Arta bisericească în perioada fanariotă

De regulă, secolul fanariot a fost echivalat de către istoricii de artă cu un răstimp de

decadenţă în sfera artistică. Totuşi, aceşti specialişti recunosc faptul că Mănăstirea Văcăreşti
a fost „un adevărat testament (neconservat, din păcate) al arhitecturii brâncoveneşti”. În plan,
lăcaşul în cauză nu se prea deosebea de cel de la Horezu. Ceea ce la Văcăreşti puteam vedea
numai în interior – coloane sculptate pe toată suprafaţa – la Stavropoleos ne întâmpină chiar de
la intrare un decor abundent. Însă, dată fiind conjunctura diacronică specifică, majoritatea
mănăstirilor şi bisericilor ctitorite în acest veac sunt clădiri modeste.
În Moldova, după mănăstire Golia, după mănăstirea Cetăţuia, nu se mai găsesc nici
acolo ctitori cu fală şi cu largi resurse materiale de a întemeia lăcaşuri – model pentru istoria
arhitecturii. Ceea ce este o trăsătură comună la câteva construcţii ieşene mai importante („Sfântul
Teodor” şi „Sfântul Gheorghe” din 1761) este eclectismul1. O componentă de seamă o formează
ornamentaţia barocă şi tocmai cea aparţinând aşa-numitului rococo constantinopolitan, iar spre
finele veacului al XVIII-lea şi în întâile decade ale secolului al XIX-lea, unele elemente
neoclasice, sosite prin intermediu rusesc sau polonez. Din acelaşi veac XVIII, marcate serios de
înrâurirea barocului polono-ucrainean, s-au conservat multe biserici şi în Basarabia.

Deşi a suferit şi influenţe baroce, arhitectura moldovenească şi munteană nu s-a

identificat nicicând cu stilul baroc. Abia în Ardeal şi Banat vom asista la biruinţa acestui tip
architectonic atât la domul catolic din Timişoara, la catedrala unită blăjeană, cât şi la catedrala
ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj (1759-1766); impactul baroc se resimte şi la
alte edificii religioase aparţinând religiei strămoşeşti. Dar românii ardeleni caută să nu preia
elementele baroce întru totul. Nu o dată, în locul celor două turnuri ale faţadei vestice, ei
adoptă unul singur, iar planul fiecărui lăcaş de închinare respect compartimentarea în
pronaos, naos şi altar. Câteva exemple: biserica ortodoxă din Beiuş, catedrala ortodoxă
orădeană.
În Maramureş precumpănesc interpretările rustice, populare, ca şi tendinţa de relansare a
turlei. De notat că bisericile de lemn maramureşene, ardelene şi bănăţene păstrează, ca dispoziţii
planimetrice, configuraţia „caselor dacice” (forma dreptunghiulară a navei sfântului lăcaş).
1
Îmbinare mecanică, hibridă a unor puncte de vedere ori concepții eterogene sau chiar opuse; lipsă de
consecvență în convingeri, în teorii
 În ce priveşte pictura, unii cercetători constată (întrucâtva exagerat) o unitate de viziune,
de stil, începând de la zugrăveala bisericilor de lemn maramureşene până la aceea a zidirilor
cucernice din preajma Bucureştilor şi de la pictura Mănăstirii Hodoş-Bodrog (de pe Mureş) la
aceea din biserica basarabeană „Adormirea Precistei” din Căuşani. Avem de-a face cu o artă de
tranziţie, în care se observă pe alocuri un declin pronunţat al plasticii neobizantine. Însă, în
acelaşi veac, întâlnim şi talentaţi zugravi precum Grigore Ranite care, spre plidă, pictează în
1732 la Tismana în colaborare cu Gheorghe, Tudor şi Vasile Diaconu (ultimul va trece în sudul
Banatului istoric, înfiinţând o şcoală de pictură). Într-adevăr, în secolul al XVIII-lea, un număr
de pictori din Ţara Românească se deplasează în Banat şi în Transilvania, unde decorează
biserici şi mănăstiri, contribuind la unificarea stilistică a compoziţiilor parietale. Vestitul Radu
Zugravu sau Dascălu († 1802), din Târgovişte, a pictat şi la Hălmagiu-Arad.
Un talentat reprezentant al tradiţiei post-brâncoveneşti în Banat s-a dovedit a fi Nedelcu
Popovici. Aromânul Ştefan Ţeneţchi va picta nu numai în Banat şi Ardeal, ci şi la sârbi, ca şi
Teodor Crăciun (născut în localitatea Boldur, județul Timiş).
Cu privire la muzică, a se reţine că Petru Efesiul (din Efes) a venit în Bucureşti în 1816
şi a deschis o şcoală de muzică bisericească la biserica „Sfântul Nicolae” din Şelari; unul dintre
elevii lui a fost Macarie Ieromonahul. Petru Vizantie († 1808), protopsalt al Patriarhiei
ecumenice, a fost un timp şi profesor la Seminarul de la Socola (de lângă Iaşi).
Cum s-a anticipat şi ca o apreciere de ansamblu: în această epocă fanariotă – cu unele
excepţii notabile – nu putem vorbi decât de o involuţie a artei eclesiale, neobizantinismul în
pictura religioasă fiind salvat totuşi de câţiva talentați iconari sau pictori bisericeşti.

Bibliografie

Istoria artelor plastic în România (red. V. Vătăşianu et alii), IV, Bucureşti 1970, passim; Gr.
Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti 1982, p. 439 şi urm.; T.
Moisescu, Prolegomene bizantine, Bucureşti 1985, p. 84 şiurm.; S. Barbu-Bucur, Cultura muzicală de
tradiţie bizantină pe teritoriul României, Bucureşti 1989, p. 169 şiurm.; V. Florea, Istoria artei româneşti,
I, Chişinău 1991, p. 482 şi urm.; M. Păcurariu, IBOR (2007), pp. 301-304; Claudiu Neagoe, Muzică şi
societate în Ţara Românească şi Moldova (1550-1830), Brăila 2008.
 Lectură

I.D. Ştefănescu despre bisericile de lemn

Bisericile de lemn din Transilvania, mai ales cele din Maramureş şi ţinutul Aradului, alături de
exemplele bănăţene, sunt datate potrivit pisaniilor, sculptate în lemn ori pictate, din veacurile XVIII şi
prima jumătate a secolului al XIX-lea; unele, numai din veacul al XVII-lea. Durate din lemn, material
ruinat de trecerea vremii, ploi, zăpezi şi vânturi puternice, se înfăţişează astăzi asemenea unor amintiri,
umbre ale unui trecut evocat de tradiţie. Ne folosim de acest prilej pentru a lămuri că datele pisaniilor şi
multe date documentare sunt îndoielnice şi nesigure, dictate de amintiri locale ori de mândria îndreptăţită
a ctitorilor care au restaurant monumental sau numai elemente din acesta, acoperişul, cadrele ferestrelor şi
uşilor chip ştiinţific, analizând mai întâi materialul de construcţie şi procedeele folosite.
Al doilea element principal de datare este forma monumentului, înţelegând prin aceasta planul,
temeliile, materialul şi modul lor de construcţie, mijloacele de legătură. Studiului temeliei i se adaugă
acela al construcţiei pereţilor, prezentarea grinzilor, (cioplite ori numai curăţite de ramuri), înfăţişarea
capetelor de grinzi (sculptate cu ornamente sau figure ori aşa cum au ieşit din barda lemnarului), planul
monumentului, uşile, ferestrele, straşina, turnurile şi clopotniţa, orientarea şi elementele interiorului
(absidele, pereţii despărţitori între naos şi pronaos, între pronaos şi tindă), forma cerimii (a bolţilor).
Nevoia de a ne ajuta de comparaţii cu monumente româneşti, în primul rând, datate, ori cu monumente
străine byzantine şi de tradiţie bizantină ori apuseană medievală, impune comparaţii de aceeaşi
tehnicitate. Rezultatele sunt surprinzătoare şi de cel mai mare folos, cu deosebire în vechea artă
românească şi anume în Maramureş, munţii Apuseni şi Banat. (I.D. Ştefănescu, Arta veche a Banatului,
Timişoara 1981, p. 22-23).