Despre începuturile picturii din Banat

Prima amintire istorică despre pictura propriu-zisă românească din Banat o găsim în
secolul al XVIII-lea, după retragerea turcilor, când se fondează în diversele părţi ale
provinciei şcoli de zugravi români cu menirea ca să-i pregătească pentru pictarea noilor
biserici ce se ridicau. Banatul a reintrat în graniţele Europei ca provincie Habsburgică în
secolul al XVIII-lea, provincie aflată sub autoritatea ecleziastică de la Sremski Karlovac
(sediul mai nou înfiinţat în anul 1737), ce s-a înscris de asemenea în efortul de recuperare a
valorilor civilizaţiei europene, dar a păstrat în paralel legăturile cu centrele de cultură
învecinate. Acest nou centru ortodox Sremski Karlovac, s-a desprins din mai vechea
Patriarhie de la Peci (rămasă în teritoriile otomane), având calitatea de a reprezenta interesele
comunităţilor ortodoxe din Imperiul Habsburgic, conducerea bisericii a continuat politica
tradiţională de păstrare a valorilor spiritualităţii ortodoxe.

Au apărut astfel, o serie de centre-şcoli, care erau iniţiate şi susţinute de biserică, şi

vechile mănăstiri româneşti sau sârbeşti, într-o activitate organizată de acestea la început, în
strânse legaturi cu meşterii sârbi locali, ba chiar şi de meşterii particulari români. Acestea se
dezvoltă în diferite centre ale regiunii în sensul unor adevărate şcoli artistice pe linia
tradiţiilor bizantine şi balcanice. Cronicele ne pomenesc despre vestita şcoală de pictură
religioasă a lui Vasile Diaconovici Loga, bunicul marelui pedagog bănăţean de mai târziu.
Această şcoală funcţiona în comuna Srediştea de lângă Vârşeţ, deja pe la anul 1736 şi a dat
pictori renumiţi, ca pe Raicu din Vârşeţ, Petruţi din Timişoara şi pe George, fiul lui Vasile
Diaconovici Loga, aceştia la rândul lor au fondat alte şcoli. Cu ei începe şirul de artişti
bănăţeni cari au format şcoala primitivă a picturii româneşti din această provincie.

În secolul al XVIII-lea au avut loc unele relaţii artistice între Transilvania şi Ţara
Românească dar şi între acesta şi Banat, în sensul că unii zugravi de biserici din Ţara
Românească aveau comenzi de pictură bisericească în Transilvania şi Banat. Prestigiul şi
notorietatea de care se bucurau arta şi artiştii din Ţara lui Constantin Brâncoveanu, rolul
imporant al centrelor culturale, faima şcolilor de pictură ce existau în marile mănăstiri
munteneşti şi olteneşti ori la curtea domnitorului, erau tot atâtea elemente de interes şi
atracţie pentru cărturarii şi artiştii din celelalte două provincii amintite.

1
 În timp ce la Şcheii Braşovului se picta paraclisul de pe latura de nord, în vechea biserică
din Săliştea Sibiului se realiza o nouă catapeteasmă, din care se păstrează mai multe icoane,
şi o cruce în muzeul local. Pe spatele crucii este următoarea inscripţie: „Această sfântă cruce
au plătit Almăn din Sălişte. Zugrav Ioan Stoevici. 1737 august 19 zile “.10

Pictura se caracterizează printr-un stil specific picturii sârbeşti bănăţene din prima
jumătate a veacului al XVIII-lea, în care se îmbină compoziţii iconografice orientale cu
elemente ale barocului occiental. În acelaşi context al legăturilor artistice dintre diferite
ţinuturi locuite de români trebuie să amintim un fenomen asemănător celui produs în
Transilvania.

În Banat în jurul anului 1736 picteaza biserici şi icoane doi zugravi din Ţara
Românească, activi şi în Transilvania: Grigore Ranite şi Gheorghe Zugravul, cei ce
pictează în anul 1735 la biserica Mănăstirii Tismana. În anul 1741 Stan Zugravul din
Răşinari pictează biserica din Banloc judeţul Timiş, împreună cu cunoscutul iconar bănăţean
Nedelcu Popovici, iar în anul 1743 semnează uşile împărăteşti ale bisericii din Ofseniţa, în
timp ce maestrul său, Grigore Ranite din Craiova, călător şi el prin Banat, decora uşile
Împărăteşti ale bisericii din Drincova, Judeţul Timiş. În prezent uşile de la Drincovase află în
Colecţia Mitropoliei Banatului.
Circulaţia Zugravilor în această epocă se produce şi invers, adică din Transilvania spre
Ţara Românească, ca de pildă Zugravii Stan şi Iacob din Răşinari pictau în anul 1761 la
Curtea de Argeş, Constantin şi Ion, zugravi braşoveni decorau biserica din Pietroşiţa,
judeţul Dâmboviţa. Iconarii Bănăţeni, Nedelcu Popovici şi Dobre Zugravul lucrează la
biserica Sfinţii Apostoli din Târgul Jiu. Un alt reprezentant al picturii bisericeşti din Banat
în a doua jumătate a secolului amintit a fost Ştefan Teneţchi, care transpune teme
iconografice ortodoxe într-un stil plastic care subliniază volumul figurilor, introducând
gradări de umbre şi lumini, străduindu-se să dea expresie realistă figurilor şi scenelor.
Cadrul în care evoluează arta românilor din Transilvania şi Banat în secolul al XVIII-
lea este favorabil unor interferenţe artistice şi schimburilor de valori ce contribuie la
realizarea unei sinteze artistice, aport substanţial în formarea stilului românesc al epocii. Prin
breşa creată de artă brâncovenească, prin pătrunderea unor motive decorative şi culori ale
artei apusene în pictura tradiţională ortodoxă, s-au creat unele condiţii ca zugravii de biserici,
la început sârbi apoi şi români bănăţeni, să abordeze portrete laice pentru potentaţii vremii.
Chiar şi artiştii sosiţi în Banat alături de coloniştii germani, au executat, la îndemnul contelui
de Mercy, generalul şi guvernatorul Banatului, lucrări de pictură – portrete a unor români de

2
vârstă matusalemică, trimiţând apoi tablourile împăratului Carol al VI-lea, la Viena, motivul
picturii fiind, ulterior, multiplicat înr-o stampă. Alţi artişti din rândul coloniştilor catolici s-au
apropiat de mediul ortodox, colaborând la elaborarea unor gravuri dedicate a unor teme pur
ortodoxe. Astfel, Johann Christoph Winkler crează o gravură cu tema Sfintei Fecioare, la
Mănăstirea Bezdin, în anul 1762.11
Am semnalat circulaţia pictorilor bisericeşti, am amintit şi unele interferenţe ale
coloniştilor cu localnicii romani, apoi mai constatăm şi apariţia şcolilor ţărăneşti de pictură
în Banat. Locaţii având aşa-zise şcoli de zugravi au fost la: Sredişte lângă Vârşeţ, când
Ierodiaconul Vasile Alexievici descinde aici în anul 1736 o asemenea şcoală de pictură
rurală. Acesta a venit din Oltenia, din zona Tismanei, împreună cu încă cincizeci de familii
româneşti, aceasta fiind, deci, după plecarea turcilor.
La biserica de piatră din Clopodia se pastreză copiile pisaniei bisericii, în care stă scris
astfel: „În zilele luminaţilor împaraţi Mariii Terezii ai Apusului şi Romei”, la 1762 adică, „s-
a zugrăvit biserica fiind zugrav eu, Ierodiaconul Vasile Alexievici şi fiul meu George.”
Icoane ale acestor pictori se află şi astăzi la Muzeul Banatului. Fiul său, născut la Sredişte,
duce mai departe arta picturii, devenind „cel dintâi portretist de ţărani români din Banat, pe
care-i zugrăveşte pe peretele tindei bisericilor ai căror ctitori sunt fruntaşii aceştia ai
satelor.”12
În aceste şcoli de pictură se practicau forme de artă populară, precum icoanele pe
sticlă, sau chiar pe suprafeţe de oglindă, într-o linie de curbe largi şi unghiuri îndulcite
practicate de maeştrii iconari populari.
Ion Frunzetti aminteşte în anul 1957 în lucrarea sa „Pictorii Bănăţeni din secolul
al XIX – lea” 13, meritul regretatului Ioachim Miloia, pictor şi istoriograf de mare valoare
preocupat de arta Bănăţă, apreciat pentru râvna depusă în scopul adunării unui tezaur
important de artă plastică. În baza acestor lucrări adunate în Muzeul Banatului, Ion Frunzetti
face o analiză în lucrarea amintită, punând în vedere condiţia acestei provincii ce a stat sub
turci aproape două sute de ani (între 1552 şi 1716), şi ca atare distrugerea „picturilor
bisericeşti cât şi a icoanelor portabile, lipseşte azi istoria artei feudale din Banat de un capitol
important” aminteşte autorul. Cu greu se mai pot găsi urme de pictură din epoca feudală în
Banat, cu excepţia unor puţine mănăstiri, cum ar fi mănăstirea Săraca din Judeţul Timiş sau
mănăstirea Zlatiţa din judeţul Caraş-Severin,sau mănăstirea Portoş care mai are câteva piese
de iconostas.
Alături de pictori sârbi, germani, maghiari, se numără la începutul secolului al XVIII-
lea şi câţiva români. După izgonirea turcilor, la refacerea bisericilor şi mănăstirilor, pe lânga

3
meşterii consacraţi veniţi din diferite zone, au lucrat şi forţe locale. Mănăstiri au existat în
Banat şi dinainte de secolul al XVIII-lea, şi erau după tradiţie ctitorii nobiliare; acestea au
fost începând cu deceniul patru al secolului înnoite, renovate. Câteva exemple de asemenea
biserici de mănăstiri au fost: Bezdini, Cusici, Mesici, Săraca. Spre exemplu, la mănăstirea
Săraca a funcţionat chiar şi un atelier – şcoală de zugrăvie. Însă dintre artişii veniţi din alte
zone, din afara Banatului, şi care pictează biserica ortodoxă română de la Lipova, a fost
zugravul Nedelko (Nedelcu) Popovici (probabil sârb). Lucrarea sa a fost descoperită sub
tencuială în anul 1928 de marele Ioachim Miloia. Calitatea şi nivelul profesional al picturii
lui Nedelko Popovici a fost unul foarte înalt, peste ce se găseşte obişnuit în bisericile vechi
din Banat. Ce se ştie despre acest pictor este doar că a lucrat în Banat între anii 1735 şi 1750,
şi că pictura lui este de stil oriental, în conformitate cu canoanele artei bizantine provinciale,
aşa cum s-a cristalizat ea în arta sârbească a frescelor de la Gracianiţa, Sopociani sau Les
novo (secolul XIII – XIV).

Trecerea de la pictura bisericească la pictura de şevalet

În secolul al XIX-lea se face simţită o tendinţă a trecerii de la pictura bisericească a

pictorilor români şi sârbi, mai rustici, către o pictură mai laicizată, de şevalet, asemănătoare
cu a pictorilor din burghezia germană şi maghiară a oraşelor, mai ales după anul 1803, în
vremea dispariţiei mecenatului de la Sibiu a lui Samuel von Brukental, fondatorul
pinacotecii Tot în această perioadă, un artist din Timişoara, pe nume Anselm Wagner, se
mută la Sibiu. Înaite de aceasta, pictura germană din Ardeal era în decădere. Un caz deosebit
a fost al artistului Karl Broki (1807-1885), şi care a plecat, tot din Timişoara, la studii în
Viena, apoi la Paris, după care ajunge în Anglia la Londra, unde devine pictor de curte,
portretist de renume şi autor de compoziţii mitologice. În secolul al XIX-lea, în urma
contactului direct cu arta europeană, artiştii bănăţeni îşi lărgesc orizontul creaţiei,
încorporându-şi lecţia clasicismului, a romantismului şi a altor stiluri ale epocii.

O cronologie a pictorilor din zona Banatului de la începutul secolului al XIX-lea, este

posibilă şi ca atare încerc o enumerare a celor mai reprezentativi artişti: Pavel Petrovici,
Constantin Daniel, Nicolae Alexici, Arsa Theodorovici, Nicolae Popescu, Mihai Velceleanu,
Zaharia Achimescu, George Diaconovici, Ştefan Teneţchi-Ponerchiu,Dimitrie Turcu,
Dimitrie Mihailovici, Theodor Gherdanovici, Filip Matei, Vastagh Gyorgy, Anselm Wagner,
Gábor Melegh, Károly Brocky, Elek Szamossy, Ioan Zaicu, János Wälder, Adolf Humborg,
Stevan Aleksić, József Ferenczy Ioan Isac.

4
 Lucrările unora dintre aceştia poartă amprenta pregătirii academice vieneze dar trădează
şi atracţia acestora faţă de creaţiile italiene. La sfârşitul veacului se produce ruptura cu centrul
vienez – în portretele oficiale ale lui se regăsesc dovezile pregătirii budapestane, sobrietatea 
personajelor este îmbinată cu preţiozitatea detaliilor bogat colorate; scenele de gen semnate
de respiră aerul vesel şi luminozitatea şcolii de pictură din Düsseldorf. Retrasul colorist ,
şcolit la München, îşi asigură un statut independent printre artiştii sfârşitului de veac datorită
autoportretelor şi operelor sale vizionar-simbolice. Prin scenele de gen, lucrate cu o
pensulaţie dinamică, prin naturile statice, gingaşe şi pline de culoare ale lui se deschide şi în
Banat, calea spre pictura plein air-istă a secolului XX.

Note: