Arta Brută o introducere

După cel de al doilea război mondial, au început să fie prezentate primele producții de artă
brută în câteva expoziții ocazionale la Paris iar la o mare distanță de timp în 1967, am mai fost
un eveniment din această speță și abia după încă aproape zece ani, odată cu Jean Dubuffet ce
își duce colecția sa la Lausanne în Elveția, Collection de l'Art Brut, ce adăpostește câteva zeci
de mii de opere, pe care l-am vizitat cu foarte mare atenție şi cu ochii unui specialist, încă din
2005. Nici chiar acest muzeu nu a fost suficient pentru a intra în conștiința mai largă a
specialiștilor atât din psihanaliză cât și din critica de artă, sau chiar curatoriatului de artă, așa
se face că au mai trecut iarăși vreo 15 ani ajungându-se abia prin anii 90, ca arta brută să
reapară în conștiința atât a specialiștilor şi de aici, ca mai apoi și a publicului larg.
Atunci când s-a înnegurat acest muzeu din Lausanne, Michel Thévoz 1 și-a considerat siderat
intenția și creația sa, ca un „anti-muzeu”, ceva foarte particular, un muzeu în care lucrările
trebuiau prezentate deosebit de ceea ce se știa cam până atunci, încălcând în normele
convenționale ale expunerii lucrărilor de artă, pretinzând lucrările astfel pe un fond negru,
adică încăperile zugrăvite în negru iar lucrările luminate cu spoturi unidirecționale, ce ar
reprezenta defapt o metaforă a subconștientului, un „spațiu mental” care duce către o
scenografie „compusă”, către un fel de „teatralizare”.
După vreo încă 10 ani, odată ce muzeul de artă modernă şi contemporană, LaM, Lille
Métropole, din Villeneuve. -D'Ascq, Franța a primit recunoașterea de monument național,
intră în atenţia publicului larg şi iarăşi abia după încă 10 ani, acest muzeu capătă o donaţie de
la o fundaţie, şi astfel apare cea mai mare colecţie de artă brută de pe teritoriul Fanţei. Aici
sunt expuse temporar producţiile unor ”artiști externi” precum: Aloïse Corbaz, Joseph
Crépin, Henry Darger, Auguste Forestier, Madge Gill, Augustin Lesage, Willem Van Genk,
Adolf Wölfli și Carlo Zinelli. Deși este cea mai mare colecție de artă brută a Franței și
implicit posibil a Europei, după cea din Lausanne, care are plecare tot din Franța, acestei
expoziții temporare probabil că-i mai trebuie să aștepte 10 ani, să devină permanente. Se
poate constata că acest gen de producție artistică de artă brută avut o evoluție extrem de

1
Michel Thévoz , născut la Lausanne  1936, este licențiat în literatură, absolvent al École du Louvre din Paris,
scriitor , istoric de artă , filosof , curator de muzeu și profesor,  profesor onorific la Universitatea din Lausanne,
În eseurile sale, Michel Thévoz este mai interesat în special de fenomenele   „ limită ” precum academicismul,
arta nebunilor, sinuciderea, spiritualismul sau reflectarea oglinzilor.
"molcomă", în sensul că după cel de al doilea război mondial și până astăzi, ia-au trebuit etape
succesive cu decenii distanță între ele, vreo opt decenii.
Această suspectă şi îndelungată perioadă de aproape 80 de ani, nu a fost suficient cercetată ca
și diacronie şi sincronie, ci cel mult ca şi cronologie a apariției producțiilor de artă brută.
Deci insuficient cercetată teoretic și științific, ca astăzi să avem o concluzie despre cum
umanității contemporane i-au trebuit (aproximativ 80 de ani) deci atât de mult, încât să
concluzioneze atât de puțin. Căci cu adevărat, artă brută se produce extrem de puțin în
comparație cu pretențiile față de producțiile celorlalți artiști. Posibil ca artiștii contemporani
"oficiali", au confiscat stilistic producția artiștilor de artă brută substituindu-se morfologic
acestora, iar ideeatic au pretins conceptualizarea.
Pe teritoriul României sa făcut un foarte mic pas cel puțin la nivel declarativ dar tangențial şi
speculativ, substituind pe autenticii creatori de artă brută, doar pentru motivul incapacității
organizatorului de eveniment cu pretenţii de artist ce defapt „confiscă”, având încapacitatea
de a se încadra la arta cultă sau cel puțin la așa zis „arta contemporană” „așa a zis”, în
concepția unor ideologi care pretind de la acest termen făcături disolutive periculoase până la
extrem.
Dacă admitem că odată cu debutul anilor 60, se poate considera în artele vizuale și debutul
artei contemporane în accepțiunea celor mai mulți, nu la fel stau lucrurile când se aduce în
discuție arta brută, deși a fost prezentată ocazional încă de la sfârșitul celui de al doilea război
mondial, când pe vremea aceea nu puteam vorbi nici de cum de artă contemporană. Deci artă
brută este mai veche decât arta contemporană și cu toate acestea atât de târziu a fost oarecum
considerată și acceptată, acest fapt se datorează în principal unui comerciant de vinuri, Jean
Dubuffet, artistul, polemistul, vizionarul şi persuasivul.
Comentariile, critica de specialitate cronica plastică a vremii postbelice, prezenta arta brută cu
multă ironie și pamflet, considerând că această apariție este un afront la adresa artei culte, iar
când a apărut primele manifestări de artă încadrabile la artă contemporană, discursul
specialiștilor a împrumutat „extracte” conceptuale și vehiculate ce și astăzi sunt aplicabile la
artă brută. Aceste extracte de sorginte a artei conceptuale nu au fost aplicate artei brute la
vremea apariţiilor după sfărşitul anilor 60, când arta brută avea o morfologie şi un conținut
matierist sau materialist al „lucrului bine făcut” insistând pe ideea nu numai că precede faptul
execuției sau finalitatea acestui demers, ci și e suficientă doar „ea” ideea ca să poată să
înlocuiască, sau să să se prezinte pe sine, această idee ca fiind însăşi ea, opera de artă,
deoarece se consideră că ideea, este mai semnificativă decât chiar forma concretă ultimă.
Interesant că acest concept de la care se revendică arta conceptuală, ce dăinuie de la sfârșitul
anilor 60, și nu a avut operabilitate asupra expresiei din arta brută apărut concomitent.

„Dubuffet crede că arta a fost o confruntare editorială care a fost suprimată de muzee, galerii
de artă comerciale și alte instituții culturale, şi spune în acest sens: <<Personal, cred foarte
mult în valorile brutalității, vreau să spun: instinct,
emoție, dispoziție, violență, nebunie.>>”2
Nu întâmplător după cel de al doilea război mondial, arta brută își găsește un teren propriu şi
autonom, prin câțiva reprezentanți Tapie3 și alți suprarealiști pentru o nouă formă de
exprimare încadrabilă în „direcţia” Art Informel. Aceștia sau îndepărtat de convențiile
antecesorilor lor, preocupări prea naturaliste sau figurative sau geometrice, căutând o
apropiere de forme ce nu pot fi considerate compoziționale dar și de tehnici mai gestualăliste
pline de spontaneitate, autenticitate chiar naivitate precum în desenele copiilor, preluând şi de
la suprarealiști aversiunea față de rațiune. Acești artiști aparținătorii de Art Informel erau
preocupați mai degrabă de inși autentici decât de stiluri sau direcții mai clar sau mai puțin
conturate în arta. Ecoul acestora sa regăsit din Japonia până în Olanda și până în America, ca
o reacție internațională la evenimente mondiale.
Jean Dubuffet alături de Breton și Tapie, a considerat să accepte ca fiind artiști și cei care
creează în domeniul artelor vizuale, nefiind artiști recunoscuți ci persoane diverse, fără
instruire de specialitate, marginalii societăţii, ce pot avea chiar și afecțiuni psihice sau chiar că
desenele lor par ale copiilor, sau ca acelor persoane excluse care nu puteau ține pasul cu viața
socială s-au confruntat4 sau nu cu publicul, totul fiind necesar, ca demersul lor să fie autentic
și profund, deci dezinteresat din punct de vedere economic sau susceptibil de faimă sau chiar
dezinteresaţi de vreun statut altul decât l-au avut înainte, deci nici chiar de „artist”.

2
Jean Dubuffet ,The Art Story, pictor, sculptor, gravor, scriitor, teoretician de artă brută.
3
Michel TapiéMichel Tapié de Céleyran  ( 1909 - 1987), critic de artă ,
teoretician, curator și colecționar francez, a fost membru fondator al Compagnie de l'Art Brut
cu Dubuffet și Breton.
4
Lucienne Peyri, Art Brut, The Origins of Outsider Art, Editura Flammarion, p.34