului sub forma unor tabele sau grafice.

Caracteristica statică
Caracteristica de regim staţionar rezultă din y t   f x, t  unde y t   0 , deci rezultă
o ecuaţie staţionară dată sub forma: y=f(x) şi relaţia poate fi exprimată prin tabel, cu un
grafic sau prin expresie matematică.
Această relaţie exprimă o dependenţă ideală între mărimile de intrare şi ieşire. În
realitate mărimea de ieşire se modifică în funcţie de mărimile perturbatoare interne sau
externe. Relaţia de dependenţă se modifică la forma y=f(x, c). În această relaţie, 
reprezintă mărimile perturbatoare externe,  reprezintă mărimile perturbatoare interne, iar c
reprezintă reglajele care pot fi efectuate în mod voit pentru ajustarea caracteristicilor.

fig. 1.5.

Influenţa mărimilor perturbatoare asupra mărimii de ieşire se poate pune în evidenţă

prin dezvoltarea în serie Taylor a relaţiei de legătură:

f f f
y   x       (1.2.)
x x0 , y0 , 0 , 0  x0 , y0 , 0 , 0
 x0 , y0 , 0 , 0

Fiecare termen exprimă sensibilitatea traductorului la mărimea respectivă. Primul termen este
sensibilitatea utilă şi trebuie să fie cât mai mare, iar ultimele două termene sunt sensibilităţile
parazite şi trebuie să fie cât mai mici. În regim static y trebuie să fie în limitele unei erori
tolerate.

________________________________________________________________________________________________________________
16
 Generalităţi
____________________________________________________________________________________________________________ ____

Caracteristici statice tipice:

fig. 1.6.

Domeniul de măsurare
Reprezintă intervalul Xmin  Xmax al semnalului de intrare în care traductorul permite
o măsurare corectă. De obicei, reprezintă porţiunea liniară a caracteristicii statice.
Traductoarele cu semnale unificate la ieşire, limitele ymin  ymax se menţin, indiferent de
limitele mărimii de intrare.
Eroarea de neliniaritate
Se defineşte ca abaterea maximă în valori absolute sau relative de la caracteristica
liniară ideală.
Dacă y1 şi y2 sunt abaterile maxime în plus şi în minus de la caracteristica ideală,
abaterea maximă va fi ymax=max{y1 , y2 }.
Se obişnuieşte să se exprime abaterea relativă de neliniaritate:

ymax
  100 [%] (1.3.)
ymax  ymin

fig. 1.7.

________________________________________________________________________________________________________________
17
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

Eroarea de histereză
Pentru fiecare valoare a mărimii de intrare îi corespund două valori ale mărimii de
ieşire care depind de sensul de variaţie a mărimii de intrare (creştere sau scădere). Este un
indicator referitor la reproductibilitatea mărimii de ieşire (sau repetabilitatea măsurării).
Sensibilitate
Se exprimă ca raportul dintre variaţia mărimii de ieşire şi variaţia mărimii de intrare,
care, în cazul unei caracteristici liniare, corespunde cu panta caracteristicii.

y
S  k  tg sensibilitate absolută
x
y  ymin
S  max (1.4.)
X max  X min
y y
Sr   100%  sensibilitate relativă
x x

Pentru traductoarele cu caracteristică neliniară sensibilitatea nu este constantă pe

întregul interval de măsurare. În acest caz, sensibilitatea se exprimă pe porţiuni şi se defineşte
o sensibilitate diferenţială într-un anumit punct:

y
Si  (1.5.)
x x  xi

Sensibilitatea poate fi şi supraunitară, atunci când are loc o amplificare, sau

subunitară, când are loc o atenuare a semnalului.
Deoarece traductorul este influenţat de mai multe mărimi (atât utile cât şi
perturbatoare), se determină şi o sensibilitate totală, care este suma sensibilităţilor
componente.
Prag de sensibilitate
Este cea mai mică variaţie a mărimii de intrare care poate determina o variaţie
sesizabilă (măsurabilă) la ieşire.
Se definesc zone de insensibilitate, domeniu de variaţie a mărimii de intrare pentru
care la ieşire nu se produce nici un semnal. Corespunzător, se determină valoarea minimă a
mărimii de măsurat care are deja efect asupra ieşirii.
Pragul de sensibilitate este influenţat de mărimi perturbatoare interne şi externe,
acesta se poate regla în funcţie de condiţiile concrete de lucru.
Rezoluţia
Este o caracteristică specifică traductoarelor cu ieşire numerică şi caracteristică în
trepte. Este un indicator de performanţă. Se defineşte ca variaţia maximă a mărimii de intrare
pentru care se obţine un salt la ieşire, adică se obţine o modificare de un bit a bitului cel mai
puţin semnificativ, LSB. Această mărime este puternic influenţată şi de tipul convertorului
analog-digital, (adică de numărul de biţi) din construcţia traductorului numeric.
De exemplu, dacă avem un senzor de temperatură cu sensibilitate de 2mV/C (o
diodă), vrem să realizăm un termometru numeric cu intervalul de măsurare 0-50C, şi avem
la dispoziţie un convertor analog-digital pe 8 biţi. Se poate observa că rezoluţia convertorului
U
q  ref 8  19,5mV , pentru o tensiune de referinţă 5V, este mult mai mare.
2
________________________________________________________________________________________________________________
18
 Generalităţi
____________________________________________________________________________________________________________ ____

Avem mai multe posibilităţi de rezolvare a problemei

a) se realizează termometrul cu o sensibilitate de 5C.
b) se poate micşora tensiunea de referinţă, pentru o sensibilitate de 1C Uref=0,5V, o
valoare destul de mică pentru ca perturbaţiile externe să influenţeze măsurarea.
c) se poate utiliza un alt CAD cu un număr mai mare de biţi, pentru n=10 biţi
q=4,8mV, pentru n=12 biţi q=1,2mV. Se poate observa că odată cu creşterea
numărului de biţi creşte şi sensibilitatea termometrului. Dezavantajul este preţul
CAD care lucrează cu un număr mai mare de biţi.
d) se poate observa că la temperatura maximă de 50C, tensiunea la ieşirea
senzorului este 100mV, mult mai mică decât valoarea maximă admisă de CAD.
Amplificând semnalul de la intrare cu câştigul=50 (se poate utiliza un amplificator
de măsură), rezultă la intrarea convertorului, pentru o modificare de 1C, o
tensiune 100mV>19,5mV, deci rezoluţia (sensibilitatea) termometrului va fi şi
mai bună.

Precizia
Exprimă cât de apropiate sunt valorile măsurate de cele reale. Este o caracteristică
foarte importantă pentru utilizator. Se indică matematic prin eroarea raportată, valoarea la
care se raportează poate fi valoarea maximă, valoarea măsurată sau valoarea absolută a
intrării. Se exprimă în funcţie de mai multe tipuri de erori:
La fel ca aparatele, sunt prevăzute cu dispozitive, circuite pentru compensarea erorilor
cauzate de fluctuaţii neprevăzute.
Repetabilitate
Se referă la modul în care semnalul de la ieşire se abate (sau se apropie) de la valoarea
nominală, la aplicarea repetată a aceleiaşi mărimi de intrare.

1.3.2.Caracteristici de regim dinamic

Mărimile de intrare şi de ieşire variază rapid sau foarte rapid în timp. Cu ajutorul
parametrilor de regim dinamic se determină cât de rapid se modifică răspunsul senzorului la
modificarea mărimii de intrare. Se efectuaeză măsurători dinamice. Se determină perfecţiunea
răspunsului traductorului în amplitudine şi fază cu mărirea variaţiei semnalului de la intrare.

Studiul traductorului se face I.–în domeniul timpului se determină constanta de timp,

timp de creştere, timp de stabilizare, timp mort.
II.- în domeniul frecvenţei se determină banda de
frecvenţă, frecvenţa proprie, factor de amortizare.

După rezolvarea ecuaţiei care descrie variaţia mărimii de ieşire în timp, se obţine:

y(t) = ytl(t) + ytf(t) + ysf(t) (1.6.)

în care ytl(t) este componenta tranzitorie liberă, nu depinde de intrare, ci de dinamica

traductorului şi de condiţiile iniţiale.
ytf(t) este componenta tranzitorie forţată, care depinde de intrare şi de dinamica
traductorului.
________________________________________________________________________________________________________________
19
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

ysf(t) este componenta forţată în regim stabilizat, în care se regăseşte variaţia

semnalului de intrare.
I.–în domeniul timpului-se definesc următoarele parametri:
 timp de creştere tC : este intervalul de timp în care semnalul creşte de la 10% până
la 90% din valoarea de regim permanent.
 constanta de timp  : este intervalul de timp în care mărimea de ieşire atinge
63,3% din valoarea de regim permanent. După un timp de t diferenţa dintre
valoarea mărimii de ieşire şi valoarea de regim permanent este 5%, după un timp
de t4 această diferenţă este 2%, iar după t7 este numai 0,1%
 timp mort td : timpul dintre momentul aplicării semnalului de la intrare şi
momentul începerii variaţiei semnalului de ieşire corespunzător.
 coeficient de amortizare  : determină timpul de răspuns al elementelor de ordin
II, este timpul tranzitoriu în care ieşirea ajunge la valoarea de 80-90% din valoarea
de regim permanent. Acest coeficient apare în funcţia de transfer al elementelor de
gradul II (relaţia 1.7) şi determină modul în care sistemul răspunde la un semnal
de intrare treaptă unitară.

fig. 1.8.
 supracreştere  : se determină pentru regim periodic amortizat şi este raportul
dintre valoarea primului vârf şi valoarea de regim stabilizat (în %).
 timp de stabilizare tS : este timpul în care semnalul de ieşire se încadrează în
limitele admisibile faţă de regimul permanent stabilizat.

II.- în domeniul frecvenţei se determină diferenţa de fază şi de amplitudine dintre semnalul de

intrare şi de ieşire. În caz ideal, la aplicarea unui semnal la intrare de forma: x(t)X sin t, la
ieşire avem y(t)Y sin t. Datorită elementelor reale din circuit, precum şi a perturbaţiilor
ieşirea se deformează şi va fi y(t)Y1 sin (t.
Descrierea în domeniul frecvenţei se face cu ajutorul funcţiei de transfer:
Y s  2
H s    2 (1.7.)
X s  s  2 s   2
Cu ajutorul acestei ecuaţii se ridică două caracteristici:
 amplitudine – frecvenţă – arată modul în care se modifică amplitudinea
semnalului de ieşire cu creşterea frecvenţei semnalului de intrare.
 fază – frecvenţă – arată modificarea defazajului dintre mărimea de intrare şi de
ieşire în funcţie de frecvenţa semnalului de intrare.

1.3.3.Caracteristici energetice

Pentru traductoarele parametrice care necesită surse de alimentare, caracteristicile

energetice se referă la tensiuni de alimentare (frecvenţă, valoare efectivă), consum de putere,
curent maxim admis care poate să treacă prin elementul sensibil pentru ca acesta să nu se
deterioreze sau să nu influenţeze valoarea mărimii de măsurat şi impedanţa de ieşire.
________________________________________________________________________________________________________________
20
 Generalităţi
____________________________________________________________________________________________________________ ____

Pentru traductoarele generatoare care furnizează o tensiune electromotoare se definesc

impedanţa de ieşire, valoarea minimă şi maximă a tensiunii furnizate (Umin Umax), domeniul
de utilizare.
În ambele cazuri, se face o adaptare a impedanţei de ieşire a traductorului şi
impedanţa de intrare a circuitului de măsurare, separare galvanică pentru a proteja traductorul
şi pentru a transmite către utilizator numai semnalul util.
În general consumul traductoarelor este cuprins între 10 -3 şi 102 W.

1.3.4.Caracteristici constructive

Se definesc modul de realizare, montare, condiţiile de exploatare în care se garantează

funcţionarea bună, erorile minime şi fiabilitatea maximă.
 Robusteţea – caracterizează condiţiile în care traductorul poate funcţiona. Cu cât
se permite funcţionarea în medii umede, temperaturi ridicate, şocuri mecanice,
medii corozive, explozive, cu atât traductorul este mai robust.
 Supraîncărcarea – defineşte măsura în care traductorul poate să suporte mărimi
care depăşesc limitele superioare ale domeniului de măsurare, fără a se deteriora.
Supraîncărcarea depinde de timpul de acţionare. Se deosebesc: capacitatea de
supraîncărcare la şocuri, care reprezintă suportarea unui semnal de 5 ori mai mare
decât valoarea nominală, dar pe un timp foarte scurt; capacitatea de supraîncărcare
la suprasarcină, care reprezintă suportarea unui semnal de 1,5 – 2 ori mai mare
decât valoarea nominală, dar pe un timp îndelungat.
Traductoarele se prevăd cu diferite protecţii în funcţie de mediul de utilizare:
 Protecţie climatică reglementată de STAS: se referă la mediul climatic, valoarea
normală a temperaturii şi umidităţii.
 Protecţie contra exploziilor: se iau în considerare agenţii chimici de exemplu ulei,
praf, nisip, care pot exista în atmosfera în care lucrează traductorul.
 Protecţia anticorozivă: se ia în considerare dacă se lucrează sub apă sau în diferite
soluţii corozive.

1.3.5.Influenţa perturbaţiilor de natură electrică

Perturbaţiile de natură electrică afectează mijloacele de măsură mai ales transmiterea

datelor. Cum traductoarele sunt situate la o distanţă mare de aparatura de măsurare şi reglare,
în afara mediului în care lucrează traductorul, perturbaţiile electrice se suprapun semnalelor
utile, le influenţează, modifică valoarea lor, de unde rezultă măsurări incorecte şi reglaje
greşite.
1.3.5.1.Transmisia informaţiilor
La transmiterea informaţiilor se folosesc semnale analogice sau semnale numerice.
Semnalele analogice sunt semnale unificate de tensiune (0-10V) care pot fi transmise
pe o distanţă maximă de 30m, sau semnale unificate de curent (2-10mA sau 4-20mA) care se
transmit până la 3000m. Deoarece la transmiterea semnalelor unificate de tensiune apar erori
din cauza căderilor de tensiune pe linie, se preferă folosirea transmiterii în curent. Utilizarea
tensiunii este dezavantajoasă şi din punctul de vedere al insensibilităţii la zgomote, deoarece
impedanţa de intrare echivalentă este mult mai mare decât la semnale unificate de curent.
În general, transmiterea semnalelor analogice prezintă mai multe dezavantaje legate
de interferenţe şi necesită pentru prelucrarea numerică o conversie ulterioară.
________________________________________________________________________________________________________________
21
Generalităţi
________________________________________________________________________________________________________________

Semnalele numerice pot fi transmise teoretic la orice distanţă, sunt mai puţin
influenţabile, pot fi folosite direct în procesul de prelucrare a informaţiei. Se pune problema
interferenţei legate de conectarea a două sau mai multe sisteme numerice de măsurat la
calculator.
Pentru transmiterea datelor numerice se folosesc interfeţe de tip paralel, cum este
interfaţa IEEE–488 (GPIB) care este o interfaţă instrumentală paralelă asincronă cu 8 biţi de
date, permite conectarea a 15 echipamente cu o lungime totală a cablurilor de 20m. Un alt
mod de a transmite semnale este cea serială, folosind interfaţa RS232. Cablurile seriale pot fi
mai lungi decât cele paralele. Nu este nevoie de atâtea fire ca la transmisia paralelă. Dacă
dispozitivul trebuie montat la o distanţă mare, un cablu cu 3 fire va fi mult mai ieftin decât un
cablu cu 19 sau 25 fire. Oricum trebuie ţinut cont de costul interfaţării la fiecare capăt. Portul
serial transmite un „1” ca o tensiune între -3 şi -25V şi „0” ca o tensiune între +3 si +25V în
timp ce portul paralel transmite „0” ca 0V si „1” ca +5V. O altă interfaţă serială este RS422
care este o interfaţă industrială, asigură rejecţia semnalelor de mod comun şi permite
transmiterea semnalelor cu o rată mai mare ca 0,5 Mbps. Interfaţa RS485 este o linie de
transmitere digitală diferenţială serială dezvoltată pentru a încorpora şi a perfecţiona
configuraţia buclă de curent. Permite transmitere diferenţială între mai multe emiţătoare şi
receptoare pe un cablu mai lung ca 1200m, cu o rată mai mare ca 50 Mbps.
1.3.5.2.Compatibilitatea electromagnetică
Prin compatibilitate electromagnetică se înţelege capacitatea sistemelor electrice,
electronice şi radio de a coexista, în sensul de a nu emite nivele inacceptabile de radiaţii
electromagnetice, precum şi de a nu reacţiona imprevizibil la emisia produsă de alte sisteme.
Se prezintă sub două aspecte: nivelul de emisie proprie sistemului şi poate propaga în mediul
înconjurător prin conducţie sau prin radiaţie, susceptibilitatea (imunitatea) proprie sistemului,
capacitatea de a nu reacţiona la perturbaţii electromagnetice produse de alte sisteme.
Perturbaţiile pot fi continue sau în impulsuri.
Căile de emisie, recepţie (pătrundere) a perturbaţiei pot fi reţeaua de alimentare, căi de
semnal, circuite de masă, îmbinări, carcase (fig.1.9).

fig. 1.9.
Perturbaţiile pot fi de joasă frecvenţă sau de înaltă frecvenţă.
În funcţie de frecvenţa zgomotelor, perturbaţiile sunt:
 de joasă frecvenţă, care cuprind domeniul de frecvenţă de la 50Hz la 1000Hz.
Acestea provin din reţea datorită componentelor armonice superioare determinate
de consumatori neliniari. Pot proveni din descărcări electrostatice, vibraţii
mecanice, variaţii de temperatură. Nivelul lor este neglijabil la 1kHz.
 în zona 1-100kHz este o zonă liniştită care se caracterizează printr-un zgomot alb
cu o distribuţie constantă.
 peste 100kHz cu creşterea frecvenţei, creşte nivelul de zgomot. Peste nivelul
normal de zgomot se suprapun perturbaţiile posturilor de radio, TV şi cele
provenite din diverse aplicaţii industriale de înaltă frecvenţă.
Din aceste considerente rezultă că pentru transmiterea semnalelor cel mai avantajos domeniu
este cel al intervalului de frecvenţă cuprins între 1-100kHz.
________________________________________________________________________________________________________________
22