Gheorghe Tattarescu (n. octombrie 1820, Focșani – d.

24 octombrie 1894, București [1]) a fost unul dintre

cei mai importanți pictori clasici români, considerat, de către criticii de artă, „un pionier al neoclasicismului
în pictura românească”.[2] De asemenea, el a fost și un remarcabil pictor bisericesc, pictând (singur, sau cu
ajutorul elevilor săi) peste 50 de biserici,[3] printre cele mai renumite dintre acestea numărându-se Biserica
Colțea, Biserica „Sfinții Voievozi” - Oțetari, Biserica Sf. Spiridon - Nou, Biserica Mănăstirii Radu Vodă,
Biserica nouă a Mănăstirii Bistrița, Catedrala mitropolitană din Iași, Biserica Mănăstirii Ghighiu, Biserica
greacă din Brăila și biserica Mănăstirii Ciolanu din județul Buzău.

Biografie
Născut în luna octombrie 1820 la Focșani, Gheorghe Tattarescu era fiul lui Mihai Tatarescu (originar în satul
Tătaru, din vecinătatea Munților Buzăului) și al Smarandei, născută Teodorescu.[4] Nicolae Teodorescu,
fratele Smarandei, făcea parte din breasla „zugravilor de subțire” (breaslă care luase ființă în anul 1776, în
vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti, pentru a se face deosebirea dintre pictorii-artiști și zugravii de case
care erau organizați în așa numita breaslă a „zugravilor de gros”) și după ce urmase școala de pictură a
Polcovnicului Matei de la Căldărușani, a pictat icoane la Focșani, la Odobești și la Iași.[4] Părinții lui
Gheorghe Tattarescu, Mihai și Smaranda, au trăit la Focșani până în anul 1826, când au decedat din cauza
unei epidemii care a bântuit Moldova în acea vreme.[5]
Formarea artistică
Rămânând orfan la vârsta de șase ani, Gheorghe Tattarescu a fost crescut de unchiul său dinspre mamă,
zugravul de biserici Nicolae Teodorescu de la Odobești. Familia acestuia, care mai număra încă șase suflete
care erau întreținute din veniturile obținute de Nicolae Teodorescu prin pictarea unor biserici de la sate și pri
vânzarea icoanelor pe care le picta pentru țăranii din satele învecinate. Modest ca pictor, Teodorescu este
totuși cunoscut în istoria artei religioase din secolul al XIX-lea ca un precursor în laicizarea artei din
România. Salvarea financiară a familiei a venit de la Episcopul Chesarie al Buzăului (cel care a
refăcut Catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a înființat Seminarul Teologic din Buzău și a
reînființat tipografia eparhială), care a devenit binefăcătorul lui Nicolae Teodorescu și implicit i-a deschis
calea spre pictură și lui Gheorghe Tattarescu. Episcopul Chesarie a înființat Școala de pictură de la Episcopia
Buzăului și i-a oferit postul de director al acesteia lui Nicolae Teodorescu, căruia i-a dat mai multe comenzi
pentru zugrăvirea unor biserici.[4][6]
Gheorghe Tattarescu s-a manifestat artistic încă de la vârsta de șapte ani, din perioada în care Nicolae
Teodorescu zugrăvea biserica Sfinților Apostoli de la Schitul Ciolanul. Nicolae își luase întreaga familie cu
el și a lucrat la zugrăvirea acestei biserici timp de trei ani de zile, fiind ajutat, printre alții, și de copilul
Gheorghe Tattarescu.[7]
A continuat studiul picturii la Școala de la Episcopia Buzăului, al cărei director era unchiul său, și, în
paralel, Școala de grămătici din Buzău, înființată în 1830 tot de Episcopul Chesarie.[8] În aceeași perioadă,
mai exact în 1833, a participat la executarea picturii interioare a catedralei episcopale din Buzău cu
hramul Adormirea Maicii Domnului, refăcută în 1832 după ce fusese grav deteriorată de un cutremur.
[4]
După aceea, în 1834, l-a însoțit pe unchiul său Nicolae Teodorescu la București, deși nu avea decât
paisprezece ani, pentru a-l ajuta la refacerea picturii interioare a Catedralei mitropolitane din București,
stând aici până la încheierea lucrărilor de restaurare, în 1837.[9]
În 1845, cu ajutorul episcopului Chesarie al Buzăului, care îi remarcase talentul artistic și sârguința,
Gheorghe Tattarescu a obținut o bursă de studii la prestigioasa Academia di San Luca din Roma, unde a avut
profesori remarcabili ca Natale Carta (1790–1884), Giovanni Silvagni (1790–1853) și Pietro Gagliardi
(1809–1890). Sub îndrumarea profesorilor săi, el s-a format și perfecționat în stilul academismului italian,
executând copii după picturi celebre ale lui Rafael Sanzio, Correggio, Veronese, Bartolomé Estebán Murillo,
Salvatore Rosa, Guido Reni etc.[2] Alegerea Italiei pentru studiile de pictură bisericească nu era o opțiune
uzuală în Țările Române din acele vremuri. Bursa pe care i-a oferit-o Episcopul Chesarie lui Tattarescu era
acordată cu dorința ca artistul să se pregătească pentru pictura murală folosită pe scară largă în România la
zugrăvirea lăcașurilor de cult. Episcopul Chesarie a dovedit o deschidere spre arta plastică modernă (a acelor
timpuri), permițând faptul ca un zugrav bisericesc ortodox, pentru care hieratismul bizantin era o regulă ce
trebuia păstrată, să urmeze studii pentru pictura religioasă într-o școală apuseană, unde laicizarea artei era
tradițională.[10]
În Italia, Tattarescu a urmat sfatul pe care i-l dăduse Petrache Poenaru, de a lua legătura cu românii care se
aflau la Roma în acea perioadă.[11] Astfel, artistul l-a întâlnit pe pictorul Constantin Lecca (1807-1887) aflat
acolo la studii și s-a împrietenit cu Gheorghe Lemeni (1813-1848), Gheorghe Năstăseanu (1812-1864), Petre
Alexandrescu și Alexandru Orăscu.[12] Tot în Italia, a început să aibă succes atât cu picturi pe teme religioase
(de exemplu cu lucrarea Simeon si Levi, salvând pe sora lor Dina, care a obținut Marele Premiu la concursul
pe teme biblice organizat de „Congregazione Artistica dei Virtuosi al Pantheon", cel mai înalt for artistic din
Roma, care se afla sub patronajul Papei), cât și cu picturi pe teme laice (de exemplu remarcabilul tablou de
mari dimensiuni Deșteptarea României[13] și portretul pe care i l-a făcut lui Nicolae Bălcescu[14], aflate în
prezent la Muzeul Național de Artă al României).
Cariera în artele plastice
După întoarcerea în țară (1851), datorită faptului că avea o educație academică însușită în străinătate și o
practică artistică îndelungată, Gheorghe Tattarescu a fost considerat pictorul cel mai indicat să execute atât
comenzi oficiale, cât și pe cele ale iubitorilor de artă, și să satisfacă, prin opere alegorice, peisaje și scene de
gen, religioase și istorice, un public care începuse să aprecieze pictura. A încheiat primul contract pentru
pictarea unei biserici, Biserica „Oteteleșanu" din Măgurele, lângă București, iar la 16 iulie 1853 a încheiat
contractul pentru pictarea Bisericii „Zlătari” din București. Acolo, a avut prilejul să demonstreze experiența
acumulată în timpul studiilor sale în Italia, el accentuând inovațiile în stil occidental care pătrunseseră deja,
destul de timid, prin pictori ca Anton Chladek, Constantin Lecca și Mișu Popp.
În semn de recunoaștere a meritelor sale în domeniul artelor plastice, la 3 octombrie 1853 Barbu Știrbei,
domnul Țării Românești, i-a acordat rangul de pitar[15].[16]
În perioada 1854-1855, la chemarea Mitropolitului Nifon, a început zugrăvirea Bisericii „Sfinții Voievozi” a
fostului Schit Cetățuia de lângă Râmnicu Vâlcea, a Catedralei episcopale din Râmnicu Vâlcea și a bisericii
noi de la Mănăstirea Bistrița.[17] Arta religioasă pe care a etalat-o Tattarescu, îndeosebi la biserica Mănăstirii
Bistrița a atras admirația contemporanilor săi, având aprecieri elogioase din partea unor străini. Tot în acea
perioadă, artistul a cumpărat casa și terenul din „Ulița Belvedere" din București (în prezent strada Domnița
Anastasia, nr. 7) pe care mai târziu a amenajat-o ca locuință și atelier artistic.
În 1859 a preluat catedra de desen de la Colegiul „Sfântul Sava” din București, ca urmare a pensionării
pictorului Constantin Lecca. Unirea Principatelor Române, realizată de facto prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în cele două principate, l-a determinat pe Gheorghe Tattarescu să
înainteze ministrului Departamentului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în decembrie 1859, primul proiect
pentru înființarea „Școalei de Pictură și a Școalei de Sculptură din România”. El dorea crearea unei instituții
cu o dublă factură, de pinacotecă și de școală în același timp, urmărind ca prin înființarea acestei școli să
folosească și să adapteze necesităților românești, unele din metodele și principiile pe care le observase
la Academia di San Luca din Roma.[18] Rezultatul acestui demers a fost înființarea „Școlii de Arte Frumoase
din București” (actuala Universitate Națională de Arte), în 1864, unde Gheorghe Tattarescu a desfășurat o
bogată activitate ca profesor de pictură,[19] ulterior fiind și directorul ei, în anii 1891–1892.
În 1865 a publicat un manual de pictură pentru elevii săi: Precepte și studii folositoare asupra
proporțiunilor corpului uman și desemn după cei mai celebri pictori. În 1867 a participat la Expoziția
Internațională de la Paris, cu lucrarea Deșteptarea României. A continuat să picteze biserici, împreună cu
elevii săi, îndrumându-i în permanență.
La 18 ianuarie 1882 i s-a conferit Medalia „Bene Merenti”, clasa I, pentru meritele artistice. În în luna iunie
a aceluiași an, Regele Carol I l-a decorat cu Ordinul „Coroana României" în grad de ofițer, iar la 5 august
1887, artistul a fost distins cu Ordinul „Coroana României" în grad de comandor.[20]
Între anii 1884-1886 a pictat monumentala Catedrală mitropolitană din Iași. El a finalizat pictura catedralei
și icoanele catapetesmei, realizând peste 250 de figuri individuale și compoziții de ansamblu, până în iulie
1886.[21] Respectând canoanele Erminiei ortodoxe, Gheorghe Tattarescu se arată însă deschis influențelor
picturii occidentale, pe linia noutăților căutate de pictura bisericească românească în secolul al XIX-lea. Atât
în realizarea celor patru scene biblice de pe bolțile navei centrale cât și în zugrăvirea chipurilor de sfinți și în
alcătuirea compozițiilor decorative se resimte rigoarea neoclasicismului de factură italiană, pe care artistul îl
cunoscuse în anii de studii la Academia di San Luca din Roma. El a realizat astfel un inspirat echilibru între
pictură și stilul arhitectonic al catedralei.[22]
În 1890, după ce începuse lucrările pentru pictarea catedralei Episcopiei din Huși, s-a îmbolnăvit grav și și-a
întrerupt pentru o perioadă activitatea didactică de la Școala de Belle-Arte cât și lucrările de zugrăvire a unor
biserici.[23]
În 1891, după ce pictase capelele din cimitirele Sfânta Vineri-Nou și Ghencea din București, a preluat
conducerea Școlii de Belle-Arte în ziua de 30 august ca urmare a decesului lui Theodor Aman. Deși Theodor
Aman fusese reticent la admiterea fetelor în acea școală, Tattarescu a reformat regulamentul de funcționare,
permițând astfel și admiterea fetelor.[23]
Ultima biserică pe care a pictat-o Tattarescu a fost Biserica „Sfântul Ilie” din Craiova, în 1892, fiind ajutat
acolo de elevii săi cei mai iscusiți: Dimitrie Teodorescu și Gheorghe Ioanid. În același an, la 1 octombrie, el
s-a retras de la conducerea Școlii de Belle-Arte, solicitând pensionarea.[23]
Viața de familie
După ce, în decembrie 1851, Gheorghe Tattarescu s-a întors la București și a adus familiei lui Nicolae
Bălcescu o serie de scrisori de la acesta, el a continuat să frecventeze familia Bălcescu și mai târziu s-a
înrudit cu aceasta, prin căsătoria sa cu Maria Ioanidi, fiica medelnicerului Gheorghe Ioanidi, care era rudă cu
Bălceștii.[24] Nunta lor a avut loc la 29 aprilie 1856, avându-i ca nași pe Constantin Al. Kretzulescu și soția
acestuia, Luța, cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon Rusailă.[25]
În 1857, la 9 iulie, s-a născut primul lor copil, Aureliu.[16] Gheorghe și Maria Tattarescu au mai avut încă un
băiat (Mihai, născut la 29 iulie 1866) și două fete: Lucia, născută la 9 ianuarie 1868 și Maria (născută
probabil în 1870, dar care a murit în copilărie, la 5-6 ani).
Gheorghe Tattarescu a trecut la cele veșnice pe data de 24 octombrie 1894, la vârsta de 74 de ani. A fost
înmormântat la Cimitirul Bellu din București.[23]
Pictura bisericească
O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creând un stil personal influențat atât
de iconografia tradițională bizantină cât și de academismul neoclasic italian. Deși în linii mari a respectat
canoanele erminiilor ortodoxe (vechile manuale de iconografie), Gheorghe Tattarescu este considerat ca
fiind un reformator în pictarea bisericilor. Criticii de artă laici, dar și iconologii, au identificat trei direcții
distincte în care Tattarescu a inovat[26]:
1. Părăsirea aproape în totalitate a obiceiului tradițional de realizare a unor scene din Vechiul
Testament, abordând cu preferință scene din Noul Testament, mai apropiate realităților vieții
semenilor ca de exemplu: Iisus pe Muntele Măslinilor, Răstignirea și Nașterea Domnului.[26]
2. Renunțarea la scenele narative ce umpleau până atunci pereții edificiilor de cult prin suprapunerea a
până la cinci registre. Obișnuința tradițională a unor astfel de reprezentări ducea la obosirea privirii
credincioșilor prin succesiunea imaginilor și deconcentra actul de rugăciune. Gheorghe Tattarescu a
pictat în schimb adevărate tablouri murale, separate între ele prin spații largi, folosind suprapunerea
 pe două rânduri sau maxim trei, atunci când pereții aveau o înălțime mai mare. Spațiile de distanțare
dintre aceste picturi le umplea cu motive decorative sau imitații de marmură. Această tehnică a fost
adusă de artist din Italia, dar este regăsită și în cazul unor biserici din Rusia pe care le-a vizitat în
perioada 1884-1885.[27]
3. Folosirea stilului realist și îndepărtarea de vechea pictură bizantină (despre care Alexandru Xenopol
spunea că este era caracterizată de sentimentul „... de a fugi de expresia frumosului care leagă pe om
de carne”). Tattarescu a avut curajul să figureze pe pereții bisericilor chipul omului care răspunde la
ideea clasică de frumusețe.[27]
Renumitul critic și istoric de artă George Oprescu spune că Tattarescu era considerat pe vremea sa „cel mai
mare pictor religios, lucru de care era și el convins, cu toate că era un om modest. Conștiința sa de
meșteșugar onest, credința sa reală, dar fără avânt, educația sa italiană, totul contribuia ca să-l facă să prefere
picturilor bătrâne, uitate prin mănăstiri, acea artă calmă, lucioasă și dulceagă pe care o adusese din Italia”.[28]

In memoriam
Muzeul memorial Gheorghe Tattarescu este găzduit de casa în care a trăit și a creat timp de patru decenii
renumitul pictor. În anul 1951, în urma donației Georgetei Wertheimer, nepoata pictorului, acest ansamblu
imobiliar a devenit muzeu memorial, adăpostind o parte din lucrările lui Tattarescu.[29][3]
În Sectorul 4 din București, o stradă poartă numele pictorului.
La Focșani, orașul natal al pictorului, își desfășoară activitatea Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu”.[30]

Note
1. Salt↑ Teodora Voinescu și alții, Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura
Meridiane, București, 1970, p. 60.
2. ↑ Salt la:2,0 2,1 Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Pictura românească în imagini,
Editura Meridiane, București, 1970, p. 129.
3. ↑ Salt la:3,0 3,1 Muzeul Municipiului București - Casa memorială Gheorghe Tattarescu, accesat 24
decembrie 2022
4. ↑ Salt la:4,0 4,1 4,2 4,3 Frunzetti (1991), Arta românească în secolul al XIX-lea, p. 170.
5. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 7.
6. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 8.
7. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 9.
8. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 12.
9. Salt↑ Frunzetti (1991), Arta românească în secolul al XIX-lea, p. 173.
10. Salt↑ Frunzetti (1991), Arta românească în secolul al XIX-lea, p. 174.
11. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 29.
12. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 32.
13. Salt↑ „Renașterea României” în pictură, Agenția de presă RADOR, accesat 17 septembrie
2022
14. Salt↑ Frunzetti (1991), Arta românească în secolul al XIX-lea, p. 55.
 15. Salt↑ Rang boieresc (minor) în Țările Române
16. ↑ Salt la:16,0 16,1 Aura Popescu, Gheorghe Tattarescu și contemporanii săi, p. 32.
17. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 113.
18. Salt↑ Aura Popescu, Gheorghe Tattarescu și contemporanii săi, p. 34.
19. Salt↑ Marin Nicolau-Golfin, Istoria artei, vol. 2, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1970, p. 138
20. Salt↑ Aura Popescu, Gheorghe Tattarescu și contemporanii săi, p. 44.
21. Salt↑ Porcescu, S., Catedrala mitropolitană din Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și
Sucevei, Iași, 1977
22. Salt↑ Catedrala Mitropolitană Iași, accesat 28 octombrie 2022
23. ↑ Salt la:23,0 23,1 23,2 23,3 Aura Popescu, Gheorghe Tattarescu și contemporanii săi, p. 58
24. Salt↑ Frunzetti (1991), Arta românească în secolul al XIX-lea, p. 56.
25. Salt↑ Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p. 128.
26. ↑ Salt la:26,0 26,1 Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p.
120.
27. ↑ Salt la:27,0 27,1 Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, p.
122.
28. Salt↑ Liceul de Artă „Gh. Tattarescu”, Despre: Pictorul Gheorghe Tattarescu, accesat 19
ianuarie 2023
29. Salt↑ Rodica Ion, Revista de artă și Istoria artei, Editura Muzeului Municipiului București,
București, 2018, pag. 22.
30. Salt↑ Liceul de Artă „Gh. Tattarescu”, accesat 24 decembrie 2022
Bibliografie
 Ion Frunzetti, Arta românească în secolul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1991. ISBN 973-
33-00-77-2
 Jacques Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, Editura de Stat
pentru Literatură și Artă, București, 1958
 Aura Popescu, Ioana Cristea, Gheorghe Tattarescu și contemporanii săi, Institutul Cultural Român,
București, 2008, ISBN 978-973-577-551-3

Legături externe
 Cătălin Pruteanu, Moștenire: Gheorghe Tattarescu a pictat 52 de biserici , 2 martie 2009, Jurnalul
Național
 Nazen-Ștefania Peligrad, Creația lui Tattarescu în pictura unor biserici bucureștene, Muzeul
Municipiului București - XXX
„Renașterea României” în pictură
Renașterea națională și culturală a României reprezintă un moment cu o mare încărcătură istorică, ducând la
concretizarea ideii unității naționale. Cu ocazia celei de-a 170-a aniversări a Revoluției de la 1848,
Romfilatelia introduce în circulație emisiunea de mărci poștale „Renașterea României” în pictură. Noua
emisiune de mărci poștale va fi disponibilă începând de vineri, 16 februarie 2018, în magazinele
Romfilatelia din București, Bacău, Brașov, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, precum și în magazinul nostru
online: http://romfilatelia.ro/store/.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 8 lei este reprodus tabloul Renașterea României, de Gheorghe
Tattarescu.
Revoluția de la 1848 a reprezentat piatra de temelie a nașterii României. A fost momentul în care
intelectualii și artiștii au conștientizat comunitatea de limbă și de cultură a teritoriilor locuite de români,
începând să militeze pentru făurirea unui stat unitar. Sentimentul național s-a construit inclusiv prin creațiile
pictorilor pașoptiști, care s-au inspirat din curentele artistice la modă în marile orașe din vestul Europei.
Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai picturii pașoptiste a fost Gheorghe Tattarescu (octombrie,
1820, Focșani – 24 octombrie 1894, București). A fost nepotul pictorului de biserici Nicolae Teodorescu,
primul său îndrumător în arta picturii bisericești, care, în anul 1831, a înființat la Buzău o școală de pictură
bisericească, unde viitorul mare pictor este înscris ca elev, la vârsta de 11 ani. În copilărie, artistul a pictat
biserici împreună cu unchiul său, fiind remarcat de episcopul Chesarie al Buzăului, care i-a oferit în 1845 o
bursă la Roma. Și-a făcut studiile în atmosfera revoluționară a Romei pașoptiste, iar primele sale opere au
avut o puternică încărcătură națională. Educația italiană se distinge și prin influențele aduse operei sale de
iconografia creștină.
Artistul a trăit din plin atmosfera politică și culturală a timpului. Este autorul unor portrete memorabile ale
liderilor pașoptiști, precum Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru sau Ștefan Golescu.
În 1848, pe când se afla în Italia, a început să lucreze la un proiect artistic dedicat idealului național.
Gheorghe Tattarescu a expus pentru prima dată opera la Roma, în 1850. Tabloul alegoric „Deșteptarea
României” are ca semnificație renașterea țării prin știință, artă și credință. Compoziția este realizată distinct
în două planuri. În partea de jos, o femeie se trezește din somn, simbol al României care își rupe lanțurile
sclaviei, alături de steagul românesc, parțial desfășurat. În stânga jos, se află cornul abundenței, iar în
dreapta, prin contrast, o familie de țărani săraci în fața unei colibe. Un înger ridică vălul obscurantismului,
arătând, spre planul superior, simbolurile personificate ale științei, artei și credinței. În fundalul compoziției
sunt figurate sugestiv Dunărea, Carpații și ruinele fostei capitale românești, Târgoviște.
Tattarescu a oferit tabloul domnitorului Barbu Știrbei, care, impresionat de darul primit, a înființat Galeria
de Tablouri. Prima piesă din colecție, donație a domnitorului, a fost chiar tabloul lui Tattarescu. Între timp,
Galeria a fost transformată în Pinacoteca Statului, iar mai apoi în Muzeul Național de Artă.
Opera lui Gheorghe Tattarescu, aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Municipiului București, a avut mai
multe denumiri. Inițial, autorul a menționat pânza cu titlul „Deșteptarea României”. Însă, în 1867, cu ocazia
trimiterii la Expoziția Universală de la Paris, a redenumit-o „Visul României”. În 1953, când s-a înființat
Casa Memorială „Gheorghe Tattarescu”, opera a intrat în patrimoniul Muzeului Municipiului București cu
titlul „Renașterea României”.
Pe timbrul coliței nedantelate a emisiunii de mărci poștale, cu valoarea nominală de 15 lei, este reprodus un
portret al lui Gheorghe Tattarescu din perioada senectuții, realizat în creion. Ilustrația este, probabil, o
versiune intermediară a Autoportretului pe pânză, finalizat în anul 1875.
Emisiunea de mărci poștale este completată de un plic prima zi, iar ca forme de machetare au fost folosite
coala de 32 de timbre, minicoala de 8 timbre+1 vinietă și colița nedantelată.
 Romfilatelia mulțumește Muzeului Municipiului București pentru sprijinul documentar și fotografic acordat
la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.
Crearea tabloului pas cu pas[modificare | modificare sursă]

Renașterea României - studiu în cărbune (2) Renașterea

României - desen în creion (1)
Gheorghe Tattarescu s-a întors la Roma, de la Florența, cu diligența prin Siena în data de 7 ianuarie 1849.
[10]
Acolo a găsit o scrisoare pe care a primit-o de la Ion Arcescu semnată de acesta în 20 august 1848. Din
această recipisă reiese prietenia apropiată dintre acesta și artistul român.[10] În acel început de an, Tattarescu a
închiriat un atelier în Via Mario di Fiori nr.8 unde a început să facă numeroase schițe pentru tabloul pe care
voia să-l dedice revoluției române.[11] Prima formă a lucrării aflată în stadiu de proiect o împărtășește
lui Constantin Al. Kretzulescu ca fiind „... o alegorie imaginată într-o femeie care doarme somnul de secole,
un înger o scoală și îi arată semnele religiei, științei și frumoaselor arte. Apoi pentru a arăta mai bine țara
noastră, am pus Il Danubio pe de o parte și cealaltă pe un bătrân cioban care se minunează văzând
progresul”.[11] Această formă executată în cărbune era diferită față de compoziția pe care a realizat-o în final.
Schița aceasta s-a păstrat și s-a constituit, istoric vorbind, într-un document care reflectă parcursul artistului
spre pictura finală intitulată Renașterea României sau Deșteptarea României. Laitmotivul acestei prime
creații a fost progresul tării.[11] Pictorul nu s-a mulțumit doar cu acest stadiu al lucrării și l-a completat pe
parcurs cu alte două componente: una socială și una națională. Ca atare, el a mărit dimensiunea lucrării de
circa două ori, iar forma definitivă a fost de trei ori mai mare decât prima schiță în cărbune pe care a trimis-
o Episcopiei Buzăului.[11]
Ca urmare a rugăminții către Kretzulescu de a-i face rost de un calendar așa cum era Almanahul
Satului pentru a studia stema, arma țării și culorile de pe drapel, [11] Kretzulescu i-a satisfăcut dorința în 12
mai 1849 și i-a spus că .„.. mă unesc prea mult la părerea Dv. pentru 3 coloruri combinate, pentru că la un
steag îmi trebuiesc a le-nfățișa”. Interesant pentru proiectul de drapel al României pe care dorea să-l redea,
este că Tattarescu a combinat culorile drapelului Moldovei de dinaintea revoluției din 1848, albastru și roșu,
cu culorile drapelului Țării Românești care avea albastru și galben.[12] Rezultatul a fost albastru, galben, roșu,
adică aceleași culori pe care revoluționarii le-au declarat prin Decretul nr. 1 din 14 iunie 1848 prin Guvernul
Provizoriu al Țării Românești: „... Steagul va avea trei colore: albastru, galben și roșu. Deviza romînă care
va fi scrisă atît pe steaguri, cît și pe monumentele și decretele publice, se va compune de aceste două
cuvinte: Dreptate, Frăție.[12] Dreptatea, această stea strălucitoare care luminează omenirea și o povățuiește în
calea binelui, voiește ca oamenii să fie mai întâi slobozi și deopotrivă, și Frăția, acest sentiment străbun
românesc, leagă inimile pentru obștescul folos”. Deoarece revoluția a fost înfrântă și decretele Guvernului
Provizoriu au fost anulate, steagul Țării Românești a rămas cel inițial.[12] Soluția găsită de artist a fost
figurarea unei eșarfe roșii pe care a legat-o de drapelul Munteniei.[13]
Steagurile principatelor românești în 1847
Drapelul Țării Românești

Drapelul Moldovei
La începutul lunii iulie 1849 marea compoziție era în curs de realizare. [14] Într-o scrisoare din 22 noiembrie
adresată lui Arcescu, pictorul i-a spus că lucrează „... la o alegorie „Patria noastră" pe care o reprezentez (în
una Donna care visează) surpriza mea, o las și pe aceasta ca pe cele de mai sus ca să-ți facă mai multă
impresie cînd-1 vei vedea acolo împreună cu ceilalți compatrioți, la care mă și găsesc cam pe jumătate cu
lucrarea”.[15] Aceste amănunte, care transpar din corespondența artistului cu prietenii săi aflați în România,
au creat posibilitatea analiștilor operei lui Tattarescu să cunoască în amănunt pașii realizării unei picturi
emblematice, fapt care s-a întâmplat destul de rar cu alte opere similare. [15] Astfel, se cunoaște data începerii,
progresele înregistrate, tema inițială, schițele în cărbune și faptul că la jumătatea execuției pictorul rămăsese
ancorat la tema pe care și-o propusese inițial.[15] Peste cinci luni din noiembrie 1949, artistul s-a răzgândit și
ca atare a schimbat compoziția inspirându-se din revoluția lui Tudor Vladimirescu și din Regulamentul
Organic.[15] Noul proiect a fost trimis printr-o scrisoare însoțită de o fotografie lui Constantin Kretzulescu în
data de 24 aprilie 1850. În aceeași scrisoare, Tattarescu a comunicat dimensiunile lucrării „... 1 metru și 54
centimetri în larg și 2 metri și 30 centimetri în înălțime” și îi propune lui Kretzulescu să facă o placă gravată,
atâta timp cât tabloul mai este la Roma, pe care să o trimită în țară pentru a se tipări gravuri „... cîte am voi,
prin urmare orcare amator ar putea să-i aibă cîte una; mie nu mi se pare urătă ideea asta”.[16] Este de
menționat că în anul 1867 ideea a fost reluată și chiar aplicată, dovadă că ideile cuprinse în
tabloul Renașterea României erau încă de actualitate.[16] În acel an, Constantin Esarcu a publicat în
revista Ateneul Romîn imaginea tabloului și a invitat publicul să subscrie la litografierea lui la un preț de un
galben exemplarul. Litografia urma să fie realizată la Paris în format mare.[17][18]

“ ... Dv. puteți să vă formați o idee dintr-acestea... printr-aceasta ieu am vrut să ”

ecspui tuturor compatrioților amatori mai vîrtos că cum țara noastră a-nceput a
ieși de supt mantul întunericului unde zăcea privată despre orce cultură și mai
vîrtos despre belle arte, a ceea ce ieu simțu mai mult pînă pe la 1823 [ Tudor
Vladimirescu, 1821, n.a. ] sau 1830 [ Regulamentul Organic, n.a. ] de unde am și

luat puntul sujetului, Renașterea

României (detaliu) socotind că cam dup-atunci a început a se mai distepta și din
 parte a le îmbrățișa cîte ceva... Am figurat-o într-o femeie alegorică culcată pe
pămînt, de un caracter cam viril, care se ridică surprinsă de o rază dumnezeiască,
care-i vine din centrul tabloului printr-un înger arătînd cu mîna dreaptă spre o altă
alegorie: a religiei (ca baza tuturor lucrurilor) artelor și științelor (în simboluri).
Ea este îmbrăcată într-o tunică romană și se sprijină cu dreapta pe stindardul
națiunei, ca cea mai scumpă ei speranță, alături este cornul abundenței, urmare
unei națiuni culte. Spre picioare este un lanț și o spadă rupte ca să explic mai bine
sclavia ignoranței. În fundul tabloului se vede în depărtare munții Carpaților,
văile și fluviul Dunărea, care trece prin toată partea meridională pînă la podul
Traian ca un avanpost a lui Severin. Mai departe fosta capitală țării Târgoviște.
La dreapta observatorului se vede la mică distanță un grup [ al ] unei familii de
țărani, spre a exprima mizeria stării statului în care se găsea țara...[19]

— Extras din scrisoarea lui Gheorghe Tattarescu către Constantin Al. Kretzulescu (24
aprilie 1850)
La cele ce le-a declarat lui Kretzulescu, s-a constatat în lucrarea finală că, Tattarescu a mai adăugat o
alegorie cu figurarea vălului alb de pe fruntea femeii, având ca simbolistică vălul obscurantismului, care este
ridicat de mâna stângă de îngerul care arată cu mâna dreaptă spre semnele artei și științei.[19] Intențiile
pictorului sunt axate pe trei probleme:[19]
1. Problema națională -- femeia care reprezintă România este așezată pe drapelul Munteniei ce este
împodobit cu o eșarfă de culoare roșie, care amintește de stindardul revoluționar, și are la picioare
lanțuri sfărâmate și un iatagan turcesc frânt în două.[19]
2. Problema socială -- este reprezentată de cornul abundenței care simbolizează cultura, prosperitatea și
bogăția. Contrastând cu bogăția, în partea dreaptă a lucrării a fost figurat un grup de țărani săraci care
sunt de fapt, furnizorii de bunuri din cornul abundenței.[20]
3. Viitorul țării -- Ingerul dreptății care ridică vălul obscurantismului în care se găsește România și arată
spre renașterea artelor frumoase și științelor.[20]
Unui privitor obișnuit nu se putea ca cele trei alegorii să-i rămână neidentificate sau înțelese.[20] De aceea,
tabloul era un apel evident pentru toți cei care au participat la revoluție, pentru a continua lupta pentru
eliberare și emancipare socială.[20] Pentru prima oară în artele plastice din România a fost reprezentat un
țăran român pe o lucrare pe pânză în ulei. Scena pe care a redat-o artistul, o familie rurală în fața unui bordei
sărăcăcios, aflat jumătate îngropat în pământ, a fost văzută de Tattarescu în călătoriile sale prin România și
ea oglindește lupta lui Nicolae Bălcescu pentru eliberarea clăcașilor. Tattarescu a văzut renașterea României
prin cultură și ridicarea vălului obscurantismului se constituie într-un protest înflăcărat împotriva
superstițiilor epocii și în același timp, un apel spre ridicarea culturală a poporului și spre progres. În mod
evident, tabloul cu cât este privit mai îndeaproape, cu atât este mai plin de semnificații, mai bogat și mai
surprinzător. Istoric vorbind, există o congruență între gândurile artistului și cele ale revoluționarilor de la
1848.[20] Practic, pictorul român s-a metamorfozat în executorul unei gândiri colective care a justificat pe
deplin concepția despre menirea artistului de a lupta prin artă pentru idealurile progresiste și revoluționare.
[20]

La regenerarea Românii
de Alexandru Pelimon
Descarcă această pagină ca EPUB
din colecția de poezii "Faptele Eroiloru" de Alessandru Pelimon, București 1857
Romînie ! Romînie !
Dulce țară, glorioasă
Pasă plină de mândrie
Într’o cale luminoasă !...

Lîngă sora ta iubită

Unu tronu falnicu vi s’așează
Cu Moldavia unită
Gloriea vă încoronează

A Moldoviĭ famă mare

Ș-a le tale bravurĭ sumă
V-a făcut nemuritoare :
Două surori dintr’o mumă !

Iată, Vălul se redică,

Ochi-ți vădu viitoru mare;
Nuorul innoranțeĭ pică,
Pentru a ta regenerare !..

Veți avea aceleașĭ nume :

Romînia strelucită !..
Precum Roma fu în lume
De toțĭ popoliĭ mărită !

A eroilor virtute,
Faptele vă vor fi spuse
De cînd lanțuri vă fu rupte,
Și pe capŭ cununĭ vă puse !

Atunci braviĭ combătură

Secoliĭ ceĭ de peire !...
Prin resboae țe avură
Țĭ-a dat sufletŭ la mărire !...

Stefan, Mircea, Mihaĭ Vodă

Marĭ eroĭ lumea ‘ĭ declară,
Radu, Țepeș, - Negru Vodă,
Dragoșĭ ce ‘ntîĭ vă fondară !..

Al lumineĭ dulce soare,

Și prea sfîntă Providență,
V’a surisŭ în destinare,
Cunoscîndu-vă credința

Fii tăĭ consfințindŭ Dreptul,

Aŭ trecutŭ la nemurire !..
Eĭ luptându-se cu peptul
Ți au fost scutŭ de mîntuire !

Drepturĭ, legĭ care te ține

Cu trectul te mărește;
Sînge vărsîndu pentru tine,
Autonoamă te numește !..

Vedețĭ dar p’a Romei fiie,

Jună și prea glorioasă,
Subt o rază d’aurie
Ce pe fruntea eĭ se lasă !..

Dulce, fericită țară !..

De la Traian ce te cheamă
Ca să regeneresĭ iară
Aĭ fost demnă d’a ta mamă !

Amîndouă, împreună, Progresațĭ !...

și, prin unire,
Din Cerŭ angelul cununà
Vă va da spre fericire !!.