Ortodoxia – instrument de soft

power în strategia de politică

externă a Federației Ruse

”... o analiză a manierei în care a fost resorbită ortodoxia

- ca și construct de bază al doctrinei eurasiatice - după
dezmembrarea Uniunii Sovietice, includerea acesteia în
noua Concepție de politica externă a Federaţiei Ruse,
dar și în ce măsură ”mesianismul rusesc” invocat în nou
proiectatele strategii geopolitice globale și regionale
poate deveni un risc de factură nemilitară la adresa
securității naționale a României”.
9/15/2015
 Proiect de cercetare
științifică

pentru

Colocviul de admitere
la Programul postuniversitar de
formare și dezvoltare
profesională continuă ”Colegiul
Național de Informații” –
Academia Națională de
Informații ”Mihai Viteazul”

Candidat: Ioniță Gabriela

2
Contents
I. Introducere .............................................................. 5
II. Cuprins ..................................................................... 7
2.1. Soft power – concept: definiție, componente,
eficiență soft power vs. hard power ........................... 7
2.2. Ortodoxia – premisă a ideologiei eurasiatiste și
element de bază al propagandei rusești ................... 22
2.2.1. Repere teoretice .......................................... 22
2.2.2. Moscova – a treia Romă; revigorarea
ideologiei eurasiatiste în perioada post-sovietică. 26
2.2.3. Diplomație și misionariat ortodox în contextul
globalizării .............................................................. 37
2.2.4. Ortodoxie vs Islam ....................................... 57
2.3. Strategia de politică externă a Federației Ruse . 63
2.3.1 Biserica Ortodoxă Rusă – jucător politic și
agent de PR al Kremlinului..................................... 78
2.4. Ortodoxie și naționalism – binomul de aur al
geopoliticii Federației Ruse ....................................... 90
III. Concluzii ............................................................. 98
3.1. Soft - power sau hard - power ? Limitele utilizării
resurselor soft-power în cazul Federației Ruse......... 98

3
 3.2. Misiunea spirituală, socială și ideologică a
Bisericilor Ortodoxe Române și Ruse ...................... 106
3.3. Impactul propagandei rusești de tip religios și
naționalist și riscurile pentru securitatea națională a
României.....................................................................107

IV. Bibliografie ....................................................... 115

Anexe ............................................................... 119

4
 I. Introducere

Ultimul sfert de secol, după înlăturarea Cortinei

de Fier, urmată de dezintegrarea URSS și trecerea de la
un sistem bipolar la unul unipolar, în cadrul căruia SUA
s-au afirmat ca unică super-putere capabilă să gestioneze
interesele planetei, a însemnat o perioadă de luptă acerbă
mai mult sau mai puţin vizibilă pentru conturarea unui
nou echilibru geopolitic. Perdantă categorică a
Războiului Rece, Rusia a încercat prin toate modalităţile
să-şi găsească o nouă identitate, potrivită cu noul său
statut post-imperial și post-sovietic, fără a renunţa însă la
ideea de a avea un loc privilegiat în construcţia noii
ordini mondiale și de a reveni cât mai curând la masa
marilor decidenți globali. Un demers menit să exploreze
ce este și mai ales ce vrea Rusia contemporană se
dovedește întotdeauna a fi foarte incitant și pentru că
„Rusia poate fi privită ca un adevărat poligon de
încercare pentru principalele teorii ale geopoliticii și

5
strategiilor de aplicare, ca un imens laborator unde ele
sunt testate”1. Din perspectivă geopolitică, Rusia
reprezintã un teritoriu extrem de instructiv, fascinant și
mereu apt să se reinventeze, în ciuda numeroaselor critici
ce i se aduc în mod constant.
Începând cu secolul XIX, dar mai ales în secolul
XX şi începutul celui prezent, Rusia a utilizat ca
fundament teoretic al diferenţierii sale faţă de cultura
şi organizarea politică vest-europeană tocmai concepte
de origine occidentală. Mai mult, oferindu-le un suport
valoric propriu, a realizat un mix ideologic prin care a
încercat să îşi justifice unicitatea şi superioritatea în
raport cu civilizaţia europeană și prin extensie, cu
civilizația occidentală. Pornind de la acest aspect,
demersul de faţă îşi propune o radiografie a revigorării
fenomenului eurasiatist în Rusia și includerea sa în
ideologia putinistă, precum şi o analiză a manierei în
care a fost resorbită ortodoxia - ca și construct de bază al
doctrinei eurasiatice - după dezmembrarea Uniunii
Sovietice, includerea acesteia în noua Concepție de

1
Paul Dobrescu, Geopolitică şi Globalizare, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2008, p. 282

6
politica externă a Federaţiei Ruse ca instrument al
componentei soft-power («мягкую силу»), dar și în ce
măsură ”mesianismul rusesc” - invocat în nou
proiectatele strategii geopolitice globale în cadrul cărora
Rusia se dorește a fi un decident global – poate constitui
un risc de securitate pentru România și Republica
Moldova, țări cu populație majoritar ortodoxă.

II. Cuprins

2.1. Soft power – concept: definiție,

componente, eficiență soft power
vs. hard power
Soft power este o formă de impunere a

autorității/proiecție a puterii fără utilizarea forței

brute și a represiunilor de orice fel.

Soft power se referă la abilitatea de a-ți îndeplini

obiectivele prin atractivitate și persuadare/co-
interesare mai degrabă decât prin intermediul
coerciției și coercion and financial incentives.

7
 Pentru a delimita coordonatele acestei lucrări,
considerăm că se impune încă de la început definirea
unor concepte și repere teoretice, pe care le vom expune
în cele ce urmează. Conceptul de ”Soft Power” a fost
teoretizat de către profesorul Joseph Nye Jr. de la
Universitatea Harvard în volumul "Soft Power: Ce
înseamnă să ai succes în politica globală".2 Potrivit
acestuia, ”Puterea” reprezintă un fenomen complex, cu
multiple și variate forme de manifestare, de proiecție și
implementare. Totuși limitându-ne la cea mai simplă
definiție dată conceptului de ”Putere”3, putem spune că
acesta reprezintă abilitatea esențială (!) de a influența
comportamentul celorlalți membri ai comunității
(considerând prin aceasta spațiul generic al interacțiunii
dintre actorii individuali sau instituționali, sociali,
politici, culturali, privați sau guvernamentali etc).

2
Joseph Nye, Jr., în Prefața volumului Soft Power: The Means to
Success in World Politics (2004), Humanitas, Bucuresti, p. 36; însă o
incipientă schițare teoretică a conceptului o regăsim în articolele
profesorului Nye încă din anul 1990, reluată și extinsă ulterior,
după evenimentele tragice din 11 Septembrie 2001.
3
[Pentru a sintetiza, pe parcursul lucrării vom utiliza termenul
simplu de putere, considerând că precizările făcute deja asupra
acestui concept în deschidere sunt suficiente pentru a nu exista
confuzii asupra sensului termenului utilizat în acest context.]

8
 Atunci când avem în vedere statele ca parte a
comunității internaționale, exercitarea abilității/voinței
de putere se realizează în funcție de context și strategiile
de proiecție a puterii prin cele două componente ale sale:
hard power și soft power4. În cele ce urmează vom
explica ce înseamnă acestea și cum pot fi ele integrate în
politicile de acțiune ale statelor.
Conceptul de ”hard power” desemnează cea mai
cunoscută – și tradițională – formă de autoritate, cea
bazată pe exploatarea fricii de represalii, pedepse și
impunere autoritaristă. Atunci când vorbim despre
relațiile între state, resursa cheie a acestei forme de
autoritate este forța militară și economică, prin aceasta
înțelegând că atunci când un stat deține instrumentele
necesare, cum ar fi o armată sau resurse naturale vitale,
utilizându-le acesta va putea influența comportamentul
altor state mai mici. Sub spectrul fricii generate de
amenințarea că va aplica astfel de instrumente de forță,
titularul acestor instrumente va obține în mod
necondiționat de cele mai multe ori accesul la pârghiile

4
A se vedea tabelul din Anexa nr. 1

9
puterii statului țintă. Stimulul economic este, de
asemenea, o formă de hard power. Dar și
condiționarea accesului la unele resurse vitale, am
adăuga. Prin clamarea suportului vizând creșterea
bunăstării statului respectiv (și implicit a nivelului de
viață al cetățenilor acelui stat), furnizorul de stimulente
sau condiționări economice își extinde influența pentru a
obține rezultatul dorit și conformarea din partea celui
vizat.

Prin contrast cu hard power, conceptul de soft

power reprezintă o formă de autoritate care nu necesită
coerciție și nici asigurarea unor bonusuri economice.
Profesorul Joseph Nye notează5 atunci când definește
caracteristicile principale ale puterii în varianta soft ca
fiind ”abilitatea de a-ți atinge obiectivele mai degrabă
prin intermediul persuadării și atracției decât prin
represalii și stimulente financiare”. În primul rând, soft
power se vrea a fi o formă atractivă de putere;
atractivitatea acesteia, cu toate că este condiționată de
diverși factori și de contextul în care se proiectează

5
Idem, op. cit., pag. 54

10
puterea, mizează esențial pe similitudinea sistemelor de
valori și sentimentul indus celuilalt că participă și este
necesar în procesul de implementare a acestor valori.
Potrivit lui Joseph Nye, la nivel statal componenta de
soft power dispune de trei tipuri de resurse pe care le
poate utiliza: cultura6, valorile politice7 și politica
externă – respectiv diplomația formală și informală.
Dezvoltarea studiilor privind conceptul inițiat de Nye a

6
E.F.Tylor (1871) considera cultura o caracteristică a individului și
desemna prin aceasta “ansamblul complex al cunoștintelor,
credințelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor și al tuturor
celorlalte capacități pe care le dobândește omul ca membru al
societății”. În viziunea lui Ralph Linton, însă, cultura ”este o
caracteristică a societății, nu a unui individ. Ea reprezinta tot ceea
ce se învață în cadrul vieții sociale și este transmis din generație în
generație ; cultura unei societăți este dependentă de sistemul de
valori, norme, obiceiuri, moravuri și legi ale societății respective”.
7
Valorile politice au o multitudine si o diversitate de forme de
existenta, manifestare si exprimare, cum ar fi:
- teoretico-spirituala sub forma ideilor, conceptiilor, teoriilor,
programelor, doctrinelor;
- relațiile, instituțiile, partidele, formațiunile politice, lideri,
personalitățile constituie, de asemenea valori politice;
- unele valori general umane, ca libertatea, independența, unitatea
sunt și ele valori politice, căci ele există și se manifestă într-un
context social-politic;
- practica politică, în măsura în care contribuie la înfăptuirea
aspirațiilor și intereselor umane, la dezvoltarea social-umană,
constituie și ea o valoare politică, care la rândul ei poate genera
alte valori politice.

11
adus în arealul resurselor soft power și alte componente,
precum afacerile, nucleele de inovații și invenții
(Silicon Valey – SUA și respectiv Skolkovo Center –
Rusia), sau un nivel înalt al sistemului de educație
(Coreea de Sud, Japonia sau țările nordice din vestul
Europei se află în topul celor mai bine cotate sisteme de
educație din lume).8

Puterea-soft poate fi exercitată/proiectată printr-

un set larg de instrumente, cum ar fi diplomația publică,
mass-media, misionariat religios, schimburi de
experiență, programe de asistență și monitorizare,
programe de mobilitate educațională, precum și ajutor
umanitar în vremuri de dezastre naturale. În mod
evident, oricare dintre acestea pot crea și populariza o
imagine specifică a unei țări, pot scoate în evidență
tocmai acele caracteristici ce fac o țară atractivă în ochii
altora, care astfel să dorească o mai bună cunoaștere a
spațiului respectiv, a culturii și valorilor sale umane,
juridice, sociale, ba chiar să opteze pentru o reproducere
a acestora în propria comunitate, prin propria lor voință

8
A se vedea Tabelul din Anexa nr. 2

12
liber exprimată. Datorită propriilor sale caracteristici și
valori, puterea-soft are o mare capacitate de penetrare în
rândul maselor largi, unde poate creea curente de opinie,
necesități induse artificial, repere privind cultura, stilul
de viață și chiar obiceiuri habituale. Cu alte cuvinte, e un
mod eficient de a obține putere de influență asupra
altor țări nu prin constrângere, ci prin promovarea și
extinderea valorilor și ideilor considerate benefice și
invitându-i pe cetățenii țărilor respective să se implice în
mod voluntar în cooperare. Prin urmare, în contrast cu
hard-power, soft-power funcționează prin ceva mai mult
decât manipularea politică și propagandă (chiar dacă și
acestea se regăsesc nu de puține ori în acest tip de
strategie), mai degrabă decât prin acțiuni manu-military,
emiterea de ordine, amenințări sau stimulente
economice. Soft power reprezintă, astfel, un fel de
piață de capital unde se tranzacționează idei și
ideologii. Desigur, și aici ca și pe Wall Street, există
numeroase ”inginerii” și trucuri care pot crește sau
dimpotrivă, scădea, valoarea activelor ideatice
tranzacționate, în funcție de interesele statului care face
uz de puterea de influență.

13
 Profesorul Joseph Nye Jr. notează că ”în era
informației, (n.a.: mai exact a boom-lui informațional
imposibil de asimilat în totalitate – conform sociologilor,
în prezent un individ reușește să rețină, prelucreze și
asimileze doar aprox. 10% din informațiile care îi
parvin zilnic pe diverse canale), succesul politic va
surâde celui a cărui poveste va reuși să rămână în
mintea populației la finalul zilei”. Cu alte cuvinte,
profesorul Nye atenționează asupra unui aspect esențial:
victoria politică, în general, și a utilizării instrumentelor
de soft power, în special, depinde direct și definitoriu de
publicul receptor. Putem astfel observa că deși
componenta soft-power este un produs al politicii de stat,
succesul sau eșecul acesteia este dincolo de controlul
guvernelor. Succesul oricărei strategii de soft-power
este, la sfârșitul zilei, condiționată de vigilența publicului
țintă, precizia de raționament și de gust, de nivelul de
civism și nu în ultimă instanță, de cât de mult se
regăsește pe sine și cercul său de apropiați în ideile,
proiectele și programele la care i se cere să achieseze -
adică sistemul său de valori la care se raportează în mod
constant.

14
 De asemenea, imaginile naţiunilor şi liderilor
determină statusul lor în comunitatea internaţională
şi au devenit la fel de importante (cel puțin teoretic!) ca
și puterea lor militară şi economică. Politicienii şi
jurnaliştii au ajuns la concluzia că aceste convergenţe ale
schimbărilor în politică şi comunicare au creat un nou
sistem de guvernare dominat de media. Referindu-se la
pericolul exagerării PR-ului (parte intrinsecă a
instrumentelor de soft-power), Eytan Gilboa observa că
„prea des în ultimii ani oficialii americani au înlocuit
puterea televiziunii cu cea a propriilor interese, crezând
că politicile de succes trebuie să fie mai întâi pe placul
Dumnezeului opiniei publice”. Aici putem adăuga că
„ceea ce contează mai mult este cât de mult politica «se
va juca pe sine», cum vor arăta fotografiile, dacă sunt
transmise semnalele potrivite şi dacă publicul va fi
impresionat de ofertele sau răspunsurile guvernului”.9
Tocmai de aceea, fiecare țară încearcă să-și
dezvolte propriile forme de soft-power. Cel mai cunoscut

9
Eytan Gilboa, Diplomacy in the Media Age, Ed. Taylor&Francis,
London, 2007, p. 24

15
exemplu fiind desigur alăturarea dintre Statele Unite ale
Americii ca principal promotor în lume a valorilor
democrației, libertății și drepturilor omului. Resursa
principală a politicii-soft a SUA o reprezintă o societate
civilă puternică și bine conturată, care însă după decenii
în șir de libertate deplină pare acum oarecum
dezorientată de semnele tot mai evidente de cenzură din
partea statului american. Mai mult, valorile promovate
constant de soft-power-ul american au înregistrat un grav
declin de credibilitate în ultimele două decenii după
campaniile militare din Orientul Mijlociu, Primăvara
arabă, implicarea în conflictul civil din Siria sau mai
recent, evenimentele din Ucraina. De cealaltă parte a
tablei de șah geopolitic, China și Rusia își au propriile
planuri și strategii pentru creșterea influenței prin
intermediul politicilor și instrumentelor soft-power. De
altfel, atât liderul de la Beijing, Xi JinPing, cât și
omologul său de la Moscova, Vladimir Putin au
menționat în mai multe rânduri în cadrul discursurilor
publice conceptul de ”soft-power” și importanța acestuia

16
pentru promovarea valorilor de cultură și civilizație
definitorii fiecăreia din cele două națiuni10. Nye însuși
observa necesitatea unei politici de tip soft-power din
partea Chinei pentru a câștiga încrederea vecinilor săi,
îngrijorați de creșterea uriașă a puterii și influenței
”Dragonului roșu”, în timp ce despre Rusia spunea că are
nevoie de acest tip de politici pentru a recupera din
declinul autorității sale. Sau mai exact, pentru a-și
construi un alt tip de autoritate, mai ”atractivă”, în
măsura în care poate exista o astfel de caracteristică a
autorității.
Discutând despre acțiuni concrete, putem observa
cum, de exemplu, cu scopul de a deveni mai atractivă și
în același timp de a-și extinde influența politică, China a
construit clădirea Parlamentului cambodgian și pe cea a
Ministerul afacerilor externe din Mozambic; sau cum
pentru a promova limba și cultura chineză, liderii de la
Beijing au finanțat crearea câtorva sute de Institute
Confucius în întreaga lume, a găzduit cu succes Jocurile

10
Putin aiming for 'soft power' foreign policy, Voice of Russia, 18
februarie 2013, http://voiceofrussia.com/uk/2013_02_18/Putin-
soft-power-foreign-policy/

17
Olimpice din 2008 și a primit aproximativ 70 de
milioane de vizitatori în timpul expoziției mondiale de la
Shanghai în 2010.
La rândul său, după victoriile reputate de cele
două ”revoluții simulate”11 din Georgia (Revoluția
trandafirilor – 2003) și Ucraina (Revoluția portocalie –
2004), Rusia a înțeles (mai exact, și-a reamintit) cât de
important este ca opinia publică să fie angrenată în
susținerea ideilor și valorilor promovate de stat.
Experiența anterioară exista, ea trebuia doar updatată,
inovată, valorile naționale și identitare (demonetizate
datorită utilizării excesive în timpul propagandei
sovietice) trebuiau regândite în termenii noilor realități
geopolitice. Policy-maker-ii12 Kremlinului au avut
nevoie pentru asta de aproape un deceniu, deși primele
11
”Într-o democraţie, se poate simula existenţa unei revoluţii, prin
derularea tuturor fazelor sale doar la nivel de imagine. Altfel spus,
se poate simula revoluţia pentru a institui noi valori și a da o miză
mult mai amplă ideii de schimbare şi pentru a legitima, în cadrul
sistemului democratic existent, schimbări şi mai ample care au loc
ulterior”. ”Revoluțiile Orange”, http://www.infopolitic.ro/wp-
content/uploads/2013/12/Revolutiile-ORANGE-final.pdf
12
Cf. Oxford Dictionary: a person responsible for making policy,
especially in government; strategist.

18
semne pozitive au apărut încă din 2008, când Rusia avea
să domine net lupta mediatică asociată intervenției
militare din Georgia. În campania electorală pentru
actualul său mandat, Vladimir Putin avea să definească
public pentru prima dată că utilizarea instrumentelor soft
power pentru îmbunătățirea imaginii Rusiei peste hotare
reprezintă una dintre prioritățile sale, context în care a
amintit despre valorile ortodoxiei și consolidarea
statutului limbii ruse. În mod evident, exemplele
concrete despre cum s-a concretizat/se concretizează
această prioritate nu sunt puține, Jocurile Olimpice de
iarnă de la Soci din 2014 fiind cel mai recent exemplu
despre cum înțelege administrația Putin să utilizeze
puterea-soft. Vom discuta mai amplu despre acest aspect
în capitolele următoare ale studiului.
În mod cert, fiecare stat e liber să decidă ce tip
de comportament de proiecție a puterii îl
caracterizează13, în ce măsură va utiliza cele două
componente - hard power și soft power – și
instrumentele întrebuințate, în funcție de prioritățile

13
Vezi Anexa nr. 3

19
strategice pe care și le stabilește la un moment dat (pe
termen scurt, mediu sau lung) și de resursele de care
dispune. Obiectivele specifice cer forme diferite de
abordare față de obiectivele generale. Scopurile specifice
depind în general de instrumentele hard power, în vreme
ce scopurile cu caracter general se ating mai eficient prin
utilizarea soft power. Spre exemplu, dacă este vizată
schimbarea rapidă a unui regim și acces imediat la
resursele statului respectiv, o intervenție militară cu
obiective clar definite este cea mai eficientă și chiar mai
puțin costisitoare. Dacă însă se vizează o redefinire a
alianțelor și obținerea de suport din partea publicului
larg, o schimbare inclusiv a mentalităților și valorilor
sociale, atunci strategii vor opta pentru resursele soft
power, deoarece este mai ușor, mai eficient și lipsit de
tensiuni sociale să îi atragi pe oameni către un anumit tip
de ordine socială (democrație, socialism, capitalism, etc),
decât să le impui aceasta în mod autoritar.14
Cel mai adesea însă, statele cu o mare capacitate
de proiecție a puterii vor opta pentru utilizarea

14
Joseph Nye Jr. - "Soft Power – The means to success in world
politics", p.67

20
concomitentă a celor două componente, fie și doar
pentru a-și justifica în fața lumii (inclusiv a propriilor
cetățeni) apelul la forță.15 Este însă necesar să
menționăm că exercitarea unui tip de putere poate
amplifica sau, dimpotrivă, poate anula efectele celuilalt
tip de putere aplicată. Astfel că, deși strategii Moscovei
știau foarte bine faptul că politicile de tip hard-power
inițiate de Administrația Bush au condus la erodarea
semnificativă a simpatiei și susținerii de care se bucurau
Statele Unite ale Americii în rândul europenilor (ca
rezultat a mai multor decenii de politici soft power
aplicate în Europa încă de la lansarea Planului Marshall
de reconstrucție a Germaniei după cel de-al doilea război
mondial), Rusia a pierdut procente uriașe din ce
câștigase în materie de simpatie externă după intervenția
militară din Ucraina. De asemenea, considerăm oportun
să menționăm că existența soft power în opțiunile unui
stat ține de un anumit tip de maturitate politică și de

15
Atât SUA cât și Rusia par a se afla în elementul lor atunci când
trebuie să justifice o întrebuințare a forței în slujba unor valori
precum drepturile și libertățile omului. A se vedea campaniile din
Serbia, Iraq, Afghanistan, Libia (SUA) și cele din Georgia, Ucraina –
Crimeea (Rusia).

21
gândire a strategiilor în mod pro-activ și mai puțin
reactiv la evenimentele curente caracterizate de o
dinamică accentuată și tocmai de aceea cu un grad de
predictibilitate scăzut.

2.2. Ortodoxia – premisă a

ideologiei eurasiatiste și element de
bază al propagandei rusești;
2.2.1. Repere teoretice

Creștinismul este una din cele trei religii

monoteiste contemporane, alături de iudaism și
islam. Instituția specifică creștinismului este Biserica.
Cuvântul Ortodoxie vine din limba greacă, de la
ορθο și δοξα, traducându-se ca „dreapta-slăvire”, cu
înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-
credință”.

Biserica Ortodoxă Rusă își regăsește originile în

Botezul din Kiev din 988, când Prințul Vladimir I a
adoptat în mod oficial religia Imperiului Bizantin ca
religie de stat a Rusiei Kievene.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor

locale ce o compun) consideră că are la bază

22
succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la
apostoli, iar prezența sa este dominantă în zonele ce s-
au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și
rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale
Orientului Mijlociu și ale Africii. Dacă este să dăm
crezare statisticilor sociale, la sfârşitul deceniului trecut,
creştinii formau aproximativ 32.9 % din populaţia
mondială, musulmanii 17.06 %, hinduşii 13.15 %,
budiştii 6.24 %, adepţi ai religiilor primitive, tradiţionale
1.97 %, adepţi ai religiilor noi 2.22 %, cei care se declară
atei 4.48 % şi cei care se consideră agnostici 16.23 %. În
prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar
în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia,
Republica Moldova, România, Rusia, Serbia,
Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini
ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia
(31,4 %), precum și în unele state care au aparținut
Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice
și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se
găsesc în America de Nord, Europa de Vest etc., datorate

23
în special comunităților formate prin emigrarea est-
europenilor.16

Biserica Ortodoxă Rusă - ROC17 (Русская

Православная церковь) este protectoarea și
îndrumătoarea creștinilor aflați sub autoritatea
Patriarhiei Moscovei și a Întregii Rusii, instituție
religioasă aflată în comuniune cu celelalte patriarhii ale
bisericilor ortodoxe din lume18. Datorită acestui fapt,
credincioșii ortodocși ruși sunt în comuniune cu toți
ceilalți creștini ortodocși. Un statut aparte îl are Biserica
Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (sau din exil, cum a
mai fost numită), semi-autonomă, înființată în 1922
printr-un decret al Patriarhului Moscovei, care, de-a

16
Ortodoxie, Dicționar teologic
17
Pentru a evita confuzia cu Biserica Ortodoxă Română (BOR) vom
utiliza pe parcursul lucrării pentru Biserica Ortodoxă Rusă
prescurtarea din limba engleză – ROC – Russian Orthodox Church.
18
Biserica Ortodoxă Rusă este biserica ortodoxă cu cel mai mare
număr de credincioși. Peste 79% dintre etnicii ruși se declară ca
fiind creștini ortodocși – cf. unui sondaj publicat de Centrul Levada
în noiembrie 2012. Însă numărul enoriașilor care participă în mod
regulat la slujbe este mult mai redus. Biserica Ortodoxă Rusă are
peste 23.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 școli
bisericești, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deși
există un mic număr de parohii și în alte țări din Occident.

24
lungul vremii a păstrat comuniunea euharistică doar cu
Patriarhia Sârbă și Patriarhia Ierusalimului, dar și (până
în 2007) cu o serie de Biserici aflate în afara acestei
comuniuni (Bisericile de stil vechi din Grecia, România
și Bulgaria). În 17 mai 2007, Biserica Rusă din afara
Rusiei s-a reunit cu Patriarhia Rusă, Actul de
Comuniune Canonică fiind semnat de către
reprezentanții celor două Biserici la momentul respectiv,
Patriarhul Alexei al II-lea și Mitropolitul Laurus.19
Biserica ortodoxă rusă își regăsește originile în
Botezul din Kiev din 988, când Prințul Vladimir I a
adoptat în mod oficial religia Imperiului Bizantin ca
religie de stat a Rusiei Kievene. Datorită acestui fapt,
Biserica Ortodoxă Rusă și-a sărbătorit în 1988
aniversarea a 1000 de ani de existență. Totuși, privind cu
un ochi critic harta20 procentelor credincioșilor ruși
arondați ROC, vom vedea că un mileniu de existență (cu
bune și rele, cu perioade de înflorire și cu perioade
negre de represiune) nu reprezintă neapărat și garanția

19
„Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX”, coordonator
Christine Chaillot, Humanitas, 2011
20
A se vedea Anexa nr. 4

25
unei expansiuni masive, într-o federație multietnică
precum Rusia. Deși loiali valorilor ortodoxiei, cei mai
mulți dintre ruși nu se manifestă fervent în credința lor
religioasă.21 Totuși numărul celor care consideră că ”a fi
credincios ortodox” este o opțiune indisolubil legată de
”a fi un rus autentic” este în creștere (38% dintre
respondenți în 2013, față de 15% în 1996 și 32% la un
sondaj similar din 2003), ceea ce, potrivit lui Oleg
Savelyev de la Centrul Levada, poate fi considerat ”un
rezultat al propagandei eficiente făcută de Biserică, în
special pe canalele tv de stat”.

2.2.2. Moscova – a treia Romă;

revigorarea ideologiei eurasiatiste în
perioada post-sovietică

21
”Some 52 percent of Russian self-identified Orthodox Christians
said that they have never read the New Testament, the Old
Testament or other key scriptures, while 24 percent said that they
are rare church-goers, and 28 percent hardly ever pray, according
to poll results released by the country’s Public Opinion Foundation
(FOM) on Friday.”, 17 iunie 2013,
http://en.ria.ru/russia/20130617/181714687/Most-Russian-
Orthodox-Dont-Read-Bible-Pray-Go-to-Church--Poll.html

26
 O trecere în revistă, chiar şi sumară, a principalelor
teorii, curente şi doctrine care au în vedere definirea
cadrului geopolitic şi strategic al Rusiei nu poate omite
Eurasiatismul şi premisele care au stat la baza
conturării acestuia, cu atât mai mult cu cât unele din
principiile sale stau la baza noii construcţii identitar-
ideologice a Rusiei secolului XXI. Deși între eurasiatism
în forma sa clasică şi metamorfozele sale ulterioare
există diferenţe nete de abordare, structura fondului
ideatic a rămas în mare măsură aceeaşi.
Iluminismul european a articulat, în cadrul
culturii ruse, două reacţii opuse din punct de vedere
al mijloacelor, dar convergente ca scop. Prima, axată pe
încorporarea raţionalismului şi a modelului politic şi
social european, şi pe respingerea ortodoxiei ca frână
în calea progresului ţării, era reprezentată de
occidentalişti. În accepţiunea lor, Rusia nu se putea
dezvolta şi nu îşi putea împlini destinul de „a Treia
Romă” decât renunţând la misticismul religios şi
conservatorismul politic în favoarea modelului
occidental. La polul opus se situau slavofilii care
considerau că ortodoxia constituia o componentă

27
profundă şi esenţială a identităţii/specificităţii poporului
rus şi a misiunii sale spirituale, aspecte asupra cărora
vom insista în cele ce urmează deoarece ideilor lor au
stat la baza „mesianismului rus” şi a „unicităţii Rusiei”.22
Eurasiatismul are ca bază de fundamentare în
principal constructele de factură culturală şi ideile
«intelighenţiei» slavofile a Rusiei imperiale de la
începutul secolului trecut. Modul în care aceştia vedeau
integrarea Rusiei în cultura occidentală, fără a-şi altera
fondul de bază al spiritualităţii, avea ca punct de reper
central faptul că „Rusia formează un spaţiu aparte,
ancorat în cele două continente, dar având o identitate
precisă, inconfundabilă. Poziţia geografică particulară
ar trebui să dicteze, potrivit opiniei acestor autori, o
politică distinctă care să conserve identitatea Rusiei”23.
Acesteia i se adăuga, în gândirea slavofililor,

22
Nichifor Crainic, în volumul ”Dostoievski și creștinismul rus”
notează că ”există chiar o legendă creată în jurul acestei conceptii,
care amintește că un călugar, Filotei, dacă nu mă'nsel, după
căderea celei de a doua Rome, adică a Bizantului sub turci, a visat
că Moscova e menita de Dumnezeu să devină a treia Romă
ortodoxă și imperialistă”.
23
Françoise, Thom, „Eurasisme et neo-eurasisme“, Commentaire,
nr. 66, 1994, apud Dobrescu, Paul, „Geopolitică şi
Globalizare”,editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2009, p. 293

28
profunzimea rădăcinilor identitar ortodoxe. Considerată
legatară a nucleului de ortodoxism constituit în
„Bizanţul de pe Nipru”, Rusiei îi revenea o misiune
mesianică, cu totul alta decât cea a popoarelor apusene,
iar „păstrarea ortodoxiei în stare pură, nealterată de
vreo infuenţă interioară sau exterioară era
principala idee pe care o urmăreau”24.

În contrast cu raţionalismul occidental, bazat pe

contractualism, adică pe negociere şi compromis între
puterea politică şi sfera civilă, putem observa că
slavofilii postulau iubirea şi comunitatea de credinţă ca
fundamente ale vieţii sociale şi cu toate că nu agreau
autocraţia ţaristă, se opuneau ideii că ordinea politică
existentă ar putea fi schimbată printr-o acţiune agresivă
de tip revoluţionar. De altfel, întreaga gândire europeană
a vremii a fost importată de slavofili tocmai pentru a
evidenţia de ce Rusia era un spaţiu aparte, care nu putea
fi judecat după canoane comune cu Occidentul.

24
Silion, Bogdan, „Rusia şi Ispita Mesianică. Religie şi Ideologie”,
Vremea XXI, Bucureşti, 2004, p. 45.

29
 Politizate, ideile slavofile au stat la baza
panslavismului, vizibil la nivelul politicii externe a
Moscovei ţariste şi a pretenţiilor geopolitice ale acesteia.
În acest context, sesizăm o translaţie care merită
remarcată deoarece o regăsim - cu ajustările de rigoare -
și în politica actuală a Kremlinului: mesianismul rus
„de sorginte religioasă, cu un conţinut care se plasează
pe terenul credinţei”, specific slavofililor, cunoaşte o
nouă dimensiune, foarte importantă, şi anume
„mesianismul panslavist, care avea în vedere rolul
ruşilor în protejarea slavilor din alte teritorii, cu
deosebire din Balcani”25. Observăm aici deja o
ambivalenţă a conceptului „mesianic” şi germenii
justificării ideologice a politicii imperiale şi a
permanentei dorinţe de cucerire şi expansiune ce a însoţit
istoria acestui spaţiu încă de la întemeierea Rusiei
moscovite şi s-a perpetuat pentru mai bine de patru
secole.26 Mai mult, avem de-a face cu o translaţie din
planul strict spiritual în cel incipient pragmatic, nu foarte

25
Paul Dobrescu, „Geopolitică şi Globalizare”, editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 293
26
A se vedea Anexa nr. 5

30
uşor de sesizat deoarece, după cum remarcă Paul
Dobrescu: ”între cele două dimensiuni nu se pot face
distincţii clare. Slavii din Balcani sunt şi ei de religie
ortodoxă. Prin urmare, invocarea unui motiv religios –
protejarea credincioşilor ortodocşi – sau panslavist –
protejarea slavilor din alte teritorii – nu exclude
existenţa unor raţiuni geopolitice, adică extinderea
influenţei ruseşti propriu-zise”27.
Cele două curente (slavofil şi panslavist) aveau să
constituie premisele mişcării eurasiatiste, apărută în
contextul Revoluţiei bolşevice de la 1917 şi a exodului
masiv al intelectualităţii şi aristocraţiei Rusiei spre
Europa.28 Din acest moment, eurasiatismul se va contura
ca un mix în care regăsim atât constructele culturale, cât
şi pe cele geopolitice.
După destrămarea URSS, în timp ce republicile
unionale euforice îşi sărbătoreau independenţa, Rusia s-a
văzut în faţa unei noi realităţi pe care nu o mai întâlnise

27
Ibidem
28
De altfel, primele referinţe la eurasiatism ca orientare le găsim în
1921, odată cu apariţia lucrării „Exodul spre Est” semnată de către
N. Trubeţkoi (economist), P. Saviţki (geograf), P. Surcinski (critic
muzical), G. Florovski (teolog).

31
în decursul istoriei sale, realitate denumită academic
trecerea de la statutul imperial la cel post-imperial. În
termeni neofiţi, aceasta s-ar denumi mai simplu –
umilinţă. „Rusia postcomunistă se află în cadrul unor
graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea
va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei
sale pentru a-şi defini identitatea“29. O identitate
revanşardă, pe măsura umilinţei îndurate. Acesta este
contextul istoric în care s-a revigorat eurasiatismul
ultimelor decenii. Mai mult, trebuie remarcat că
eurasiatismul post-sovietic s-a conturat ca o încercare
de alternativă la curentul atlantist, dar la fel ca şi în
varianta sa clasică, se poate opina că avem mai degrabă o
atitudine reactivă, şi nu una pro-activă, în faţa
hegemoniei occidentale. Viziunea acestora privind
relaţiile Rusiei cu Occidentul nu pretind radical o
împărţire a hegemoniei mondiale, ci mai degrabă
reclamă dreptul de lider regional care nu acceptă
intruziuni în sfera sa de influenţă. Cum însă majoritatea
adepţilor susţin necesitatea unei multipolarităţi, reţinem

29
H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25, apud Dobrescu Paul, op. cit.,
p. 298

32
că direct sau indirect, „demersurile lor vizează
construcţia unei «alternative geopolitice la atlantism»,
obiectiv discutat însă nu în termeni politici mărunţi, ci în
cei atotcuprinzători ai Marilor Spaţii deoarece după
cum ne asigură Aleksandr Dughin, în volumul ”Bazele
Geopoliticii”, ”lupta rușilor pentru dominația mondială
nu s-a sfârșit”. Este mai puţin important pentru
susținătorii ideilor euroasiatismului dacă această
alternativă va lua forma unei Mitteleurope dominate de
Germania, a Asiei Centrale unificate sub semnul
revoluţiei islamice sau a blocului Extremului Orient
construit în jurul Chinei. ”În orice caz, predilecţia
eurasiatismului de a discuta alternativa la atlantism în
termenii marilor spaţii îl apropie foarte mult de
geopolitică şi îl sileşte să ofere o astfel de perspectivă
privind tratarea şi dezlegarea problemelor cu care se
confruntă Rusia”30.
Întemeietor al școlii de geopolitică ruse de după
destrămarea URSS, Alexandr Dughin a intrat în atenţia
opiniei publice ruse la începutul anilor '90 şi este

30
Paul, Dobrescu, „Geopolitică şi Globalizare”, editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 299

33
cunoscut drept cel mai reprezentativ lider al curentului
conservator din gândirea “expansionistă” a Rusiei.
Conduce mişcarea conservatoare “Eurasia”. A servit în
calitate de consilier al liderului comunist Ghenadi
Seleznev, dar numele său a fost asociat neoficial și
actualului lider de la Kremlin, Vladimir Putin, deși unii
experți îi contestă influența de care se spune că s-ar
bucura în cadrul cercurilor de decizie de la Moscova31.
Trecând peste analiza teoriilor geopolitice care nu fac
obiectul discuției în cadrul acestei lucrări, ne vom opri
asupra unui aspect căruia ideologul Dughin – deși aflat
în conflict deschis cu reprezentanții ROC care îl acuză de
”erezie și păgânism” - îi rezervă un spațiu generos în
volumul său și anume ”geopolitica ortodoxiei și vocația
istorică universală a Rusiei ce derivă din misiunea
supremă a națiunii ruse ca «popor credincios» și
păstrător al valorilor adevărate ale credinței”.
”Înțelegerea clară a raporturilor de reciprocitate dintre
teologie și politică din doctrina ortodoxă de reală valoare

31
http://powerpolitics.ro/rusia-a-devenit-suficient-de-puternica-
pentru-a-si-promova-intereselor-proprii-fara-a-cere-avizul-
partenerilor-americani-sustine-analistul-militar-leonid-nersisian/

34
a obligat Rusia să urmeze calea pe care a pornit în
secolul al XV-lea și care e legată, în modul cel mai direct
cu teoria ”Moscova – A treia Romă”. Rusia și Biserica
Ortodoxă Rusă sunt cel de-al doilea sector al
creștinismului postbizantin de răsărit care are un caracter
geopolitic și chiar spiritual absolut diferit”32 și de aceea
trebuie înțeles și tratat diferențiat.

Mai mult, Dughin consideră că după căderea

Constantinopolului, Rusia este singurul ”mare spațiu”
geopolitic unde a existat și politica ortodoxă și Biserica
Ortodoxă, de unde și faptul că începând cu secolul al
XV-lea termenul de ”geopolitica Ortodoxiei” poate fi
considerat aproape sinonim cu ”geopolitica Rusiei”. În
prezent, susținătorii proiectului Imperiului Eurasiatic
sunt de părere că orice opțiune strategică din partea
Rusiei trebuie să țină cont de două lucruri esențiale:
poziția geografică cheie a teritoriului rusesc (heartlandul
lui Mackinder)33 și spiritualitatea ortodoxă a poporului
rus. Cu alte cuvinte, miza geopoliticii Rusiei rămâne

32
Dughin, Aleksandr, ”Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al
Rusiei”, ed. Eurasiatică, București, 2011, p. 261
33
A se vedea Anexa nr. 6

35
centrată pe realizarea ”statului-continent” în ciuda
obstacolelor externe. Sociolog și filozof prin formare,
Aleksandr Dughin pare însă să-și fi găsit vocația în
cadrul cercetărilor și demersurilor pentru găsirea şi
implementarea unei formule prin care Rusia să domine
spațiul continental eurasiatic. Probabil din acest motiv
cărţile lui Dughin ţin mult mai mult de domeniul
geopoliticii, decât de cel al sociologiei, fără a evita totuși
să privească statele naționale din zona de interes –
printre care și România, dar și Republica Moldova – cu
ochiul sociologului care vede în populațiile acestora
simple unități de analiză. Mai mult, dacă urmărim cu
atenție declarațiile profesorului Dughin putem
concluziona că ”multipolaritatea” a devenit un element-
cheie în promovarea eurasianismului – trebuie să existe
mai mulţi pivoţi geopolitici aflaţi într-o relaţie a
„balanţei de putere”. Într-un interviu acordat revistei
„Dialogue of the Seas” continuatorul ideii eurasianiste
specifica: „Din această perspectivă eurasiatică vine
iniţiativa (re)integrării/unificării spaţiului post-sovietic
– Rusia nu poate reuşi de una singură să devină un
vector al lumii multipolare”. Ori în acest sens, spaţiul

36
CSI dispune de un „potenţial ridicat de integrare în
diverse domenii”. Cu o mențiune pe care o considerăm
absolut necesară în contextul noii ofensive rusești în
spațiul central și est-european: primele țări expuse
pericolului de ”integrare” sunt cele cu pondere majoritar
ortodoxă34, ca fiind mai predispuse la acceptarea unei
premergătoare “frății ortodoxe”, destinate ”salvării
valorilor creștinismului ortodox amenințate de către
invazia falselor valori ale Occidentului decadent”.

2.2.3. Diplomație și misionariat

ortodox în contextul globalizării

Pentru a înțelege propaganda ideologic-religioasă a

Rusiei este necesar să ne familiarizăm puțin referitor la
contextul global actual din perspectiva teologică.
Începând cu secolul al XX-lea, Ortodoxia nu se mai
restrânge la spaţiul oriental şi sud-european, ci devine
ecumenică şi sub aspect geografic, având comunităţi
ecleziale şi în alte zone, precum: Europa Occidentală,
34
A se vedea Anexa 7

37
America de Nord şi America de Sud, Africa și chiar
Australia și Noua Zeelandă, acestea formând astăzi ceea
ce numim diaspora ortodoxă. Odată cu impunerea tot
mai perceptibilă a caracteristicilor globalizării, asistăm la
o relativizare a granițelor și la o de-teritorializare a
statelor, ceea ce implicit a condus la o reformare a
relațiilor interconceptuale dintre ortodoxie și
naționalitate. Modul în care Biserica Ortodoxă îşi
defineşte poziţia faţă de multiplele valenţe ale
contextului socio-cultural al societăţii moderne, faţă de
fenomenul secularizării, al globalizării şi al
ecumenismului35 contemporan a generat și generează în
continuare numeroase discuții contradictorii chiar în
sânul Bisericii.

În timp ce Patriarhia Ecumenică de la

Constantinopol a adoptat o atitudine relativ deschisă spre
globalizare, multe biserici naționale - cum ar fi Biserica
Ortodoxă a Greciei, rămân loiale perspectivei de a vedea
35
Cf. Dictionarului explicativ al limbii române, ECUMÉNIC adj. cu
caracter universal; investit cu autoritate ecleziastică pentru toate
bisericile creștine. ♦ mișcare ~ă = mișcare religioasă care urmărește
reuniunea tuturor bisericilor creștine într-una singură; ecumenism.
(< fr. oecuménique, lat. oecumenicus, gr. oikumenike);

38
globalizarea ca o amenințare la viziunea lor de re-
teritorializare religioasă. O evidențiere clară a acestor
perspective contrastante se poate vedea în disputa din
urmă cu un deceniu (2003 – 2004) dintre Patriarhia
Ecumenică a Constantinopolului și Biserica Greciei cu
privire la problema de guvernare ecleziastică. Disputa a
fost alimentată în mare parte de răspunsurile religioase
opuse față de globalitate ale celor două instituții în fața
Consiliului Ecumenic al Bisericilor.36 Globalizarea,
spune Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei, aşa cum
este în general înţeleasă, urmăreşte descompunerea
oricărui tip de particularitate ducând la diminuarea
valorii persoanei umane, pregătind astfel calea unei
uniformizări a tuturor sectoarelor vieţii umane, inclusiv a
culturilor. Prin mondializare, spune acelaşi distins ierarh,
se are în vedere eliminarea specificităţii popoarelor şi
suprimarea zidurilor dintre idei, culturi şi chiar dintre
însăşi caracteristicile lor. De altfel, chiar Sanctitatea Sa,
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, remarca faptul că

36
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, asociație creată în 1948 de către
Bisericile creștine necatolice în scopul refacerii unității tuturor
creștinilor pe calea acordurilor și dialogului teologic.

39
”emanciparea gradată a diferitelor domenii ale existenţei,
a politicului, a socialului, a economicului, a culturalului
au făcut în aşa fel încât factorul religios să devină un
simplu compartiment cultural, nemaiexistând autorităţi
şi ideologii «dominante». S-a ajuns nu de puţine ori în
sec. al XX-lea chiar şi la pierderea sensului şi a curajului
de a trăi, la distrugerea simbolisticii tradiţionale
privitoare la familie, la relaţia dintre bărbat şi femeie, la
societăţi occidentale care explodează din cauza
37
şomajului, a marilor aglomeraţii umane etc.” Acesta
este cadrul istoric, social și cultural în care Biserica
Ortodoxă Rusă trebuie să-și exercite abilitățile misionare
și diplomatice, cultivând toleranța religioasă și vocaţia
deschiderii spre dialog fără a renunța însă la valorile
creștine tradiționale. Toate acestea într-un context
internațional în care, fără a exagera cumva, încercările de
a evita compromisurile doctrinare pe de o parte, dar și
parteneriatul de promovare a politicilor Kremlinului pe
de altă parte, se răsfrâng de multe ori negativ asupra

37
Pr. Dr. Ştefan Toma , Locul Bisericii Ortodoxe, în Revista
Teologica, nr.2/2007

40
percepției pe care publicul larg o are despre Biserica
Ortodoxă Rusă și acțiunile sale.
Derulând puțin filmul evenimentelor înspre trecut,
putem vedea că în vara anului 1987, pentru prima dată în
ultimii 400 de ani, Patriarhul Pimen al Bisericii
Ortodoxe Ruse se întâlnea la Moscova cu Patriarhul
Constantinopolului. Întâlnirea celor doi înalți prelați
avea să fie, chiar dacă formală, începutul resurgenței
ortodoxiei în spațiul rusesc și primul dintr-un lung șir
de demersuri diplomatice. Potrivit profesorului John
Garrard, această întâlnire a constituit un punct nodal în
schimbarea radicală a relației dintre Biserica Ortodoxă
Rusă și autoritatea statală, schimbare conturată sub
perestroika lui Mihail Gorbaciov și continuată ulterior pe
tot parcursul ultimelor două decenii după destrămarea
URSS. Însă, la fel ca în urmă cu jumătate de secol,
diplomaţia ortodoxă rusă nu a renunțat la atitudinea
paternalist-autoritară în raport cu autocefaliile ortodoxe
şi a vizat să devină partenerul privilegiat în relaţia cu
Bisericile din Apusul Europei.
Diplomaţia bisericească este o sintagmă nouă,
aparţinând secolului XXI, deși exprimă o realitate

41
concretă încă din epoca creştinismului primar.
Diplomaţia bisericească are anumite caracteristici aparte,
tocmai datorită structurii şi misiunii Bisericii creştine, în
slujba căreia se află, ca şi prin raportarea sa la Tradiţie.
Astfel, într-o încercare de definire a diplomaţiei
bisericeşti, putem afirma că ea este totalitatea metodelor,
mijloacelor şi formelor de relaţionare intra şi
interecclesiale, interreligioase, dar şi cu statul, sau cu
actori sistemici internaţionali (de exemplu, Uniunea
Europeană), având ca finalitate, pe de-o parte menţinerea
şi realizarea comuniunii depline, în vederea păstrării
unităţii Bisericii, aşa cum este afirmată în Simbolul
niceo-constantinopolitan: [Cred] „într-una sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică”. Pe de altă
parte, într-o lume a conflictelor cu o structură diferită de
cele tradiţionale, dar şi a interacţiunilor mondiale tot mai
mult încurajate, din perspectiva procesului de
globalizare, prin diplomaţia bisericească, Biserica se
dorește a fi parte la realizarea unei comunităţi umane

42
mai bune, în încercarea de găsire a unor răspunsuri la
problemele contemporane.38
***Abordabilă atât din perspectiva teologiei, cât şi a
diplomaţiei, diplomaţia bisericească rămâne instrument
specific Bisericii creştine. Dacă diplomaţia în general este
guvernată de principiile dreptului internaţional public,
diplomaţia bisericească se bazează pe principiile dreptului
canonic.

2.2.4 Relațiile dintre Biserica Ortodoxă

Română și cea Rusă; impactul propagandei
de tip religios

Discutând despre revirimentul ortodoxiei

pravoslavnice, sociologul Mirel Bănică consideră că în
spațiul ex-sovietic Biserica s-a bucurat de un re-start
mult mai favorabil decât Biserica Ortodoxă Română (de
exemplu) tocmai datorită faptului că Biserica Rusă a fost
mult mai vitregită și persecutată pe timpul regimului
sovietic decât s-a întâmplat cu sora sa în România în

38
Maria Curtean, Andrei Şaguna - întemeietor al diplomaţiei
bisericeşti în Transilvania, în Revista Teologică, nr.4/2008, p.116-
152

43
timpul regimului comunist. Iar aceasta s-a resimțit și în
modul de relaționare în plan extern, cât și în percepția de
către publicul larg.
Considerăm util în acest cadru să amintim că în
ceea ce priveşte relaţia dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi
cea Română, după întâlnirea și discuțiile cu Mitropolitul
Kirill39 la funeraliile Patriarhului Aleksei al II-lea,
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a
declarat: „Dincolo de controversa situaţiei
jurisdicţionale din Republica Moldova, există şi alte
aspecte care pot să ne apropie şi să constituie un
început pentru o cooperare mai intensă. Avem nevoie
de o mărturie comună în Europa de astăzi, avem nevoie
de o mărturie comună, în general, în lume, chiar la
nivelul organismelor internaţionale. Considerăm că nu
subordonarea, ci respectul reciproc creează relaţii
trainice, credibile şi demne pentru ambele părţi”. Cu

39
Mitropolitul Kirill s-a aflat chiar de la momentul vacantării
scaunului patriarhal pe lista scurtă a celor favoriți pentru a prelua
conducerea Patriarhiei Moscovei și a Întregii Rusii, aspect care nu i-
a scăpat Patriarhului Daniel, înaltul ierarh având o îndelungă
experiență în diplomația bisericească încă de când era Mitropolit al
Moldovei și Bucovinei.

44
toate că între timp, diplomația bisericească intra și inter-
confesională a Bisericii Ortodoxe din Rusia a bifat cam
tot ce era important la nivel mondial, relațiile dintre cele
două instituții religioase menționate au rămas doar la
nivelul declarativ al bunelor intenții (cel mai probabil și
datorită relațiilor politice și diplomatice glaciale dintre
România și Federația Rusă). În ceea ce privește subiectul
de dispută dintre Bisericile Ortodoxe Rusă și Română,
trebuie menționat că vizita din septembrie 2013 a
Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill în
Republica Moldova s-a desfășurat în termeni destul de
reci. Patriarhia Moscovei a calificat vizita drept una strict
religioasă, prilejuită de jubileul de 200 de ani al
Mitropoliei Moldovei, chiar dacă jurnaliștii au văzut în
această vizită și un substrat politic; după cum a declarat
Patriarhul Kirill (citat de cotidianul rus Kommersant),
Republica Moldova este parte canonică a Patriarhiei
Moscovei și era de datoria sa să fie prezent la ceremonia
jubiliară de la Chișinău.

În mod evident, Patriarhul Kirill avea deja la

momentul vizitei în Republica Moldova o experiența

45
anterioară și mai neplăcută – Ucraina – unde în 2010 a
fost întâmpinat cu proteste (înnăbuşite în faşă de
autorităţi) deoarece mulţi ucrainieni vedeau sub
pretextul invocat de unire a creştinilor ortodocşi din ţară,
o încercare de a întări influenţa Rusiei asupra Ucrainei.
Conștient de dificultățile demersului său, la rândul său
patriarhul rus a optat să-și înceapă vizita la
Dnepropetrovsk, în estul rusofon al ţării, înainte de a
ajunge la Kiev, şi a evitat vestul țării cu vorbitori de
ucrainiană şi orientare prooccidentală. De menționat că
în Ucraina, unde 80% dintre locuitori se declară
ortodocşi, există trei biserici ortodoxe care se luptă
pentru credincioşi: Biserica Ortodoxă Ucrainiană care
aparţine de Patriarhatul Moscovei, Biserica Ortodoxă
Ucrainiană-Patriarhatul Kiev şi Biserica Autocefală
Ortodoxă. Cu toate că în perioada post-sovietică
Biserica Ortodoxă Rusă și-a văzut acțiunile tratate cu
neîncredere (chiar animozitate) și în spațiul țărilor baltice
(Estonia, Letonia și Lituania) mai ales după accesul
acestora în structurile NATO și UE, totuși atenția
ierarhilor ruși s-a îndreptat preponderent către Ucraina.
Profilul identitar al statelor baltice a fost antagonic cu cel

46
al Rusiei chiar și în timpul regimului sovietic, consideră
Dmitry Trenin, pe când Ucraina are o mare importanţă
pentru Patriarhia Moscovei datorită similitudinilor
identitare precum și numeroaselor parohii ortodoxe de
aici.

Roman Lunkin, director al Centrului pentru

Religie şi Lege de la Moscova susține că vizitele
frecvente ale patriarhului rus în ţara vecină şi reacţiile pe
care acestea le provoacă sunt generate de faptul că
„Patriarhatul Moscovei se teme că-şi va pierde
influenţa asupra unui număr mare de credincioşi din
Ucraina în favoarea celorlalte biserici. Mulţi ucraineni
au resentimente faţă de Patriarhatul Moscovei pentru
că acesta a refuzat să acorde autonomia Bisericii
Ortodoxe Ucrainene”. Potrivit sondajelor de opinie,
Patriarhatul Kievului atrage în prezent 14 milioane de
credincioşi, în timp ce 9 milioane de ucraineni sunt
înregistraţi ca enoriaşi ai unor lăcaşe în subordinea
patriarhatului Moscovei. „Astăzi Biserica Ortodoxă
Rusă este cea mai politizată şi este dependentă de
ordinele politice ale Kremlinului. Mă tem că vizitele

47
Patriarhului Kirill – convenite cel mai probabil cu
puterea de la Kremlin - nu va conduce la atragerea și
creşterea spirituală a credincioşilor din fostele
republici sovietice pe care Moscova continuă să le
considere ombilical legate de sfera sa de influență”
susţine Igor Isichenko, arhiepiscop al Bisericii
Autocefale Ortodoxe din Ucraina.

Există însă și locuri despre care înaltul ierarh rus

își amintește cel mai probabil cu plăcere. Vizita
patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse (ROC) în Ucraina a
fost precedată de o deplasare la Astana, capitala
Kazahstanului. Aceasta a avut nu doar o încărcătură
simbolică religioasă, ci și valenţe politice clare prin
întâlnirea cu preşedintele Nursultan Nazarbaiev, căruia
Patriarhul Kirill i-a acordat cea mai înaltă distincţie a
ROC, ”Ordinul Gloriei şi Onoarei”. La fel ca şi în
Ucraina, patriarhul Kirill a lăudat autorităţile, de data
aceasta pentru „toleranţa religioasă şi cultivarea
respectului reciproc” şi pentru „modul în care liderii
kazahi abordează probleme precum răspândirea
extremismului şi a terorismului”. Mai mult, Patriarhul

48
rus a participat şi la inaugurarea catedralei Uspensk40,
cea mai mare biserică ortodoxă din Asia Centrală, care
concretizează eforturile Bisericii ruse de a-şi menţine
influenţa în Kazahstan după prezența tot mai persistentă
a unor misionari romano-catolici şi protestanţi în nordul
țării, populat majoritar de ruşi41.

Radiografiind atent demersurile ROC observăm că

relațiile interconfesionale s-au aflat de asemenea pe lista
de priorități diplomatice ale Patriarhiei Moscovei și
Întregii Rusii. După o serie de fricțiuni considerabile
între Biserica Ortodoxă Rusă și Sfântul Scaun începând
din 2002, când Patriarhul Alexei al II-lea42 a
condamnat crearea de către Vatican a unei dioceze
catolice pentru teritoriul Rusiei, relațiile par să se fi
îmbunătățit considerabil după învestirea Patriarhului

40
Denumire identică cu aceea a Catedralei Ortodoxe Ruse din
capitala Finlandei, Helsinki.
41
Ofensiva diplomatică a Bisericii Ortodoxe Ruse în fostul spațiu
sovietic, http://adevarul.ro/international/in-lume/ofensiva-
diplomatica-bisericii-ortodoxe-ruse-fostul-spatiu-sovietic-
50ae72fe7c42d5a6639cd10f/index.html
42
Gabriela Ionita, The Heritage of the Patriarch Aleksey II, în
,,Cadran Politic”, nr. 62 (decembrie, 2008),
http://www.cadranpolitic.ro/?p=3767

49
Kirill. Deloc întâmplător, pe agenda noului patriarh s-a
aflat prioritar relația cu Biserica Creștină Romano-
Catolică din Polonia. Majoritatea polonezilor (adepți ai
romano-catolicismului), dar și cei un milion de
credincioși ai Bisericii Ortodoxe Poloneze Autocefale,
au fost martorii unui eveniment la care nu se așteptau,
când în august 2012, într-una din sălile somptuoase ale
Castelului Regal din Varșovia, Patriarhul Kirill, capul
Bisericii Ortodoxe a Rusiei, și Arhiepiscopul Jozef
Michalik, capul Bisericii Romano-Catolice Poloneze, s-
au rugat împreună pentru iertare și înțelegere. "Facem
apel la credincioși să se roage pentru iertarea
nedreptăților istorice și a tuturor relele comise de unul
împotriva altuia" a spus textual înaltul prelat polonez.
"Evenimentele din istoria noastră comună, de multe
ori dificile și tragice, uneori, renasc nemulțumiri și
acuzații care nu permit rănilor vechi să se vindece".
Memorandumul a fost deja comparat cu un alt eveniment
istoric din 1965 - Scrisoare de iertare a episcopilor
polonezi către omologii lor germani, care a deschis
drumul pentru o nouă eră a relațiilor dintre Polonia și
Germania, după ororile celui de al doilea război mondial.

50
Strânsa prietenie dintre Polonia și Germania se află în
prezent într-un contrast evident cu relațiile dintre
Varșovia și Moscova, care sunt încă minate de
neîncredere și sentimentul (destul de des întâlnit în
Polonia) că Rusia a făcut prea puțin pentru a-și ispăși și
a-i fi iertate greșelile istorice provocate națiunii
poloneze.

Tot pe același palier inter-confesional, Biserica

Catolică din Rusia, a preconizat o ”îmbunătățire
constantă în relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă” încă
de la finele anului 2012, după vizita la Moscova a
Cardinalului Kurt Koch, președintele Consiliului
Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor.
Cardinalul Koch a vizitat Rusia în perioada 14-19
decembrie 2012 și s-a întâlnit cu Patriarhul ortodox rus
Kirill și oficiali guvernamentali. Potrivit Monseniorului
Igor Kovalevsky, secretar-general al Conferinței
Episcopale a Rusiei: ”Relațiilor dintre catolici și
ortodocși s-au îmbunătățit simțitor în ultimii ani, iar
schimburile de opinii dintre reprezentanți de seamă ai
celor două culte sunt un pas spre consolidarea și

51
dezvoltarea acestor relații”. ”Avem acum mai multe
obiective comune, de la prevenirea persecuției
creștinilor din Orientul Mijlociu până la apărarea
valorile fundamentale ale civilizației contemporane”, a
spus Mons. Kovalevsky43 după vizita superiorului său,
menționând totuși că activitățile catolice continuă să fie
împiedicată în Rusia de ”mari probleme de corupție și
birocrație”.

Pe palierul relațiilor cu Biserica Catolică din Rusia

merită desigur menționat aportul diplomatic adus de
ROC pentru întâlnirea dintre președintele rus Vladimir
Putin și Papa Francis44 din noiembrie 2013. Aceasta a
fost prima întâlnire dintre liderul rus și noul Pontif, ales
după retragerea Papei Benedict al XVI-lea. Potrivit
serviciului de presă al Kremlinului, întâlnirea celor doi a
avut loc în sala Bibliotecii Vaticanului iar discuția a
durat un pic mai mult de o jumătate de oră. La finalul
întâlnirii, președintele Putin și Papa și-au oferit reciproc
mici cadouri. Potrivit site-ului administrației
43
http://www.therecord.com.au/news/world/catholic-orthodox-
ties-improve-significantly-in-russia-cardinal-says/
44
Визит в Ватикан, http://www.kremlin.ru/news/19697

52
prezidențiale ruse, Vladimir Putin i-a oferit liderului
spiritual de la Vatican o icoană cu Maica Domnului, iar
Papa i-a dăruit liderului politic de la Kremlin o majolică
înfățișând grădinile Vaticanului. De altfel, se pare că în
ciuda suspiciunii istorice a ortodocșilor ruși cu privire la
Sfântul Scaun, atitudinea față de Papa Francis este în
general pozitivă, iar acest aspect contează în strategiile
Patriarhiei ruse. Recent, pe 13 mai 2014, Patriarhul Kirill
i-a trimis o scrisoare Papei Francis, cu ocazia primei
aniversări a pontificatului său. În misiva dată publicității
de serviciul de presă al Patriarhiei de la Moscova se
menționează că ”Primul an al pontificatului
dumneavoastră a fost marcat de mari așteptări și
inițiative importante în cadrul Bisericii Romano-
Catolice. Eforturile depuse de Sanctitatea Voastră
pentru a spori mai distinct prezența valorilor
evanghelice în viața societății moderne au dat deja
roade bune. Grija Sanctității Voastre pentru suferinzi și
nevoiași amintește oamenilor despre datoria de dragoste
frățească și despre necesitatea de a demonstra, prin
fapte bune, solidaritate cu cei defavorizați. Anul trecut,
relațiile bilaterale dintre Biserica Ortodoxă Rusă și

53
Biserica Romano-Catolică s-au dezvoltat în continuare
în bune condiții”. ”Sunt bucuros să iau act despre nivelul
ridicat de înțelegere reciprocă și dorința ambelor părți de
a consolida cooperarea catolico- ortodoxă, în scopul de a
susține valorile spirituale și morale creștine în lumea
modernă, de a apăra pe cei asupriți și servi pe cei
apropiați nouă” se mai arată în scrisoarea de felicitare a
Patriarhului rus.45

În ceea ce privește relația cu adepții buddismului,

Biserica Ortodoxă Rusă (deși nu a inițiat vreun demers
diplomatic notabil privitor la liderul suprem al
buddiștilor tibetani Dalai-Lama și comunitățile similare
din afara Rusiei) s-a arătat mai puțin deranjată de
prezența acestora în cele câteva republici din Federația
Rusă46 în care credința majorității se clădește pe
învățăturile lui Buddha și ale succesorilor săi. Ba chiar,
potrivit Interfax, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii,

45
O declarație similară regăsim și din partea Papei Francis într-un
interviu (La Vanguardia) acordat după vizita la Ierusalim.
http://www.catholicnewsagency.com/news/pope-francis-
interview-with-la-vanguardia---full-text-45430/
46
A se vedea Anexa nr. 7

54
Kirill l-a invitat pe conducătorul spiritual al buddiștilor
din republica Tuva pentru a crea un consiliu inter-
religios budist-ortodox. Exprimându-și această dorință
într-o întâlnire din 2012 cu Kamba-Lama Tenzin
Tsultimom, patriarhul rus a remarcat că ”este necesară o
astfel de uniune la nivelul Federației Ruse, o uniune ce
va fi condusă de un consiliu inter-religios, care include
reprezentanți ai Ortodoxiei, Buddismului, Islamului și
Iudaism din Rusia47.” ”Reprezentanții diferitelor
confesiuni unele probleme și rezolvarea lor împreună
este întotdeauna mai ușor” - a mai declarat șeful
Bisericii Ortodoxe Ruse. Deși aprig prigonite pe timpul
regimului sovietic, ulterior după inițierea perestroikăi, un
număr mare de comunități buddiste au fost înregistrate
oficial sub egida Comitetului Central religioas a
buddiștilor din URSS.

Probabil întrebarea esențială (cel puțin până în

prezent) din zona instituțiilor religioase ale Federației
Ruse este: Când se va întâlni Patriarhul Kirill cu liderul

47
Acest Consiliu ce reunește cele patru religii recunoscute oficial de
Federația Rusă pe teritoriul său a fost înființat și funcționează deja.

55
de la Vatican ? Pentru că în timp ce afla în pelerinaj în
Țara Sfântă, unde l-a îmbrățișat pe Patriarhul Ecumenic
al Constantinopolului, Bartolomeu I, Papa Francis i-a
transmis conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse
disponibilitatea sa pentru o întâlnire, oriunde și oricând
va dori patriarhul rus. Mesajul a fost livrat de către
Mons. Massimo Palombella, director al Corului
Pontifical al Capelei Sixtine. Acesta s-a aflat la Moscova
cu ocazia aniversării a cinci ani de la întronarea
Patriarhului Kirill. În conformitate cu informațiile
apărute în mass media, mesajul Papei a fost transmis în
cadrul unei discuții private, la finalul concertului
Corului Capelei Sixtine în colaborare cu Corul Sinodal
al Patriarhiei Moscovei. Aceleași surse spun că
Patriarhul Kirill s-a limitat în răspunsul său la a
transmite ”mulțumiri” pentru 'mesaj și darul prețios la
aniversarea sa'. Potrivit unor surse din comunitatea
catolică din Moscova, calendarul de transmitere a
mesajului nu a fost aleator: el a venit exact în ziua când
Papa s-a întâlnit cu Patriarhul Bartolomeu, care vede
Patriarhia Moscovei ca pe un rival în lumea ortodoxă.
Diplomat desăvârșit, Papa a dorit să reitereze astfel

56
interesul său de a avea, de asemenea, relații bune și cu
Biserica Ortodoxă Rusă. Nu există nici o precizare
oficială încă dacă Patriarhul Kirill va accepta oferta
primită. Notăm, totuși că o zi mai târziu, la data de 28
mai, Patriarhul Kirill a vorbit despre o ”răcire” în
relațiile cu Vaticanul, generată de implicarea Bisericii
greco-catolice din Ukraina în protestele de la Kiev și
pozițiile politice adoptate, pe care patriarhul le-a
catalogat ca fiind ”rusofobice” și susținând că situația
din Ucraina aruncă o 'umbră foarte trist', pe relațiile cu
Sfântul Scaun.

2.2.5. Ortodoxie vs Islam

Dacă acceptăm, în acord cu cercetările

sociologice, importanța formatoare a religiei ca și
construct al conturării identității personale și sociale,
putem admite prin extrapolare că islamismul din Rusia
merită un subcapitol separat, fiind cea de-a doua religie
tradițională a țării ca număr de adepți48 și parte organică

48
Potrivit statisticilor guvernamentale, în anul 2007 aproximativ 6%
din populația FR se declarase de religie islamică. Cf. unui sondaj
VITSIOM, în 2010 procentul adepților Islamului nu depășea 8%.

57
din moștenirea istorică a Rusiei, parte a identității sale
naționale. În același timp însă Islamul reprezintă și un
izvor de îngrijorare pentru Biserica Ortodoxă Rusă, dar
mai ales o sursă de serioase acuze și dispute atunci când
se discută despre extremism în spațiul Federației Ruse.
Opinăm că deloc întâmplător și în strânsă legătură cu
politicile sociale de stat, adepții Islamului reușesc prin
afirmarea supremației identității lor religioase față de alte
forme de identitate socială să edifice o bază puternică de
identificare personală și de asociere colectivă, de unde și
îngrijorările și predicțiile uneori șocante privind
expansiunea uriașă a acestei religii.

Chiar dacă relația între Ortodoxie și Islam

continuă să fie una tensionată, trebuie să avem în vedere
că în prezent formele şi mijloacele diplomaţiei bisericeşti
s-au diversificat, datorită realităţilor şi provocărilor
venite dinspre diverși factori (uneori mai importanți
decât strict capacitatea de putere și influență a fiecăreia
dintre aceste religii). Raportat strict la relația dintre
Biserica Ortodoxă Rusă și reprezentanții comunităților
musulmane din Rusia putem menționa o serie de factori

58
care influențează radical dialogul interreligios precum:
dezvoltarea ecumenismului, redeschiderea dialogului
interreligios, tendinţa tot mai accentuată spre globalizare,
cultura națională, zone conflictuale sau cu conflicte
îngheţate, regiuni multietnice şi de pluralism religios,
etc. Aceşti factori determină şi o extensie a rolului
diplomaţiei bisericeşti, care nu mai ţine astfel numai de
spaţiul creştin, ci pătrunde şi în alte spaţii religioase, și
are nevoie de colaborare în scopul prevenirii unor
conflicte, a menţinerii păcii sau a pacificării unor zone
de conflict.49
Este posibil acest lucru în Federația Rusă ?
Observând atent situația economică, socială, politică,
putem opina că la douăzeci de ani de la destrămarea
Uniunii Sovietice, Caucazul de Nord – fieful Islamului
din Rusia - pare mai mult ca oricând un teritoriu al
teroarei. Exacerbarea tendinţelor separatiste însoţite de
conflictele inter-etnice şi creşterea indicelui de
islamizare au făcut ca în republicile Cecenia (oarecum
pacificată o perioadă), Inguşeţia şi Daghestan atentatele,

49
Maria Curtean, "Andrei Şaguna - întemeietor al diplomaţiei
bisericeşti în Transilvania", Revista Teologică, nr.4/2008, p.116-152

59
răpirile, asasinatele să facă parte din agenda fiecărei zile.
Până în prezent, autorităţile de la Moscova s-au dovedit
incapabile să găsească o soluţie viabilă de rezolvare a
situaţiei. Politica de forţă s-a dovedit ineficientă şi chiar
contraproductivă, ducând la crearea unei spirale a
violenţei. Necesitatea unei noi abordări şi a unei noi
strategii pentru ceea ce jurnaliştii au numit metaforic
„mormântul puterii Rusiei” se impunea cu prioritate.
Doar că nici abordările diplomatice nu au prea avut sorți
de izbândă, au înfierbântat mințile extremiștilor
naționaliști creștini iar găsirea unei soluţii definitive
pentru o zonă măcinată de conflicte interetnice cu
rădăcini istorice pare mai mult decât improbabilă. Apoi
desigur ne putem întreba: Cât de viabile pot fi
reformele economice și sociale într-o zonă în care
banii şi armele sunt la putere ? Sau mai exact cu ce
costuri o astfel de strategie ar avea şanse ? Dacă ar exista
o singură cauză a violenţei în această zonă, poate că o
cale spre normalitate ar fi mai uşor de găsit. Dar, la
ameninţările gherilei islamiste şi crimelor forţelor de
ordine comise în numele luptei antiteroriste, se adaugă
reglările de conturi mafiote şi tradiţia caucaziană de

60
„răzbunare a sângelui“. „Banditismul” în acest context
nu reprezintă în ochii populaţiei o crimă, ci mai degrabă
o chestiune de tradiţie şi obligaţie socială pentru bărbaţii
tineri, precum şi o formă de rezistenţă socială şi
naţională. La aceasta mai trebui adăugat faptul că
membri ai reţelelor teroriste internaţionale inspectează în
mod regulat grupările insurgente din aceste republici şi
le furnizează arme şi explozibil. În Caucazul agrar, lipsit
de industrie şi dependent de sprijinul Moscovei,
apartenenţa la gherilă a devenit o perspectivă de viitor
pentru mulţi tineri. Sau un mijloc de a scăpa de hărţuiala
poliţiei, care îi ridică şi uneori îi omoară pe cei bănuiţi de
simpatii islamiste, chiar dacă nu există dovezi ale
săvârşirii unei infracţiuni. Timur Akiev, analist al ONG-
ului Memorial din Nazran, susţine că ”Rusia ar fi greşit
când a lăsat forţele de ordine să pună capăt mişcării
separatiste cecene, fapt ce a făcut din ideologia
islamistă cel mai puternic element de coagulare
socială, exportat cu succes şi în republicile vecine”. De
fapt, principala cauză împotriva căreia nu poate lupta
nici Biserica și nici Guvernul este aceea că în Caucaz a
fi/a deveni fundamentalist islamic nu e o opțiune de

61
ideologie ci mai degrabă o opțiune dictată de nevoia de
surpraviețuire.50

Între timp, ideea de independenţă a micilor

republici caucaziene nordice s-a transformat într-un
proiect islamist al unui ”mare emirat” – Emiratul
Caucazian51 - proiect ce beneficiază de susținerea
logistică armată și ideologică a unor organizații
internaționale cu greutate în promovarea extremismului
și fundamentalismului islamic începând chiar cu Al-
Queda. Context în care, atât Vestul cât și Estul sunt de
acord că nu e nimic de negociat. Nici politic, și cu atât
mai puțin la nivel de diplomație religioasă.52 Anticipând
că, dacă situaţia continuă în trendul actual, Rusia s-ar
putea trezi fără Caucazul de Nord, Kremlinul a decis să
schimbe modul de abordare, primul semn fiind numirea
unui militar de carieră ca guvernator și însărcinat special

50
Calea spre „Mecca” resurselor energetice – strategii, provocări de
securitate și demersuri diplomatice (II), în Cadran Politic, nr. 89
(Ianuarie, 2013), http://www.cadranpolitic.ro/?p=4683
51
A se vedea Anexa nr. 8
52
Gabriela Ionita, ”Caucazul de Nord – politică de forță sau de
mediere”, în revista ”Cadran Politic”, nr. 70 (2010),
http://www.cadranpolitic.ro/?p=4029

62
în regiune, un indiciu asupra viitoarei atitudini a
Kremlinului față de insurgenții islamici din regiune. Cu
certitudine, Cecenia, Inguşetia şi Daghestan nu pot fi
separate, indiferent din ce unghi sau domeniu privim. O
viziune şi o politică unică de gestionare a situaţiei e
benefică şi chiar mai uşor de implementat. Aplicată
greşit însă va fi un catalizator important al tendinţelor
separatiste. În același timp, pe fundalul creşterii
numărului musulmanilor şi pe măsură ce prezenţa
acestora se face tot mai simţită, iar revendicările din
partea lor devin tot mai agresive, se înregistrează şi
procesul advers, de radicalizare a sentimentelor
religioase la ruşii ortodocşi. Deocamdată însă e prematur
de concluzionat.

2.3. Strategia de politică externă a

Federației Ruse
„Concepţia politicii externe a Federaţiei
Ruse” („Концепция внешней политики
Российской Федерации”) a fost gândită de strategii
Kremlinului având ca fundament doctrina eurasiatică.

63
 Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica
externă pe cinci mari linii directoare de acţiune: două din
ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele
mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au
ca ţintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat şi în principal
China, Orientul Apropiat şi fostele state ex-sovietice,
adică Vecinătatea Apropiată. Strategia de politică
externă a Rusiei din ultimele două decenii a utilizat un
instrument din recuzita hard-power (nu singurul, dar
acesta a fost utilizat preponderent) care s-a dovedit
redutabil: resursele şi politica energetică, mai multe
instrumente de soft-power (fără a avea însă o strategie
dedicată special acestei componente) şi două principii de
acţiune: unilateral şi multilateral. La nivel declarativ
oficialii Federaţiei Ruse susţin linia multilaterală în
luarea deciziilor. De altfel în conformitate cu
Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie
2009 adresată Consiliului Federației privind noul acord
UE – Rusia, Concepția de politică externă - principalul
document care reglementează politica internaţională a
statului rus - conţine prevederi clare în acest sens. Rusia

64
va clama necesitatea utilizării diplomației și a altor
instrumente soft-power, doar atâta timp acestea îi vor
asigura un rezultat pozitiv în atingerea obiectivelor
planificate. Dar în acelaşi timp putem observa că
utilizarea multilateralismului în relaţiile diplomatice de
către Federaţia Rusă este mai degrabă un principiu
opţional. De fiecare dată când interesul naţional al Rusiei
va necesita aplicarea unor metode de acţiune unilaterală,
aceasta nu va ezita să se exprime unilateral și să utilizeze
resursele și instrumentele de tip hard-power, lucru
demonstrat în cadrul conflictului ruso-georgian din luna
august 2008 sau a celor mai recente din Ucraina.
Exemple pot fi mai multe (mai ales privind politica
energetică şi relaţiile cu UE), cele amintite fiind doar
cele mai vizibile. În concluzie, putem să observăm cum
politica externă rusă are ca principiu oficial
multilateralismul, dar neoficial acţionează unilateral şi
asta deoarece interesul naţional (în viziunea
conducătorilor săi) nu are (ne)voie să cunoască o limită
dintre cele două principii antagonice. Trebuie doar să ne
reamintim că în ianuarie 2002, ministrul de externe al
Federației Ruse de la acea vreme, Igor Ivanov, susținea

65
că ”Rusia actuală este complet diferită de toate Rusiile
care s-au succedat de-a lungul timpului” (făcând
referire la granițele, vecinătățile, percepția
internațională) și recomanda ieșirea politicii externe a
Rusiei din paradigma sovietică, evitarea capcanelor
leninismului și trecerea la o strategie pragmatică menită
să revigoreze identitatea națională, valorile ortodoxiei și
să vizeze strict interesul național.53 Desigur, experții
politici, economici și militari arondați spațiului Estic, în
speță Federația Rusă și Comunitatea Statelor
Independente s-au tot întrebat în ultimele două decenii
dacă Rusia chiar este capabilă să-și depășească greșelile
trecutului și să construiască o abordare a relațiilor sale
internaționale în care să împace două atribute esențiale:
inovația și continuitatea.
Pentru a înţelege principalele direcţii în care
Federaţia Rusă a evoluat în plan extern trebuie să ne
racordăm și la planul intern, deoarece Kremlinul își
măsoară succesul ”campaniilor externe” prin ochii
rușilor de rând iar oficialii ruşi evită să facă vocalize în

53
”Perspective în politica externă a Rusiei”, ed. Perspective
Management, 2014, SmashWords Edition, p. 38

66
plan extern despre orice fel de principiu ideologic care
prin extensie le-ar putea dăuna implicit la ei acasă. De la
reconstrucţia unei ţări aflate în colaps economic până la
reaşezarea sa la masa marilor decidenţi politici în calitate
de putere (necontestată din punct de vedere regional, și
cu aspiraţii certe de putere mondială), Kremlinul a mizat
continuu pe susţinerea populară generată de un anume
tip de cultură tributară nostalgic măreţiei imperiului de la
Răsărit. Remarcam în timpul campaniei electorale din
2012 că ideologia interesului naţional, care trebuie să fie
realizat cu orice preț, indiferent de relaţia cu partenerul
sau rivalul, va reveni în forţă în actualul mandat al lui
Vladimir Putin54, iar evenimentele din Ucraina au
demonstrat cu prisosință acest fapt. E bine de reţinut că
atari concepte de tip democraţia suverană şi verticala
puterii au fost create în laboratoarele Kremlinului şi
acceptate de comunitatea internaţională tacit, aşa cum se
acceptă falimentul controlat al greilor de pe Wall Street.
Rusia post-sovietică se dovedește prea mare pentru a fi

54
Vladimir Putin, Россия и меняющийся мир,
http://putin2012.ru/#article-7

67
cucerită și – în contextul globalizării - prea mare pentru a
fi pedepsită sau lăsată să cadă, recentele sancțiuni ale
comunității internaționale împotriva Rusiei ca răspuns la
criza din Ucraina fiind cea mai bună dovadă în acest
sens.
La începutul anului 2013 pe site-ul oficial al
Ministerului rus de Externe a fost publicat un document
important menit să indice priorităţile de politică externă
și strategia națională de securitate până în 2020:
„Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse”
(„Концепция внешней политики Российской
Федерации”55). Chiar și după o scurtă parcurgere în
diagonală a acestui document, putem observa că strategia
de politică externă a Kremlinului a fost gândită având ca
fundament doctrina eurasiatică. Conform ”Concepției”
avizate de președintele Vladimir Putin, ”accelerare
rapidă a schimbărilor geopolitice la nivel mondial, în

55
Концепция внешней политики Российской Федерации (далее
- Концепция) представляет собой систему взглядов на базовые
принципы, приоритетные направления, цели и задачи
внешнеполитической деятельности Российской Федерации
http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/6D84DDEDEDBF7DA644257B1600
51BF7F

68
primul deceniu al secolului XXI, precum și
consolidarea noilor tendințe ce caracterizează
dezvoltarea statelor și comunităților la nivel mondial,
necesită o nouă privire asupra domeniile-cheie apte de
a schimba rapid situația în lume, dar și o reconsiderare
a priorităților politicii externe a Rusiei în acord cu o
crescută responsabilitate a sa privind modelarea
agendei internaționale și sistemul-cadru internațional
în integralitatea sa”.56

Atenția strategilor Kremlinului s-a concentrat

prioritar pe îndeplinirea principalelor obiective ale
strategiei de securitate națională – adică asigurarea
securității individului, societății și a statului – astfel că
eforturile principale ale politicii externe ar trebui să se
concentreze pe atingerea următoarelor ținte:

 asigurarea securității naționale, păstrarea și

consolidarea suveranității și integrității teritoriale,
prin intermediul unei poziții de top între statele cu
autoritate puternică în cadrul comunității mondiale;

56
Idem doc. cit.

69
 pentru a asigura cel mai bine interesele Federației
Ruse, aceasta trebuie să devină unul dintre centrele
cele mai influente și competitive ale lumii moderne;
 crearea condițiilor externe favorabile pentru o
creștere durabilă și dinamică a economiei rusești
prin re-tehnologizarea și modernizarea
infrastructurii de stat și dezvoltare prin inovare,
îmbunătățirea calității vieții, consolidarea statului
de drept și a instituțiilor democratice, punerea în
aplicare a drepturilor și libertăților omului;
 implementarea unor politici de promovare activă
și de consolidare a păcii, securității și stabilității
mondiale, în scopul de a promova un sistem al
relațiilor internaționale echitabil și democratic,
bazat pe principiile de acțiune colectivă în
rezolvarea problemelor comunității globale, statul
de drept internațional, bazat în primul rând pe
dispozițiile Cartei ONU, precum și egalitate și
parteneriate între statele cu un rol central de
coordonare al ONU ca organizație-cheie care
reglementează relațiile internaționale;

70
 promovarea unor relații de bună înțelegere cu
țările vecine, pentru a elimina conflictele existente
sau a preveni apariția unor noi tensiuni și conflicte
în regiunile învecinate Federației Ruse;
 dezvoltarea relațiilor bilaterale și multilaterale,
reciproc avantajoase și de parteneriat egal cu statele
străine, asociații internaționale, organizații și
forumurile internaționale pe baza principiilor de
respect al independenței și suveranității,
pragmatism, transparență, abordare multilaterală,
predictibilitate, urmărirea non-conflictuală a
priorităților naționale. Mai precizează documentul
semnat de președintele Putin în chiar prima zi a
noului său mandat (analiștii considerând acesta un
semnal că președintele rus acordă o importanță de
top noii strategii) că politica externă a Rusiei va
pune accent pe implementarea unei largi cooperări
internaționale realizată pe baze nediscriminatorii,
promovarea unei rețele flexibile de alianțe cu o
participare activă din partea Rusiei;
 în ceea ce privește consolidarea comerțului și
poziția economică a Rusiei în sistemul economic

71
 mondial, noua ”Concepție” de politică externă
mizează pe sprijin diplomatic pentru interesele
operatorilor economici naționali în străinătate și
promovarea non-discriminatorie a bunurilor de
consum și serviciilor investitorilor din Rusia,
investiții pe domenii-cheie (petrol, gaze, finanțe,
energie nucleară), precum și utilizarea capacităților
organizațiilor economice și financiare
internaționale și regionale în scopul realizării
acestor investiții în parametrii vizați de Rusia;
 de asemenea, extrem de important pentru
evenimentele recente din Ucraina și pentru posibile
evenimente ce vor surveni ulterior, Rusia se
angajează să asigure o protecție completă a
drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor
și compatrioților ruși care trăiesc în străinătate,
stabilindu-se în diferite formate internaționale
abordări ruse referitoare la protecția drepturilor
omului, drepturilor minorităților etc;
 în continuarea obiectivelor privind componenta
soft-power a strategiei de politică externă, Rusia
vizează extinderea și consolidarea limbii ruse în

72
 lume, popularizarea realizărilor culturale ale
popoarelor din Rusia, consolidarea diasporei ruse
în străinătate; guvernul rus va propune programe și
măsuri eficiente, destinate să promoveze un dialog
constructiv și de parteneriat între civilizația rusă și
civilizațiile orientale sau occidentale, în scopul de a
consolida un acord comun și o mai bună
percepere și înțelegere între diferite culturi și
religii.

Ce putem observa din analiza acestor obiective ? După

cum a precizat chiar Vladimir Putin în cadrul reuniunii
Consiliului de Securitate al Federației Ruse (18
februarie 2013), ”principiile de bază ale politicii
externe ruse rămân neschimbate”. Acest lucru
înseamnă în primul rând deschidere, predictibilitate,
pragmatism, și concentrarea demersurilor în plan extern
pe apărarea intereselor naționale, desigur, pe cât posibil
fără a genera conflicte. Cu alte cuvinte, Rusia este în
continuare interesată mai degrabă de crearea unor
condiții favorabile pentru punerea în aplicare a sarcinilor
de dezvoltare internă, precum și rezolvarea problemelor

73
sociale și economice. ”În mod evident, rolul dominant
în demersurile noastre le revine reprezentanților Rusiei
în cadrul organismelor comunității internaționale.” - a
adăugat președintele rus.

Referindu-se la diferențele dintre documentul din 2013

și cel anterior (din 2008), analistul Feodor Lukianov
observă că noua concepție se concentrează mult mai
mult asupra conceptului de "identitate națională". Iar
definirea acestei identități depinde în mare măsură de
securitatea globală de astăzi, sau mai exact de lipsa
acestei securități ca urmare firească a lipsei de raportare
la valorile umane și spirituale tradiționale. Sau cum ar
spune Aleksandr Dughin, imaginea identitară a Rusiei se
construiește și prin raportare la liberalismul Occidental,
aflat în cădere liberă, care pentru a se reinventa are
nevoie de un dușman. Iar cel mai credibil dușman nu
poate fi decât Rusia, crede profesorul Dughin.
Documentul din 2013 subliniază în mod direct faptul că
lumea este un loc de interacțiune și, eventual, coliziune
și concurență între diferitele identități naționale. Acest
lucru, în opinia mea, distinge abordarea actuală a

74
politicii externe ruse de ceea ce fusese definit anterior
(mai exact în mandatul prezidențial al lui Dmitry
Medvedev), când valorile neo-liberale nu păreau atât de
antagonice cu reperele societății moderne din Rusia.
Mare parte din cele două decenii post-sovietice,
diplomația rusă, autoritățile ruse, chiar Biserica rusă s-au
concentrat pe pragmatism: cât mai puțin posibil
ideologie, cât mai mult posibil scopuri și interese
specifice. Acum, există unele abordări ce se cer
regândite, reformulate, iar aceasta s-a văzut deja în
atitudinea și poziționarea Kremlinului (la unison cu
Biserica) privind interzicerea propagandei homosexuale.
Cardinalii gri ai Kremlinului par să fi ajuns la concluzia
că pragmatismul este important, dar fără asocierea sa cu
repere morale/spirituale, baza ideologică a politicii
interne și externe nu se poate dezvolta. Iar fără ideologie
(resursă soft-power), susținerea din partea populației
tinde încet-încet spre limita de jos. În mod evident,
problema definirii identității naționale a rușilor pornind
de la principii specifice este departe de o completă
creionare, însă în mod cert ideologia naționalistă se

75
asociază în mod curent în Rusia trendului crescător de
susținere populară57.
În altă ordine de idei, noua strategie de politică
externă a atras atenția a numeroși analiști și experți din
domeniu prin introducerea conceptului de soft power,
care de fapt este o proiectie a propriei identități în alte
țări și în relațiile bilaterale și multilaterale cu restul
lumii. O astfel de atenție considerabilă acordată
resurselor și instrumentelor soft-power pare de natură să
furnizez o serie de dovezi indirecte că Rusia
intenționează să-și revizuiască tezaurul ideologic și
moral, în scopul de a se constitui ca o alternativă
sănătoasă la valorile de piață ale consumerismului
mondial. Desigur, aceasta nu exclude faptul că
diplomația rusă, așa cum este exprimat în documentul
menționat, va continua să lucreze în mod activ la
promovarea intereselor economice naționale ruse. Mai
ales într-un mediu în care se ițește riscul unui război

57
Propaganda naționalistă asociată evenimentelor din Ucraina i-au
adus președintelui Putin un rating de popularitate de peste 80%, o
cifră șocantă pentru liderii vestici care nu ating astfel de procente
de rating nici atunci când își încep mandatele, nicidecum după un
deceniu și jumătate de prezență în viața politică.

76
major (probabilitatea este mai ales de a avea mai multe
focare de confruntare, generate de lupta pentru accesul la
resursele energetice).58 O consecință logică ce rezultă din
asumarea acestei optiuni tactice este aceea că Rusia
percepe sistemul său tradițional de valori ca fiind de
importanță primordială iar pe cel de alianțe (BRICS,
Uniunea Vamală) ca fiind secundar în raport cu
imperativul afirmarii neîngrădite a libertății sale de
acțiune. Mai mult, evenimentele din Ucraina arată că
Rusia preferă să opteze pentru acțiuni unilaterale în fața
noilor amenințări, care maximizeaza libertatea sa de
acțiune și minimalizează input-ul constrângător al
aliațelor.

58
Федор Лукьянов, главный редактор журнала "Россия в
глобальной политике", в "Российская газета" - Федеральный
выпуск №6010 (34)

77
 2.3.1 Biserica Ortodoxă Rusă –
jucător politic și agent de PR al
Kremlinului

Încă din perioada regimului Elțîn, dar mai ales

după venirea lui Putin la putere, elita rusă a mizat pe o
cooperare cu Biserica Ortodoxă Rusă pentru promovarea
valorilor sale culturale ca alternativă la ideile de
democraţie occidentale. Chiar Patriarhul rus Aleksei al
II-lea susținea că Rusia este o civilizaţie unică și morală
care în acord și susținută de Bisericile locale surori ar
trebui să se opună civilizaţiei vestice şi valorilor sale
perisabile, idee unde regretatul ierarh se întâlnește cu
viziunea profesorului Dughin ce promovează lupta
împotriva liberalismului nihilist și decadent al
Occidentului59. Este un adevăr arhicunoscut și acceptat

59
Aleksandr Dughin, ”Liberalismul înseamnă lupta împotriva
tuturor formelor de identitate colectivă, împotriva tuturor tipurilor
de valori, proiecte, strategii, scopuri, finalităţi şi aşa mai departe,
orice ar aparţine colectivului, cel puţin ne-individualist. De aceea,
unul din cei mai importanţi teoreticieni ai liberalismului, Karl Popper
(urmându-l pe F. v. Hayek) a stabilit în importanta sa carte
“Societatea deschisă şi duşmanii săi”, considerată de G. Soros ca
Biblia sa personală) că liberalii trebuie să lupte împotriva oricărei
ideologii sau filosofii politice (de la Platon şi Aristotel la Marx şi
Hegel) care ar propune societăţii omeneşti vreun scop comun, vreo

78
că Biserica Ortodoxă Rusă s-a evidențiat în timp ca un
agent ideologic și electoral redutabil al puterii (deși,
conform prevederilor legale în Federația Rusă, Biserica
este independentă de puterea statală). Astfel că intenția
ROC de a deveni și un jucător politic de a cărui opinie
trebuie să se țină cont nu pare a fi decât un pas firesc în
ascensiunea sa. Unul din ce în ce mai vizibil60. Și unul

valoare comună, vreun sens comun”. – extras din volumul ”A patra

teorie politică”, http://www.4pt.su/ro/content/razboiul-impotriva-
rusiei-dimensiunea-sa-ideologica#sthash.APtY7ZBa.dpuf
60
Potrivit corespondentei la Moscova a publicației Power&Politic
World, Tatiana Jukova: ”De fapt, în ultimii ani Biserica Ortodoxă din
Rusia se bucură numai de victorii obținute una după alta. Întronizat
în 2009, Patriarhul Chiril a reușit să se impună nu numai în ochii
enoriașilor BORuse, dar și în peisajul politicii ruse, secătuit de seceta
regimului putinist, sub care partidele de mucava doar jucau roluri
prescrise de regizorii de la Kremlin, fără să aiba grijă de chestiuni de
ideologie sau interesele societății. Neutră față de institutiile statului
până în anul 2011, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în jocul politic în
februarie acel an. Atunci la Soborul Arhieresc ea și-a schimbat
doctrina socială, permițându-și să scrie acolo: “dacă puterea îi
forțează pe creștinii ortodocși să se lepede de Hristos și Biserica lui,
sau îi îndeamnă spre fapte păcătoase, dăunatoare sufletului,
Biserica trebuie să refuze statului supunerea”. Și nu numai atât: “în
cazul în care autoritățile devenite păcătoase nu vor asculta”,
biserica își rezervă dreptul să-i cheme pe cetățenii Rusiei la acte de
nesupunere civilă și la “exercitarea mecanismelor de democratie
directă pentru schimbarea legislației sau pentru revizuirea
hotărârilor autorităților”. - http://powerpolitics.ro/ispita-
patriarhului/

79
nu neapărat agreat de Kremlin, chiar dacă nu reprezintă
un secret că Patriarhul Kirill este de mult timp un aliat
politic al lui Putin, încă dinainte de a ajunge în fruntea
înalților ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. De altfel,
suportul necondiționat acordat președintelui Putin a fost
unul dintre motivele pentru care membrele formației
punk Pussy Riot au demonstrat în biserică. (Interesant de
reținut că după unele declarații ale Patriarhului Kirill
privind intenția ROC de a se implica într-un mod cu mult
mai decisiv în politica Rusiei, președintele Putin a
format, de asemenea, o alianță cu unul dintre cei doi
rabini-șefi ai Rusiei, Berel Lazar, favorizându-l contra
rivalului său, Adolf Shayevich)61. Deși Rusia nu are o
populație religioasă foarte mare, acesta este încă un
segment foarte puternic al societății și o parte solidă de
bază a lui Putin. Ca atare, dincolo de alarmismul excesiv
al formulării, este perfect justificabil că liderul Bisericii
Ortodoxe Ruse “a avertizat“ guvernele occidentale

61
Deși religia iudaică nu deține un număr mare de credincioși, după
experiența celor 60.000 de manifestanți prezenți în stradă la
Moscova la cererea Patriarhiei ca suport pentru condamnarea
Pussy Riot, Kremlinul pare că i-a în calcul preventiv și variante de
rezervă.

80
împotriva legalizării căsătoriilor între persoane de același
sex, ceea ce el a numit un semn că “se apropie sfârșitul
lumii“. Dar iată și informațiile apărute în mass-media
rusă și în numeroase publicații externe ulterior62, ce au
titrat masiv pe headline faptul că Patriarhul Kirill a
declarat în timpul slujbei religioase de duminică de la
catedrala mare din Moscova că inițiativele recente dintr-
o serie de țări pentru a legaliza căsătoriile de același sex
‘este un simptom periculos și apocaliptic’, care nu ar
trebui să se răspândească în Rusia cea mesianic creștină.

Până aici lucrurile par a fi în normalul cotidian al

vremurilor actuale, mai ales într-o țară în care populația
s-a obișnuit deja să primească zilnic știri despre diferite
luări de poziție ale capilor Bisericii, ca parte a
propagandei religioase făcute cu acordul tacit al
conducerii statului. Totuși, un observator atent poate
remarca faptul că astfel de acțiuni fac parte dintr-un
puzzle cu mult mai mare, adică mai exact dintr-o

62
Liderul ortodox al Rusiei condamnă căsătoriile homosexuale și
atenționează asupra Apocalipsei, Ria Novosti,
http://en.ria.ru/russia/20130721/182351608/Russian-Orthodox-
Leader-Condemns-Gay-Marriages-Warns-of-Apocalypse.html

81
strategie de promovare a Moscovei ca un pol de putere a
credinței ortodoxe. De ce afirmăm acesta ? Deoarece
concomitent cu declarațiile înaltului prelat, presa din
Rusia a readus în atenția publicului “legăturile spirituale
de netăgăduit“ ale liderului de la Kremlin, Vladimir
Putin, cu Ortodoxia – mai exact după difuzarea de către
televiziunea de stat a filmului documentar A doua
creștinare a Rusiei, film realizat cu finanțare
guvernamentală. Din care aflăm cum liderul ”numărul 1”
al politicii rusești post-sovietice a fost botezat pe ascuns
de mama sa63, fără știința tatălui, pentru a nu-i periclita
acestuia din urmă cariera profesională – un gest normal
pentru o mamă credincioasă dar și de o fenomenală
intuiție am zice, de vreme ce peste mai bine de cinci
decenii acesta se dovedește util fiului creștinat! Și
implicit diplomației ortodoxe, putem opina, informația
fiind preluat în main-stream de numeroase site-uri
religioase de pe întreg mapamondul. Am optat pentru
utilizarea lui a readus deoarece în esență nu se întrevede

63
Putin a fost botezat în copilărie fără știrea tatălui său,
http://www.mk.ru/politics/russia/news/2013/07/22/887746-putin-
byil-kreschen-v-detstve-vtayne-ot-ottsa.html

82
nici o dezvăluire-bombă (cum au titrat chiar unii dintre
reprezentanții presei din România), informația fiind
publică încă de la apariția volumului
biografic/propagandistic “La persoana întâi. Convorbiri
cu Vladimir Putin“ cu vreun deceniu și ceva în urmă.
Filmul și dezbaterea din mediu virtual ce a urmat nu au
fost întâmplătoare însă, ci au avut un rol pregătitor
pentru un alt eveniment de pe agenda Kremlinului și
Patriarhiei.
Evenimentul vizat de pregătirea mediatică fiind, potrivit
comunicatului de pe site-ul prezidențial, întâlnirea
președintelui rus cu liderii Bisericilor Creștin-Ortodoxe
la nivel mondial: ”Capul Bisericii Ortodoxe Ruse,
Patriarhul Kirill și șeful statului, Vladimir Putin s-au
întâlni pe 25 iulie 201364 (în cadrul evenimentelor
destinate sărbătoririi Sf. Cneaz Vladimir și a 1025 de ani
de la creștinarea rușilor65) cu lideri și înalți prelați ai 15
patriarhii și biserici ortodoxe din întreaga lume
(Patriarhia Constantinopolului și a întregii Africi,
Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Rusiei, Georgiei,

64
http://eng.kremlin.ru/news/5753
65
http://www.patriarchia.ru/db/text/3119049.html

83
Serbiei, României, Bulgariei, Ciprului, Poloniei, la care
se mai adaugă Cehia, Slovacia, Grecia și Biserica
Ortodoxă Rusă din America)”. După un calcul simplu și
având în minte puterea de influență pe care selecta
adunare o are asupra credincioșilor din fiecare din aceste
țări, putem conchide că în calitate de ”stat mesianic și
vajnic protector al valorilor creștinătății ortodoxe”,
Federația Rusă tocmai a dat lovitura printr-o companie
de PR cu un total de vreo 227 milioane de potențiali
clienți a.k.a. enoriași bine-credincioși pe un areal deloc
de neglijat. Drept pentru care, deși aflat în competiție
inegală cu acțiunile Papei Francisc – aflat în vizită în
Brazilia la momentul respectiv – sau cu ale liderului
tibetan al Budhismului, Dalai Lama – aflat în vizită în
SUA, tandemul bicefal (asemeni vulturului heraldic)
Vladimir Putin & Patriarhul Kirill își adjudecă laurii
pentru cea mai eficientă și ad-hoc constituită echipă de
promotori ai geopoliticii ortodoxiei. Cărora Vladimir
Putin le-a reamintit că Rusia este o mare putere tocmai
datorită loialității sale față de Creștinism, și din această
cauză se simte datoare și îndreptățită să fie un lider al

84
noilor cruciade împotriva necredincioșilor și decadenței
Occidentului.66
Câteva ore mai târziu, Putin a reiterat ideea
menționată anterior în mesajul adresat participanților la
Ceremoniile aniversare din Piața Roșie: “Adoptarea
Creștinismului a fost un punct de referință pentru
soarta țării noastre, au făcut ca Rusia să fie o parte
inseparabilă a civilizației creștine și au ajutat-o să
devină una din cele mai mari puteri din lume”.
”Ortodoxia este cea care a dat Rusiei puterea
impetuoasă de dezvoltare a culturii și educației” a spus
Putin. Apoi președintele rus nu a ratat ocazia de a lăuda
rolul Bisericii Ortodoxe Ruse pentru dezvoltarea unui
dialog constructiv în cadrul colaborării internaționale cu
toate celelalte Biserici ortodoxe din lume și promovarea
culturii și limbii ruse ca parte integrantă a demersurilor
sale diplomatice. La rândul său, Patriarhul Kirill, prezent
la deschiderea Ceremoniilor aniversare a subliniat în
discursul său că în ciuda faptului că rușii, ucrainenii și

66
Christianity Made Russia Great World Power – Putin, 25 iulie
2013, http://en.ria.ru/russia/20130725/182424969/Christianity-
Made-Russia-Great-World-Power--Putin.html

85
bielorușii trăiesc astăzi în țări diferite, ei rămân uniți în
marea familie a națiunilor slave datorită moștenirii lor
spirituale comune.
În replică la demersurile Bisericii Ortodoxe Ruse
privind cooperarea cu Bisericile din Balcanii de Sud și
de Vest (previzibil, în acest areal cea mai bună fiind
relația cu Biserica Creștin-Ortodoxă din Serbia, urmată
de cea a Bulgariei), Nikolai Mitrokhin – cercetător în
cadrul Institutului pentru Studii Europene al Universității
din Bremen (Germania) susține că oriunde în lume
clasele dominante, pentru a-și asigura puterea asupra
națiunilor pe care le guvernează fără a fi nevoite să
folosească forța, apelează la parteneriate cu instituțiile
religioase. ”E un tip de «soft-power» care nu este
costisitor și chiar funcționează”, subliniază expertul
ruso-german, deoarece Biserica poate obține
consimțământul populației fiind în multe state est-
europene un depozitar important (alături de armată) al
încrederii maselor largi. În Rusia, Biserica Ortodoxă

86
deține și o atare "hegemonie culturală"67 privind liniile
directoare ale conștiinței naționale. Dar aceasta nu e tot,
consideră Mitrokhin. Pe parcursul ultimului deceniu,
grupurile de siloviki din Rusia lui Putin au oferit un
exemplu de manual despre punerea în practică a ideii de
contrapunere a Rusiei ortodoxe și morale Occidentului
tarat, idee care a câștigat recent popularitate tot mai mare
în rândul rușilor din clasa de mijloc.68

De asemenea, translând pe un alt palier - dar nu

mai puțin important în contextul acestei lucrării -
Mitrokhin vorbește în articolul său despre o
”contrarevoluție culturală” persuasivă, pe parcursul
ultimului deceniu, a celor ce au preluat puterea în Rusia.
Aceștia au lucrat eficient pentru a devaloriza în mod
sistematic și compromite valorile liberale, standardele și
instituții occidentale - valori care au beneficiat de un
sprijin public masiv la începutul anilor 1990, pentru a le

67
N. Mitrokhin face trimitere la conceptul ”hegemoniei culturale”
inițiat de teoreticianul politic italian Antonio Gramsci.
68
Nikolay Mitrokhin, ”About certain structural problems of
contemporary Russia”, în Global Foreign Affairs , nr. 1/ 2009, pag.
211-217.

87
înlocui ulterior cu o ideologie de extremă dreapta,
conservatoare și național-izolaționistă. Principalele
instrumente ale acestei ”contrarevoluții”: rețelele
naționale de televiziune și media scrisă controlate de
stat, intelectualii pro-Kremlin, Biserica Ortodoxă Rusă și
ceea ce s-ar putea numi eronat societate civilă (grupurile
publice pseudo-independente, instituții non-
guvernamentale finanțate de grupurile de interese
arondate Kremlinului și organizațiile de tineret –
pepinierele partidelor politice69). În același timp,
platformele mass-media de tip audio-video din Rusia s-
au umplut cu sute de filme, seriale, documentare și știri
cu privire la modul în care patriotismul soldaților
sovietici a contribuit decisiv la victoria împotriva
nazismului în cel de-al doilea război mondial.70 Pe locul

69
În fapt un mediu propice dezvoltării naționalismului extremist,
cum a fost cazul organizației de tineret a partidului Rusia Unită,
Nashi, înființată de Vladislav Surkov în 2005 și desființată –
suspendată pentru reformare - în 2012 din cauza acțiunilor
radicalilor extremiști.
http://www.themoscowtimes.com/news/article/kremlin-backs-
youth-politics-with-reformed-nashi/475374.html
70
Great Patriotic War reprezintă, de asemenea, o importantă sursă
de clamare a unității și solidarității dintre ruși și națiunile din fostul

88
secund se află filmele și documentarele cu tematică
religioasă, ilustrând tradiția creștin-ortodoxă a Rusiei,
dar scenele de factură religoasă sunt omniprezente în
majoritatea filmelor ruse contemporane, de la renumitele
blockbuster de acțiune ale greilor Nikita Mihalkov și
Fedor Bondarciuk până la serialele de televiziune
produse pe bandă rulantă de casele de producție din
Rusia.
Revenind la parteneriatul dintre Biserică și
puterea politică, considerăm util de notat că pe 27
noiembrie 2007, cu ocazia unei întâlniri cu președintele
Consiliului Internațional privind Cooperarea între
Organizațiile Religioase, Patriarhul Kirill a evocat în
două rânduri bunele relații de cooperare dintre Biserica
Ortodoxă Rusă, Ministerul Afacerilor Externe și
Cabinetul Primarului din Primăria Moscovei, cu scopul
de promovare și implemetare a politicilor
guvernamentale destinate membrilor diasporei ruse dar și

spațiu sovietic, invocată în procente comparativ egale atât de

sistemul politic cât și de Biserică.

89
cetățenilor altor națiuni.71 Unul din domeniile pe care
care Patriarhul le-a menționat ca fiind de succes în cadrul
acestei colaborări inter-instituționale este programul
desfășurat de Fundația Rusky Mir de promovare a
culturii și limbii ruse72, instituție care are deschise în
România două Centre (București și Cluj) de promovare a
culturii, limbii și valorilor Rusiei – cu un accent
important pe ideologia de tip religios ca punte de unitate
între români și ruși. Acestor două centre li se adaugă un
al treilea deschis recent de Asociația Rosatrudnicestva ca
urmare a unui parteneriat la nivel guvernamental.

2.4. Ortodoxie și naționalism –

binomul de aur al geopoliticii
Matrioșkăi
71
Speech by Head of the Department for External Church Relations
Metropolitan Kirill of Smolensk and Kaliningrad, at the meeting of
the Presidential Council for Cooperation with Religious
Organizations (Moscow, November 27, 2007).
http://www.mospat.ru/index.php?page=38903
72
Зарубежные учреждения Московского Патриархата -
http://karta.patriarchia.ru/

90
 ”Rusia lui Dughin nu se suprapune peste Rusia lui
Dostoievski și nici nu-și propune acest lucru”

”Naționalismul religios, alături de flagelul

etnocraţiei, nu este doar o distorsionare flagrantă a

teologiei ortodoxe, ci o contrazicere directă a ei”

Evaluând legătura dintre cele două concepte, se

impun cu prioritate câteva observații. Astfel, în timpul
Războiului Rece, naționalismul, ca factor determinant al
schimbării, a înregistrat un evident declin printre
teoreticienii științelor politice și istorici. Resurgența
naționalismului, după prăbușirea Uniunii Sovietice, cu
toate acestea, a solicitat o reconsiderare a paradigmei.
Noile abordări ale teoriilor naționalismului au
generat o resetare a valorilor ortodoxiei. Acestea au în
vedere rolul naționalismului ca forță motrice a
schimbării, generatoare de evenimente istorice în plan
regional și global, un rol care reflectă aranjamentele și

91
angajamentele istorice, politice și culturale tot mai
complexe la acest început de secol XXI.73

Totuși spre deosebire de credință – în speță

ortodoxia – care este accesibilă tuturor și are un caracter
mai general, teoreticienii consideră că ideile
naționalismului iau naștere în cercurile elitelor
intelectuale sau politice, și abia ulterior sunt implantate
în mintea maleabilă a maselor largi prin intermediul
propagandei și îndoctrinare (vezi studiile publicate de
Smith 1971; Gellner 1983; Hroch 1985; Kedourie
1998;)74. O variantă a acestei teze este omniprezentă în
abordările actuale prin caracterizarea naționalismului
drept un fenomen exclusiv destinat sferei publice, asociat
cu instituțiile de stat, partide politice, mișcări sociale și
altele asemenea. O teologie ortodoxă cu privire la
naţiune şi naţionalism este relativ recentă. Ea a apărut în
perioada interbelică o dată cu cristalizarea statelor
naţionale şi puternica afirmare a mişcărilor naţionaliste
din Europa. La un nivel mai specific al acestei discuții,
73
Slobodan Drakulic, Trevor W. Harrison, ”Împotriva Ortodoxiei.
Studii de caz”, ed. UBC-Vancouver-Toronto, 2011, p. 13
74
Ibidem, op. cit., p. 46

92
pentru justificarea ideilor euroasianismului, Aleksander
Dughin a apelat la o construcție ideologică având drept
fundament ortodoxia și naționalismul deoarece acestea
se pliau cel mai bine pe mentalități adând înrădăcinate în
mentalul și subconștientul colectiv al rușilor.

Este puțin probabil ca mult mediatizatul învățat

rus să nu fi observat că face un deserviciu ortodoxiei
autentice, care nu poate fi partinică și nu poate favoriza o
națiune în detrimentul altora. Însă acest aspect e mai
puțin important, deoarece Rusia lui Dughin nu se
suprapune peste Rusia lui Dostoievski și nici nu-și
propune acest lucru. Eurasianismul e o ideologie
eminamente politică prin care Moscova, cu acceptul tacit
al Bisericii, își justifică dorința pragmatică de a fi un pol
de putere în noua configurație mondială multipolară.
Tocmai în această direcție pseudo-justificativă (din
cauză că se amestecă argumente de facturi diferite) se
îndreaptă și opinia ministrului rus de Externe, Serghei
Lavrov, atunci când afirmă că ”întoarcerea Rusiei la
valorile spirituale tradiționale este unul dintre motivele
esențiale pentru care Vestul dorește să se distanțeze de

93
ea”. ”În mod surprinzător, ei încă speră să funcționeze
teza din vremurile Uniunii Sovietice, cu referințele la
doctrina comunistă, cu Rusia care a rămas în sistemul
de idei promovat în Occident un dușman etern. În acest
timp Rusia modernă revine la valorile sale tradiționale
înrădăcinate în Ortodoxie și, astfel, devine cu atât mai
puțin de înțeles” a declarat ministrul Lavrov la întâlnirea
cu membrii Consiliului Rus pentru Afaceri Internaționale
de la Moscova. Apoi, potrivit acestuia, ”contradicția
între consolidarea imposibil de stopat a multipolarității
globale și tendința Vestului – în general – și a Statelor
Unite ale Americii în special de a-și păstra cu orice preț
pozițiile lor obișnuit dominante și încercările de a
impune tuturor aceeași scară de valori, se dovedește
dăunătoare într-o lume modernă alcătuită dintr-o
diversitate de culturi și civilizații”. Astfel că în cele din
urmă, a spus ministrul, ”tot mai multe națiuni par să
uite de propriile rădăcini creștine și devin mai puțin
sensibile la sentimentele religioase ale oamenilor care
aparțin altor confesiuni și religii.”75

75
Lavrov Sergey, ”West moves away after Russia returns to

94
 Dacă pentru politicieni, policy-makeri și
reprezentanți ai diplomației publice din Rusia binomul
ortodoxie-naționalism reprezintă o sursă inepuizabilă
de declarații care sună bine în urechile publicului larg,
pentru teologii cu greutate, lucrurile sunt percepute dintr-
o perspectivă mult mai complexă și nu întotdeauna în
acord cu ideile vehiculate în publicațiile mass-media
asociate puterii moscovite. Am putea astfel să ne
amintim că Părintele Sofronie (Saharov) considera
naționalismul o sursă de dezbinare a oamenilor.
Naționalismul și Ortodoxia erau concepte aproape
antagonice pentru Părintele Sofronie. Mai mult, din
corespondența sa cu Părintele Gheorghe Florovski
(pentru ambii, Biserica nu a fost ca o anexă la cultura
națională, ci izvorul Adevărului universal al lui Hristos),
putem citi o relatare despre un mitropolit care i-a spus
odată părintelui Gheorghe Florovsky: „Părinte
Gheorghe, nu regretaţi că nu sunteţi în Biserica în care
aţi fost botezat, în Biserica dumneavoastră locală?” La
care părintele Gheorghe a răspuns: „Nu am ştiut de

Orthodoxy”, http://www.pravmir.com/west-moves-away-russia-
country-returns-orthodoxy-lavrov-believes/#ixzz34N13YFJi

95
existenţa unei astfel biserici. Pentru mine, unica
Biserică este cea Ortodoxă, care este universală în
esenţa ei”.76
Probabil preocupat de conturarea propriei viziuni
geopolitice care să genereze și să justifice strategiile
Rusiei post-imperialo-sovietice, profesorul Dughin a
ignorat cu bună știință teoriile lui John Meyendorff,
care numeşte naţionalismul religios drept „plaga
ortodoxiei moderne”, Mai mult, Meyendorff țintește
critic exact în acele puncte sensibile pe care adepții
naționalismului cu pedigree de tip religios ar dori să le
treacă sub tăcere: „În loc ca Biserica, spune el, să facă
uz legitim de pluralismul cultural pentru a-şi face auzit
şi mai bine înţeles mesajul, diferitele tipuri de
naţionalism fac uz de Biserică pentru a-şi atinge
propriile scopuri pur laice. Aceste ataşamente
naţionale constituie o acoperire bună pentru un
separatism de facto. Ele inhibă spiritul misionar şi
umbresc natura universală a Bisericii”.

76
Ieromonah Saharov Nicolae, ”Ortodoxie și Etnicitate”, în revista
Credința Ortodoxă, nr. 105 – 2009, p. 26-29.

96
 Din cele menționate anterior, putem deduce că
naţionalismul a constituit şi constituie o mare provocare
pentru Ortodoxia autentică, matură. Alături de flagelul
etnocraţiei, naționalismul ce invocă specificul religios nu
este doar o distorsionare a teologiei ortodoxe, ci o
contrazicere directă a ei, a unității Bisericii – principiu
care constituie miezul perspectivei ortodoxe asupra
Bisericii. Desigur, acceptarea tacită a Bisericii Ortodoxe
Ruse a pervertirii misiunii sale se justifică din punct de
vedere pragmatic. Comunităţi importante ale rușilor
ortodocși există în cadrul a numeroase state membre ale
Uniunii Europene, în China, Canada, precum și în
Statele Unite ale Americii. Ori toată diaspora ortodoxă s-
a structurat şi organizat pe baze exclusive naţionale,
nefiind decât o oglindă fidelă a situaţiei din Bisericile
mame de acasă. Mai ales pentru emigranţii din prima
generaţie, dar nu numai, Bisericile locale parohiale din
țările de adopție constituie principala legătură cu ţara,
este locul unde se păstrază obiceiurile şi tradiţiile
naţionale, unde se vorbeşte limba maternă, iar a deține
controlul asupra acestora e un obiectiv important atât pe
agenda Patriarhiei Moscovei cât și a Kremlinului. Dar nu

97
avem cum să nu observăm că astfel s-a conservat spiritul
naţional în dauna Ortodoxiei, producându-se o gravă
fragmentare a structurilor eclesiastice. În loc să existe o
singură structură eclesială ortodoxă pentru fiecare ţară
adoptivă, din arealul diasporei, aproape peste tot se
întâlnesc structuri paralele bisericești, mai ales în marile
oraşe din Vest. Starea aceasta, anormală în care se află
diaspora ortodoxă nu duce decât la o mai mare
fragmentare a unităţii Ortodoxiei, dar poate contribui la
succesele ideologilor naționaliști.

III. Concluzii

3.1. Soft - power sau hard - power ?

Limitele utilizării resurselor soft-
power în cazul Federației Ruse.
Federaţia Rusă a încercat în strategiile sale post-
sovietice cam tot ce poate fi exploatat din resursele celor
două componente ale puterii: hard și soft power. Vom
menționa în acest sens semnarea unor acorduri
economice (Acordul privind Uniunea Economică / 24
septembrie 1993, Acordul privind crearea zonei de

98
comerţ liber / 15.04.1994, Comunitatea Economică
Eurasiatică – EurAsEc / octombrie 2000, Spaţiul
Economic Comun / 2003) şi tratate de securitate
colectivă (Tratatul de Securitate Colectivă a Comunităţii
Statelor Independente / 15 mai 1992 ce va deveni apoi,
Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) /
7 octombrie 2002). Acestea toate au vizat demararea în
acest spaţiu a unor procese integraţioniste, cu caracter
preponderent economic şi militar, adică acele
componente ce pot fi asociate mai degrabă componentei
hard-power. Cu toate că aceste iniţiative au căpătat un
caracter parţial, nereuşind să fie finalizate, ele niciodată
nu au fost abandonate, ci mai degrabă au fost înlocuite
de instrumente ale componentei soft-power. Desigur,
vorbim în special despre Vecinătatea Apropiată, adică
acele state asupra cărora Rusia doreşte și se consideră
îndreptățită să deţină controlul. Dar ar fi prea simplist să
judecăm lucrurile numai din această perspectivă. Rusia
îşi continuă diversitatea încercărilor de coagulare a
acestui spaţiu, dovadă fiind interpretările, uneori
negative, date acestor încercări – văzute în unele capitale
ca fiind instrumente instituţionale dezvoltate de Moscova

99
pentru a putea să-şi impună şi să-şi menţină controlul
asupra „vecinătăţii apropiate”, dar şi de apariţie a unor
forme de organizare considerate de Moscova ca fiind
concurente intereselor sale cum a fost cazul GU(U)AM,
percepută ca promotoare a intereselor occidentale în
spaţiul post-sovietic şi alternativă la CSI. Federaţia Rusă,
în calitate de moştenitoare politică a fostei Uniuni
Sovietice, şi-a manifestat intenţiile de a fi înlocuitoarea
ei în peisajul geopolitic al lumii (şi aşa a şi fost
percepută în Occident), perpetuând, uneori din inerţie,
direcţiile cardinale ale geopoliticii sovietice – acel
imperialism de după Imperiu – bazat pe crearea unei
zone-tampon în jurul Federaţiei Ruse, influenţarea
vecinătăţii apropiate prin exercitarea puterii militare,
menţinerea bazelor militare, aprovizionarea cu materii
prime, controlul asupra grupurilor etnice şi primatul
culturii ruse - de care ne vorbeşte Stanislav Secrieru.
În acest context trebuie punctate câteva aspecte:
de fapt, fiecare din aceste intenţii a întâmpinat serioase
probleme de materializare, uneori chiar fără intervenţia
politicului. Ultimele două (de exemplu) au fost minate
de doi factori: 1. creşterea influenţei Islamului; 2.

100
internetul şi atotputernica limbă engleză. Tinerii din Asia
Centrală vor să studieze în Europa sau măcar în Turcia.
Cei din Ucraina vizează mai degrabă să studieze în
Polonia, nu la Moscova. Chiar recent, unul din directorii
proiectului Skolkovo (absolvent de Harvard) remarca
faptul că e absolut ruşinos că nu există nici o universitate
rusească în topul primelor 100 din lume, lipsindu-se
singură de un important instrument soft-power de
atracție. Sigur, Rusia are pârghii de ţinere sub control a
situaţiei, dar asta reclamă enorm de multă energie. Ori
Rusia are nevoie de energie pentru a se vitaliza în
principal în interior, în acest moment. O secundă de
neatenţie în contextul actual poate înseamna un tratat
semnat de ţările din Vecinătatea Apropiată cu orice altă
ţară (China sau din UE) care ar putea contribui la ieşirea
satelitului de pe orbita rusească. Fără a deveni ea însăşi
atractivă, Rusia se poate confrunta pe viitor cu situaţia în
care vecinătatea apropiată va deveni în mod cert
străinătatea apropiată sau vecinătatea îndepărtată de
propria sa neputinţă. De aici cel mai probabil și reacțiile
de după Summit-ul de la Vilnius, și declanșarea unor

101
decizii și evenimente pe care nici cei mai experimentați
analiști politici nu le-au prevăzut.
Referitor la relațiile Rusiei cu cetățenii săi din
diaspora dar și cu locuitorii din spațiile arondate culturii
și spiritualității slave, ministrul rus de Externe Sergey
Lavrov, într-un interviu acordat ziarului "Rossiskaya
Gazeta", menționează în mod expres că ”acestea (n.a. –
relațiile) ar trebui de fapt să se bazeze pe principiile
soft-power și una dintre resursele de bază să fie valorile
care se dovedesc atractive în ochii locuitorilor din țările
în care aceștia trăiesc. Atunci când o politică externă se
bazează pe astfel de valori pentru o anumită țară,
aceasta poate influența, de asemenea, procesul de luare
a deciziilor politice în țara de destinație”. Mai mult,
acesta confirmă că ”Ortodoxia ca o importantă valoare
spirituală poate servi drept o astfel de resursă; este
evident că în ultimii ani, Biserica Ortodoxă Rusă
(ROC) a fost implicat în mod activ în punerea în
aplicare a politicii externe a Rusiei”.
Unii dintre cei mai apreciați experți ai spațiului
răsăritean sunt complet de acord că Rusia nu duce lipsă
de resurse și instrumente pentru o strategie eficientă de

102
tip soft-power, mai ales în spațiul Comunității Statelor
Independente. Sunt enumerate în acest context
cunoașterea și acceptarea pe scară largă a limbii ruse,
comuniunea spirituală religioasă (cu precădere în
Republica Moldova și Ucraina), o uriașă piață a muncii
ce oferă sute de mii de locuri de muncă pentru emigranți,
parteneriatele pentru exploatarea resurselor energetice.
Componenta „soft power” în cazul Rusiei reprezintă
modalitatea cea mai convenabilă – deși nu neapărat mai
puțin costisitoare - pentru punerea în aplicare a
Concepţiei. O atenţie deosebită va fi acordată „sprijinirii
compatrioţilor din vecinătatea apropiată prin măsurile
convenite de comun acord pentru protejarea
educaţională, lingvistică şi socială, a drepturilor omului
şi al muncii, precum şi altor drepturi şi libertăţi”77.
Printre direcţiile soft-power asumate în acest domeniu de
regimul Putin se numără:
 creşterea până în 2020 a nivelului de prestigiu al
universităţilor din Federaţia Rusă;

77
Nicu Popescu, ”Russia’s Soft Power Ambitions”, report, (Centre
for European Policy Studies, CEPS Policy Brief), Brussels, October
2006, p. 21

103
  dezvoltarea mass-media de limba rusă (în special
în domeniul IT & cyberspace) ca instrument
important de diseminare a „noilor idei” pe tot
teritoriul fostei Uniuni Sovietice;
 creşterea influenţei Bisericii Ortodoxe Ruse în
spaţiul canonic; dezvoltarea şi diseminarea unei
ramuri a Islamului moderat şi atractiv atât pentru
cetăţenii ruşi de religie musulmană, cât şi pentru
musulmanii din Asia Centrală şi Caucazul de
Nord.
Putem anticipa că politica externă a Federaţiei Ruse,
aşa cum a fost ea conceptualizată şi practicată în ultimul
deceniu, va continua să-şi exercite influenţele asupra
foştilor sateliţi ai URSS (*cu precădere asupra celor din
Asia Centrală) fără integrarea lor teritorială şi va încerca
limitarea influenţei Occidentului în zonele cheie ale
Eurasiei – direct sau prin interpuşi statali sau
instituţionali (Organizaţia de la Shanghai, Uniunea
Economică Eurasiatică, BRICS). Putem observa că
poziţia Rusiei privind o lume multipolară va deveni un
lait-motiv, iar conceptual Eurasia va ocupa un loc din ce
în ce mai important în definirea identităţii ruse şi a
104
interesului naţional. În fond, în cadrul construcţiei
Uniunii Eurasiatice78, probabil deloc întâmplător a fost
numit Secretar executiv Alekandr Dughin.79
În ceea ce privește componenta de ”hard-power”,
lucrurile sunt chiar cu mult mai clare. Rusia nu se va
dezarma ‘în mod unilateral’, pe plan nuclear, ne
spune Vladimir Putin (în articolul dedicat politicii
internaţionale, ultimul din seria celor şapte texte
electorale semnate de președintele rus), explicând că
este vorba de o ‘obligaţie faţă de omenire’ în scopul de a
menţine echilibrul de forţe şi de a evita conflicte majore.
„Obiectivul nostru naţional şi obligaţia noastră faţă de
omenire este de a păstra un echilibru al forţelor
strategice şi al capacităţii lor”. Potrivit premierului rus,
acest lucru „este foarte important deoarece, după Al
Doilea Război Mondial, acest echilibru (…) a asigurat
absenţa conflictelor mondiale”. Mai mult, Vladimir
Putin a promis în acelaşi articol publicat o reînarmare
‘fără precedent’ a Rusiei, pe care o consideră

78
A se vedea Anexa nr. 9
79
Gabriela Ionita, ”Putin și politica externă a Rusiei”,
http://geopolitics.ro/putin-si-politica-externa-a-rusiei/

105
indispensabilă din cauza politicii SUA şi a NATO (să
nu-i tentăm cumva pe alţii prin slăbiciunea noastră, a
opinat ironic președintele rus).
.

3.2. Misiunea spirituală, socială și

ideologică – BOR vs ROC
„Biserica acționează ca o institutie
autoritativă a societății ruse, autonomă față
de autoritatea guvernamentală dar
funcționând în coordonare cu aceasta”.
Misiunea în general este gândită ca un mandat
încredinţat de cineva cuiva pentru îndeplinirea unui scop
bine definit. Astfel, putem vorbi despre: misiune de
pace, misiune umanitară, misiune militară, misiune
diplomatică etc. Conform definiţiilor date de ecumeniştii
zilelor noastre, „misiunea creştină este trimiterea
Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei
şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Alţi autori văd misiunea ca fiind „propovăduirea orală a
Evangheliei sau slujirea cuvântului” (Fapte VI, 4).

106
Misiunea se mai defineşte şi ca „mărturie”.80 Mult mai
conectat la evenimente ce asigură relația directă cu masa
de credincioși decât vedem la conducerea Patriarhiei de
la București, pe 24 mai 2014, Patriarhul Kirill a
participat la concertul din Piața Roșie din Moscova,
consacrat Zilei scrisului și culturii slave. În timp ce
președintele Vladimir Putin81 urca pe o scenă identică la
Sankt Petersburg, Patriarhul Kirill le-a vorbit rușilor
despre importanța credinței care a dat culturii ruse atâtea
nestemate de simțire și gândire a spiritului rusesc, și cât
este de important ca acestea să fie făcute cunoscute
întregii lumi. Adresându-se mulțimii de tineri din Piața
Roșie, Patriarhul rus le-a reamintit că ”O cultură care nu
80
Prof. Dr. Arhiepiscop Nifon, Mihaiță, ”Misiunea Bisericii si
Deschiderea Ecumenica in Mileniul III”, ed. Univ. Valahia,
Târgoviște, 2010, p.5
81
”Bună ziua, dragi prieteni! Vă felicit cordial cu ocazia unei mari
sărbători - Ziua scrisului și culturii slave. Apărută ca o tradiție
religioasă, această sărbătoare capătă o importanță tot mai mare la
scară națională, civică, ce unește toate popoarele țării noastre. În
văzul nostru a luat naștere o tradiție minunată a cântării corale,
răsună cântece, care unesc întreaga noastră Rusie măreață,
deoarece în aceste cântece se regăsește istoria poporului nostru,
cultura poporului nostru, sufletul poporului nostru” a spus Vladimir
Putin, prezent la concertul corului mixt din piața Isakievski la Sankt-
Petersburg. - http://www.patriarchia.ru/md/db/text/3664868.html

107
promovează valorile creştine este o cultură lipsită de
valorile umanismului, și că în acest context, Biserica
Ortodoxă Rusă își asumă misiunea de a oferi Europei o
cultură încreştinată, sau cel puțin poate contribui la
încreştinarea unui anume segment de cultură.
Conducătorul spiritual al creștin-ortodocșilor ruși a făcut
astfel un apel deschis pentru unirea dintre cultura și
credinţa rusă, unire ce ar putea fi misiunea Bisericii ruse
pe tărâm cultural într-o Europă unită. Un teren ideatic pe
care ambele Biserici au abordări similare este cel
referitor la relaţia cultură-societate și Biserică, unde
Ortodoxia trebuie să contribuie la diminuarea tendinţei
de autonomizare a vieţii culturale şi sociale, oferindu-i o
perspectivă care să-i permită să privească şi dincolo de
factorul utilitarist și consumist.
Concluzionând asupra celor menționate anterior: pot
fi sintetizate următoarele aspecte esențiale:
 Ambele Biserici acționează ca o institutie
autoritativă ale comunităților de credincioși, sunt
autonome față de autoritatea guvernamentală dar
funcționează în coordonare cu aceasta.

108
  Ambele reprezintă o deplină continuitate a
istoriei și, fiind ele însăși o victimă a ateismului
promovat de regimul Comunist nu pot fi
învinuite de persecuțiile la care au fost supuse
celelalte confesiuni religioase.
 Spre deosebire de Biserica Ortodoxă Română,
ROC se constituie într-o veridică rețea ce îi
unește pe rușii din diaspora82, mai ales după
unificarea din 2007 cu Biserica Creștin-
Ortodoxă din afara Rusiei, devenind astfel un
spațiu al conectării cu tradițiile și cultura rusă
mai ales pentru generațiile tinere care s-au
născut și crescut în afara granițelor țării de
baștină.
Nu mai puțin adevărat, Biserica Ortodoxă Română
chiar dacă în ansamblu se doreşte a fi o instituţie vie,
capabilă să se adapteze la noi provocări, locale,
regionale şi globale, de unde şi necesitatea unei
conduceri dinamice, active şi deschise spre modernizare,
82
Am remarcat Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu prilejul Duminicii migranţilor
români (16 august 2015). Din păcate însă, astfel de acțiuni sunt
sporadice și fără o strategie care să le ofere o continuare.

109
practic are lipsuri în privința comunicării și o imagine
destul de controversată a conducătorului său, Patriarhul
Daniel, perceput în prezent mai degrabă ca un manager
eficient decât ca un lider spiritual de anvergură. Iar
aceasta reprezintă o cale sigură pentru succesul
propagandei Patriarhiei moscovite. Imaginea construită
în timp de Patriarhul Kiril este departe de ceea ce în
mod curent caracterizează o persoană cu vederi
dogmatice rigide. Acesta îşi doreşte formarea unei elite
a inteligenţei ruse de factură ortodoxă, este un orator
bun şi, spre deosebire de mulți înalţi ierarhi din
generația sa, comunică bine cu media şi prin intermediul
acesteia. Toate acestea vor oferi Bisericii Creştin-
Ortodoxe a Rusiei şansa stabilirii unor canale de
comunicare viabile cu propriul cler, credincioșii şi
socitatea civilă rusă, dar şi şansa de a-şi face auzit
cuvântul în relaţiile pe plan extern, după cum
preconizează experţii în teologie. În mod cert,
parteneriatul cu statul i-a adus unele deservicii în
exercitarea misiunii sale spirituale, dar popularitatea
liderilor politici e fluctuantă, pe când credința
majorității rușilor nu. Ca atare, în final îmi voi permite

110
să citez din marele filozof și cărturar român Petre Țuțea,
care într-una din lucrările sale (”Philosophia perennis”)
spunea: „Eu definesc strălucirea epocilor istorice în
funcție de geniul religios al epocii, nu în funcție de
isprăvile politice“. Iată o viziune la care cu siguranță ar
trebui să medităm puțin mai mult.

3.3 – Impactul propagandei rusești

de tip religios și naționalist și
riscurile pentru securitatea
națională a României
Deși în România dezbaterile privind rolul Bisericii sunt
reduse de mass-media la avantajele/dezavantajele
introducerii religiei în școli și profitul financiar declarat
de BOR, asta chiar în condițiile în care Patriarhia
Română dispune de propriile mijloace media, am auzit în
timp experți declarând cu seninătate că nu sunt motive
de îngrijorare referitor la faptul că ”Biserica Ortodoxă
românească s-ar putea lăsa cumva sedusă de promisiuni
rostite la Moscova, care în plus nu poate separa

111
ortodoxia propriu-zisă de mesianismul rusesc. Problema
Basarabiei, ruptă între Patriarhia de la Moscova şi cea
de la Bucureşti, nu face la rândul ei decât să sporească
răceala care a caracterizat mereu aceste două spaţii,
unite doar prin iniţiative personale şi cu totul libere faţă
de orice autoritate politică sau eclezială”83. Mă tem că
raportarea doar la argumentele de factură istorică și
filozofică, și excluderea din discuție a factorului cel mai
important: factorul uman. Dacă aruncăm o simplă privire
pe multitudinea de grupuri de discuție existente în spațiul
virtual, se poate observa cu ușurință că percepția
comunității de credincioși – într-un context global în
care polarizarea a atins cote îngrijorătoare iar ultima
speranță a celor sărăci rămâne Credința – este cumva cu
totul altfel.

La polul opus se situează diseminarea ideilor

naționaliste, unde argumentația care funcționează este fix
cea cu trimitere la evenimente și personalități istorice.
Abordare pe care, deasemenea, experții români par să o
83
Pepine, Horatiu, ”Biserica Ortdoxă și Rusia”,
http://www.dw.com/ro/biserica-ortodox%C4%83-%C5%9Fi-
rusia/a-18363590

112
fi ratat. Iar politizarea excesivă și discuțiile contradictorii
privind așa-numita Lege anti-legionară nu mai au nevoie
de comentarii adiacente.

Revenind la impactul propagandei rusești de factură

religioasă, au trecut aparent neobservate – sau observate
superficial – evenimente precum vizitele în România ale
Mitropolitului Ilarion Volokolamsk, numărul doi după
Patriarhul Kiril, șef al Departamentului pentru Relații
Externe a Patriarhiei Moscovei (sau cu alte cuvinte un
fel de ministru de externe al Bisericii Ortodoxe Ruse),
vizite pe care site-ul Patriarhiei ruse le prezintă cu mult
lux de amănunte. Ultima dată Mitropolitul Volokolamsk
a venit în toamna anului trecut, când a participat la
oficierea unei slujbe religioase la Mănăstirea Putna și s-a
întâlnit chiar cu Patriarhul Daniel. A ținut conferințe la
Iași și București la care au fost prezenți zeci de preoți și
studenți la Teologie, slujbe la sfințirea unor noi lăcașe de
cult în zona Bucovinei la care au venit mii de oameni,
cărora le-a explicat că Rusia și România sunt unite de
aceleași valori tradițional-identitare ale creștinismului
ortodox și doar împreună pot ajuta la prezervarea

113
acestora. Mesajul emisarului rus, precum și cel al
Ambasadorului Malginov – primit recent de Patriarhul
Daniel84 - este în mare parte identic cu cel al înalților
ierarhi români și cu așteptările unei părți importante a
societății autohtone, deloc dispuse să accepte valori, fie
ele și occidentale, dar în care acea parte a societății nu se
regăsește – indiferent dacă această realitate concretă le
convine sau nu guvernanților. România O realitate care
gestionată nefericit – sau superficial – poate evolua într-
un risc de securitate de tip nemilitar chiar mai periculos
decât dependența parțială de resursele energetice ale
Rusiei.

84
http://patriarhia.ro/ambasadorul-federatiei-ruse-in-vizita-la-
patriarhia-romana-8078.html

114
 IV. Bibliografie

 Surse print

1. Dughin, Aleksandr, ”Bazele geopoliticii și

viitorul geopolitic al Rusiei” (cu o postfață de
Ilie Bădescu), vol. 1, ed. Eurasiatica.ro,
Bucuresti, 2011
2. Joseph Nye, Jr., ”Soft Power: The Means to
Success in World Politics”, ed. Humanitas,
București, 2004
3. Prof. Dr. Arhiepiscop Nifon, ”Misiunea Bisericii
si Deschiderea Ecumenică în Mileniul III”,

115
4. „Biserica Ortodoxă din Europa de Est în
secolul XX”, Chaillot, Christine, coodonator,
Editura Humanitas, 2011
5. Dobrescu, Paul, ”Geopolitică şi Globalizare”,
editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008
6. Cioroianu, Adrian, ”Geopolitica Matrioșkăi –
Rusia postsovietică în noua ordine mondială”,
ed. Curtea Veche, 2009
7. Soloviev, Vladimir, Zlobin, Nikolae, ”Путин -
Медведев. Что дальше?” (”Putin – Medvedev.
Ce urmează ?”), ed. Eksmo, 2010
8. Soloviev, Vladimir, ”Мы - русские! С нами -
Бог!” (”Noi suntem ruși ! Cu noi e Dumnezeu”),
ed. Eksmo, 2009
9. Drakulic Slobodan, Harrison W. Trevor,
”Împotriva Ortodoxiei. Studii de caz”, ed. UBC-
Vancouver-Toronto
10. Popescu, Nicu, ”Russia’s Soft Power
Ambitions”, report, (Centre for European Policy
Studies, CEPS Policy Brief), Brussels, October
2006, p. 21
11. ”Perspective în politica externă a Rusiei”,
compendiu, ed. Perspective Management, 2014,
SmashWords Edition, p. 38
12. Ieromonah Saharov Nicolae, ”Ortodoxie și
Etnicitate”, revista Credința Ortodoxă, nr. 105 –
2009, p. 26-29

116
  Surse online

Articole de presă, documente oficiale:

1. Putin, Vladimir, ”Россия и меняющийся мир”,
http://putin2012.ru/#article-7
2. http://voiceofrussia.com/uk/2013_02_18/Putin-
soft-power-foreign-policy/
3. Curtean, Maria, "Andrei Şaguna - întemeietor al
diplomaţiei bisericeşti în Transilvania", Revista
Teologică, nr.4/2008, p.116-152
4. Speech by Head of the Department for External
Church Relations Metropolitan Kirill of
Smolensk and Kaliningrad, at the meeting of the
Presidential Council for Cooperation with
Religious Organizations (Moscow, November 27,
2007),
http://www.mospat.ru/index.php?page=38903
5. Зарубежные учреждения Московского
Патриархата - http://karta.patriarchia.ru/
6. ”Ofensiva diplomatică a Bisericii Ortodoxe
Ruse în fostul spațiu sovietic”,
http://adevarul.ro/international/in-lume/ofensiva-
diplomatica-bisericii-ortodoxe-ruse-fostul-spatiu-
sovietic-50ae72fe7c42d5a6639cd10f/index.html

117
7. Ioniță, Gabriela, ”Putin și politica externă a
Rusiei”, http://geopolitics.ro/putin-si-politica-
externa-a-rusiei/
8. Lavrov, Sergey, ”West moves away after Russia
returns to Orthodoxy”,
http://www.pravmir.com/west-moves-away-
russia-country-returns-orthodoxy-lavrov-
believes/#ixzz34N13YFJi
9. ”Putin a fost botezat în copilărie fără știrea
tatălui său”,
http://www.mk.ru/politics/russia/news/2013/07/2
2/887746-putin-byil-kreschen-v-detstve-vtayne-
ot-ottsa.html
10. http://www.patriarchia.ru/db/text/3119049.html
11. Dughin, Aleksandr, ”A patra teorie politică”,
http://www.4pt.su/ro/content/razboiul-impotriva-
rusiei-dimensiunea-sa-
ideologica#sthash.APtY7ZBa.dpuf
12. Pepine, Horatiu, ”Biserica Ortdoxă și Rusia”,
http://www.dw.com/ro/biserica-
ortodox%C4%83-%C5%9Fi-rusia/a-18363590
13. http://www.catholicnewsagency.com/news/pope-
francis-interview-with-la-vanguardia---full-text-
45430/
14. http://www.patriarchia.ru/md/db/text/3664868.ht
ml

118
Alte surse:
1. http://www.pravmir.com/
2. Сведения о религиозных организациях,
зарегистрированных в РФ,
http://www.religare.ru/2_36302.html
3. Patriarhia Română, http://patriarhia.ro/
4. Patriarhia Moscovei, Dep. pentru Rel.
Internaționale,
https://mospat.ru/en/
5. http://ortodox.md/
6. http://myocn.net/
7. http://www.rferl.org/

V. Anexe

Anexa nr. 1 – Modalități de proiecție a puterii

statale

119
Anexa nr. 2 – Conceptul de Soft Power -
Componente

Anexa nr. 3 – Behavioural Power of State

120
* preluare după Joseph Nye Jr., vol. ”Soft Power – The Means
of...”

Anexa nr. 4 – Harta procente adepți ai Bisericii

Ortodoxe Ruse (2010)

*hărţile anexate prezentei lucrări sunt

preluate de pe site-ul Centrului de analiză şi
strategie Stratfor Global Intelligence,
http://www.stratfor.com/

121
Anexa nr. 5 - Harta expansiunii Rusiei Moscovite

122
123
Anexa nr. 6 – Harta teoriei lui Mackinder

Anexa nr. 7 – România și Republica Moldova –

țări majoritar creștin-ortodoxe

124
Anexa nr. 8 – Harta Emiratului Caucazian

125
Anexa nr. 9 – Harta preconizatei Uniuni
Eurasiatice

126
127