PICTORI ROMANI Si Sculptura

PICTORI ROMANI
Petre Alexandrescu (pictor)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search
 Acest articol se referă la pictorul Petre Alexandrescu. Pentru alte sensuri, vedeți Petre
Alexandrescu (istoric și arheolog) .
Petre Alexandrescu
Date personale
Născut 1828
Craiova, Țara Românească
Decedat 18 iulie 1899, (71 de ani)

Brăila, România
Căsătorit cu Athina Rally
Naționalitate România
Cetățenie România
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu
pictură, pictură murală
artistic
Studii Școala Centrală

din Craiova, Accademia di San Luca
Pregătire Constantin Lecca, Léon Cogniet
Profesor
Ion Andreescu
pentru
Opere
pictura murală de la Mănăstirea Antim
importante
Modifică date / text
Petre Alexandrescu (n. 1828, Craiova - d. 18 iulie 1899, Brăila) a fost un pictor român.
Cuprins
1
Studii[modificare | modificare sursă]
A urmat Școala Centrală din Craiova unde l-a avut profesor pe pictorul Constantin Lecca.[1]
Domnitorul Barbu Știrbei l-a remarcat pe tânărul Petre Alexandrescu, care la numai 17 ani era suplinitor
la o catedră de desen din orașul lui natal. Domnitorul, impresionat de talentul acestuia a hotărât în 1851
să-l trimită în străinătate pentru aprofundarea studiilor.[2]
A plecat întâi în Italia, unde s-a înscris la Accademia di San Luca din Roma. Aici a studiat până în anul
1856, după care a plecat la Paris ca să continue studiile cu Léon Cogniet (1794-1880).[2]
Cariera artistică[modificare | modificare sursă]
Petre Alexandrescu - Coborârea de pe cruce, copie după pictura cu acelaşi nume a pictorului Daniele da
Volterra (1509–1566)
În 1856, fiind la Paris a lucrat, în colaborare cu Carol Popp de Szathmáry, o pictură ce
reprezintă Unirea Principatelor Române. În 1858, pictura Unirea Principatelor, a fost litografiată și
difuzată în tiraj de masă[3]. Litografia, tipărită la Wonneberg, din care un exemplar se afla la Palatul
Patriarhal (fost și Palatul Camerei Deputaților) din Dealul Mitropoliei, este o alegorie: la partea
superioară Sfânta Treime, protectoare; jos, pe pământ, un înger încoronat, care strânge mâinile celor
două țărănci, simbolizând cele două principate unite. Pe o treaptă, mai jos, alte două femei: Justiția și
Istoria, sunt martore la acest act solemn.[2]
După 1859, Alexandrescu s-a întors la Craiova, la părinții săi, unde a pictat portretele membrilor
familiilor boierești din oraș: Oteteleșeni, Vărvoreni, Filișeni. În ianuarie 1860 a plecat la București,
devenind profesor de desen la gimnaziul Lazăr, unde a rămas până la 1867. Aici l-a avut ca elev pe
viitorul pictor de renume Ion Andreescu. Cât a fost profesor, a executat o serie de portrete
de episcopi și arhierei la cererea lui Dionisie Romano, episcopul Buzăului.[2]
Pictor de biserici[modificare | modificare sursă]
A contribuit la decorarea bisericii Antim din București. Între 1860-1863, sub grija episcopului Clement al
Argeșului, pictura originală a fost înlocuită cu alta, lucrată în frescă de pictorul Petre
Alexandrescu.[4] Peste tot se observă tendințele naturiste ale pictorului. Întreaga pictură a bisericii
păstrează elemente de imitație a marilor artiști ai Renașterii, atât în compoziție cât și în tratarea
personajelor.[5]
2
A lucrat la Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” din Brăila. Pictura este executată în ulei, cu dominarea
culorilor crem și maron închis, în anii 1863-1865, într-un stil de inspirație renascentistă italiană.[2][6]
Renunțarea la pictură[modificare | modificare sursă]
Originalul lui Daniele da Volterra (1545)

În timp ce picta Biserica „Sfântul Nicolae” din Brăila, a fost admirat de fiica lui Rally, un mare bogătaș
grec din Brăila, proprietar al teatrului și al hotelului cu același nume, precum și al multor prăvălii. Când
grecul a aflat că fiica sa nu mai are somn din pricina unui „zugrav” de biserici, a trimis-o departe, la
Messemvria. Petre Alexandrescu a continuat să picteze Biserica Sf. Nicolae. Când fresca era uscată,
pictorul, sub înflăcărarea iubirii, s-a înfățișat la părinții fetei hotărât să-i ceară mâna. Inițial, grecul Rally
nu prea s-a lăsat înduplecat de insistențele tânărului spiritual. Dar, ca să fie sigur, a chemat-o pe fiica
sa pentru a-i cere încuviințarea. Într-un final a fost de acord să-și dea fata după Petre Alexandrescu,
dar i-a interzis acestuia să mai pună mâna pe "vopsele". Petre Alexandrescu a consimțit și a mai pictat
doar chipul soției sale, Athina, după care a renunțat definitiv la pictură.[7] Considerând că viața pe care
o trăia la București era lipsită de perspective, deși era apreciat de contemporani ca pictor, a rămas la
Brăila, unde a practicat negustoria până la sfârșitul vieții.[2] Contemporanii remarcau că, pentru a se
putea căsători cu femeia iubită, Petre Alexandrescu a renunțat la penel și a devenit un „om serios”.[3]
Legături de familie[modificare | modificare sursă]

A fost bunicul dinspre mamă al baritonului Petre Ștefănescu Goangă.[8]
Opera[modificare | modificare sursă]

Lucrări ale lui Petre Alexandrescu se găsesc în galeria de pictură națională a Muzeului de Artă
Craiova[9], și anume portretele familiilor Otetelișanu, Vorvoreanu, Filișanu, Ion și Masia Hagiad.[1]
3
Theodor Aman
Theodor Aman
Autoportret
Date personale
Născut 20 martie 1831

Câmpulung-Muscel, Țara Românească
Decedat 19 august 1891 (60 de ani)

București, România
Înmormântat Cimitirul Bellu
Părinți Dimitrie Dimo

Despina (Pepica)
origine aromână
4
Ocupație pictor
Activitate
Alma mater Colegiul Național Carol I din Craiova
Pregătire Michel Martin Drolling, Constantin

Lecca, François-Édouard Picot, Carol
Wallenstein de Vella
Profesor pentru Ștefan Luchian, Constantin

Artachino, Kimon Loghi, George
Demetrescu Mirea, Sava Henția, Oscar
Obedeanu, Dimitrie Serafim, Nicolae
Vermont, Ipolit Strâmbescu, Alexandru
Satmari
Membru post-mortem al Academiei Române
Semnătură
5
Autoportret
Theodor Aman (n. 20 martie 1831, Câmpulung, România[1] – d. 19 august 1891,[2] București, România[3]) a
fost pictor și grafician, pedagog și academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte
frumoase de la Iași și București.
Theodor Aman reprezintă pentru istoria plasticii românești primul artist modern în adevăratul sens al
cuvântului, influențând și grăbind, în același timp, prin activitatea sa în Principatele Unite ale Moldovei și
Țării Românești, deschiderea spre modernitate și dezvoltarea instituțională artistică până la
izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877.[4]
Atât Theodor Aman cât și Gheorghe Tattarescu au fost, la data de 5 octombrie 1864, întemeietorii Școlii de
Arte Frumoase din București.
Biografie[modificare | modificare sursă]

Theodor Aman s-a născut în data de 20 martie 1831 în familia unui negustor bogat, Dimitrie Dimo[5] (poreclit
Aman) de origine cuțovlah (macedonean), dar și armean[6], care a fost ridicat la rangul boieresc de
serdar[7] în anul 1818 de către Ioan Vodă Caragea.[8] Mama sa era de origine greacă[5], se numea Despina
(alintată Pepica) și s-a născut la Paris.
Aman a fost pentru societatea conservatoare locală, care abia se desprinsese de obiceiurile fanariote de
purtare a ișlicului și giubelei, o adevărată revoluție. Aman însuși a fost ridicat la rang de boier pitar[9][10] de
către domnitorul Barbu Știrbei în anul 1856, fiind răsplătit astfel pentru eforturile sale de afirmare în
domeniul artelor.[11] Fără să-și renege averea, titlul și originile sale boierești, Theodor Aman a reușit pe tot
parcursul vieții sale să se comporte ca un senior al artelor.
Atelierul și casa în care locuia, care a fost construită în anul 1869[12] în stil pompeian, era în acea vreme o
locație mondenă unde se întâlnea protipendada Bucureștiului.[13] Astfel, despre acest loc
monden, Alexandru Tzigara-Samurcaș spunea „Atelierul său (...) era singurul centru artistic în care se
aduna elita bucureșteană a timpului.”[14]
6
Theodor Aman a urmat cursurile Școlii Centrale din Craiova unde ia lecții de desen la clasa
profesorului Constantin Lecca după care se înscrie la cursurile Colegiului Sfântul Sava din București la
clasa profesorului Carol Wallenstein[15]. În perioada 1850 - 1857 se stabilește la Paris, unde studiază
pictura (1850) cu Michel Martin Drolling, apoi, din 1851, cu François-Édouard Picot.[16]
Profesor și întemeietor împreună cu Gheorghe Tattarescu al Școlii de Arte Frumoase din București. Se
dedică picturii influențat de maeștrii Renașterii italiene. Revenit pe meleagurile natale s-a inspirat din viața
muscelenilor lăsând mai multe pânze cu peisaje din Câmpulung și împrejurimi. Numele său a rămas în
istoria artei românești nu doar prin valoarea operelor semnate, ci și prin contribuția avută la întemeierea
primelor școli de Arte frumoase, la București și Iași (1864).
Cariera[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere al formației sale ideologice, trecerea lui Aman pe la liceul Sfântul Sava a avut multă
însemnătate. În acești ani se pregătea în Țara Românească revoluția de la 1848. Ideile ei, care trezeau
conștiința națională militând pentru înlăturarea feudalității, unirea Principatelor și întemeierea unui stat
autonom, erau cu înflăcărare promovate de la catedră de profesori ca A. Treboniu Laurian, Costache
Aristia și Aaron Florian (care îi fusese profesor și la Craiova).
Pe băncile școlii se împrietenește cu partizanii înfocați ai revoluției, ca de pildă George Cretzianu. Însuși
fratele pictorului, Alexandru, student în Franța, era înscris în anii 1846 și 1847 în „Societatea studenților
români din Paris”, care nu era decât filiala de peste hotare a „Asociației literare” din Muntenia, îndărătul
căreia acționau de fapt revoluționarii pașoptiști. Între 1848-1850 colegiul Sfântul Sava este închis.
Tînărul pictor nu avea motive să se întoarcă la București. Viața artistică era acum foarte redusă. Școlile de
artă nu existau. „Meseria„ de artist continuă sa fie disprețuită; prejudecățile, ignoranța și totala lipsă de
înțelegere a claselor dominante îngreunau calea dezvoltării picturii în Principate. Astfel, în 1850, Theodor
Aman pleacă la Paris la studii. Aici, Aman se înscrie ca elev în atelierul lui Drolling și un an mai târziu –
după moartea acestuia survenită la 9 ianuarie 1851 – în cel al Picot.

 Petrecere cu lăutari, 1851
 Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, 1852
 Bătălia de la Oltenița, 1854
 Bătălia de la Alma, 1855
 Bătălia românilor cu turcii în insula Sf. Gheorghe, 1859
 Unirea principatelor, 1859
 Vlad Țepeș și solii turci, 1861-1864
 Izgonirea turcilor la Călugăreni, 1872
 Tudor Vladimirescu, 1874-1876
 Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș, 1885-1887
 Hora de la Aninoasa, 1890
 Peisaj cu barca pe lac
 Stradă în Sinaia
 Portul Constanța
 Petrecere în familie
 Canoniera în portul Constanța
 În parc
Fotogalerie[modificare | modificare sursă]

7

Coş cu fructe
Jardin du Luxembourg
Cântăreaţa cu lăuta
Peisaj cu râu şi copaci
Vas cu flori
8

Portul Constanţa
Flori
Țiganca[17]
Dominoul verde - 1883[18]
Garofițe
Cinstirea lui Theodor Aman[modificare | modificare sursă]

9
 În casa din București, în care a locuit pictorul, a fost amenajat Muzeul Theodor Aman.
 Unele străzi din București, Bacău, Baia Mare, Craiova, Ploiești, Timișoara poartă numele pictorului.
Filatelie[modificare | modificare sursă]
Marcă poștală emisă în 2014, cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la fondarea Școlii Naționale de Arte Fumoase din
București
La sărbătorirea a 150 de ani de la fondarea Școlii Naționale de Arte Frumoase, Poșta Română a pus în
circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 8,10 lei care îl reprezintă pe Theodor Aman.
Medalistică[modificare | modificare sursă]
Pentru sărbătorirea a 150 de ani de la înființarea Școlii Naționale de Arte Frumoase, la 12 mai 2014, Banca
Națională a României a pus în circulație, în intenția colecționarilor, un set de monetărie care
cuprinde monedele românești aflate în prezent în circulație și monedele comemorative cu valori nominale
de 50 de bani (Aurel Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab și Vladislav I Vlaicu), precum și
o medalie de argint cu titlul de 800‰.[19] Medalia este rotundă, are diametrul de 28 mm și o greutate de
15,5 grame; are cantul neted și a fost emisă de calitate proof.[20] Au fost emise 500 de seturi de monetărie,
cu acest prilej.[21]
 Pe aversul medaliei au fost gravate portretul lui Theodor Aman, numele pictorului, edificiul Universității
Naționale de Artă, iar, circular, textul: BUCURESTI și UNIVERSITATEA NATIONALA DE ARTA.[21]
 Pe reversul medaliei este gravată imaginea medaliei realizate pornind de la un proiect al lui Theodor
Aman.[21]
10
Ion Andreescu
Membru post-mortem
al Academiei Române
Ion Andreescu
Autoportret
Date personale
Născut 15/27 februarie 1850

București, Țara Românească[*][1]
Decedat 22 octombrie/3 noiembrie 1882 (32

de ani)
11
București, România[2]
Naționalitate român
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu artistic Pictură
Studii Academia Julian
Pregătire Petre Alexandrescu
Opere importante Stejarul
Semnătură
Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București) a fost un pictor și
pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948)[3].

Ion Andreescu s-a născut în anul 1850, într-o familie de condiție bună, fiind primul din cei șapte copii. A fost
fiul lui Andrei Dobrescu și al Anastasiei Pencovici. Nu se știe exact, dacă a fost născut în București sau pe
vreo proprietate a părinților situată la o oarecare distanță de oraș.[4] În condica bisericii Olteni, biserică
demolată în 1987, figurează doar actele ultimilor trei frați, Cleopatra, Dumitru, Petre. Tatăl său, Andrei
Dobrescu, era comerciant de băuturi și avea un han în Mahalaua Staicului.
A urmat pe rând cursul primar la pensionul particular al lui Andreas Apostolas, în 1863 gimnaziul „Lazăr” din
București, apoi la Colegiu „Sfântu Sava”. Începând din 1869 urmează „Școala Națională de Arte
Frumoase”, recent înființată (1864), condusă de Theodor Aman.
În 1872 devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău.
În 1873 se transferă la gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la școala de meserii din
aceeași localitate.
La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile academiei private de artă Académie
Julian. Verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale. O
biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă
prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul
profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită
fără ezitări și tribulații.
12
Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu
o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe. Pictura apare la tânărul solitar,
înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără
veleitățile publicității. Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale
arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate. Contactul cu arta românească a
timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-
plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deși de la început lucrările pictorului român au decizia
și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii în Franța el apare clarificat, stăpân pe mijloace,
construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică.
S-a stins din viață la 22 octombrie 1882, la 32 de ani, de ftizie.
Opere[modificare | modificare sursă]
Pădure de fagi
Păduri iarna
Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete și naturi statice.
Peisaje[modificare | modificare sursă]
13

Marginea satului la apus de soare
Stejarul[modificare | modificare sursă]
Stejarul
În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întreaga emoție, patosul reținut, temperat de melancolie al
artistului. Compoziția, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetației și cerul adânc, este
dominată de verticala impunătoare a copacului. Mișcarea pe care diferențele de cald și rece ale tonurilor o
imprimă materiei, demonstrează o rafinată știință a construcției plastice. Fără ambiția de a nega ierarhii
valorice și cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în același timp
unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei noastre.
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Andreescu
14
"Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai
plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparținând
lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta
românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne
și, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui
Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. El se află în partea stângă
cum se merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i
prelungi viața.
Galerie[modificare | modificare sursă]


Pădurea de fagi
Strada în Barbizon în timpul verii
Stejarul
Crizanteme
15

Câmp înflorit
Țărăncuță cu basma verde
Trandafiri
Natură moartă
16
Corneliu Baba
Corneliu Baba
Autoportret
Date personale
Nume la
Corneliu Baba
naștere
Născut 18 noiembrie 1906[1][2][3][4]

Craiova, România[5]
Decedat 28 decembrie 1997 (91 de ani)[1][2][3]

Căsătorit
Constanța Baba
cu
Ocupație pictor
artist
profesor universitar
Activitate
Studii Universitatea de Arte „George Enescu” din

Iași, Facultatea de Filosofie a Universității
din București
Pregătire Nicolae Tonitza
17
Profesor Valeriu Pantazi, Sorin Ilfoveanu, Dan
pentru Hatmanu, Vladimir Zamfirescu, Sorin
Dumitrescu, Virgiliu Parghel, Florin
Ciubotaru, Niculiță Secrieriu, Ștefan
Câlția, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Elena
Greculesi, Henry Mavrodin, Dimitrie
Gavrilean, Francisc Bartok, Gabriela
Manole-Adoc
Mișcare expresionism, impresionism, realism

artistică socialist
Influențat
Rembrandt, Goya, Nicolae Tonitza
de
Premii 1958 - Maestru Emerit al Artelor

1962 - Artist al poporului
Site
http://www.corneliu-baba.org/
oficial
Membru titular al Academiei Române
Semnătură
Prezență online
site web oficial
Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906,[1][2][3][4] Craiova, România[5] – d. 28

decembrie 1997,[1][2][3] București, România) a fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale,
dar și pentru alte tipuri de tablouri și ilustrații de cărți.
Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Corneliu Baba și-a câștigat o mare prețuire în
țară și peste hotare.
A studiat pentru scurtă vreme (1926) la Școala Națională de Arte Frumoase din București, dar nu a obținut
nici o diplomă. Prima expoziție publică a sa a avut loc în 1934 la Băile Herculane. Anul următor și-a
continuat studiile cu ajutorul lui Nicolae Tonitza în Iași, primind o diplomă în Arte Frumoase în 1938 la Iași,
unde a fost numit asistent al departamentului de pictură în 1939 și apoi profesor de pictură în 1946.
Puțin după debutul său oficial la Salonul de Artă din București cu o pictură numită Jucătorul de șah, a fost
arestat și închis pentru scurtă vreme la închisoarea Galata din Iași. Anul următor a fost suspendat fără
explicații din postul său de la facultate și mutat de la Iași la București.
18
Deși a avut o relație nu prea ușoară cu autoritățile comuniste, care îl denunțau ca fiind formalist, Baba a
reușit să se impună ca un ilustrator și artist. Pe distanța unui deceniu (1940-1950), într-un moment când își
căuta propriul drum, artistul era confruntat cu fenomenul de înghețare a limbajului în formele
neoacademice, convenționale. A avut o scurtă perioadă în care a pictat în stilul realismului socialist, oțelari
și tablouri cu țărani, dar și-a revenit repede. Baba depășește contradicția simplificatoare a acestui climat.
Soluția sa se bazează pe apelul la valorile marii tradiții a picturii, numit de obicei spațiu al clasicității. Se
refugiază în tablourile cu țărani și pictează foarte multe scene din timpul răscoalei din 1907. Pictorul
redescoperă chipul și universul țăranului român, conferindu-le simbolul permanenței , din această epocă
datează pânzele Întoarcerea de la sapă, 1943; Țărani, 1953; Odihnă pe câmp, 1954; Oameni odihnindu-se.
În 1955 i-a fost permisă o plecare în Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) și apoi a câștigat o medalie de aur
la o expoziție internațională la Varșovia. În 1956, Baba a însoțit Jucătorul de șah și alte două picturi la o
expoziție din Veneția, apoi a călătorit împreună cu tablourile la expoziții din Moscova, Leningrad și Praga. A
desenat ilustrații pentru romanul cu țărani al lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor.
Odihnă pe câmp, ulei pe pânză (1956)

În 1958, Baba a fost numit Profesor de Pictură la Institutul de Arte Frumoase Nicolae
Grigorescu din București și a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor. Acum, problemele anterioare cu
autoritățile comuniste par să dispară. În următoarea decadă, el și cu tablourile sale vor călători în toată
lumea participând la expoziții în locuri diverse precum Cairo, Helsinki, Viena și New Delhi, culminând cu o
expoziție personală avută la Bruxelles în 1964. În 1962, guvernul român îi va acorda titlul de Artistul
poporului, anul următor devenind membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 va fi membru al
Academiei de Arte Frumoase din Berlinul de Est.
Premiile și expozițiile au continuat să se acumuleze, conducându-l spre o expoziție personală la New
York în 1970 și aducându-i decorația Steaua Roșie în 1971. În timp ce devenise cunoscut în România și
puțin în fostul bloc comunist, nu a avut o faimă comparabilă în Vest.
În 1988, pictorul s-a rănit grav într-o căzătură în atelierul lui și a fost imobilizat mai multe luni. Deși ultimii ani
ai săi nu au fost printre cei mai productivi ai carierei sale, totuși calibrul operei sale rămâne ridicat. Cu puțin
timp înainte de moartea sa în 1997, Baba și-a publicat memoriile sale, Notele unui artist din Europa de est.
A primit, postum, premiul de excelență al Fundației Culturale Române.
Arta portretului[modificare | modificare sursă]

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai
important din țară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puținele opere din afara României
este tabloul impresionist numit Spaima, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta. Printre cele mai
importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare cu Francisco Goya. Printre
acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timișoara) și portretul
din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în București). Aceasta artă a jocului de
lumini, inspirată de la Rembrandt este preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalități
cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi, Ion Irimescu(aflat la Muzeul de Artă "Ion
Irimescu", mun. Fălticeni, județul Suceava). În portretele sale a acordat o atenție deosebită mâinilor, ca
19
element cheie în caracterizarea personalității umane, exact ca Rembrandt și marii portretiști din școala
olandeză. Corneliu Baba este cel mai mare portretist român. Își pregătea portretele, pe urmele maestrului
său Rembrandt, printr-un număr uriaș de schițe ale mâinilor sau ochilor.
Senectutea[modificare | modificare sursă]

Între șaptezeci și optzeci de ani, Baba a realizat o serie extensivă de tablouri de Arlechini și Regi Nebuni,
majoritatea rămânând în colecția sa privată până la moarte. Din nou, se observă o analogie cu perioada
ultimă a lui Goya dar și cu pictura expresionismului german. Critici de artă, cum ar fi Pavel Șușară, autorul
unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o reacție personală a artistului
în fața absurdului dictaturii comuniste și al "rinocerizării" României.
Deși ar fi putut fi considerat relativ demodat pentru un pictor care picta în secolul XX, Baba lucra în tradiția
Marilor Maeștri, nefiind nici în legătură cu realismul socialist din blocul comunist, nici
cu modernismul popular în vest. Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influență impresionistă
puternică, cele mai bune opere amintesc de Marii Maeștri Spanioli, printre care Francisco Goya. A fost de
asemenea fascinat de peisajele venețiene și spaniole.
A expus la principalele manifestări din țară și la expoziții internaționale, printre care Bienala de la Veneția
(1954, 1956), expoziția "Arta non-abstractă" din Tokio (1964), Berlin (1964), New
York (1970), București (1978); Moscova, Viena, Leningrad (1979).
Pictorul Corneliu Baba si picturile sale - Deștepți.ro

destepti.ro
Expoziţii care vă provoacă. Confesiuni Corneliu Baba

cotidianul.ro
20
corneliu baba, 18 noiembrie 1906 - 28 decembrie 1997 | Galeria romană
galeriaromana.ro
Corneliu Baba - Wikipedia

ro.wikipedia.org
Baba Corneliu | Artindex

artindex.ro
21
Corneliu Baba
corneliu-baba.org
Un ciudat chinez care l-a pictat pe Corneliu Baba | Modernism

modernism.ro
Tablou Pictura Corneliu Baba Chiajna • OLX.ro

22
olx.ro
corneliu baba, 18 noiembrie 1906 - 28 decembrie 1997 | Galeria romană

galeriaromana.ro
110 ani de la nașterea marelui pictor român Corneliu Baba - Ana ...
anabirchall.ro
23
Corneliu Baba – Portret de femeie(Elena Hascke) | G a b i, My ...
g1b2i3.wordpress.com
Spaima de Corneliu Baba

grimberg.ro
Corneliu Baba | Muzeul de Arta Timisoara

muzeuldeartatm.ro
24
O expoziţie dedicată lui Corneliu Baba va fi... | News.ro
news.ro
Corneliu Baba
corneliu-baba.org
Cele mai bune 157 imagini din Corneliu Baba în 2016 | Picturi ...
25
pinterest.com
Expoziţii care vă provoacă. Confesiuni Corneliu Baba

cotidianul.ro
Evenimente Media | evenimentemedia.ro -

evenimentemedia.ro
26
Pictura zilei: „Arlechin de Corneliu Baba
ziuaconstanta.ro
Corneliu Baba
corneliu-baba.org
Video] "Concetățenii" de Corneliu Baba. Traducătorul de tablouri ...

cavaleria.ro
27
O „Pieta” a lui Corneliu Baba intra in licitatie la Artmark – B-Critic
b-critic.ro
STUDENTII MAESTRULUI CORNELIU BABA - PICTURA DIN PANGRATTI - YouTube

youtube.com
Muzeul Naţional de Artă al României - Baba - Jucătorul de şah

mnar.arts.ro
28
Corneliu Baba - Confesiuni/Confessions
targulcartii.ro
Corneliu Baba
corneliu-baba.org

artindex.ro
29
pinterest.com
Tablouri de Corneliu Baba sau Gheorghe Petrascu, scoate miercuri ...

ziare.com
Picturile lui Corneliu Baba, expuse în China

ziarullumina.ro
30
Corneliu Baba biography, birth date, birth place and pictures
browsebiography.com
Pictura zilei: „Bujori albi“ - Corneliu Baba

ziuaconstanta.ro
Pictură de şevalet. Corneliu Baba. Arlechin - INP, Bunuri ...

clasate.cimec.ro
31
Savoarea Balcicului si elemente de natura statica intr-o licitatie ...
adinanecula.ro
Corneliu Baba
corneliu-baba.org
Corneliu Baba | Muzeul de Arta Timisoara

muzeuldeartatm.ro
32
CORNELIU BABA - Desemnurile unui pictor | Arhitectura 1906
arhitectura-1906.ro
George Enescu - Balada pentru vioara - video dailymotion

dailymotion.com
33
pinterest.com

artindex.ro
Corneliu Baba - Cumpără

printrecarti.ro
34
CORNELIU BABA - "Portretul pictorului Gheorghe Baba" Arta Plastica ...
patzeltart.ro
Pictura zilei: „Culegătorii de scoici” de Corneliu Baba

ziuaconstanta.ro
35
Sabin Bălașa
Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard.
[[wiki]] Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Sabin Bălașa
Date personale
Născut 17 iunie 1932

Dobriceni, Olt, România
Decedat 1 aprilie 2008 (76 de ani)

Înmormântat Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Ocupație pictor
scriitor
regizor de film
Activitate
Domeniu
artistic
Studii Institutul de Arte Plastice Nicolae

Grigorescu
36
Opere 19 picturi murale (aproximativ 270
importante m2), Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iași
Premii Ordinul Național „Pentru Merit” în

grad de Mare Ofițer
Prezență online
Internet Movie Database
Sabin Bălașa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni județul interbelic Olt - d. 1 aprilie 2008, București) a fost un
pictor, autor și regizor de filme de pictură animată, dar și scriitor român. Bălașa a absolvit în 1955 Institutul
de Artă Nicolae Grigorescu din București.
Obsesia declarată a vieții și a artei lui Sabin Bălașa a fost să inițieze o mare renaștere artistică și culturală.
Alegerea sa a fost să fie renascentist, înțelegând că Renașterea nu se consumă istoric într-o perioadă
anume de reconsiderare a valorilor, ci însoțește, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo
de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor,
opera amplă a lui Sabin Bălașa, care cuprinde, deopotrivă și creația cinematografică (i s-au acordat
prestigioase premii internaționale pentru filmele de animație[necesită citare]), literară și publicistică, își pune
amprenta inconfundabilă asupra epocii.
Deși arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate și, pe insesizabile trepte de inițiere,
spune cu adevărat ceva oricărui privitor. Pe Sabin Bălașa nu trebuie să-l explici ca să-l simți, și abia după
ce-l simți începi să-ți explici lumea în care ai simțit. O hermeneutică hipnotică unică și tipică artei lui Sabin
Bălașa dezvăluie cu discreție ceea ce autorul știa dintotdeauna - Renașterea pe care își propunea s-o
inițieze înflorise deja din chiar clipa în care măiastra sa mână apucase penelul.

S-a născut în Oltenia, la Dobriceni, la 17 iunie 1932. Tatăl său, preot, și mama sa, învățătoare, își
transformaseră casa în muzeu arheologic și etnografic, cu peste 3000 de piese. A fost școlit la Craiova și
apoi la București. A fost legat spiritual de Italia pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a primi diferite
premii[necesită citare], dar și pentru a picta, în special de Florența. Aceeași legătură a simțit-o față de Iași, unde
a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I.
Cuza, și unde s-a simțit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este "moldovean de
origine oltean"[necesită citare]. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat
clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălașa.
Marii colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotația acestora la
valori amețitoare pentru artiști cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat și i-au plătit
două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică; în schimb, Bălașa
n-a pictat niciodată tractoare, ciocane și seceri și opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale
comunismului). Succesele sale au atras și contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că
picturile sale se vindeau cu prețuri mult mai mari decât ale clasicilor români și absolut nesperate de
contemporani.
Totuși, în special în ultimul deceniu, tocmai aceste prețuri au acționat ca un adevărat accelerator de
performanță pentru piața de artă românească, ceea ce cu onestitate recunoștea un valoros pictor
ieșean[necesită citare] atunci când a început să vândă cu câteva mii de euro o lucrare, față de câteva sute cât
primea de obicei, după ce aceeași Sală a Pașilor Pierduți găzduise expoziția Sabin Bălașa organizată de
37
Galeriile de artă Top Business în cadrul căreia cea mai ieftină lucrare costă câteva zeci de mii de euro.
Cum expoziția a fost vizitată, în trei săptămâni, de peste 60.000 de oameni[necesită citare], unii sosiți de
departe, chiar din străinătate pentru a se întâlni cu opera lui Sabin Bălașa reunită într-un simbolic transfer
de semnificație între muralele realizate în anii 70 și lucrări recente ale maestrului care împlinea 70 de ani,
se mai poate vorbi și de un al treilea și cel mai important gen de "vânătoare de Sabin Bălașa" - uriașul
succes de public.
Mormântul lui Sabin Bălașa de la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Studii:
 1955, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, București, România

 1965, cursuri Academia de Limbă și Cultură Italiană Siena
 1966, cursuri Academia de Pictură din Perugia
Sabin Bălașa s-a stins din viață în data de 1 aprilie 2008, la Spitalul Sfânta Maria din București în urma
unui cancer pulmonar.[1]
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași în data de 5 aprilie 2008.
Sabin Bălaşa – Passing Through | G a b i, My heart to your heart

38
Dezvăluiri din lumea culturală Drama neștiută a lui Sabin Bălașa ...
evz.ro
Amintirile şefului de şantier Marian Filimon: Sabin Bălaşa ...

viata-libera.ro
Nunta cosmică" de Sabin Bălaşa, restaurată

gandul.info
39
Octav Băncilă
Octav Băncilă
Fotografie - [1941]
Date personale
Nume la
Octav Băncilă
naștere
Născut 4 februarie 1872

Comuna Corni, Principatul
României

Părinți Vasile Băncilă,

Profira Neculce
Frați și
Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan
surori
40
Căsătorit cu Ana Popovici
Copii 10
Ocupație pictor, activist
Activitate
Domeniu
pictură
artistic
Studii Universitatea de Arte „George

Enescu” din Iași, Academia de
Arte Frumoase din
München
Pregătire Gheorghe Panaiteanu-

Bardasare, Constantin Stahi
Profesor Aurel Băeșu, Corneliu

pentru Baba, Adam Bălțatu, Nicolae
Popa, Mihai Cămăruț, Petre
Hârtopeanu, Costache
Agafiței, Max W.
Arnold, Traian Cornescu
Mișcare
realism
artistică
Opere Ciclul 1907

importante
41
Influențat de Franz von Lenbach, Heinrich
von Zügel[*], Leopold Graf
von Kalckreuth[*], Fritz
Mackensen[*], Fritz von
Uhde
Premii 1942 - Premiul Național al

Moldovei
Cariera politică
Activitate
Partid politic Fondator Partidul Muncitor
Semnătură
Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872, Botoșani, România – d. 3 aprilie 1944, București, România) a fost
un pictor realist român. Datorită influențelor pe care le-a avut din copilărie din partea deputatului
socialist Ion Nădejde, a feministei marxiste jurnalista Sofia Nădejde (sora sa) și a lui Nicolae
Beldiceanu care au înființat revista Contemporanul, principiile care l-au călăuzit în viață precum și
întreaga carieră plastică a lui Octav Băncilă au fost tributare ideilor socialiste, fapt pentru care a fost și
un fervent activist politic de stânga. Ca urmare, a înființat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion
Parhon și cu Paul Bujor Partidul Muncitor, care a avut o viață scurtă, deoarece a fuzionat în scurt timp
de la înființare cu Partidul Țărănesc. Cu toate că la sfârșitul vieții a fost un simpatizant al ideilor
comuniste, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român.[1]
Octav Băncilă a făcut studiile la Școala de Arte Frumoase din Iași și i-a avut ca profesori pe Gheorghe
Panaiteanu-Bardasare și Constantin Stahi. A urmat în perioada 1893-1898, Academia de Arte Frumoase
din München care era în acea perioadă condusă de Nikolaos Gyzis și a fost influențat de Fritz von
Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth, Heinrich von Zügel și mai ales de Franz von
Lenbach.
Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul fiind
cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca Pictorul răscoalelor de la 1907. Atașat celor mulți și
exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura românească. Acestea au
fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și tematica țigănească. La toate
acestea se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul dintre primii artiști plastici români
care au criticat prin opera lor, starea materială precară a armatei române la sfârșitul secolului al XIX-
lea.
În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A susținut
acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele antisemite din
societatea românească. Începând din anul 1905, tematica proletariatului a făcut parte integrantă din
42
creația artistului, primele lucrări Muncitorul și Muncitor în repaus fiind unele dintre cele mai bune din
întreaga sa carieră.
Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în
anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului. Octav Băncilă a avut meritul de a fi
pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice înfăptuite în
imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului existentă până
atunci. Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil
Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu și mulți alți adepți ai
curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920, a căror atenție a fost îndreptată către lucrările
dramatice realizate în jurul anului 1907. Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din
pictura lui Nicolae Grigorescu. Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de
inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și
rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae
Grigorescu.
Majoritatea picturilor care fac obiectul tematicii țărănești, înfățișează felurite aspecte ale muncii pe
ogoare. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe câmp,
țărani secerând și culegând recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe cărând lemne și
vreascuri din pădure. Apar de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare, femei care aduc apă sau
aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă zugrăvesc prânzul sau cina sărăcăcioasă pe care
doar țăranul și-o putea permite. Artistul și-a surprins personajele în cele mai importante și permanente
îndeletniciri și destul de des în ipostaze melancolice sau de odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca
predecesorii săi. Realismul muncii, a luptei cu greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri
o obișnuință, a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în
care și-a dus traiul țărănimea din România.
În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a evidențiat
antagonismul dintre ele. A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele caracteristice
ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care au determinat valul
de emigrări de la începutul secolului al XX-lea. Fasciștii și antisemiții epocii de atunci și-au exprimat
ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii evrei cât și de cei creștini.
Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui s-a revărsat deopotrivă asupra
celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie.
Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața
țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi. Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat
căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori stânjenelul.
Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut, Nomazii, etc. Toate
compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar melodios. Sunt ca niște cântece
de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri
care-și susură aleanul. Această pribegie care se dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia
pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte.
Prin tematica militară, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar
precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul 1898, Băncilă a
pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era
organizată și condusă armata română. În plus față de tematicile care l-au consacrat în arta plastică
românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate
aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane.
43
“ ... Domnul Octav Băncilă este, fără îndoială,
unul din meșterii pictori cu un strălucit renume
în marea masă a neamului românesc. Cred că
nici un pictor -- de la Grigorescu încoace -- nu s-
a bucurat de atâta popularitate și de atâta
dragoste sinceră în largile pături ale poporului ca
meșterul Băncilă... Și pe bună dreptate. Fiindcă
nici unul dintre pictorii români nu a atacat cu
atâta curaj și cu atâta vervă adâncile și gravele
probleme sociale, care preocupă nu numai nația
noastră, dar pe toți frații oameni de pe planetă...
S-a cheltuit cu elan, cu generozitate și adesea cu
patimă, dar permanent devotat marilor cauze,
care frământă de veacuri omenirea: dreptate-
înfrățire-pace.[2] ”
— Nicolae Tonitza în ziarul Zorile, 9 ianuarie 1936
“ ... Băncilă a atras atențiunea lumii noastre, în

chip deosebit, acum cinci ani. Pentru ce? Pentru
că o notă specială, dureroasă și revoluționară
striga în pânzele lui. Mărturisim că nota aceasta
îl impune preocupării și condeiului nostru. În
general Octav Băncilă este un pictor hirsut și
trist. Nu găsesc în cele vreo șaizeci de pânze, pe
care le expune azi, niciuna în care pictorul să se
fi jucat sau să fi avut vreun gând șăgalnic.
Pictura lui îți spune silință serioasă și aspră.
Imperfecțiunile constatate par că vor cădea în
pânzele viitoare, mulțumită sforțărilor neobosite
de care îl simți capabil pe acest muncitor bărbos
și gânditor. Stângăciile acestui pictor nu te
supără!... Octav Băncilă nu se joacă, ci cugetă și
simte. Să salutăm în Octav Băncilă pe artistul
îndrăgostit de cei mulți, de cei buni, de cei mai
nedreptățiți dintre noi! ”
— Gala Galaction, Revista Flacăra, 15 februarie 1914
Copilăria / Precizarea vocației[modificare | modificare sursă]

Octav Băncilă s-a născut în data de 27 ianuarie 1872 în apropierea orașului Botoșani în comuna Corni,
în familia lui Vasile Băncilă și a Profirei, născută Necule.[3] Profira a făcut parte dintr-un neam
de răzeși scăpătați, înrudită cu cea a cronicarului Ion Neculce.[3][4] Vasile și Profira au avut cinci copii,
pe: Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan și Octav. După nașterea lui Octav, Vasile și Profira s-au mutat în
Botoșani unde și-au deschis o prăvălie.[3] Negustoria a mers foarte prost și Vasile a fost nevoit în scurt
timp să-și ipotecheze casa. Cum o nenorocire nu vine de una singură, tatăl lui Octav a decedat în
44
anul 1876 și grijile familiei au rămas în sarcina mamei sale. La vârsta de opt ani, Octav s-a mutat la Iași,
adus fiind de către surorile mai mari Sofia și Ecaterina, care erau căsătorite cu frații Ioan și Gheorghe
Nădejde. În capitala Moldovei, Octav a locuit la surorile lui, cu predilecție pe strada Sărăriei
la Sofia și Ioan Nădejde, unde a copilărit alături de cei șase copii ai acestora. La Iași s-a mutat și Profira
Băncilă, în mahalaua Țicăului, foarte aproape de casa Sofiei de pe Sărăriei, unde Ioan Nădejde a fondat
revista Contemporanul, în vecinătatea bojdeucii lui Ion Creangă.[4] Profira era atât de săracă încât nu și-
a putut crește singură copiii - ci doar pe Elena, fiica cea mică. Elena s-a căsătorit mai târziu cu
pedagogul Ion Teodorescu și a locuit la Broșteni unde Octav Băncilă a poposit verile pentru a picta
peisaje și scene de muncă. Pentru a avea un venit, Profira presta munci prost plătite și de multe ori
umile. Adesea , ea lucra mult cu acul, așa cum Octav o va înfățișa mai târziu în câteva portrete.[3]

Mama... - 1908
(pictură - foto a/n)

... - 1909
(desen)

... - 1910
(desen)
Octav Băncilă a urmat cursurile gimnaziale de la școala primară din Iași și două clase la
gimnaziul Ștefan cel Mare. În școală, profesorii l-au considerat greu de cap și de multe ori îndărătnic,
sfios, scump la vorbă dar neastâmpărat. A avut ca profesori liberali și conservatori-junimiști, mulți
dintre ei făcând parte din grupul lui Gheorghe Panu. Dintre ei s-au remarcat „independenții” Gheroghe
Nădejde și Nicolae Beldiceanu de care Octav Băncilă s-a simțit cel mai atras, mai ales că-l vedea și
acasă, căci era colaborator al revistei Contemporanul. Profesorii săi, ținând cont de orientările politice
diferite la care au aderat, duceau discuții aprinse între ei și Beldiceanu și Nădejde care aveau
45
idei socialiste, de aceea se autointitulau independenți, făceau notă aparte. Octav Băncilă l-a evocat mai
târziu pe Nicolae Beldiceanu când l-a caracterizat într-un interviu pe colegul său de gimnaziu Avram
Steuerman-Rodion:
Ioan Nădejde (1910)
Sofia Nădejde (n. Băncilă), 1910

„ Steuerman-Rodion... a devenit curând poetul de talent, care a activat în mișcarea socialistă. Parcă-l
văd și acum venind la școală de pe strada Albineț, cu geanta la subțioară, și plină de cărți, mai grea
decât dânsul, așezându-se tăcut în bancă, solitar în mijlocul băieților, străin de jocurile și ghidușiile lor
și înapoindu-se acasă tot atât de tăcut și singur. Era foarte apreciat și iubit de Nicolae Beldiceanu, ca
și de toți profesorii.[5]”
— Ziarul Adevărul, 19 septembrie 1933, interviu dat de Octav Băncilă lui C. Săteanu.
Reciproc, Avram Steuerman-Rodion i-a dedicat un articol lui Octav Băncilă, încă de la primele
manifestări artistice pe care pictorul le-a avut.
„Odinioară, Băncilă - cu care am fost coleg în prima clasă gimnazială - se îndărătnicise până a nu da
nici cea mai mică speranță despre viitorul său intelectual. Care nu ne-a fost mirarea noastră, a
băieților harnici, când mai târziu aflarăm pe Băncilă, rând pe rând, elev al Școlii de belle arte, artist
premiat la Munchen, când îl văzurăm pe cât de talentat pe atât de pasionat; noi toți ajunși oameni cu
titluri, dar mediocri înainte de toate, am adus cel mai sincer omagiu celui mai "leneș" dintre vechii
noștri colegi, dar și celui mai bogat în talent și în imaginație. El singur din generația noastră
gimnazială a ajuns cineva.[5]”
—Ziarul Lumea, Iași, 1 octombrie 1899
Încă din primii ani de gimnaziu, Octav Băncilă a fost preocupat de desen, caietele sale fiind pline de
schițe și desene care reprezentau oameni,[4] unele dintre ele executate destul de stângaci.[5] Mutându-se
46
la Iași, Octav se juca împreună cu verii săi prin curtea casei unde s-a înființat
revista Contemporanul.[5] De acolo se puteau vedea peste gard mahalalele sărace,[6] valea Țicăului și
dincolo de ele spinările verzi ale dealurilor Ciricului și Șorogarilor.[5] Octav Băncilă a păstrat o vie
amintire a copilăriei sale de pe strada Sărăriei:[7]
Nicolae Beldiceanu
„Într-un rând, îmi amintesc bine și cu drag (Ion Creangă, fiind la noi, m-a luat la el, în vestita
bojdeucă, pe care mai târziu am pictat-o. Sfătos și prietenos cum era cu copiii, căci avea un dar
dumnezeesc de a cuceri sufletele lor - Creangă, cogeamitea cum era, m-a apucat pe mine după cap,
încolăcindu-și mâna înapoia gâtului, și așa am parcurs strada Sărăriei până la bordeiul său. Am intrat
în casă. Creangă fiind întâmpinat de motanii săi favoriți. Apoi, am ieșit amândoi în cerdac, de unde am
admirat fermecătoarea panoramă a Ciricului și a Șorogarilor, la ale căror poale se văd pitoresc
iezăturile, grădinile și bojdeucile din valea Țicăului”[8]
Copilăria lui Octav Băncilă a fost marcată de activitatea revistei Contemporanul la care asista pe furiș și
unde asculta cum Nicolae Beldiceanu citea la lumina lămpii poezii.[7] Astfel, el a declarat[8] că a fost și
el un mic stâlp, o țărușă a Contemporanului. Când veneau revistele de la tipografie, Octav ajuta la
descărcarea lor din căruța cu care soseau și le aranja în ordine, scria benzile, lipea timbrele și ducea
revistele la poștă.[8] De multe ori ducea manuscrisele la tipografie sau „mă duceam la unii și la alții
după manuscrise, ca trimis special”.[7][8]
Un rol deosebit în stabilirea carierei[6] sale l-a avut Ioan Nădejde,[4] care a văzut un desen făcut de Octav
pe când se juca în păpușoiul din ograda casei din strada Sărăriei.[8] Desenul înfățișa un chip de om
foarte expresiv, a-i cărui ochi erau marcați cu cărbune negru și părul, mustățile și barba erau făcute din
mătasea porumbului.[7] Acest desen l-a determinat pe Ioan Nădejde să-l înscrie pe Octav Băncilă
la Școala de belle arte din Iași,[8] care în acele vremuri funcționa în clădirea din josul străzii Muzelor, pe
locul unde era o dată Universitatea veche și mai apoi Facultatea de medicină. [7]
Studiile[modificare | modificare sursă]
Școala de belle-arte din Iași[modificare | modificare sursă]
47
C.D. Stahi - autoportret
Gheorghe Panaiteanu-Bardasare
Detaliile despre activitatea lui Octav Băncilă la Școala de belle-arte din Iași sunt destul de lapidare și
puțin cunoscute.[9] El însuși a vorbit foarte puțin despre acei ani de studiu în interviurile pe care le-a dat
de-a lungul anilor. Se știe că Octav Băncilă a fost înscris de Ioan Nădejde la această școală înainte de a
termina cursurile gimnaziale.[9] Pictorul a declarat că au existat intervenții semnificative pentru
înscrierea sa la Belle Arte, făcute de unii prieteni ai familiei care activau în
cercul Contemporanului.[8] Astfel, la o vârstă care nu depășea șaisprezece ani, cu gimnaziul neterminat
el a reușit să intre la cursurile Școlii de belle arte[9] „unde a urmat cu multă silință la toate cursurile
practice și teoretice în desen și în pictură până la finele anului școlar 1892 - 1893”.[10] Directorul Școlii
de belle arte a fost George Panaiteanu-Bardasare pictor renumit și prim director al instituției. Octav
Băncilă a primit în timpul școlii diferite medalii la concursurile organizate de către școală. La
terminarea ei, în anul 1893, Octav Băncilă a primit premiul întâi[11] în fața comisiei condusă de
directorul școlii de atunci, Constantin Stahi, pentru compoziția Caritatea.[9] Profesorii lui Octav Băncilă
au fost Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Emanoil Bardasare la pictură și Constantin
Stahi la gravură și xilografie[12] În anul 1893, Octav Băncilă a absolvit Școala de belle arte după care a
urmat cursurile de istoria artelor, anatomie și estetică, precum și de sculptură, obținând o medalie de
bronz clasa a III-a la concursul de bust antic (1888-1889).[13]
48
Studiu de desen pentru xilografie (1891)
Octav Băncilă a fost foarte atașat de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, dovadă stând faptul că mai târziu
i-a făcut portretul.[13] Băncilă l-a prins pe Panaiteanu în ultimii ani de profesorat, acesta fiind trecut la
pensie în anul 1892.[13] Panaiteanu fusese elevul lui Giovanni Schiavoni și a lui Gheorghe Asachi,
stătuse mulți ani la Munchen (până în 1859) și la reîntoarcerea sa în țară a fost militant fervent pentru
înființarea Școlii de belle arte și a Pinacotecii din Iași.[13] El a fost susținut în demersurile sale artistice
de către Mihail Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, într-un mod similar ca și Theodor
Aman la București.[13] Gheorghe Panaiteanu-Bardasare a fost un foarte bun portretist și a avut o serie de
elevi care au continuat activitatea lui Gheorghe Asachi,[14] printre ei remarcându-se Constantin Stahi pe
care l-a caracterizat[14] mai târziu Octav Băncilă în fața studenților săi „ ...a fost un mare desenator, iar
gravurile lui pot concura la orice expoziție internațională, dar păcat că prea a fost robul
naturii”.[15] Similar lui Stahi a fost și Emanoil Bardasare care se lansase în arta picturii fiind considerat
un copil genial.[14] Panaiteanu era nemulțumit de lâncezeala capitalei Moldovei după eșecul spiritului
înnoitor care se manifestase în perioada 1848 - 1859.[14] De aceea el și-a motivat elevii să părăsească
Iașiul și să-și desăvârșească studiile în Occident, acolo unde fusese și el.[14]
Octav Băncilă a preluat în arta sa tot ce a putut de la profesorii săi ieșeni. Acest lucru se poate vedea în
lucrarea sa Caritate pe care a făcut-o la vârsta de douăzeci și unu de ani.[14] Ea are o temă alegorică și
exprimă mai mult un simț moral decât o imagine critică a realității.[14] Caritatea dezvăluie privitorului
sentimentele profunde ale pictorului, care, sensibil la necazurile oamenilor s-a agățat în acel moment de
o înfățișare cu tentă umanitaristă. Stilul practicat a fost unul care duce spre decorativismul picturii
murale. Modul de abordare arată calități personale de netăgăduit, calități care nu mai apar atât de
pregnant în alte picturi executate înaintea perioadei sale de studii din străinătate.[14] Așa sunt
lucrările Fata ieșind din baie (1893), Nud (1893) cu care a participat la concursul pentru
bursă, Secerișul (1892) cu care a participat la concursul de compoziție, Nostalgie, Vrăjitoarea și câteva
din portretele de familie. Au mai rămas trecerii timpului, câteva plăci de lemn pe care Octav Băncilă a
făcut xilografie semnate de el (1891) și care au și contrasemnătura pictorului Constantin Stahi.[14]
Academia de Arte Frumoase din München[modificare | modificare sursă]
Cu toate că trebuia să plece în străinătate încă din anul 1893, Octav Băncilă a reușit să plece de abia în
anul 1894, cu toate că a câștigat premiul concursului din 1893 care-i oferea o bursă în acest
scop.[14] Ministerul nu a alocat fondurile necesare și ca urmare a acordat un ajutor financiar premianților
în valoare de două sute de lei pentru fiecare.[14] Cu acești bani, Octav Băncilă s-a deplasat
la București în luna martie a anului 1894 și a protestat în fața ministerului pentru nerespectarea
clauzelor concursului de la Iași.[14][16]
49
Nikolaos Gyzis
Octav Băncilă - portret realizat de Francisc Șirato

Octav Băncilă s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din München în toamna anului 1894 și a urmat
cursurile acestei academii până în anul 1898. Pe tot acest parcurs, bursa obținută de la autoritățile
administrative din România, a rămas nesigură. În cele din urmă, oficialitățile române au suprimat bursa
pentru economii bugetare care au fost dictate de consecințele crizei economice care a existat în
România la sfârșitul secolului al XIX-lea.[14] Suprimarea burselor de studii a cauzat revoltă în cercurile
intelectualității românești, dovadă stând versurile scrise de către Anton Bacalbașa sub pseudonimul de
Wunder,[17] în revista umoristică Moș Teacă: Nu-ți zidi castele-n Spania, nu visa vreo Sibilă / Când
virtutea e lovită cu a răutății bilă, / Când talentu-i ros de cei mari cu'a disprețului lor pilă / Când la
Iași se taie bursa chiar și lui Octav Băncilă.[18][19][20] În toți acești ani, Octav Băncilă a lucrat intens
la München de unde a trimis în țară o serie de tablouri care au fost expuse în expozițiile care se făceau
în București și Iași. A revenit adesea în România din cauza suspendării bursei care în cele din urmă i-a
fost redată. La academia müncheneză, Băncilă i-a avut ca profesori pe Nikolaos Gyzis și Raub (vezi
capitolul Controverse, incertitudini), și a lucrat în atelierul lui Haschbé (vezi capitolul Controverse,
incertitudini) unde a realizat studii în ulei și cărbune.[17]
În acele vremuri, pictura germană trecea printr-o perioadă de rătăciri și confuzii, fapt care a determinat
apariția în anul 1892, a curentului secesionist intitulat „Secesiunea müncheneză”.[17] Pictorii
münchenezi doreau ruperea cu trecutul și militau pentru o artă înnoitoare. Astfel, ei s-au depărtat de
realitate și au trecut la fel de fel de alegorii, reverii sau fantezii idealizante, care s-au dovedit în final a fi
un semn al decăderii, nefast pentru artă. „Secesiunea müncheneză” a avut o mulțime de adepți, ea
răspândindu-se la Viena sub numele de „Secesiunea vieneză”, la Berlin sub numele de „Secesiunea
berlineză” și mai apoi în întreaga Germanie.[17] Octav Băncilă s-a remarcat prin meritul de a nu se fi
50
lăsat influențat decât trecător de către acest curent, care pe atunci era unul la modă.[17] La München,
secesioniștii aveau expozițiile lor exclusiviste și de multe ori zgomotoase pe când cei care se opuneau
curentului secesionist expuneau la Glaspalast. Lucrările celor din urmă afișau o artă mai variată și mai
amplă, o artă care valorifica învățămintele trecutului.[17] Octav Băncilă a văzut aceste manifestări pe viu
și în cele două Pinacoteci, cea veche și cea nouă, totul întărindu-i înclinația spre realism.
La Kunstverein și Glaspalast au expus și pictorii români care făceau și ei studii acolo:[21] Ludovic
Bassarab, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbu precum și sculptorii Oscar Spaethe și Frederic Storck.[17]
 Cei care l-au influențat pe Octav Băncilă

Franz von Lenbach

Heinrich von Zügel

Leopold Graf von Kalckreuth
51

Fritz Mackensen

Fritz von Uhde
La München existau pictori secesioniști care au continuat să abordeze în opera lor tematica realistă a
celor mulți, care nu s-au depărtat de arta cu un conținut viu și au folosit în tehnica lor mijloace
adecvate.[17] Așa erau Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth și Heinrich von
Zügel. Pe aceștia, Băncilă i-a prețuit cu precădere și mai ales pe Franz von Lenbach, un realist
münchenez care a căutat să reprezinte oamenii cu tipicul lor chiar dacă a urmat căile Renașterii în opera
lui.[17] Lenbach a pictat și portretul unei verișoare de-a lui Băncilă și lucrarea a apărut în reproducerile
expozițiilor care s-au făcut la Glaspalast.[22]
Octav Băncilă s-a întors de la studii în România în anul 1898, după München și după călătoria pe care a
făcut-o la Paris și Italia.[A]
Primele lucrări cu caracter realist critic[modificare | modificare sursă]
Octav Băncilă s-a întors la Iași în anul 1898 și până în anul 1900 și-a efectuat serviciul militar.[23] După
lăsarea la vatră și-a amenajat un mic atelier în curtea Gimnaziului Ștefan cel Mare, unde Gheorghe
Nădejde era în acea vreme director. Cu sprijinul diaconului Gheorghe Ștefan, după un timp, Băncilă a
mutat atelierul în curtea mitropoliei din Iași.[23] Pictorului Băncilă i-a plăcut în acea perioadă să se
plimbe prin târgul Cucului unde mizeria oamenilor se întretăia cu pitorescul naturii. Acest târg era o
adunătură de dughene ponosite și sărace în care locuiau evreii în camerele întunecoase din spatele
prăvăliilor.[23] Erau pe alocuri case insalubre, aflate pe pantele străzilor unde atunci când ploua se
inundau și când arșița verii le ardea erau înecate de praf. Târgul Cucului se afla la poalele dealului
Sărăriei în apropierea intersecțiilor străzii Sărăriei cu Golia (Cuza Vodă), Costache Negri, Elena
Doamna și Pădure pe care dacă coborai se ajungea la poalele dealului Tătăranilor și cel al Cimitirului
Eternitatea. Dimitrie Anghel a evocat acest cartier în volumul de proză Fantome, chiar așa cum era el pe
vremea pictorului Octav Băncilă.[23] Aici și-a găsit Băncilă modelele pe care le-a pictat în perioada 1899
52
- 1900 și mai târziu, cum au fost peticarii, cârpacii, bătrânii care se rugau sau se sfătuiau și vânzătorii de
haine vechi.[23]
Emigrantul (1904)
Octav Băncilă a realizat o serie de picturi cu evrei, care au devenit notabile prin realismul lor.[23] Prin
această tematică a evreilor, pictorul a atras atenția că majoritatea acestora ca și a creștinilor nu sunt
bogătași sau bancheri, ci ei suferă împreună din cauza nedreptăților sociale.[23] Săraci fiind, ei erau
lipsiți de drepturi cetățenești și erau nevoiți să presteze meserii lăturalnice, nerentabile, și un comerț
mărunt, periferic.[23] Celebre prin faptul că au fost comentate îndelung în presa vremii sunt
picturile Emigrantul și O afacere bună, intitulat uneori Un ghișeft.[24] La Iași s-au publicat trei
foiletoane semnate M. Kișineff, din care se evidențiază textul:[24]
O afacere bună (1899)

„Tabloul <<O afacere bună>> reprezintă veșnica luptă a evreului -- a aceluia din popor -- în veșnica
goană după o bucățică de pâine. <<O afacere bună>> nu-i bine zis, ci numai <<O afacere>>. Căci
uitați-va la evreul acela roșcovan, cu obrajii plini de viață, cu ochii scânteind de focul inteligenții, cum
e cu gândurile în altă parte, poate la o altă <<bună afacere>>. Căci lui în fiecare clipă i se pare că a
găsit o bună afacere, un mijloc de a-și câștiga pâinea de toate zilele... Aici e adevărata notă, aici s-a
potrivit de minune talentul viguros, sănătos al artistului, cu optimismul fără seamăn al evreului... Iar
<<Emigrantul>> ar putea fi socotit ca pandant al <<Afacerii>>. Iată <<Buna afacere>>, iată lupta
înverșunată a evreului, iată roadele muncii și inteligenței! <<Afacerea>> nu a fost bună deloc -- a fost
numai o iluzie ca multe altele -- sărăcia și hula s-au ținut scai de el și acum, bătrân vlăguit,
deznădăjduit, își trimite singurul copil departe, departe, peste mări și țări, unde nevoia îl mână, îl mână
53
neîncetat. Mama a murit: el, bătrânul, cu capul pe umărul băiatului, plânge că o să rămână stingher pe
lumea asta, unde nu-și poate găsi un locușor pentru odihnă, după atâta goană...[25]”
—Revista Răsăritul, Iași, din anul 1900 -- trei foiletoane semnate M. Kișineff
Recrutul, 1898 (pe o carte poștală)

În ultima parte a anului 1899, Octav Băncilă s-a mutat în Comuna Bucium, astăzi cartier al Iașiului, în
locuința fratelui său Ion Băncilă care era directorul Școlii de meserii din localitate.[26] Aici, pictorul a
realizat o serie de picturi inspirate din viața oropsită a țăranilor buciumeni, lucrări cu care a participat la
expoziția din anul 1900 din Iași.[26] Cum în acest an el era în serviciul militar, el a abordat tematica
militară într-un număr de desene și picturi cu care a avut un succes deosebit. În acea perioadă, spiritele
progresiste ale societății priveau cu ură și circumspecție acest instrument al claselor stăpânitoare cu
care, prin represalii își asigurau dominația asupra maselor.[26] Așa a fost în anul 1888 și mai apoi în
1907. Similar scriitorilor inspirați de ideologia socialistă ca: Traian Demetrescu, Anton Bacalbașa, Paul
Bujor, Ion Bacalbașa, Constantin Mille, Nicolae Beldiceanu, Dumitru Theodor Neculuță și mult mai
târziu Mihail Sadoveanu, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul
militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei.[26] Astfel, în anul 1898,
Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în
care era organizată și condusă armata română.[26] Compoziția picturii Recrutul a fost realizată cu o
adâncime psihologică remarcabilă prin contrastul reușit dintre nepăsarea frizerului, bărbierului și
gradatului în opoziție cu deznădejdea plină de spaimă a părinților recrutului, a babei și a
moșneagului.[26] Lucrarea este, în schimb, deficitară la amplasarea personajelor și în nerespectarea
proporțiilor.[26] Altfel, prin tehnici deosebit de simple, lucrarea este grăitoare și oglindește într-un
anumit fel critica socială.[26]
 Tematică militară în opera lui Octav Băncilă

Santinela - 1907
54

Dezertorul - 1906

Dezertorul - 1908

Sub escortă - 1908

Soldat săpând
55

Invalizii
Tematica militară l-a preocupat pe Octav Băncilă o lungă perioadă din cariera sa. [27] A mai pictat
tabloul De planton în 1900 cu multe variante ulterioare acestui an, Santinela și Din Armată în anul
1912, precum și Orbul de la Frumoasa și Dezertorul în câteva variante.[27] Acestea, cele mai
reprezentative dintre ele, descriu viața grea din armata de odinioară, în care oamenii erau măcinați de
persecuții și boli și astfel, ajungeau să dezerteze.[27]
Ca urmare a faptului că Băncilă a învățat arta portretului de la Gheorghe Panaitescu-Bardasare și mai
apoi de la Franz von Lenbach și de la ceilalți münchenezi pe care-i admira, în perioada anilor 1898 -
1890, Băncilă a făcut și o seamă de portrete.[27] Reprezentative din acea perioadă au fost două
autoportrete și portretul lui Panaiteanu-Bardasare.[27]
Primele expoziții de la Iași 1900 / 1901[modificare | modificare sursă]
Între crini (1897)

În anul 1900, Octav Băncilă deschide în luna septembrie o expoziție în sala de decoruri aflată în Teatrul
Național din Iași.[28] A expus pe simezele sălii peste o sută de picturi în ulei, acuarele, guașe, pasteluri și
desene. Majoritatea lucrărilor au fost realizate în perioada dintre terminarea Școlii de belle arte și
momentul deschiderii expoziției.[29] A fost de fapt expunerea muncii pe care Octav Băncilă a făcut-o pe
tărâmul picturii timp de șapte ani, incluzându-se aici și perioada müncheneză a studiilor sale.[28] Au fost
înșiruite pe pereții expoziției și compozițiile cu tematică socială O afacere bună, Recrutul, Emigrantul,
Ignoranța și Doi vagabonzi.[28][29] Un loc de frunte în galeria expoziției l-au avut și o serie de alegorii
müncheneze, care au rămas a fi totuși convenționale: un portret de fată romanticizată
intitulat Melancolie și chipul unei fete neprihănite încadrat de flori numit Între crini.[28] Tuturor acestor
lucrări făcute în spiritul capitalei Bavariei li s-au alăturat tablouri de inspirație alegorică antică, care
erau la modă pe atunci la München: Bancantă, Bancante și un Bachus încununat cu lauri, obez, gol
până la brâu și cu o căutătură porcină.[28][30]
56
Nostalgie (1891)
Tematica socială, care arată înclinarea spre realism a pictorului Octav Băncilă, a fost prezentă prin o
serie de portrete cum a fost Nostalgie în care a pozat verișoara sa Victoria,[30] Vrăjitoarea[30] care a fost
lucrată la Iași în anii studenției.[28] În Vrăjitoarea, Băncilă a înfățișat o bătrână ghicitoare vicleană care
încurajează visele unei fete tinere. În această pictură, Băncilă a reușit să realizeze o psihologie profundă
a personajelor, fapt care iese în evidență în primul rând prin contrastul dintre candoarea tinerei și
viclenia ghicitoarei.[28] Alte compoziții sociale au fost Toamnă, Un alcoolic, Țigănci și Bavarezul[30] în
care este reprezentat un boem cu beretă și barbă blondă înconjurat de capete de tineri și bătrâni de la
țară sau de la oraș.[28][30]
Aparul - variantă din 1906

Tematica rurală a fost slab reprezentată la această expoziție. Au fost câteva capete de expresie și doar
două mai elaborate: La fântână[30] și Idila.[28] Au mai fost peisaje din Comuna Bucium dintre care s-a
remarcat în critica timpului, un nuc cu frunze arămii și un peisaj îngălbenit de toamnă. Expoziția a fost
completată de lucrări cu flori, o guașă care reprezenta niște motani, un nud și acuarela Plantonul (o
santinelă adormită în post).[31] În final au urmat portretele.
57
Ca o scurtă sinteză, poate fi concluzionată opinia ca expoziția a prezentat un cumul de probleme sociale
și artistice care au fost dezbătute multă vreme după ce ea s-a închis.[31] Chiar dacă expoziția nu a avut
un succes binemeritat și Băncilă a vândut foarte puține lucrări, artistul a început din acel moment să
intre în conștiința multora ca un artist îndrăzneț în plină afirmare.[31]
În acele timpuri, cele mai rentabile lucrări erau portretele. De aceea, Octav Băncilă a pictat portretele
personalităților ieșene. În anul 1901 a deschis o expoziție în palatul Neuschotz (azi complexul hotelier
Select din Iași).[32] Evenimentul a inclus numeroase lucrări cu peisaje din Bucium, flori și multe portrete
de evrei săraci dintre care s-a remarcat, Aparul.[31] Cel mai reușit portret a fost cel al Adelaidei
Neuschotz, soția baronului Jacob de Neuschotz. Adelaida a fost înfățișată în mărime naturală, plină de
demnitate, cu chip luminos și blând, cu rochie albă cu dantelă și cu multe accesorii decorative.
Compoziția se remarcă printr-o strălucire sobră. Această lucrare a fost prezentă mai târziu la expoziția
internațională de la Berlin.[31]
Expoziția din 1901, din cauză că Octav Băncilă nu a avut timpul necesar pregătirii ei, ea fiind prea
apropiată de precedenta, nu a însemnat un pas semnificativ înainte în cariera pictorului.[31] O explicație
în acest sens a fost faptul că portretele realizate între cele două evenimente expoziționale, au putut fi
catalogate ca și concesive în modul de realizare. C. Săteanu, un fervent susținător al artelor, consemna
în presa vremii că pentru artele plastice lumea manifesta mai puțin interes comparativ cu celelalte
arte.[31] El a mai susținut că Băncilă a trebuit să facă față concurenței și ca urmare, a organizat o
tombolă a biletelor de intrare pentru câștigarea a două dintre tablourile expuse. [31]
 Tematica evreiască în opera lui Octav Băncilă
58

59


Pictorul și profesorul secundar[modificare | modificare sursă]
De la finele anului 1901, Octav Băncilă a îndeplinit funcția de profesor în cadrul „Școlii normale Vasile
Lupu”, care pe acea vreme era situată în afara Iașiului, pe dealul Copoului.[33] În anii care au urmat,
pictorul a mai expus picturi doar prin vitrinele magazinelor.[31] Elocventă, este declarația pe care el
însuși a făcut-o într-un interviu în anul 1914:
Moara din Broșteni (1906)

...După atâta timp de călătorie, mă întorc în țară, hotărât să mă apuc serios de lucru. În țară, însă,
atrebuit să alerg mulți ani fără mijloace, fără putința de a lucra, până ce într-o zi un guvern,
îngrijindu-se de mine, mi-a dat... o catedră de desen și caligrafie și în această funcție sunt până astăzi.
Ocupat toată ziua cu lecțiuni, abia mai găsesc timp din când în când să mai lucrez și cea mai mare
parte din ce vezi a fost lucrat în vacanță...[34]
O frumoasă evocare a acelor ani a făcut-o pictorul Traian Cornescu:[31] „... într-o bună zi a apărut un
om. Frumos, cu plete negre și cu ochi mari, luminoși, subjugători! Așa l-am cunoscut pe Octav
Băncilă... Din ziua când profesorul de desen a intrat în clasă, de atunci sunt pictor”.[33] De la Școala
normală, Băncilă s-a mutat mai târziu la Gimnaziul Ștefan cel Mare, acolo unde și-a făcut atelierul după
venirea sa de la München. Pictorul a locuit un timp la Hanul „La trei sarmale” din Socola - Comuna
Bucium, astăzi cartier al Iașiului.[31][33] Aici a făcut Băncilă o serie de portrete la care a avut modele pe
hangița Ecaterina Luca, soțul și pe mama ei.[33] Ecaterina Luca a fost înfățișată și în câteva portrete de
țigănci făcute tot în acea perioadă.[31][33]
60
Păstrăvi (1906)
Octav Băncilă își făcea vacanțele la Broșteni în casa sorei lui, Elena, căsătorită cu pedagogul Ion
Teodorescu.[35] La Broșteni, pe valea Bistriței, a pictat o mulțime de pânze cu peisaje cu oameni
muncind, ciobani și ciobănițe de pe muntele Grințieșu și de pe dealurile Broștenilor, plutași pe Bistrița,
peisaje cu priveliști din muntele Pleșele Holdei, Grințieșu sau Căboile.[33] A pictat și hore de prin satele
de la poalele Ceahlăului (1937).[33][35]
Dintre lucrările pe care le-a făcut la Broșteni se remarcă:[33] Pe Bistrița (1905) - cu trei țărănci care
folosesc năvodul; Păstrăvi (1906) - două picturi; Piatra Holdiței (1905); Moara din Broșteni - două
picturi 1905 și 1906; Cu cofele (1906) - două tărănci tinere care cară apă de la fântâna satului; Atacul
gâștelor (1908); Moara - 1908, 1914, 1916; Cu oile (1916) - o țărancă cu un miel în brațe, care merge
cu o turmă de oi pe malul unei ape; La Gura Holdiței (1912) - o țărancă cu fuiorul pe malul unei
ape.[33] Octav Băncilă a creat la Broșteni o serie de tipologii umane cum au fost Moș Grigore, Lelea
Frăsina și țărani nevoiași, cum a fost Lupu Erhan care a fost folosit ca model pentru marea
compoziție Înainte de 1907.[35] De unele modele s-a folosit și la pictura, datată în anul 1910, în care a
înfățișat biserica din Cotârgași,[36] un cătun al Broșteniului.[33][35]
În casa Elenei Teodorescu (n. Băncilă) din Broșteni, Octav Băncilă a cunoscut-o pe Ana Popovici cu
care s-a căsătorit în anul 1904. În acel an, Băncilă a renunțat la atelierul din Bucium și s-a mutat în
apropierea mitropoliei din Iași, în fundacul Lozonschi. După o vreme, în anul 1905, cei doi soți s-au
mutat într-o casă de pe strada Păcurari nr. 87, astăzi nr. 91, unde au locuit neîntrerupt până în anul 1940.
Casa din Păcurari era o de tip vagon, similară celei de pe strada Sărăriei. Avea o grădină și livadă unde
avea plantate tufe de liliac și zarzavaturi. Această locuință era în apropierea fabricii de tutun, a multor
ateliere și în colțul străzii denumită astăzi Octav Băncilă. Atelierul de pictură îl avea în camera din față,
spre strada Păcurari, sau în sufrageria din fundul casei. Din sufragerie se puteau vedea colinele Cetățuii
și Galatei. Priveliștea pe care pictorul o vedea prin geamlâcul sufrageriei a pictat-o în unele compoziții
pe care le-a realizat, așa cum este de exemplu tabloul Dimineața la sapă, datat în anul 1915, unde
culoarea dominantă a lucrării este liliachiul primăvăratic.
La gura Holdiței (1912)

Octav Băncilă a avut cu soția sa zece copii, din care unul a murit la o vârstă fragedă. În perioada 1901 -
1907, pictorul a fost preocupat mai mult cu grijile familiei și cu slujba sa de la gimnaziu. Din această
cauză, el a expus puțin, mai mult prin vitrinele magazinelor sau a făcut portrete la comandă. Anton
Coman, a afirmat că în acești ani, Octav Băncilă și-a dorit să ajungă profesor la Școala de belle arte din
Iași unde a crezut că se va manifesta pe deplin ca artist și pedagog.
61
Între anii 1902 - 1907, Băncilă a mai pictat flori, portrete și o serie de compoziții ca Mihăiță (1903) - un
copil crescut în casa familiei care va mai apărea și în alte lucrări de mai târziu; Mama - o bătrână care se
chinuie să bage o ață pe ac; Bestia umană (1904); portretul lui Nicolae Luchian (1903) - continuatorul
lui Matei Millo (portretul a fost comandat de Teatrul național din Iași pentru galeria sa de tablouri) și
excelentul portret al lui Ioan Kalinderu (1904). După anul 1905, pictorul a continuat compozițiile din
viața militară și din acest an a început să picteze scene din viața muncitorilor. Până în anul 1905, din
analizele făcute de către specialiștii și criticii de artă, nu a rezultat identificarea unor lucrări care să
înfățișeze clasa muncitoare. Tablourile intitulate Muncitor în repaus și Muncitorul au fost pictate în
anul 1905 și ele au reprezentat startul preocupărilor artistului către tematica socială.
 Alte picturi realizate de Octav Băncilă în perioada 1902 - 1907

Cu cofele
1906

Moș Nicolae
?

Nicolae Luchian
1903
62

Mahalaua Păcurari
?
Pictorul răscoalelor țărănești din 1907[modificare | modificare sursă]
Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în
anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului.[37] Octav Băncilă a avut meritul de
a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice
înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului
existentă până atunci.[38] Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae
Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu[39] și mulți
alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920, [38] a căror atenție a fost îndreptată
către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907.[37] Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se
revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu.[38] Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică
sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră
eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării
lui Nicolae Grigorescu.[37]
 Modalități de prezentare a vieții țărănilor în pictura românească.

Nicolae Grigorescu
Fata cu zestrea

Ion Theodorescu-Sion
Țărănci la răscruce
63

Ștefan Luchian
La împărțitul porumbului

Apcar Baltazar
Durus arator

Ș. Dimitrescu
Crucea de pe deal
Pictorul Octav Băncilă a făcut parte din grupul artiști, prozatori și poeți români care au ilustrat în
operele lor viața de mizerie a țăranilor din acele vremuri. Astfel, el este alături de Ștefan
Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu sau Ary Murnu.[40] S-au remarcat în literatură
cu aceeași tematică și Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Spiridon Popescu, Paul Bujor și
inegalabilul George Coșbuc.[38] Răscoala țărănească din 1907 a început în Județul Botoșani, adică exact
în locul de naștere al lui Octav Băncilă.[38]
După o documentare serioasă, Octav Băncilă a început să lucreze în vara anului 1907 primele schițe și
tablouri care fac parte din ciclul compozițiilor intitulate 1907.[41] Familia pictorului a menționat[41] că
Băncilă a început această activitate încă de la Broșteni unde l-a folosit pe moșneagul Lupu Erhan ca
model pentru realizarea picturii Înainte de 1907. În luna decembrie a anului 1907, artistul a expus două
tablouri în cadrul unei librării din Iași.[39] Din comentariile presei de atunci, respectiv a relatărilor
periodicelor Arta Română și Revista de Iași, precum și a ziarului Opinia, se deduce că cele două
tablouri expuse au fost compozițiile 1907 (aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României)
și Înainte de 1907.[39] Cel din urmă tablou nu a fost specificat nominal în niciuna dintre reviste.
Între Revista din Iași și Arta Română au existat polemici intense privitoare la cele două tablouri. Astfel,
profesorul Ilie Bărbulescu a comentat în prima dintre ele într-un spirit reacționar,[42] în timp ce A.D.
Atanasiu[43] i-a luat apărarea lui Băncilă în cea de-a doua.[41] În luna decembrie 1907, ziarul Voința
Națională[44] a publicat un articol la rubrica Știri din Iași, faptul că Octav Băncilă a realizat două
64
tablouri de mare actualitate, unul dintre ele fiind intitulat Cap de țăran bătrân, iar cel de al doilea o
scenă crâncenă din răscoalele țărănești.[41]
 Lucrări din ciclul de compoziții 1907

1907

Înainte de 1907

Cap de țăran bătrân
65

Propagandistul

Blestemul

Prevestirea răscoalelor
66

La sfat

Recunoașterea

Înmormântarea
67

Historia
Principalele lucrări din ciclul 1907 sunt:
1. Înainte de 1907 - este o compoziție unică prin modul de abordare.[45] Ea înfățișează un țăran
bătrân în mijlocul lucrării.[45] Personajul stă în picioare și este istovit de muncă, de foame, de
umilință și de necazuri.[45] Chipul este ars de soare, pletele sunt albe, barba mică și încărunțită,
mustățile lungi și stufoase.[45] Cămașa și ițarii sunt ferfeniță, se vede doar pielea și oasele. Pe de
altă parte, capul și-l ține sus, mâinile aplecate cu degete rășchirate sugerând semne de întrebare
și revoltă.[45] Întreaga postură a țăranului emană disperarea și suferința. Tabloul a fost expus cu
ocazia expoziției de la Iași din 1907 și ulterior în anul 1909 la București.[45] (Vezi
capitolul Controverse, incertitudini).
2. Cap de țăran bătrân - este o lucrare foarte expresivă prin simplul fapt că are caracter de
schiță.[45] (Vezi capitolul Controverse, incertitudini).
3. 1907 - a fost cunoscută pe vremuri ca făcând parte, ca un fragment, dintr-o compoziție
monumentală intitulată de către Octav Băncilă sub numele Pe valea Oltului.[45]
Studiu pentru 1907

Astăzi, tabloul se află la Galeria Muzeului Național de Artă al României.[46] Compoziția Pe valea
Oltului pe care pictorul dorea s-o realizeze, a fost comentată în ziarul România Muncitoare.[47] Astfel,
artistul voia să arate cum s-a tras cu tunul contra unui grup de țărani de pe valea Oltului.[46] El voia să
înfățișeze „... o grămadă de țărani, încercuită într-o vale, și bombardată mișelește de artileria de după
dealuri”. Monumentala compoziție nu s-a mai realizat, ea a rămas doar la stadiul de proiect.[46] În
tabloul de la Galeria Națională, datorită dramatismului care se desprinde din compoziție și datorită
tratării subiectului în mod dinamic și în același timp monumental, impresia pe care o lasă privitorului
este deosebit de puternică. Lucrarea a fost expusă în anul 1907 la Iași, în vitrina librăriei Moldova.[46] În
septembrie 1908, este expusă la Ateneul Român din București.[46] Lucrarea a participat la Expoziția de
artă românească de la Moscova în perioada 1949 - 1950, împreună cu încă două
tablouri, Muncitorul și Peticarul.[46] Criticul sovietic A. Tihomirov a avut următoarele considerații: ...
pătrunzătoarea expresivitate a chipurilor lui Băncilă atinge un expresionism original în pânza lui cea
mai patetică 1907... Pe câmpul presărat cu morți și răniți, sub focul ucigător, aleargă spre noi un
țăran. Pumnii îi sunt strânși. Chipul exprimă groază și mânie. Cămașa albă se desprinde ca o pată
tragică pe fondul întunecat al cerului și al câmpiei.[48]
68
4. Execuția - cunoscută doar din articolele scrise în gazetele vremii, este o lucrare nevăzută,
cunoscută doar ca descriere a ei.[49]
Cap de țăran răsculat (studiu)

Comentarii despre ea s-au făcut în articolul apărut în ziarul România Muncitoare din
anul 1909.[47] Informațiile se referă la o pictură de mari dimensiuni, 2.5 metri x 2.5 metri, ea fiind „...
una din scenele groaznice ale represiunii sălbatice. În ea, pictorul a prins și a fixat momentul cel mai
criminal al orgiei de sânge din 1907. Pe un delușor, înconjurat de alte dealuri înverzite, sub un văzduh
înfiorat parcă de lupta dintre norii încruntați, de plumb, și cei însoriți de razele soarelui, acolo e locul
de osândă. În față, stă așezat plutonul de execuție, cu arma la ochi, gata să tragă, așteptând comanda
ofițerului, a cărui sabie strălucește în vânt. Alături sunt trupe aduse să asiste la măcel, să învețe arta de
a ucide, să se îmbete de mirosul sângelui cald. În față, stă rândul prizonierilor, stau țăranii așteptându-
și moartea: cruzimea asasinilor și-a făcut o plăcere din a-i ține în gura puștilor cu ochii neacoperiți...
Pictorul a avut de luptat cu o mare greutate tehnică, cu aceea de a zugrăvi o dramă mută din atitudini
drepte, aproape rigide. El a învins greutatea. El a știut să dramatizeze atitudinea țăranilor în gestul
acelui moșneag care trage la sân copilașul de lângă el și-i acoperă fața ca să nu vadă grozăvia ce-l
așteaptă. Și din tablou a făcut să iasă un strigăt de groază și un sentiment de oroare...”[47] Tabloul
intitulat Execuția a fost expus în cadrul Expoziției din 1909 la Ateneul Român din București și a fost
scos din ordinul autorităților din galerie după scurt timp de la vernisaj. [50]
5. Recunoașterea - este astăzi o pictură dispărută sau distrusă, ea este cunoscută din reproducerile
de epocă apărute în presa timpului.[51] Compoziția înfățișează un câmp după represiune unde
țăranii s-au adunat pentru a-și recunoaște rudele ucise. Pictura a fost expusă în Iași, în vitrina
librăriei Moldova în 1908.[50] După douăzeci de minute de expunere, poliția a ordonat scoaterea
ei din vitrină și a dispus ca librarul să fie expulzat din România.[50] În anul 1909 a fost expusă la
Ateneul Român din București, unde a fost interzisă din ordinul autorităților.
La sfat - variantă
69
6. Înmormântarea - este astăzi o pictură dispărută sau distrusă, ea este cunoscută din reproducerile
de epocă apărute în presa timpului.[51] Lucrarea prezintă sfârșitul represiunii pe un câmp cu
multe cadavre, unde doi soldați se ocupă cu adunarea morților și cu săpatul gropilor. Pictura a
fost expusă în Iași, în vitrina librăriei Moldova în 1908, timp de două săptămâni, după care a fost
interzisă din ordinul autorităților. În anul 1909 a fost expusă la Ateneul Român din București,
unde a fost interzisă din ordinul autorităților.[52]
7. Sub escortă - este o pictură reprodusă în monografia Orașul Iași de N. A. Bogdan.[52] Ea prezintă
o mulțime de țărani cu cămășile zdrențuite care au mâinile legate la spate, aflați sub escorta unui
convoi de cavaleriști. Unul dintre țărani se află într-o poziție căzută, gata să fie călcat de un
călăraș. Tabloul a fost reprodus în monografia Orașul Iași de N. A. Bogdan, pag. 324.[52]
8. După răscoale - cunoscută doar din articolele scrise în gazetele vremii.[51] A fost expusă în 1909
la Ateneul Român cu prilejul concursului pe care Octav Băncilă l-a susținut pentru ocuparea
unui post de profesor la Școala de belle arte din Iași.[52] Compoziția înfățișa niște țărani care ară
un câmp boieresc. În urma lor un țăran adună cu un băț oasele ce se ivesc de sub lama
plugului.[52]
9. Blestemul - este un studiu realizat de Băncilă în vederea execuției
picturii Recunoașterea.[52] Tabloul arată o femeie cu părul fluturând în vânt, plină de disperare și
revoltă. Îndurerată și cu obrajii scofâlciți, are brațele ridicate, cu pumnii încleștați sugerând
blestemul. Tabloul se află astăzi la Muzeul Național de Artă din București.[51]
10. Povestirea răscoalelor[52] (cunoscut și ca Prevestirea răscoalelor[51]) - reprezintă o tânără
țărancă care ține într-o mână un
Femeie cu cobilița - studiu

steag roșu și cu cealaltă bate la ușa unei case pricăjite. Pare că se duce la o întrunire a unui grup de
răzvrătiți care vor hotărî calea de urmat. Tabloul se află astăzi la Casa Centrală a Armatei.[51]
11. La sfat - este cunoscută uneori și sub numele de Prevestirea reprezintă doi țărani bătrâni care
stau pe o bancă și din aerul lor conspirativ, par a vorbi despre răscoală.[52] Tabloul se află astăzi
la Muzeul Național de Artă din București.[51]
12. Historia - este o alegorie pe care Octav Băncilă a realizat-o în anul 1911.[53] Ea este făcută într-
un stil decorativ care aduce aminte de lucrarea de debut a lui Băncilă, Caritatea.[53] În tablou se
poate vedea o femeie care întruchipează Istoria, și care vorbește copiilor din jurul ei despre
răscoala din 1907.[53] Octav Băncilă a avut ca model pentru femeie pe soția sa Ana și pentru
70
copilul muncitor și cel burghez pe fii săi Vasile și Grigore.[53] Ca modele pentru ceilalți copii,
Băncilă s-a folosit de copiii aduși de la școala primară Petru Poni din Păcurari.[53]
13. Propagandistul - tabloul a fost pictat în anul 1914, compoziția înfățișează o babă, un moșneag,
un bărbat cu soția sa care are un prunc în brațe și doi tineri flăcăi. [53] Pe gazeta pe care o citește
un băiat se vede scris 1907. Compoziția a fost lucrată cu multă limpezime în mod similar
compoziției Întrunirea.[53]
Tablourile din ciclul „1907”, nu au fost identificate în totalitatea lor nici după trecerea a o sută de ani
după ce Octav Băncilă le-a realizat. Există posibilitatea ca unele dintre ele să existe în colecții
particulare necunoscute, unele au fost distruse iar altele au fost trimise peste hotare.[54] Din analizele
specialiștilor, din reproducerile fotografice și din orginalele care au rezistat vremurilor a reieșit că
răscoalele din 1907 l-au determinat pe Băncilă să facă cel puțin douăsprezece lucrări.[54] Tematica
răscoalelor l-a preocupat mult timp pe Octav Băncilă, cele mai importante fiind realizate în perioada
1907 - 1909. Băncilă a mai făcut ulterior acestei perioade, picturi cu aceeași tematică, dar ele au avut o
mai mică amploare și importanță în critica de specialitate.[53]
Conflictul cu autoritățile pentru Ciclul de lucrări 1907[modificare | modificare sursă]
Octav Băncilă a participat la concursul pentru ocuparea unui post de profesor la Școala de belle arte din
Iași în anul 1908.[54] Pentru acest concurs candidații trebuiau să participe la o expoziție la Ateneul
Român din București, în care să arate comisiei cele mai bune lucrări pe le-au făcut. Printre candidații
din acel an s-au numărat pictorii Apcar Baltazar, Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Arthur
Verona, Constantin Artachino și sculptorii Frederic Storck, Dimitrie Mirea, Oscar Spaethe, Dimitrie
Paciurea și mulți alții.[54] Băncilă a venit la București cu compozițiile din ciclul 1907,
respectiv 1907 și Recunoașterea, precum și tablourile Cărturăreasa, Bunica, Atacul gâștelor și
probabil Peticarul și Flămândul. În plus a venit cu Autoportretul în stil clasic, care a fost reprodus
ulterior de către multe ziare ale vremii.[54] Această expoziție a fost pentru Băncilă primul contact serios
cu Bucureștiul. Lucrările sale au fost primite cu multă rezervă, chiar cu ostilitate. Concursul nu a adus
vreun rezultat pozitiv pentru Băncilă.[54]
 Tablourile cu care Octav Băncilă a participat în 1908 la expoziția de la Ateneul Român

Cărturăreasa
(variantă 1914)
71

Autoportret
Ziarele Epoca și Universul publică articole critice, cum a fost cel al lui P. Botzan care a criticat chiar
tehnica artistului, considerând-o formalistă, fapt care a dus la deprecierea artei prezentate în lucrările
aduse.[55] Ziarul Epoca, de aplecare conservatoare, a fost cel mai virulent:
„... Totuși, surprizele nu ne-au fost cruțate. Una penibilă, concepțiile macabro-cadaverice ale domnului
Băncilă, alta îndeosebi de plăcută, pânzele doamnei Cornelia Emilia. Cel dintâi, voind a fi „pictorul
răscoalelor țărănești” nu a izbutit decât a-și trăda socialismul morbid, iar cât despre tehnică pare că
invidiază gloria marelui pictor de firme Abrahamovici. Cu totul altceva este cu doamna Emilian.[54]”
—Ziarul Epoca, București, 19 septembrie 1908
Orbul (variantă 1914)

În anul următor, 1909, Octav Băncilă s-a prezentat din nou la București, la o nouă expoziție la Ateneul
Român, scopul fiind același - participarea la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor la
Iași[56] Cu această ocazie, Băncilă vine cu douăzeci și trei de lucrări printre care se remarcă Înainte de
1907, Execuția, Recunoașterea, Înmormântarea. Octav Băncilă a fost de această dată unicul candidat
care s-a prezentat la concurs.[56] Ministerul Instrucțiunii Publice a interzis încă de la început expunerea
tablourilor cu tematică socialistă, dar a revenit ulterior asupra hotărârii scoaterii din expoziție a
lucrărilor cu pricina.[56] Trei pânze au fost scoase după trei zile de expunere, și anume - Execuția,
Recunoașterea și Înmormântarea. Ziarul Adevărul[57], Ziarul liberal Voința Națională[58] și
Ziarul România Muncitoare[59] s-au duelat în luări de poziții pro și contra tematicii socialiste afișată de
Octav Băncilă la Ateneul Român.[56]
După ridicarea lucrărilor, Ziarul România Muncitoare[60] a publicat un articol intitulat Politicienii
liberali și expoziția Băncilă.[56] Redacția a atacat dur administrația liberală pentru confiscarea ziarului
ca urmare a reproducerilor pe care România Muncitoare le-a făcut în numărul din 4
martie 1909 tablourilor Înainte de 1907 și Înmormântarea.[56]
72
Lista tablourilor prezentate la expoziția din anul 1909 la Ateneul Român este necunoscută. Se știe că a
expus pânza Orbul de la Frumoasa, care înfățișează un tânăr militar victimă a conjunctivitei, care în
acele vremuri făcea ravagii în armată, care iese de la spitalul militar din Frumoasa și-și caută drumul cu
un băț. Octav Băncilă a mai expus și pastelul Muncitor în repaus. Cei mai fervenți susținători ai operei
lui Băncilă au fost ziarul de înclinație socialistă România Muncitoare prin profesorul Paul Bujor și
doctorul Ottoi Călin care a publicat în ziarul Viitorul Social o serie de articole. El l-a inclus pe artist în
rândul celor care au evocat răscoalele din 1907: „„1907” a lui Caragiale, poezia „1907” a lui Vlahuță,
scurta schiță „Măcar o lacrimă” a lui Paul Bujor; fragmentul „Furtună Veteranul” al lui I. I.
Mironescu; nuvela „Judecata din urmă” a lui Timiraș”.[61] În opoziție a fost profesorul Ilie
Bărbulescu care i-a imputat lui Băncilă „... un poporanism sau un țărănism exagerat și tendențios
politicește”. Mai departe, profesorul a adus câteva comentarii laudative, după care a trecut din nou la
critici: „de îndată ce însă Dul Băncilă vrea să facă ceva ce nu a simțit și de care nu e în adevăr convins,
face artă pur și simplu vulgară, care, pentru mine, e o mercantilizare a sentimentelor... Dovadă acestei
afirmări stau cele două tablouri, pe care în luna din urmă le-a expus Dul Băncilă în vitrina a două din
librăriile locale. E un Țăran istovit și 1907... În acel țăran, Dul Băncilă a avut tendința poporanistă de
a arăta marea mizerie și sărăcie a țăranului român. Dar rezultatul e că a făcut din țăran o mutră
hidoasă și ca concepție și ca colorit...” .[42] La astfel de atacuri, a urmat și o replică din partea lui A.D.
Atanasiu care l-a atacat vehement pe Bărbulescu și a susținut nemărginit concepția lui Băncilă și a
declarat opera pictorului ca fiind sublimă.
Maturitatea artistică[modificare | modificare sursă]
„... Cred că artistul nu trebuie să îngroașe rândurile burghezimii. Cu alte cuvinte, socotesc că artistul
nu are rolul să lucreze pentru plăcerea și distracția burghezimii ci trebuie să urmărească un scop mai
înalt, să cultive, să emoționeze. să influențeze într-o anumită direcție... Scopul suprem al artei picturale
nu este să dai flori sau vederi frumoase pentru desfătarea ochilor celor bogați, pentru podoaba
saloanelor... prefer totdeauna pictura aceasta socială. Am socotit de datoria mea să mă ocup de pătura
țărănească. din rândurile căreia am ieșit. Sunt idei care mă obsedează luni de zile, ani chiar până când
concepția se clarifică, se fixează definitiv. Realizarea merge mai lesne.[62][63]”
—Octav Băncilă în <Acțiunea>, 1915
Expoziția din 1914 din București[modificare | modificare sursă]
În perioada 1907 - 1916, Octav Băncilă și-a perfecționat abilitățile tehnice, și-a aprofundat ideile, totul
fiind dublat de o voință neclintită care l-a dus în final la o creație excepțională de o mare măiestrie
artistică.[64] Încrederea în viitorul lumii proletare, crezul în cauza celor mulți și obidiți și faptul că era
posesorul unei inimi iubitoare și a unui suflet viu, el a variat neîncetat tehnica picturală imediat după ce
și-a fixat conceptual tematica și modul de realizare cromatic al lucrărilor - chiar dacă a avut inegalități
și contradicții de execuție de care nu a scăpat niciodată.[64] În acești ani, Băncilă a continuat să
îndeplinească funcția de profesor de gimnaziu, funcție care-i consuma o parte importantă din timpul pe
care și l-ar fi dorit alocat picturii. Artistul era nemulțumit de lâncezeala caracteristică unui oraș de
provincie cum era Iașiul. Viața artistică era lipsită de însuflețire chiar dacă existau și câțiva sculptori și
pictori de valoare, cum au fost Constantin Stahi, Emanoil Bardasare și mai apoi Gheorghe Popovici, toți
trei directori ai Școlii de belle arte.[64] Semnificativ este faptul că nici măcar studenții și profesorii de la
școala de artă din Iași, nu au înfățișat atmosfera peisajului ieșean, chiar dacă văile șerpuitoare și colinele
minunate ies în evidență toamna târziu când albăstruiul norilor se contopește cu coamele dealurilor
verzui-argintii.[64] Excepție există doar în opera lui Theodor Pallady și Octav Băncilă. La Pallady se
regăsesc imagini urbane, priveliști din vii, case de pe dealuri și la Băncilă peisaje de la Bucium sau din
valea Păcurarilor. Văile Sărăriei și Copoului cu panorame dinspre Repedea nu au fost înfățișate de
aproape niciun pictor peisagist al epocii.[64]
73
 Lucrări care au fost prezente la expoziția din anul 1914

În pădure

La masă

Santinelă
74

Ursarul sau Portretul lui Grigore Chirileanu

La culesul porumbului

Spre casă sau După muncă
75

Pribeagul

Către casă

Pâinea noastră de toate zilele (1914)
Este de remarcat ideea că majoritatea artiștilor moldoveni care au activat la Iași, ca Mihai
Cămăruț, Corneliu Baba sau Costache Agafiței, trăiau mai mult un vis al picturii, ei nu vedeau natura și
oamenii din jur.[64] Mai târziu, după Băncilă, au mai existat pictori români care s-au ocupat de peisajele
ieșene. Aceștia au fost Ștefan Dimitrescu și Nicolae Tonitza.[64]
Începând din anul 1910 și până în 1913, Octav Băncilă a lucrat asiduu pentru a deschide o expoziție în
anul 1914 la București în sala Ateneului Român.[65] El a expus între acești ani și prin vitrinele ieșene,
dar în data de 2 februarie 1914 s-a prezentat la deschiderea expoziției din București cu circa șaizeci de
lucrări. A adus cu el picturi în care a reprezentat viața țărănimii și a muncitorilor din acele vremuri.
Dintre lucrările cu tematică proletară s-au remarcat Întrunirea, Fierarii, La nicovală și Muncitorul datat
în anul 1911.[65] Începutul tematicii proletare în opera lui Băncilă a fost stabilit cu
76
lucrarea Muncitori din anul 1905.[65] Reprezentarea în spirit critic a vieții satelor s-a remarcat în
picturile Pribeagul, Pâinea noastră de toate zilele, Propagandistul.[65] A avut pe simeze și tablouri cu
scene din munca rurală, a câmpului, cum au fost Culesul porumbului, Întoarcerea la câmp, Întoarcerea
cosașilor. În acest an a expus și lucrarea din ciclul 1907 intitulată Historia.[65] A mai expus o serie de
tipologii umane din Iași, scene de familie, peisaje de la mănăstirea Agapia, peisaje cu nomazi precum și
multe, multe flori. Expoziția din 1914 s-a dovedit a fi un mare succes, aproape toate lucrările expuse s-
au vândut și Băncilă a încasat o sumă importantă de bani, circa douăzeci de mii lei care era atunci o
sumă considerabilă.[65] În interviul pe care Octav Băncilă l-a dat ziarului Rampa, pictorul și-a spus
crezul despre destinația pe care o are arta:
„... eu înțeleg ca arta să fie pusă totdeauna în serviciul progresului omenirii și al națiunii. Când intri în
orice lăcaș de artă, într-o expoziție de pictură, de exemplu, și când ieși de acolo să te simți mai om;
desenul și culorile aruncate pe pânză să-ți scormonească sufletul. Și apoi pentru că e vorba de țara
noastră, trebuie să zugrăvească stările de lucruri de la noi. Din punctul de vedere tehnic, artistul
trebuie să fie alături de natură și în pânzele lui să vezi un lucru: adevărul![66]”
—Octav Băncilă, Ziarul Rampa, 8 februarie 1914
 Lucrări din perioada 1910 - 1914

Curățatul cartofilor

Valea Agapiei - 1915
77

Lemnarul

Bătrână

În atelier (1914)
78

Cosaș la munte
Elogii aduse expoziției din 1914 au apărut în presa socialistă: în ziarul România muncitoare[65] un
articol al aceluiași M. Gh. Bujor, în revista Facla[66] unde s-a publicat o scrisoare militant socialistă
primită de la muncitorul Gheorghe Niculescu-Mizil[67] (militant socialist al perioadei clandestine, tatăl
lui Paul Niculescu-Mizil), în ziarul Rampa[66] un articol interviu cu Octav Băncilă și
revista Flacăra[65] cu un articol critic semnat de Gala Galaction:
„... Băncilă a atras atențiunea lumii noastre, în chip deosebit, acum cinci ani. Pentru ce? Pentru că o
notă specială, dureroasă și revoluționară striga în pânzele lui. Mărturisim că nota aceasta îl impune
preocupării și condeiului nostru. În general Octav Băncilă este un pictor hirsut și trist. Nu găsesc în
cele vreo șaizeci de pânze, pe care le expune azi, niciuna în care pictorul să se fi jucat sau să fi avut
vreun gând șăgalnic. Pictura lui îți spune silință serioasă și aspră. Imperfecțiunile constatate par că
vor cădea în pânzele viitoare, mulțumită sforțărilor neobosite de care îl simți capabil pe acest muncitor
bărbos și gânditor. Stângăciile acestui pictor nu te supără!... Octav Băncilă nu se joacă, ci cugetă și
simte. Să salutăm în Octav Băncilă pe artistul îndrăgostit de cei mulți, de cei buni, de cei mai
nedreptățiți dintre noi!”
—Gala Galaction, Revista Flacăra, 15 februarie 1914
Expoziția din 1915 din București[modificare | modificare sursă]
Grevistul (1914)
Anul 1915, prin simplul fapt că a fost premergător celui în care a izbucnit primul război mondial, a fost
unul de profunde frămânatări ideologice și sociale.[68] Într-o perioadă de plin avânt al socialismului și al
ideilor de tip bolșevic venite din Rusia, România nu putea face notă discordantă tendințelor acelor
79
vremuri.[68] Octav Băncilă, un fervent adept al socialiștilor, ura armata de pe vremea aceea și a
considerat-o un instrument al claselor dominante ale societății, formate din numeroși latifundiari și o
clasă a burgheziei nou înfiripate.[68] Presa timpului și grupurile politice treceau de la o tabără la alta în
funcție de cum vechile partide sau facțiuni ale acestora se pronunțau pro sau contra intrării României în
război.[68] Proletariatul stimulat de acțiunile de propagandă ale socialiștilor au închegat câteva acțiuni și
greve în București și Galați, împotriva războiului, militând pentru pace.[68] Octav Băncilă a susținut
poziția proletariatului, deci a socialiștilor, în paginile ziarului Lupta:
Pax (1916)
„... încă câteva luni vor fi de ajuns pentru a fi doborâtă baraca ademenitoare și înșelătoare a
patriotismului rău înțeles. Peste civilizația răscolită de atâta sânge și doliu, se va ridica mândru și
puternic colosul proletar și pe fondul roșu de incendiu se va desena gestul său salvator... Proletariatul
se va trezi din coșmarul acesta îngrozitor și, recăpătându-și pornirea lui firească și sănătoasă, va
zdrobi monstrul militarist. Proletariatul își va asuma astfel marele rol de făurar al păcii.[68]”
—Octav Băncilă în interviul acordat ziarului Lupta, 10 mai 1915
Octav Băncilă a organizat în data de 1 noiembrie 1915 o mare expoziție la București.[68] Una dintre
vedetele expoziției a fost lucrarea intitulată Pax, care înfățișează un muncitor vânjos a cărui
musculatură este lăsată să se vadă de sub șorțul ce-i atârnă de la gât.[68] El este aplecat într-o parte și
frânge cu picioarele o sabie groasă îndoită deja, de forța sa. [68] Pe cap, muncitorul poartă o
bonetă frigiană, simbol al revoluției din 1780.[68] Acest tablou a fost expus pentru prima oară la Iași în
vitrina unei librării.[68] Există o lucrare similară lui Pax (1916) în care muncitorul are capul
descoperit.[68] Alte lucrări cu tematică proletară expuse în 1915 au mai fost Grevistul și În zi de
grevă.[69] Grevistul se remarcă prin duritatea portretului care înfățișează un muncitor la bustul gol cu
privirea întunecată și cu-o pipă în gură.[70] El întruchipează îngrijorarea maselor proletare în fața
evenimentelor mondiale ale vremii.[70]
O compoziție militantă antirăzboinică a fost Muncitorul, Revoluția și Dreptate, unde apar trei personaje
simbolice: Muncitorul, care are un ciocan în mână și o coasă în cealaltă, și are pe o parte, Dreptatea,
care are în mână o cumpănă, și în cealaltă parte Revoluția care are un steag roșu în vînt.[69] O altă
lucrare pe aceeași temă este Plugarii, cu patru boi la plug, mânați de un copil și un
moșneag.[69] Lucrarea mai este cunoscută și ca La arat sau Bunicul și nepotul. Ea a fost și mai este
confundată cu alte lucrări ulterioare care au aceeași tematică.[69]
80

Dimineața la sapă

În zi de grevă

Plugarii
Majoritatea lucrărilor pe care Octav Băncilă le-a expus în anul 1915 au avut ca tematică viața
rurală.[70] Din cele peste o sută de lucrări expuse s-au remarcat Dimineața la
sapă, April, Spălătoreasa, Semănătorul, Doina, La arat, La semănat, La ghilit, La prășit, Popas în
pădure, La sfârșitul unei zile de muncă.[70] A mai expus tipologii umane ca Mihăiță, Micul
Răzvrătit, Lelea Frăsina, Maica Kiriachia, Cărturăreasa, Kol-Nidre, Căruțe cu nomazi.[70] A expus
doar trei portrete din care se știe Portretul Anei Băncilă (soția sa) în grădină și Portretul actorului
ieșean C. B. Penel.[70] Ca o completare, deloc de neglijat, a mai expus paisprezece lucrări cu flori.[70]

La prășit
81

Maica Kiriachia

Baba Frăsina

Ana Băncilă
82

Căruță cu nomazi - 1921
Expoziția din anul 1915 a fost cel mai mare succes al lui Octav Băncilă.[70] A vândut toate tablourile cu
o săptămână înainte de închiderea expoziției. Presa socialistă a fost plină de elogii la adresa poziției
realist critice a pictorului Băncilă.[70] Revista Flacăra[71] a reprodus pe copertă compoziția Dimineața la
sapă și în interior Semănătorul împreună cu o cronică favorabilă semnată de N. Pora.[72] Câteva
săptămâni mai târziu în aceeași revistă a apărut și un articol negativ în care autorul a considerat că
„Băncilă este un artist mediocru, lipsit de tehnică, iar subiectele tablourilor sale nu aduc nimic
nou”.[72] Paul Bujor a reacționat și în aceeași revistă a publicat opinia cum că „... umilul profesor de
gimnaziu Octav Băncilă va fi cineva în țara noastră. Țara noastră se va mândri cu el, cum se mândrește
cu un Grigorescu, cu un Luchian și cu câțiva din pictorii ei de valoare. Și de ce? Pentru că pictorul
Băncilă e un suflet de elită și un muncitor neadormit”[73].[72]
Ca o concluzie, se poate spune că activitatea pe care Octav Băncilă a efectuat-o începând din anul 1907
și până în 1916 a însemnat pentru el faza de apogeu a carierei sale artistice.[74] A realizat o seamă de
lucrări care au rezistat timpului și a avut reușite remarcabile, așa cum a obținut cu picturile din ciclul
1907 și cu expozițiile din anul 1914 și 1915, care nu se vor mai repeta.[74] După trei/patru luni după
închiderea expoziției de la București din anul 1915, respectiv în luna martie 1916, Octav Băncilă s-a
prezentat la concursul pentru obținerea unui post de profesor la Școala de belle arte din Iași. [74] În
sala Ateneului Român au expus patru candidați și presa, înainte de a se pronunța comisia, l-a considerat
apriori câștigător.[75] În data de 1 aprilie 1916, Octav Băncilă a fost numit profesor la catedra de pictură
a Școlii de belle arte din Iași.[76]
Artiștii ieșeni, animați de Gheorghe Popovici, au decis să deschidă o mare expoziție în 1916.[75] Fiind
convins că nu are nicio legătură cu majoritatea contemporanilor săi, Octav Băncilă a luat hotărârea să
nu participe la Expoziția artiștilor ieșeni. În cadrul acelei expoziții s-au prezentat peste o sută cincizeci
de tablouri.[75] Au expus atunci și mai tinerii Adam Bălțatu și Aurel Băeșu care erau mari admiratori ai
lui Octav Băncilă.[76] Aceștia, aveau în preocupările lor și o apropiere de realismul critic a lui Băncilă,
așa cum a dovedit-o că o avea și Ștefan Dimitrescu mai târziu.[76]
La vărsta de patruzeci și patru de ani, profesor la catedra de pictură de la Iași, Băncilă era însuflețit de
idei novatoare.[76] El dorea să schimbe atmosfera de lâncezeală provincială din viața artelor plastice
ieșene. Dacă în literatură exista o boemă vie datorată lui Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Garabet
Ibrăileanu sau George Topârceanu, atmosfera plasticii era inundată de banalitate și mediocritate.[76]
Desăvârșirea carierei artistice[modificare | modificare sursă]
83
Tolstoi la coarnele plugului - realizat de Ilia Repin (1887)
O dată cu intrarea României în război în vara lui 1916, Octav Băncilă a fost mobilizat împreună cu alți
scriitori și artiști la marele cartier general de la Bacău.[76] După război s-a întors la activitatea de
profesorat în cadrul Școlii de belle arte din Iași.[76] Pe timpul vacanțelor a cutreierat satele din
împrejurimea orașului Iași, Piatra Neamț, Roman și Brașov.[76] A mers adesea la Broșteni la sora sa,
unde rudele sale s-au mutat pe timpul războiului.[76] A lucrat numeroase studii în creion și peniță, multe
dintre ele rămânând după moartea sa în posesia Anei Băncilă.[76] A fost atras de opera lui Lev
Tolstoi și Ilia Repin, fapt care l-a determinat să execute copii după lucrările acestuia din urmă. Astfel,
au rămas reproduceri ca Edecarul de pe Volga și Tolstoi la coarnele plugului.[76]
În anii care au urmat, Octav Băncilă a expus adesea la Iași și la București, rareori reușind să aducă
tematici noi în lucrările sale.[77] A repetat în schimb vechile tematici fără ca valoarea artistică a noilor
lucrări să aducă ceva semnificativ în plus vechilor abordări.[77] În luna ianuarie 1923 a participat la o
expoziție la București împreună cu Otto Briese și Paul Verona.[77] A luat parte și la expoziția grupării
„Arta Română” din martie 1924 în Sala Liedertafel din București, unde s-a comemorat pentru prima
oară după deces, opera lui Ștefan Luchian.[77] Tot în anul 1924, în luna mai, a mai deschis o expoziție la
Iași împreună cu sculptorul Ion Mateescu, ea fiind prima expoziție pe care a făcut-o în capitala
Moldovei după cele din 1900 și 1901.[77]
Adăpatul vitelor (1926)

În perioada decembrie 1924 - ianuarie 1925 a avut o expoziție la Iași unde prezintă
compoziția Lucrătorul.[77] În decembrie 1925 a deschis în sala Ileana din București o expoziție cu
șaizeci și șapte de tablouri.[77] Dintre ele s-a remarcat pictura Muncitorul și țăranul, cunoscută și sub
denumirea Ce mai scrie la gazetă?. Lucrarea a vrut să simbolizeze legătura strânsă dintre muncitori și
oamenii de la țară. Băncilă a reprezentat amândouă personajele în ținută de lucru. Tot cu această ocazie
a fost expusă și lucrarea La paradă, cunoscută și ca Invalizii.[78] Fundalul compoziției prezintă o
îmbinare cromatică tricoloră care contrastează puternic cu situația în care cei doi, unul fără un picior și
altul orb și ciung, au fost aduși la paradă.[78] Alte lucrări expuse, au fost compoziția Culesul
merelor care prin aspectele decorative se înscrie în realismul clasicist, precum și Adăpatul
vitelor, Întoarcerea de la câmp și Tăietorii în pădure.[78]
84
Ghiocei
Octav Băncilă a deschis o expoziție în anul 1927 la București, luna aprilie, unde a adus o compoziție de
mari dimensiuni intitulată După două mii de ani.[78] În aceasta l-a reprezentat pe Isus în întregime cu
coroană de spini și cu fața acoperită cu mâinile. Alte lucrări care s-au remarcat au fost Secerișul care
înfățișează femei lucrând la strânsul recoltei și Ordonanța în care se vede un cal fără stăpân adus acasă
de un tânăr soldat care ține într-o mână sabia și în alta chipiul celui mort.[78] Alături de picturi cu
tematică socială, Băncilă a expus tablouri cu bujori, liliac, maci, trandafiri, ciuboțica cucului și ghiocei
pe care pictorul îi denumea Floarea săracului.[78] Ca și Ștefan Luchian, Octav Băncilă a exprimat în
lucrările sale cu flori simțăminte umane, ele nefiind făcute doar ca reprezentări decorative în scop de
podoabă.[78] Mai rare și uneori foarte reușite sunt Naturile Moarte, cum a fost cea expusă în 1927
denumită Pești.[79] Ea a fost executată într-o cromatică întunecată, pe roșu aprins și cu tonuri cenușiu-
albăstrui. În același an în noiembrie-decembrie, a deschis la Iași o altă expoziție în sala Școlii de belle
arte un a pus pe simeze circa cincizeci de picturi.[79]
În decembrie 1930, în sala fostului palat al lui Alexandru Ioan Cuza, improprie pe atunci unei galerii de
artă, Băncilă a prezentat o mulțime de lucrări dintre care se desprind cele intitulate Car cu snopi, Pe
malul Bistriței și Hora de poalele Ceahlăului, precum și lucrări cu tematică mai veche cum
este Aparul, Un evreu din Târgul Cucului (cel care cară apă).[79] În plus au fost expuse portrete, nuduri,
peisaje și flori. Pentru comemorarea poetului Mihai Eminescu a făcut pictura Post mortem laureatus.
Băncilă făcuse, de altfel, în anul 1920, un tablou unde-l reprezentase pe Eminescu și Ion
Creangă povestind la o masă.[79] În luna decembrie 1935 a deschis o nouă expoziție la Sala Dalles din
București cu un număr de șapte zeci de lucrări a căror vedetă a fost compoziția Șomerul.[80] După doi
ani, în decembrie 1937, tot la București expune două satire intitulate Politica la țară și La vot.[80]
Muncitorul și țăranul (1925)

O dată cu exacerbarea antisemitismului în România din anii '30 (deceniul al treilea al secolului al XX-
lea), Octav Băncilă a început să picteze mai multe compoziții cu evrei.[80] Tematica evreiască în opera
lui Băncilă s-a îmbogățit cu variante noi ale picturilor pe care le-a executat în primul deceniu al
secolului al XX-lea, începând din anul 1900.[80] Repictează Aparul în compoziția Apă potabilă, revin
tipologiile exploatate și asuprite ca Diferend în Ghetto și Morala în Ghetto și o mulțime de evrei săraci
dar și bogați satirizați ca O afacere mare, Negustorie și Moș Ițic cămătarul.[80] Apar din nou tipologii
85
umane ca Moș Grigore și Baba Frăsina, priveliști de pe râul Bistrița ca Hora de la Broșteni, o altă
reprezentare a compoziției din 1914 Pâinea noastră cea de toate zilele și Întoarcerea de la coasă, La
fântână, Cosașii și Întoarcerea de la pârâu.[81] În acest deceniu a mai pictat naturi moarte cu pepeni,
mere, un crap, cireșe și multe flori.[81] A făcut și un autoportret executat cu pete de culoare circulare, în
rotocoale. În anul 1931, el a declarat că:
„Realitatea nu poate fi alterată prin teorii inventive, care se abat pe căi greșite... Au fost în trecut --
când, de pildă, îmi făceam studiile la München -- simptome efemere de noi curente și noi forme, dar ele
nu au putut lua locul artei clasice și picturii moderne. Căci, este o distincție clară între pictura
modernă și pictura modernistă. De altfel, pictorul și profesorul trebuie să folosească metodele de lucru
cele mai perfecționate, să caute mereu să-și îmbunătățească metoda, însușindu-și progresele
adevărate...[81]”
—Octav Băncilă - Ziarul Opinia, 15 martie 1932
La șaizeci și cinci de ani, Octav Băncilă a încheiat activitatea de profesor la catedra de pictură a Școlii
de belle arte.[2] Cei mai valoroși elevi de-ai săi au fost Aurel Băeșu, Corneliu Baba, Adam
Bălțatu, Nicolae Popa, Mihai Cămăruț, Petre Hârtopeanu și Costache Agafiței.[2] De remarcat este faptul
că Octav Băncilă după ce elevii săi absolveau cursurile Școlii de belle arte din Iași, își invita foștii elevi
să lucreze în atelierul său.[2] În plus el scria articole de cronică plastică în ziarul Opinia[82] despre
lucrările lor artistice. După ieșirea la pensie a lui Octav Băncilă, catedra de pictură a fost preluată de
către Ștefan Dimitrescu și mai apoi de Nicolae Tonitza.[2] Foștii elevi ai lui Băncilă organizau periodic
expozițiile intitulate Saloanele oficiale ale Moldovei.[2] În anul 1942, la expoziția colectivă de la
saloane, au fost aduse și câteva lucrări ale, de acum, maestrului Octav Băncilă. Cu această ocazie, foștii
elevi i-au acordat maestrului Premiul Național al Moldovei în valoare de o sută de mii de lei, sumă
obținută din fondurile financiare alocate pentru expozanți.[2]
Cei mai loiali critici de artă care au comentat opera lui Băncilă au fost Henri Blazian[83], Gala
Galaction[83], Demostene Botez, Cezar Petrescu, Paul Bujor și Vasile Rășcanu. Cel mai fidel comentator
a fost C. Săteanu.[2] Nicolae Tonitza a spus în anul 1936 că:
Afiș electoral cu lista de candidați ai Partidului Socialist pentru alegerile legislative din 1920
„Domnul Octav Băncilă este, fără îndoială, unul din meșterii pictori cu un strălucit renume în marea
masă a neamului românesc. Cred că nici un pictor -- de la Grigorescu încoace -- nu s-a bucurat de
atâta popularitate și de atâta dragoste sinceră în largile pături ale poporului ca meșterul Băncilă... Și
pe bună dreptate. Fiindcă nici unul dintre pictorii români nu a atacat cu atâta curaj și cu atâta vervă
86
adâncile și gravele probleme sociale, care preocupă nu numai nația noastră, dar pe toți frații oameni
de pe planetă... S-a cheltuit cu elan, cu generozitate și adesea cu patimă, dar permanent devotat
marilor cauze, care frământă de veacuri omenirea: dreptate-înfrățire-pace.[2]”
—Nicolae Tonitza în ziarul Zorile, 9 ianuarie 1936
Octav Băncilă a fondat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor, Partidul
Muncitor de orientare socialistă.[84] Partidul Muncitor a avut o viață scurtă deoarece a funzionat în scurt
timp cu Partidul Țărănesc. În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și
sociale din România. A susținut acțiunile muncitorești din Lupeni[85], Valea Jiului[C] și a folosit arta
pentru a ataca tendințele antisemite din societatea românească.[86] A participat la alegerile legislative din
anul 1920 pe poziția a patra pe lista Partidului Socialist la Iași. Lista partidului era condusă de Leon
Ghelerter și din care mai făcea parte și Gheorghe Grigorovici. Spre sfârșitul vieții sale el a simpatizat cu
comunismul dar nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist din România.[87]
În anul 1940, pictorul Băncilă s-a mutat cu familia la București pe strada Știrbei Vodă, nr. 111, într-o
casă veche cu curte și copaci.[88] Pereții noii locuințe din București erau încă tapetați cu ultimele lucrări
ale maestrului în anul 1954.[88] Octav Băncilă a decedat în data de 3 aprilie 1944 ca urmare a unui edem
pulmonar și a fost incinerat la Crematoriul București.[88]
 Locuințele lui Octav Băncilă

Iași... Casa din str. Sărăriei

... Hanul La Trei Sarmale

... Casa din str. Păcurari
87

București... Știrbei Vodă
Casa din Iași unde a locuit Octav Băncilă până în anul 1940, din coasta Păcurarilor, a rămas în
proprietatea familiei Zota până în anul 1972 când a fost vândută familiei Olga și Octavian
Obreja.[89][90] Familia Obreja a transformat casa într-un mic muzeu, fiind conștientă de importanța
culturală a clădirii.[89][90] Casa avea o placă memorială pusă de către pictorul Costache Agafiței pe care
scria: „În această casă, între anii 1905 – 1940 a trăit și a creat unele dintre cele mai valoroase lucrări
pictorul Octav Băncilă”.[89][90] În anul 1986 casa a fost demolată, terenul rămânând un maidan timp de
mai mulți ani.[90][91] În anul 1990, terenul a fost ocupat de către o spălătorie auto.[90][91]
Copil cu umbrelă (1906)

Octav Băncilă a realizat pe parcursul întregii lui cariere artistice circa 1.500 de lucrări în ulei, acuarele,
guașe și desene.[92] Toate aceste lucrări au fost create în diferite genuri artistice pornind de la portret la
peisaj, de la flori la naturile moarte. El a pus în mijlocul preocupărilor lui pictura cu caracter social care
i-a și dat măsura talentului și muncii sale creative.[92] Se poate constata studiind opera pe care a lăsat-o
Octav Băncilă, o raritate în ceea ce privește lipsa personajelor umane în pictura sa.[92] Mai rar de atât,
oamenii pe care i-a pictat să nu fie la muncă sau foarte preocupați de către aceasta.[92] Se poate
concluziona că această abordare reprezintă înnoirea pe care Băncilă a adus-o față de înaintașii săi.[92] El
a ajuns să înfățișeze o critică socială mult mai incisivă decât ce au realizat Theodor Aman, Nicolae
Grigorescu, Ion Andreescu și Ștefan Luchian.[92] Înaintașii, enumerați mai înainte, au avut o măiestrie
artistică deosebită în crearea de opere care au inspirat un patriotism înalt, și care în final au avut o
importantă influență asupra lui Băncilă.[92] După analiza monografică pe care Anton Coman i-a făcut-o,
întreaga operă a pictorului se împarte în trei faze artistice distincte:
1. Faza căutărilor și a începutului de dumerire (1892 - 1907)[93] - este perioada în care pictorul s-a
lăsat influențat de pictura müncheneză, lucrările sale reprezentând tematici alegorice idealizante
și în care nu a ținut cont de realitățile românești ale timpului. [93] El s-a rezumat în această fază la
înfățișarea unor stări sufletești cum sunt dorurile nedefinite, melancolia și a evocat
88
un umanitarism care nu avea nimic concret și dinamic.[93] Chiar și în acei ani, 1893 - 1905, a
executat și picturi de critică socială peste care a aruncat în schimb, un val de reverie peste
realitățile adânci ale oamenilor.[93] A pictat nimfe, fete melancolice, fauni și portrete mai puțin
importante, dar tot acum a dat startul tematicii evreiești pictând evreii săraci din Târgu
Cucului.[93]
2. Faza maturității artistice (1907 - 1916)[93] - ea este caracterizată de spirit combativ cu un
conținut revoluționar. Băncilă a ilustrat în operele acestei perioade nu numai răscoalele țărănești
din 1907, ci și condițiile mizere ale răsculaților.[93] El a adus pe pânze, imagini semnificative ale
țărănimii muncitoare dar și lupta proletariatului în reprezentări pline de tâlc
ca Revoluția, Muncitorul (1911), Întrunirea (1914), Grevistul (1915)
și Dreptatea.[93] Caracteristica măiestriei artistice din această perioadă este variația tehnicii, a
procedeelor, a meșteșugului.[93]
3. Faza de lentă eclipsare a avântului creator (1916 - 1944)[85] - ea este caracterizată de un
conținut nu tocmai unitar, de o combativitate mai scăzută și împreună cu picturile realizate pe
linia realismului critic, artistul a readus tematici mai apropiate sau mai depărtate de frământările
mulțimii.[85] Constrâns de realitățile financiare cu care se confrunta, el a făcut o seamă de
concesii în opera sa și a realizat o serie de lucrări comandate de către cei cu dare de
mână.[85] Perioada interbelică a fost una în care se acreditau tot felul de opinii referitoare la
sfârșitul războaielor în lume și drumul spre o fericire mondială. Influențat de o asemenea
retorică, Băncilă și-a pierdut o parte din combativitatea perioadei de maturitate și nu a mai reușit
să-și înnoiască tematica.[85] A repetat subiectele vechi, fără originalitate și expozițiile sale erau
din ce în ce mai pline de lucrări cu flori, fructe și capete de expresie.[85]
Toată opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă posterității, și mai ales cea realizată în perioada de
maturitate artistică, se situează pe o clasă superioară și de nestrămutat față de cea a înaintașilor
săi.[92] Ea denotă în final un avânt revoluționar care a dat o valoare deosebită realismului său critic.
Tematica proletariatului[modificare | modificare sursă]
Muncitor în repaus (1905)

O dată cu venirea anului 1905, Băncilă a devenit foarte preocupat de viața și activitatea proletariatului,
lucru care l-a determinat pe artist să execute numeroase lucrări cu această tematică.[92] Primele tablouri
cu tematică proletară au fost făcute în anul 1905 și ele au fost Muncitorul și Muncitor în
repaus.[92] Artistul a vrut să zugrăvească cât mai veridic personajele și acest lucru a dus la o privire
răscolitoare și o ținută dârză.[92] Cu toate că liniile sunt nervoase, contururile nu au precizia și vigoarea
pe care pictorul a reușit-o în picturile mai târzii cum au fost Flămândul și Muncitorul (1911), cunoscut
și sub denumirea de Meșterul sau Muncitor în repaus (după denumirile pe care le-a purtat lucrarea din
89
1905 în ulei sau pastelul din anul 1909).[92] Compoziția înfățișează un muncitor vânjos și masiv, figurat
în poziție șezândă în timp ce-și fumează pipa.[92]
Muncitorul (1905)
El este îmbrăcat în haine de lucru, lustruite și are pe cap o tichie. Mâinile sunt suflecate, lăsând astfel să
se vadă antebrațele puternice.[92] Tabloul este o reprezentare tipic realistă, psihologia muncitorului este
gânditoare și exprimă o certă conștiință a răspunderii. Similar muncitorului lui Octav Băncilă
este Fierar odihnind al pictorului Ioan Zaicu.[94] Vigoarea fierarului este asemănătoare, dar privirea și
expresia personajului nu sunt la fel de adâncite și semnificative ca a Muncitorului lui Băncilă. Ioan
Zaicu a fost primul artist care a înfățișat o asemenea temă în pictura românească și de aceea lucrarea sa
stă alături de cea a lui Băncilă.[94] Fierar odihnind a fost, de fapt, o operă singuratică în portretistica
romantică pe care Zaicu a practicat-o influențat de stilul bănățeanului Nicolae Popescu.[94] Muncitorul a
fost expus în iarna 1949 - 1950 la Moscova cu ocazia Expoziției de arte plastice a Republicii Populare
Române.[94] Calitățile de colorist și desenator ale lui Băncilă transpar cu evidență în această lucrare.
Amănuntele înfățișării personajului duc la o exprimare a realității vieții, a ideilor fundamentale și a
atitudinii caracteristice care definește proletariatul acelor timpuri.[94] Tehnica abordată prin trăsături de
penel line se încheagă în final în suprafețe netede, limpezi și strălucitoare, toate laolaltă reușind să
descrie viața înnoitoare și forța morală a muncitorimii.[94]
Flămândul
(variantă 1914)
90
Pentru a ajunge la o așa măiestrie artistică, Octav Băncilă a exprimentat pe lucrări anterioare anului
1911, și anume în compoziția Flămândul realizat în anul 1908.[94] Băiețașul care privește lihnit de
foame vitrina unei cârnățării este cu siguranță un copil al orașului care caută de lucru.[94] Lucrarea are în
sine, o realizare remarcabilă în stilul realismului critic, având un spirit combativ de înaltă semnificație,
o cromatică atent aleasă și așezată pe tușe orânduite pe netezimi sclipitoare, limpezi și precise, totul
aducând cu măestria relevată de pictura Muncitorul.[94] Un pas înainte în pictura lui Octav Băncilă, o
reprezintă tonalitățile lipsite de stridență, ele fiind vii și clare.[94] Artistul a folosit în această compoziție
o cromatică cu alburi de diferite nuanțări, cafeniuri și tonuri de verde.[94] Ca și în
lucrarea Muncitorul din 1911, Flămândul conține un colorit și un desen de mare rafinament care duce în
final la răzbaterea în profunzime a realității și întruparea ei în imagini veridice și
concrete. Muncitorul (1911) și Flămândul (1908) reprezintă cele mai valoroase lucrări ale lui Octav
Băncilă din tematica muncitorească.[94]
Muncitor (1927)
Cu ocazia expoziției pe care artistul a făcut-o în anul 1914 la București, el a făcut mai multe tablouri cu
muncitori cum a fost cel intitulat Lucrătorul - cel care reprezintă un bărbat cu șapcă și cu șorț.[94] După
atitudine, personajul transmite neliniștea sa legată de un conflict de muncă sau, probabil, o nedreptate
care i s-a făcut. Lucrarea este executată cu linii sinuoase, consistente fapt care dă picturii o lipsă de
claritate evidentă.[94] În picturile La nicovală și Fierarii, Băncilă folosește o tehnică aspră, cu linii care
delimitează mai mult formele decât să definească contrastele de lumină și umbră. Nervozitatea execuției
creează impresia unei compoziții făcute în grabă, cu elemente aruncate pe pânză în mod
arbitrar.[94] Subiecte similare au fost create și în compoziția În atelier unde cromatica aleasă a fost una
întunecată, și care în mod nefericit nu reliefează conținutul lucrării.[94] Contrar acestora, se remarcă cu
însuflețire tabloul Lemnarul din anul 1908, unde mișcările și atmosfera este mult mai grăitoare,
cromatica folosită reușind să aducă limpezimi care dau senzația unui atelier în plină activitate. [94]
Octav Băncilă a pictat și alte compoziții cu tematică muncitorească
ca Întrunirea (1914), Grevistul, Într-o zi de grevă, Pax, Muncitorul Revoluția și
Dreptatea și Greviștii prezentate publicului cu ocazia expoziției din 1915, Muncitorul și
Țăranul (1925), Șomerul (1935) și Muncitorul (1942).[95]
Tematica țărănească[modificare | modificare sursă]
91
Spălătoreasa (1915)
Prin originea și prin opera pe Octav Băncilă a lăsat-o în urma sa, el a fost în primul rând pictorul
țărănimii și al muncilor agricole de la țară.[96] În mod firesc, evenimentele care s-au derulat în anul 1907
și a răscoalelor țărănimii din România s-au suprapus ca o mănușă pe idealurile sale de viață și implicit
în pictură.[96]
Majoritatea picturilor lui Băncilă înfățișează felurite aspecte ale muncii pe ogoare.[96] A pictat sute de
pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând
recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe cărând lemne și vreascuri din pădure.[96] Apar
de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare, femei care aduc apă sau aruncă năvodul în râu.
Multe din picturile sale zugrăvesc prânzul sau cina sărăcăcioasă pe care doar țăranul și-o putea
permite.[96] Artistul și-a surprins personajele în cele mai importante și permanente îndeletniciri și destul
de des în ipostaze melancolice sau de odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii
săi.[96] Realismul muncii, a luptei cu greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri o
obișnuință, a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în
care și-a dus traiul țărănimea din România.[96]
Semănătorul (1914)
Zugrăvirea vieții țărănimii românești într-un realism critic cum nu a mai fost redat până atunci în artele
plastice, a avut un punct culminant la expozițiile pe care artistul le-a deschis la București în anul 1914 și
1915.[96] Pe lângă apogeul creației atins cu Ciclul de lucrări 1907, Octav Băncilă a creat capodopere
ca Pribeagul și Pâinea noastră cea de toate zilele.[53] Tonalitățile cromatice din Pribeagul par a fi
contrastante prin reflexele trandafirii dulcege cu tematica dură și absolut gravă a lucrării.[53] Mai
realizată este Pâinea noastră cea de toate zilele (vezi Varia), care este construită viguros, Băncilă
reușind să extragă din realitate o situație tipică. Ținuta și atitudinea țăranului sunt firești, iar boul din
stânga este zugrăvit cu o măiestrie și un rafinament al desenului demn de un mare pictor animalier.[97]
92
Pictura intitulată Semănătorul, care reprezintă un țăran cu trup subțiratec dar rezistent la muncă, cu
chipul slab, arată o ființă în care se oglindesc greutățile vieții.[98] Chipul Semănătorului este o realizare
de mare anvergură în opera lui Băncilă. El are ochii mari din care transpare amărăciunea și revolta.
Buzele le are strânse, fapt care sugerează zgârcenia la vorbă și lipsa bunei dispoziții. Tehnica lucrării
este aspră cu linii dinamice, cu porțiuni diferit luminate cromatic, predominanța fiind întunecată,
posomorâtă.[98] Lucrarea Semanatorul se constituie a fi o cotitură în arta plastică a lui Octav Băncilă.
Prin realismul critic deosebit redat în această compoziție, artistul a adus o înnoire în formă și
conținut.[98] Linia, culoarea și desenul folosit au dus la conturarea unei expresii puternice, care nu s-a
mai făcut până atunci în România.[98]
 Tematica țărănimii în opera lui Octav Băncilă
93


Octav Băncilă a executat și lucrări unde cromatica este sclipitoare și exuberantă, fapt care a dat acestora
un glas viu și poetic. Excepțională în acest sens este compoziția Spălătoreasa unde artistul ajunge să
tălmăcească exuberanța naturii.[98] În această lucrare, totul strălucește într-o dimineață de vară: pârâul,
casa, copacii și femeia care spală rufele la râu. Bucuria vieții și dărnicia soarelui se reflectă pretutindeni
prin frunzișul bogat.[98] Spălătoreasa este o lucrare care prin strălucirea ei, prin scânteierea reflexelor de
vară poate sta alături de opere realizate de Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian.[98] La fel de uimitoare
este și compoziția Dimineața la sapă (1915), în care se văd, în schimb, deficiețe de tehnică specifice
autorului.[98] De multe ori, pictorul în dorința de a reliefa mai intens fizionomia personajelor a folosit în
cromatica sa mult ocru, brun roșcat și cărămiziu, fapt pentru care unele din operele lui ajung la o
stridență vizuală supărătoare.[99] El nu a cultivat ca formaliștii culoarea în scopul culorii, ci pentru
proiectarea vibrației și a atitudinilor umane; în faza a doua a carierei sale putându-se observa o
predominanță a coloritului discret.[99]
94
Picturi importante, care definesc opera lui Băncilă sunt: Secerișul (1927), La fântână, Plugarii,
Întoarcerea de la câmp, Culesul porumbului, Culesul cartofilor, Întoarcerea cosașilor, La ghilit pânza,
Cu rufele, Femei cu sapa.[100]
Tematica evreiască[modificare | modificare sursă]
Peticarul (1908)
Croitor bătrân (1913)

În perioada studiilor pe care Octav Băncilă le-a făcut la München, acesta a văzut prin muzeele
capitalei Bavariei rabinii pictați de Rembrandt și alte compoziții cu aceeași tematică, pictate de către alți
mari maeștri.[101] Student fiind, a pictat un cap de expresie al unui evreu și doi vagabonzi evrei
din Moldova. La întoarcerea sa la Iași, în anul 1898, a pictat Recrutul (1898), O afacere bună (1899)
și Emigrantul (1900).[102] Deși a realizat în întreaga carieră o mulțime imagini cu evrei care aveau
adeseori aceleași subiecte, cele mai bune și mai strălucite tablouri cu această tematică le-a pictat în
perioada anilor 1907 - 1916. A creat în epoca sa de maturitate Consiliul (1907), Peticarul (1908), La
sfat (1908), Haine vechi (1908), Cizmarul (1911), Zarafi (1912, 1913 și 1914), Moș Ițic
Cămătarul (1912 - 1914 și 1927), Telalul (1913), Tip de ceauș (1913), Croitorul bătrân (1913), În
rugăciune (1913), Rugăciune (1913), Kol-Nidre (1914) și altele.[102] Se cunosc cel puțin patru variante
ale Zarafului înfățișând doar capul, doar bustul sau zaraful în fața unei mese, în poziție șezândă. Celebra
lucrare Aparul a fost expusă în anul 1901 și 1937.[102] Tematica evreiască a găsit în Octav Băncilă
un rezoneur important datorită mediului unde a locuit, în apropierea Târugului Cucu din Iași.[102] Aceste
tablouri pe care artistul le-a pictat, reprezintă în opera lui cele mai realiste picturi pe care le-a făcut.[102]
95
Empatia lui Băncilă s-a direcționat spre evreii săraci, care trebuiau să supraviețuiască din îndeletniciri
mărunte sau servicii.[102] Așa erau negustorii de haine vechi, aparii, misiții sau diverși meșteșugari
oropsiți. Cele mai reușite imagini cu evrei pe care pictorul le-a realizat
sunt Croitorul, Peticarul și Cizmarul.[102] Peticarul este un bătrân care de abia vede să mai bage ața pe
un ac și care, este silit să muncească din greu pentru un venit care nu ajunge pentru un trai
decent.[102] Pentru argumentarea afirmației, este suficient a privi mâinile aspre și încrețite și haina pe
care o coase, haină ce trădează tipul clientelei sale.[102]
 Zarafii în opera lui Octav Băncilă

Moș Ițic cămătarul

Zaraf... (1)
96

... (2)

... (3)

... (4)
Chipurile evreilor săraci și bătrâni pictați de Băncilă sunt pline de viață și au fost adâncite într-un mod
pilduitor.[103] De multe ori, artistul s-a lăsat furat de pitorescul pe care înfățișarea modelelor sale îl
arătau: neputința bătrâneții, portul lor și meseriile mizere pe care le aveau.[103]
97
În compoziția intitulată Croitor bătrân, personajul portretizat are o atitudine dinamică prin comparație
cu cel din pictura Peticarul, unde cămașa pare a fi țesută cu tușe în pete și rotocoale cu petale trandafirii
compuse dintr-o cromatică bazată pe nuanțe de alburi care cad unele peste altele. [104] Cizmarul se
caracterizează prin tușe prelungi, fără rotocoale sau pete de culoare aruncate pe pânză, aparent
grăbit.[104]
 Tematica evreiască în opera lui Octav Băncilă

Cizmarul

Telalul

Spre școală

98
Consiliul

Haine vechi

În rugăciune
Remarcabil, iese în evidență un desen de grup cu patru evrei, mai mult siluetele lor decât fizionomiile,
intitulat Consiliul (cunoscut și ca O afacere bună - 1907).[104] Aceștia sunt înfățișați în fața unei prăvălii
unde se sfătuiesc. Toți au umbrele și caftane, stau lângă o rigolă și au pe cap pălării cu boruri largi și
drepte.[104] Haine vechi și Telalul sunt compoziții pe care pictorul le-a făcut în mai multe variante și
reprezintă un negustor care stă sprijint de un perete și își analizează marfa cumpărată.[104] Dacă pentru
cei săraci și obijduiți, pictorul are înțelegere și compasiune, pentru negustorii hapsâni, artistul intervine
cu spiritul critic până la satirizarea personajelor. Așa sunt lucrările cu zarafi și cu Moș Ițic
cămătarul asupra cărora Băncilă a revenit mai mereu și a făcut mai multe replici.[104] Există o pictură
executată în anul 1912 care înfățișează un zaraf puternic satirizat, cromatica având dominanța
verzuie.[104] El este odios deoarece zărăfia nu este o ocupație destinată celor săraci și umili, ci speculă,
posibilități de parvenire, ambiții, relații și cunoștințe bancare. În această compoziție din 1912, zaraful
numără monedele pe o masă și le aranjează în fișicuri.[104] Zaraful din 1913 se apropie de chipurile cu
evrei făcute de Nicolae Grigorescu.[104] Zaraful este reprezentat cu un ban într-o mână și cu privire
lacomă. Cromatica dominantă este cafenie.[104] Toți zarafii sunt îmbrăcați boierește și nu au nimic în
comun cu Aparul și cu Peticarii, cu cei cu caftane, cu misiții și telalii ca Zeiling Șor (misit, prototipul
omului de afaceri) din opera dramatică Manasse de Ronetti Roman sau ca vânzătorii de mărunțișuri din
iarmaroace ca Cilibi Moise.[104]
În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a evidențiat
antagonismul dintre ele.[105] A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele caracteristice
ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care au determinat valul
de emigrări de la începutul secolului al XX-lea.[105] Fasciștii și antisemiții epocii de atunci și-au
exprimat ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii evrei cât și de cei
creștini.[105] Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui s-a revărsat deopotrivă
asupra celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie.[105]
99
Tematica țigănească[modificare | modificare sursă]
Stănică (1914)
Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața
țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi.[106] Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat
căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori
stânjenelul.[106] Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut,
Nomazii, etc.[106] Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar
melodios.[106] Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu
întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul.[106] Această pribegie care se dezvăluie
privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul
din îndeletnicirile mărunte.[106]
Octav Băncilă a pictat numeroase vrăjitoare, ghicitoare și cărturărese după cum erau ocupațiile femeilor
sau spoitori după cele ale bărbaților.[106] Încă din vremea studenției sale la Iași, artistul a pictat o țigancă
bătrână care ghicea în palma unei tinere.[106] De la München a trimis un tablou cu o țigăncușă care a fost
expus într-o vitrină din București.[106] Alexandru Toma a văzut acel tablou și a scris un eseu plin de
considerații sociale cu privire la etnia țiganilor din România.[107] La Muzeul Național de Artă din
București există mai multe Cărturărese: una realizată în anul 1914 în tonalități verzi cu reflexe albe,
violete și cărămizii; una realizată în 1916 cu o cromatică dominată de roșu și alb și alta pe fond liliachiu
cu verde, brun și roșu.[106]
Caracteristica generală a tematicii țiganilor din România, este că niciun personaj, femeie sau bărbat, nu
este vesel.[106] Remarcabilă este pictura intitulată Talpa Iadului realizată în anul 1913, care înfățișează o
țigancă bătrână, care la prima vedere are o imagine hidoasă, dar care în final cucerește privitorul cu
atitudinea ei datorată privirii pline de inteligență.[106] Baba are dinții ieșiți în afară, este încovoiată -
similar Babei Hârca a lui Matei Millo - și încotoșmănată cu zeci de bulendre ține o lulea în mână.[106]
 Tematica țigănească în opera lui Octav Băncilă
100

Țigancă

Spre necunoscut

Corturi țigănești (Șatra)
101

Ghicitoarea

Țigăncușă

Țiganca
Un loc aparte îl are pictura denumită Aglaia, realizată în anul 1907 și alte replici
ulterioare.[106] Aglaia nu a fost o nomadă, ea locuia în mahalaua Galatei și muncea din greu pentru
existență.[106] Ea și-a păstrat frumusețea de-a lungul anilor, cu toate că și atunci când era tânără chipul ei
nu exprima prea multă fericire.[106] Remarcabilă este și pictura Stănică care înfățișează un țigan care are
în atitudinea lui trăsături mândre de bulibașă, dar din care transpare viața grea pe care o ducea într-o
societate care marginaliza o etnie întreagă.[106]
Natura și omul[modificare | modificare sursă]
Portrete[modificare | modificare sursă]
102
Lucia Mantu (1914)
Portetele reprezintă, în opera lui Octav Băncilă, cele mai numeroase lucrări, dar și cele mai inegale ca
făptuire artistică.[108] Pictorul a făcut o puzderie de portrete din rațiuni financiare.[108] Unele dintre ele
dezvăluie afinitatea pe care Băncilă o avea cu cărturarii și artiștii vremii de atunci. Realizări importante
de menționat sunt chipurile lui G. Panaiteanu-Bardasare, al Adelaidei Neuschatz și al
mitropolitului Iosif Naniescu.[108] A pictat portretele actorilor C.B. Penel, Athena Georgescu și Nicolae
Luchian. Referitor la Luchian trebuie făcută precizarea că acesta decedase de mult și pictura a fost
făcută după fotografiile existente la galeria de tablouri a Teatrului Național din Iași în anul 1902. Ion
Creangă și Mihai Eminescu apar mult mai târziu în tablourile sale, dar înfățișarea lor nu are o adâncime
psihologică pe care aceștia ar fi meritat-o.[108]
Mai reușite sunt portretele executate după modele și astfel, au rezistat timpului personaje cu o
notorietate redusă cum a fost de exemplu Ion Kalinderu (1904). [109] Remarcabile sunt portretele
violoncelistului Andrei Chefneux (1925), al verișoarei sale Lucia Mantu (1914), Portretul de
familie (1900), precum și portretele unor profesori și cărturari ieșeni.[109] Majoritatea portretelor
realizate în perioada anilor 1920 - 1930, au în execuția lor adâncimea psihologică și măiestria realist
artistică din epoca de maturitate a operei lui Băncilă.[109]
Octav Băncilă a practicat și pictura de gen prin portretizarea membrilor familiei sale numeroase în fel și
fel de scene casnice.[109] Așa a realizat imagini cu mama sa în câteva desene și uleiuri și cu soția Ana
care apare ca model în tabloul Historia (1911) și în portrete din grădina din str. Păcurari.[109] Ana
Popovici a pozat și în tabloul Mama și copilul, în care își alăptează pruncul. Copiii artistului au fost
modele în Historia, Micul răzvrătit, Flămândul, Atacul gâștelor, Primii pași, Viitoarea gospodină,
Copilul și Încurcat în socoteli (fiul său Grigore).[109] Nepoata lui Băncilă apare în
lucrarea Nostalgie și Ruga. Mihăiță, un copil aciuat pe lângă casa Băncilă, a fost folosit pentru mai
multe lucrări dintre care se remarcă Obositul, Mihăiță și compoziția April.[110]

Zubcu Codreanu
103

Copiii pictorului

Athena Georgescu

D-na Fildenstein
104

D-na Ulrich

Portretul de familie (1900)
Mai multe portrete a făcut țăranilor, cum este Baba Frăsina din Broșteni, portretele babelor și
moșnegilor cu care a participat la expozițiile din anii 1914 și 1915 și portretele evreilor ca Kol-
Nidre și Maica Kiriachia de la Agapia.[110] Multe dintre portretele executate de către Octav Băncilă au
fost denumite capete de expresie, așa cum era moda în acele timpuri.[110] Portretele muncitorilor și
capetele de țărani, cărturari sau artiști dezvăluie privitorului ceva semnificativ și exprimă personaje care
nu cunosc nepăsarea sau contemplația.[110]
Autoportrete[modificare | modificare sursă]
Cele mai realiste reprezentări pe care Octav Băncilă le-a făcut pe timpul studiilor sale la München au
fost autoportretele.[110] În acea perioadă, sub influența neoclasicismului și al secesionismului, portretele
pe care le făcea erau tributare unui aer visător, romantic cu caractere convenționale.[110] Pictorul proceda
cu totul altfel la autoreprezentările executate pe atunci, chiar și în alegoria cu autoportret intitulată Un
cap visător încununat cu lauri.[110] Cunoscându-se pe sine, Băncilă nu s-a rezumat la un autoportret care
să emane doar impresii de suprafață, ci abordând lecțiile pe care marii maeștri le-au dat portretisticii, a
purces la înfățișarea oglindirii sufletești.[110] La München, ca și la venirea sa în România după
terminarea studiilor, el s-a înfățișat în forme clasiciste inspirate ca stil din portretistica
lui Tizian, Velasquez și Rembrandt, precum și din opera lui Franz von Lenbach.[110]
În autoportretul realizat în perioada 1896 - 1898 la München, s-a înfățișat cu plete ondulate și negre,
părul vâlvoi reliefând într-un mod fără echivoc, chipul energic cu fruntea lată și cu sprâncene
stufoase.[110] El are ochii pătrunzători, aproape negri și mustăți groase și lungi, răsucite în sus, cu un nas
acvilin senzual și cărnos evidențiat de obrajii plini și buzele rotunjite. Un contrast deosebit îl dă gulerul
cămășii, impecabil de alb pe fundalul întunecat.[111] Anterior acestui autoportret, pictorul a mai făcut
105
unul din profil, probabil în ultimul an al studenției, unde s-a înfățișat cu ochii visători și chip mai
subțiratic.[111]
În anul 1909, artistul a făcut un autoportret în care desenează într-un bloc de schițe și are cămașa
albă.[111] Chipul este interiorizat și liniștit, amintind de picturile maeștrilor italieni prin modul în care a
fost reliefat din umbre de lumini, cu alb și negru. Personajul are o scufie pe cap, toată compoziția
întărind sentimentul de vigoare care reiese din ținuta corpului și a mâinilor, precum și din chipul
încruntat. Pictura a fost modelată pe suprafețe netede, întinse, și transpare din ea concentrarea și
hotărârea artistului autoportretizat.[111]
 Autoportretele lui Octav Băncilă

1896 - 1898

1920
106

?

?

1942
Autoportretul cu pălărie neagră, barbă sură și haină cafenie, care are fundalul de culoare pământie, îl
reprezintă pe Octav Băncilă în floarea vârstei. Tabloul se află la Galeria Muzeului Național de Artă din
107
București.[111] Autoportretele realizate la maturitate și mai apoi spre bătrânețe, nu mai au apropieri de
operele marilor maeștri, fără a fi lipsite de o adâncire psihologică în reprezentare.[106] Spre bătrânețe,
autoportretele lui Băncilă capătă o tentă tolstoiană, dar sunt vii și energice, cel din anul 1940 având un
aer mai meditativ.[106] Ele au fost făcute pe tonuri roșcate și gălbui, acest fapt distanțându-le de
sobrietatea Autoportretului cu paletă din 1920 sau de cel de la München cu guler
răscroit.[106] Autoportretul din 1920 a fost publicat în Revista Arta și Arheologia din anul 1930
împreună cu un text semnat de C. Săteanu și alte imagini după picturile lui Octav Băncilă. [106]
Flori / Naturi statice / Nuduri[modificare | modificare sursă]
Naturile moarte, florile și nudurile au fost realizate de către Octav Băncilă într-un mod plastic inegal,
asemenea perioadelor sale de creație și influențe.[112] Tematica nudurilor este foarte puțin prezentă în
opera artistului, acesta fiind preocupat mai mult de robustețea și sănătatea trupului femeiesc.[112] De
aceea modelele pe care le-a ales au fost de obicei planturoase, el fiind interesat de un studiu realist al lor
fără o portretizare pe care la începuturile sale artistice o conferise într-un mod poetic nimfelor și
bancantelor realizate.[112]
108


Strălucitoare și expresive sunt naturile moarte, dintre care se remarcă Crapul sau Păstrăvii pictați
la Broșteni, precum și o mulțime de tablouri cu fructe ca pepeni, mere, cireșe, gutui sau portocale.[113] În
naturile moarte, artistul a adus și obiecte casnice pe care le-a tratat cu mare vioiciune fără să fie
preocupat să caute o atmosferă prețioasă sau rafinată.[113] De fapt, genul naturilor moarte nu prea l-a
interesat pe Octav Băncilă.[113]

Crini

Trandafiri
109

Flori de câmp

Garoafe

Maci

Panseluțe

Narcise
110
Florile au fost o tematică îndrăgită mai ales în ultima perioadă a vieții pictorului.[113] Nu a pictat flori de
seră, scumpe sau rare, cel mai adesea a înfățișat florile obișnuite din case oamenilor simpli.[113] A pictat
condurași, ciuboțica cucului, toporași, panseluțe, gura leului, maci, ghiocei; multe astfel de tablouri au
fost prezente la expozițiile pe care le-a făcut în anii 1923 și 1937.[113] A pictat mulți bujori, trandafiri și
crizanteme. Cea mai îndrăgită floare a fost liliacul, floare pe care artistul o avea în grădina sa de pe
strada Păcurarilor din Iași.[113] A folosit tonalitățile liliachii și în multe compoziții cu alte tematici,
relevantă în acest sens fiind lucrarea intitulată Dimineața la sapă (tematica țărănească) sau Spre
necunoscut (tematica tigănească).[113]
 Liliacul în opera lui Octav Băncilă
111

Octav Băncilă nu a fost un artist liric ca Ștefan Luchian, care își exprima sentimentele sau stările
sufletești în această tematică.[113] Fiind un pictor realist critic, Octav Băncilă a văzut în frumusețea
florilor ceva firesc și menit a da putere de muncă omului. Florile sale sunt zugrăvite fără efuziuni
poetice, dar suficient de viguroase pentru a emoționa și a încânta privitorul.[113]
 Crizantemele în opera lui Octav Băncilă
112


Peisajele realizate de către Octav Băncilă nu au fost niciodată un scop în sine. [96] Ele constituiau doar
mediul în care pictorul reprezenta activitățile umane, oamenii fiind înfățișați cu predilecție în timpul
muncii.[96] Chiar și compozițiile în care apare câte un flăcău și o fată se petrec în timpul în care aceștia
se întorc de la coasă, având uneltele după ei.[96] Așa sunt lucrările Sfârșitul unei zile de muncă,
113
Dragostea, Popas în pădure, Întoarcerea din pădure sau Idila unde moșneagul pare că-i povestește
babei ceva din tinerețe, în timp ce ea deapănă fuiorul.[96]
Case țărănești
Peisaje remarcabile fără personaje umane sunt Casa de la munte, Moară la Broșteni și Piatra
Holdiței.[112] Aceste imagini suferă, în schimb, de o fixitate a imaginii specifică fotografiei, fapt care
contravine unei arte care se dorește a fi dinamică și expresivă.[112] Semnificativă este Femeie cărând
vreascuri, care este un peisaj de iarnă în care munca femeii este înglobată genial în imensitatea naturii
împovărată de zăpadă.[112] Întreaga compoziție arată dificultatea activității pe care țăranii din acele
vremuri trebuiau s-o facă pentru a-și asigura existența. Acest tablou aduce în centru viața umană și nu
peisajul.[112]
În toate lucrările care au subiecte rurale, drumurile, pământul semănat, cerul sau dealurile au fost creata
ca elemente secundare, prim planul fiind ocupat de om cu uneltele agricole, secera, coasa sau
plugul.[112] Cu predilecție se poate observa în lucrările executate în compozițiile din 1914 și 1915, că
natura a fost doar indicată, în timp ce personajul a fost proiectat cu forță ca idee principală a
compoziției.[112]
De obicei, natura pictată de Octav Băncilă nu are elemente vesele, ea este aspră sau posomorâtă ca și
oamenii obidiți zugrăviți în cadrul ei. Reprezentative în acest sens sun Semănătorul, Orbul, Bunicul și
nepotul și La coasă.[112] Dacă lumina soarelui a fost pictată generos pe coamele dealurilor, țăranul apare
frământat de gânduri negre în Pribeagul, Înmormântarea, Pâinea noastră cea de toate zilele, etc. În
perioada a treia de creație a pictorului, natura este înfățișată mai precis, cu copacii stufoși, cu lanuri
îmbelșugate și cu păduri falnice.[112] Atmosfera degajată de Secerișul tinde spre poezie, liliachiul
din Dimineața la sapă și vânturile tomnatice sugerate de Căruțele cu nomazi sunt variații ale
anotimpurilor cu fluctuații ale luminii de sezon.[112]

Peisaj de iarnă
114

Dragostea

Femeie cărând vreascuri

Peisaj de munte
Tablourile pe care pictorul le-a creat la Agapia (1914), la poalele Ceahlăului și pe râul Bistrița (1930 -
1935), precum și popasurile în pădure dau exuberanță și amploare și peisajul este plin de măreție și
strălucire prin includerea omului în el; remarcabil distingându-se dintre peisaje lucrarea
denumită Spălătoreasa.[112]
Deficiențe în opera lui Octav Băncilă[modificare | modificare sursă]
115
Încurcat în socoteli (1909)
Ținând cont de atmosfera artistică care s-a manifestat în anii de studii pe care Octav Băncilă i-a petrecut
la München, criticul Anton Coman în monumentala monografie pe care i-a dedicat-o pictorului român
în anul 1954, a reușit să explice originea contradicțiilor existente în opera lui Băncilă.[22] Contradicțiile
sesizate de critica de artă românească au fost identificate prin inegalitățile și șovăielile începutului său
artistic. Până la alegerea căii de urmat în pictură, Băncilă a depistat și întâmpinat numeroase
dificultăți.[22] Din cauza numeroaselor curente artistice la care a fost martor pe vremea studiilor la
München, precum și datorită călătoriei pe care a făcut-o la Paris sau în Italia, el a văzut o multitudine de
modalități de expresie puse în practică de către artiștii europeni.[22] Astfel, Băncilă a fost determinat să
facă fel și fel de experiențe și să găsească diferite formule prin care să-și pună în valoare gândurile care
l-au frământat.[22] Pictorul și-a diversificat adesea tehnica, practic în întreaga sa carieră artistică, tehnică
care nu a dat întotdeauna rezultatele cele mai satisfăcătoare. De exemplu, unele procedee cromatice nu
s-au transformat în mobilul care să ducă la o exprimare puternică și clară, deși tehnica folosită ar fi avut
atuurile atingerii acestui scop.[22]
Faptul că în opera lui Octav Băncilă se pot constata procedee artistice nepotrivite tematicii sau
conținutului, precum și inegalități tehnice, arată posterității că el a trebuit să facă față unor înrâuriri
decadente.[22] Aceste defecte care se regăsesc în pictura lui Băncilă sunt de fapt, rămășițele curentelor și
formulelor pe care a reușit, în general, să le depășească sau chiar să le înlăture. Intrarea sa în contact cu
arta clasică occidentală de prin muzeele müncheneze nu a reușit să altereze puternica legătură pe care
Băncilă o avea cu realitățile sociale din România.[114] Din fericire, apartenența sa la spațiul românesc l-a
ferit în a urma o cale a formalismului. În marile lucrări pe care pictorul le-a făcut, el a reușit să se
desprindă de influența secesionismului și a decadentismului münchenez și să dezvolte arta sa pe o linie
a realismului tradițional, pe calea clasicismului.[114] Astfel, Octav Băncilă a pictat la München, pe lângă
unele lucrări cu tematică și viziuni străine de realitățile românești, multe tablouri inspirate din viața
poporului român.[114] Lucrările cu tematică românească făcute la München au fost expuse în galeriile
din capitala Bavariei[114] unde au fost premiate,[115] dar și în țară, la Iași[114]. Elocvente în acest sens sunt
picturile „Între crini”, „Bachus”, „Doi vagabonzi” și „Un cap de visător încununat cu lauri” expuse în
anul 1896 la Iași.[B]
Pictura lui Băncilă versus piața de artă[modificare | modificare sursă]
116
Țărăncuță
Octav Băncilă a fost considerat un deschizător de drumuri în pictura românească, drept pentru care
multe din lucrările lui iau parte la numeroase licitații din România.[116] Tocmai din această cauză multe
dintre ele au fost falsificate pe piața de artă.[116] Majoritatea colecționarilor apreciază naturile statice și
florile create de Băncilă. Tablourile cu flori realizate de către artist emană prospețime, viață și
frumusețe, sunt decorative și satisfac gustul estetic al colecționarilor, chiar dacă sunt falsuri sau
originale.[116]
Până în anul 2010, tabloul cel mai bine vândut a fost un Autoportret (1942) pe care Băncilă l-a făcut
înaintea decesului său și care făcea parte din colecția familiei.[117] Investiția în picturile lui Octav
Băncilă a adus în anul 2011 un randament de circa 41%.[117] Tablourile cele mai bine vândute au avut
preț în creștere permanentă după cum urmează: Autoportret (2010), Țărăncuță (2010), Evrei în Târgu
Cucu (2010) și O afacere bună (2011).[117]
Mai multe picturi realizate de către Octav Băncilă au fost falsificate încă din timpul vieții
artistului.[118] Există mențiuni documentare care amintesc de faptul că pictorul Băncilă a acționat în
justiție pe Iosif D. Iscovitsch, proprietarul din pasajul Comedia a magazinului Galeria artistică, pentru
vânzarea de picturi falsificate semnate Octav Băncilă.[118] Mai târziu, în anul 1936, același Băncilă a
făcut din nou apel în justiție pentru rezolvarea unor probleme cauzate de falsificatorii operei
sale.[118] Mai mult, în prima parte a anilor '50 ai secolului XX, autoritățile comuniste au comandat copii
după picturile unor artiști de notorietate (precum Grigorescu, Luchian și Octav Băncilă), pentru a fi
trimise muzeelor din România si instituțiilor publice.[119] Cele mai bune reproduceri ale acestora au fost
realizate de Ion Panteli-Stanciu. Nu este cunoscut în prezent traseul acestora și nu există garanția că
unele dintre acestea nu au circulat pe piața liberă.[119]
Varia[modificare | modificare sursă]
Achiziționarea portretului lui Ghe. Panaiteanu-Bardasare[modificare | modificare sursă]
117
G. Panaiteanu-Bardasare - portret de Octav Băncilă (foto a/n)
Octav Băncilă în perioada anilor 1898 - 1900 s-a pregătit pentru deschiderea primei expoziții a lui la
Iași.[27] În acest sens a realizat o serie de lucrări dintre care s-a remarcat portretul lui Gheorghe
Panaiteanu-Bardasare.[27] Pictorul a început să fie cunoscut pentru arta sa la Iași și București. El nu a
expus niciodată într-o expoziție singur, ci mai mult prin vitrinele magazinelor din Iași, mai ales lucrări
făcute în perioada studiilor sale la München.[27] În anul 1898 a creat portretul lui Paniteanu-Bardasare
care a fost recunoscut de critică a fi o lucrare de excepție pentru acele vremuri.[27] Din cauza unor
necesități de ordin financiar, Octav Băncilă a cerut Ministerului Instrucțiunii Publice, în anul 1899, să
achiziționeze portretul lui Bardasare.[27] În acele timpuri, un astfel de demers din partea statului era unul
foarte anevoios, mai ales din cauza mentalităților și a moravurilor de care se izbeau pictorii novatori în
pictură, cum au fost Ștefan Luchian sau Ion Andreescu.[27] Pe de altă parte, fondurile alocate de către
minister erau restrânse și artiștii cărora li se făceau acest hatâr erau puțini.[27] Erau preferați pentru
astfel de acțiuni, artiștii cu trecere, mai mult politicieni decât artiști.[27] Nu se punea problema
achiziționării dacă tinerii pictori nu erau arondați politic liberalilor sau conservatorilor.[27] Cum Octav
Băncilă nu era nici una, nici alta, ministrul a cerut printr-o adresă Școlii de belle arte din Iași, părerea
despre un astfel de demers.[27] Corpul profesoral adunat ad-hoc nu și-a exprimat părerea, ci a cerut
ministrului înființarea unei comisii speciale.[27] A fost și o obiecție adusă de către un profesor, cum că
Panaiteanu-Bardasare a fost reprezentat bătrân și nu cum era el cu patruzeci de ani mai tânăr, când a
înființat Pinacoteca din Iași.[27] Ca urmare, în presa vremii au apărut tot felul de comentarii și analize
critice a situației tinerilor artiști în societate. Elocvent este articolul[27] lui Gheorghe Popovici din acel
an.[120]
Tabloul a fost în cele din urmă achiziționat de către minister.[29] Partea absurdă a fost că, ministerul a
cerut ca Gheorghe Panaiteanu-Bardasare să-și dea cu părerea în scris că: „portretul meu... seamănă cu
originalul și este desprins într-un mod foarte caracteristic încât aș crede, ca pictor, că ar merita să
figureze în orice galerie publică”.[29] În anul următor, 1900, Gheorghe Panaiteanu-Bardasare a decedat.
Vasile Morțun și expoziția din 1914[modificare | modificare sursă]
Cu ocazia expoziției pe care Octav Băncilă a organizat-o în anul 1914 la Ateneul Român din București,
galeria de la Ateneu a fost vizitată și de ministrul Vasile Morțun care era susținător al
socialiștilor.[121] Acesta trecuse de curând, împreună cu „gruparea generoșilor” pe care-o conducea,
la Partidul Liberal și a făcut carieră cu această trădare politică.[121] Ministrul Morțun, mare latifundiar, a
privit lucrarea intitulată Pâinea noastră cea de toate zilele și a observat mâncarea țăranului din tablou și
a spus:[122]
118
 Vasile Morțun - Cam mare boțul de mămăligă, domnule Băncilă.
 Octav Băncilă - Îl reduc, domnule ministru, că țăranii, rareori îl au așa de mare. Aveți dreptate,
am fost prea generos. L-am făcut așa de mare ca să se vadă bine în ce constă masa țăranului...
Controverse, incertitudini[modificare | modificare sursă]
 Compoziția intitulată Înainte de 1907, astăzi dispărută, a fost expusă în decembrie 1907 la Iași și
mai apoi la București.[41] Ea a fost fotografiată și publicată în unele periodice și ziare ale anilor
de atunci. Ea a fost reprodusă și pe cărți poștale ilustrate și a fost realizată în vara anului 1907
la Broșteni. Octav Băncilă l-a folosit pe moșneagul Lupu Erhan din Broșteni ca model în
vederea executării acestei lucrări, ca și în alte picturi pe care le-a făcut mai târziu.[41] În
galeria Muzeului Național de Artă există o pictură intitulată Cap de țăran bătrân care pare a fi o
variantă a compoziției Înainte de 1907 sau un fragment al acesteia.[41] Privind portretul, s-ar
putea crede că Băncilă, nemulțumit fiind de compoziție, ar fi decupat capul personajului și a
distrus restul compoziției.[41] Un argument plauzibil în susținerea acestei ipoteze poate fi
considerat faptul că lucrarea Cap de țăran bătrân este pictată și pe marginile prinse de sașiul de
lemn.[41] Comparând lucrarea cu reproducerile fotografice ale compoziției Înainte de 1907, se
constată că nu există diferențe semnificative ale detaliilor tehnice de execuție. [41] Astfel, se poate
spune că personajul portretizat este identic sau aproape identic cu cel din reproducerea
fotografică. În data de 4 decembrie 1907, ziarul Voința Națională a publicat un articol în care s-a
menționat că Octav Băncilă lucra la un cap de țăran istovit.[41] Articolul nu a spus că tabloul a
fost expus, alte publicații nu au pomenit decât de compozițiile 1907 și Înainte de 1907, ultimul
fiind expus cu siguranță în expoziția din anul 1909 din București.[41] Din toate aceste
motive, Anton Coman a considerat că ipoteza decupării capului de țăran din lucrarea Înainte de
1907 și distrugerea celei din urmă, nu este sustenabilă.[41] Anton Coman a susținut ideea că
Băncilă a realizat de mai multe ori compoziția Înainte de 1907, ca și alte teme similare, și
nemulțumit de una dintre ele a păstrat numai capul lui Erhan. Probabil, pe acest cap de țăran l-a
văzut corespondentul ziarului Voința Națională.[54]
Portret de bătrână - 1920

 Există o incertitudine care privește cele trei lucrări Execuția,
Recunoașterea și Înmormântarea care au fost expuse la expoziția de la Ateneul Român din
anul 1909.[123] Ca urmare a scoaterii tablourilor de la expoziție de către autorități, s-a presupus
mult timp că acestea au fost distruse atunci de autorități. Mihai Pocloș și Hariton Clonaru au
menționat în albumul retrospectiv editat cu ocazia a o sută de ani de la nașterea artistului în anul
1972, că academicianul Vasile Rășcanu, bun prieten al pictorului, a spus că lucrările au fost
salvate de prietenii lui Octav Băncilă și că acestea au fi existat la Iași până în anii 1914 -
1915.[123] În anul 1922, Băncilă i-ar fi spus lui Vasile Rășcanu că cele trei lucrări au ieșit din
119
România în timpul primului război mondial și că ele au fost cumpărate de niște iubitori de
artă.[123] În susținerea afirmației, Octav Băncilă i-ar fi arătat lui Râșcanu[123] o revistă americană
în care au apărut imagini după aceste picturi.[124]
 Există o incertitudine care vizează anii de studii pe care Octav Băncilă i-a petrecut la München.
Conform spuselor lui Anton Coman, care nu a adus nicio sursă în susținerea afirmației, Băncilă
a avut profesor pe pictorul Raub și a lucrat în atelierul unui alt pictor Haschbé unde a realizat
studii în ulei și cărbune.[17] Atât Haschbé cât și Raub nu au putut fi identificați ulterior anului
1954 în care Anton Coman a făcut prodigioasa monografie pictorului Băncilă. Numele de
Haschbé și Raub au fost preluate de către toți biografii pictorului, fără ca cineva să spună care
este prenumele lor sau cărui curent artistic au aparținut. Un argument care să susțină inexistența
sau identificarea eronată a profesorilor lui Băncilă, este că până în anul 1972 când Petru
Comarnescu a scos cea de a doua monografie a lui Băncilă, nu a rezolvat nimeni această
incertitudine din moment ce Petru Comarnescu a menționat pe aceiași profesori doar cu numele,
fără prenume. Nici Mihai Pocloș și Hariton Clonaru cu ocazia publicării catalogului omagial a o
sută de ani de la nașterea lui Octav Băncilă (tot în anul 1972), nu au adus vreo rectificare
afirmației lui Petru Comarnescu.
 Din spusele monografului principal al vieții lui Octav Băncilă, Anton Coman, după anul 1918
artistul a fost preocupat de mișcările muncitorești și de ideile pe care Marea Revoluție Socialistă
din octombrie 1917 le-a propagat în Europa.[76] Informațiile au fost preluate de Anton Coman,
așa cum a declarat în monografia sa, de la familia pictorului după ce acesta a decedat. La alte
povestiri din monografie nu există surse menționate pentru a fi credibile și altele sunt
abigue.[125] Același monograf a menționat că Băncilă a fost implicat în mitingul de la Iași din
data de 1 mai 1920 când a fost arestat la grădina La trei sarmale de către autorități. Există în
monografia lui Anton Coman diverse relatări despre situațiile în care a fost pus Băncilă în anul
1920 și care privesc arestarea și penitența sa timp de două săptămâni.[125] Referitor la arestarea
sa din anul 1920, Anton Coman a adus ca argument în susținerea afirmației o telegramă
existentă în arhiva Școlii de belle arte din Iași din data de 18 octombrie 1920 prin care
Ministerul Cultelor și Artelor a cerut confirmarea știrii că Băncilă a fost arestat.[126] Gheorghe
Popovici ar fi înaintat o adresă tribunalului din Iași prin care a cerut lămuriri. Anton Coman a
menționat răspunsul tribunalului din data de 1 noiembrie 1920 și a citat faptul că Octav Băncilă
nu a făcut ceva nelegal și că pe timpul cercetărilor acesta a fost la siguranță (închis). [126]
 Anton Coman a susținut, fără să aducă nicio referință de încredere, că tabloul Pax (cel cu beretă
frigiană) realizat de Octav Băncilă în anul 1915 a fost donat de către Băncilă sediului
muncitoresc Casa Poporului din Iași.[77] Tabloul a fost găurit și distrus de jandarmii chemați de
autorități în anul 1920, să evacueze clădirea.[77]
120
Horia Bernea
Horia Bernea
Date personale
Născut 14 septembrie 1938

Decedat 4 decembrie 2000 (62 de ani)

Paris, Franța
Părinți Ernest Bernea
Ocupație pictor
arhitect
Activitate
Domeniu
Pictură
artistic
Studii Universitatea din București
Pregătire Facultatea de Matematică și Fizică

a Universității București, Școala Tehnică
de Arhitectură
Mișcare
Școala de la Poiana Mărului
artistică
Premii Premiul "Ion Andreescu" al Academiei

Române
Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, București; d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost un pictor român, fiul
sociologului și etnologului Ernest Bernea. Horia Bernea a deținut între anii 1990-2000 funcția de director
general al Muzeului Țăranului Român.
Cuprins
 1Date biografice
121
 2Muzeul Țăranului Român
 3Premii
 4Aprecieri critice
 5Note
 6Legături externe
Date biografice[modificare | modificare sursă]

Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în București, fiind fiul cunoscutului sociolog și
etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 și 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultății de
Matematică și Fizică a Universității București, între anii 1959 și 1965 – Școala Tehnică de Arhitectură și
între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secția Desen).
A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici.
A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului "Prolog", a lucrat în taberele de creație
de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în sudul Franței, în Provence.
A avut numeroase expoziții personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College
Gallery al Universității din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971), Compass Gallery din
Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc [1]
În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul și diplomatul Teodor
Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre "Roma
bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetății Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii,
acuarele și desene) – adevărată "nouă punere în scenă" a miracolului roman.
Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice și al Grupului de Reflecție pentru
Înnoirea Bisericii.
În anul 1997, Muzeul Național de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un
album de picturi ale lui Horia Bernea. În textul "Avantajele spirituale ale unui artist din Est" publicat în
același album, Horia Bernea și-a făcut o adevărată profesiune de credință:
Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor —
noastre profunde… În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele Horia
fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul Bernea
sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze». [2]
[nefuncțională]
Muzeul Țăranului Român[modificare | modificare sursă]

la data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînființarea vechiului Muzeu
de Artă Populară (practic desființat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar,
uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri.
În anul 1990 Andrei Pleșu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcția de
director general al Muzeului Țăranului Român, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa. În prealabil,
el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Țăranului Român.
După o serie de expoziții temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte
a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul
1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ "Triumf".
Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activității de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai
important așezământ de cultură tradițională din România, organizat după toate exigențele muzeisticii
contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundația Culturală
122
Română, Premiul pentru contribuția adusă la recuperarea tradițiilor spirituale ale civilizației țărănești, la care
se adaugă Marele Premiu "George Apostu".
În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincție "European Museum of the Year", premiul pentru cel
mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparținând unei țări din estul
Europei [3]. [nefuncțională]
Mormântul lui Horia Bernea din curtea bisericii „Izvorul Tămăduirii" - Mavrogheni
Muzeul Țăranului Român s-a dezvoltat în condiții materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după
deschidere, colecțiile muzeului au continuat să se îmbogățească prin achiziționarea a noi piese valoroase
sau prin obținerea de donații. La inițiativa lui Horia Bernea, au fost achiziționate 6 biserici de lemn, dintre
care 2 au fost aduse la București (cea din Mintia, expusă în interior, și cea din Bejani, în curtea muzeului –
ambele din județul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate și îngrijite in situ (la Lunca Moților – jud. Hunedoara;
la Groșii Noi, Julița și Troaș – jud. Arad).
Horia Bernea a decedat în seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, după ce suferise o dificilă intervenție
chirurgicală pe cord deschis. Corpul său a fost adus în țară și înmormântat la Biserica Mavrogheni, în
apropiere de Muzeul Țăranului Român. La înmormântarea sa au participat numeroși ierarhi ai B.O.R., în
frunte cu Părintele Patriarh Teoctist și cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (care a ținut atunci o
memorabilă cuvântare), precum și renumiți oameni de cultură printre care Andrei Pleșu și Horia-Roman
Patapievici.
Orizontul Bernea la Palatul Mogosoaia - YouTube

youtube.com
123
Pictura zilei: „Crizanteme” de Horia Bernea
ziuaconstanta.ro
Muzeul Vâlcov. DNA a găsit peste 100 de picturi de valoare, care ...
romaniacurata.ro
15.000 de euro pentru „Deal primăvara“, al pictorului Horia Bernea ...

newsbv.ro
124
Horia Bernea 1938-2000 ( album de pictura/ cu ilustratii)
galeriile-cismigiu.ro
Căutări similare
TABLOU, HORIA BERNEA "ACOPERISURI ALBE", U/P/C, 1967 - Galeria Sigma

galeriasigma.ro
Repere spirituale – HORIA BERNEA un mărturisitor al TRADIȚIEI ...

radioromaniacultural.ro
125
Horia Bernea, Poiana Marului - Cotidianul RO
cotidianul.ro
Horia Bernea, un pictor al duhului

ziarullumina.ro
HORIA BERNEA - Biserica la Tescani Arta Plastica Romaneasca

patzeltart.ro
126
DESPRE HORIA BERNEA | DESKREPORT by Stelian Tănase
stelian-tanase.ro
Horia BERNEA la Muzeul de Arta Constanta | Artindex

artindex.ro
Horia Bernea. Privind neprivitul | Ada Codau

adacodau.wordpress.com
127
640 × 447
90 de licitații și 3500 de lucrări de pictură vândute de Casa de ...

modernism.ro
Horia Bernea
pinterest.com
Ion Bitzan
(Redirecționat de la Ion Bițan)
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau

inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Ion Bitzan
128
Date personale
Născut 23 august 1924

Limanu, România
Decedat 15 septembre 1997, (73 de ani)

Ocupație artist
pictor
Activitate
Domeniu artistic artă plastică
Ion Bitzan (n. 1924, comuna Limanu, jud. Constanța – d. 1997, București) a fost un artist plastic român.
Activitate profesională[modificare | modificare sursă]

 În 1964 a predat la Școala de Artă din Bucuresți.
 În 1980, el a expus la Salonul de la Paris, în 1981 în Artă Contemporană din Europa de Est, Osaka,
Japonia, la Trienala internațională de desen, de la Varșovia, în Cartea Caper, Frank Marino Gallery,
New York. Galeria PS1, New York, a arătat o expoziție de o singură persoană. În 1983 la Galeria
Caminul din Bucuresti, a arătat o expoziție de o singură persoană. În 1985 la Consiliul de Arte din
Irlanda de Nord a arătat Ion Bitzan Works 1975 - 1985, în Galeria de Belfast.
 El a reprezentat România la Bienala de la Veneția în 1964 și în 1997 și în Sao Paolo Bienale, 1967,
1969 și 1981.
 Lucrarea lui este inclusă în colecțiile publice, după cum urmează: Muzeul de Arta Moderna, New York,
Muzeul Ariana, Geneva, Kunsthalle, Hamburg; scoțian Galeria Națională de Artă Modernă, Edinburgh,
Muzeul Național, Poznan, Polonia, Muzeul Stedelijk , Amsterdam, Muzeul de Arta, Lidice,
Cehoslovacia, în România, Muzeul de Arta, Bucuresti, si la Iasi, Galati, Craiova, Constanța și.
 Opera sa este inclusă în colecții particulare din România, Germania, Țările de Jos, Franța, Italia,
Statele Unite ale Americii, Irlanda de Nord, Anglia și Scoția.
 Între 1971 – 1997 a predat la Universitatea Absolvent Specialist (Catedra de Design), de la Institutul de
Arte Frumoase, București, România.
129
Victor Brauner
Victor Brauner
Victor Brauner, autoportret premoniție, 1930
Date personale
Născut 15 iunie 1903

Piatra Neamț, România
Decedat 12 martie 1966 (62 de ani)

Paris, Franța
130
Înmormântat cimitirul Montmartre[*]
Frați și
Harry Brauner
surori
Căsătorit cu Jaqueline Abraham
Naționalitate evreu din România
Franța
Ocupație pictor
sculptor[*]
Activitate
Domeniu
pictură
artistic
Studii Școala de Arte Frumoase din București, Academia Liberă de

Pictură a lui Horia Igiroșanu.
Mișcare
impresionism, dadaism, abstracționism, expresionism, suprarealism
artistică
Opere Autoportret (1923), Téléventre, Suprarealistul, Viața interioară,

importante Autoportret cu ochiul scos (1930)
Influențat de Paul Cézanne (inițial)
Victor Brauner (n. 15 iunie 1903,[1][2][3][4][5][6] Piatra Neamț, România – d. 12

martie 1966,[1][2][3][4][5][6] Paris, Franța) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România.
Cuprins
 1Biografie Biografie[modificare | modificare sursă]

Familie[modificare | modificare sursă]
Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui Deborah și Herman Brauner, un fabricant de
cherestea din Piatra Neamț. A fost frate al etnomuzicologului Harry Brauner și al fotografului Théodore
(Teddy) Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.
Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După
revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în
această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.
Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 - 1921) și Academia Liberă de Pictură a
lui Horia Igiroșanu.
131
Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje "cezanniene". Apoi, după propria-i
mărturisire, trece prin toate fazele: "dadaiste, abstracționiste, expresioniste". În 1924, la 26 septembrie, are
loc prima sa expoziție personală, la București, la "Galeriile Mozart". În această perioadă îl întâlnește pe
poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică
manifestul "Pictopoezia" și un articol "Supra-raționalismul". Pictează și expune "Cristos la Cabaret" (în
maniera pictorului Georg Grosz) și "Fata din fabrică" (în maniera lui Holder). Participă la expoziția
"Contimporanul" (noiembrie 1924). În 1925 face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară,
la București în 1927. În perioada 1928 - 1931 colaborează la revista "Unu", revistă de avangardă, cu
concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor
sale: "desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori".
La Paris[modificare | modificare sursă]
În 1930 se instalează la Paris, unde îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică. Tot în
această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl întâlnește pe Yves Tanguy,
care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor. Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil
cu Giacometti și Tanguy. În acest an pictează "Autoportretul cu ochiul scos", temă premonitorie.
Mormântul lui Victor Brauner în cimitirul din Montmartre

În 1933 are loc prima expoziție personală la Paris, la "Gallerie Pierre", prezentată de André Breton. Sunt
expuse o serie de tablouri în care tema ochiului e mereu prezentă: "Puterea de concentrare a domnului
K" și "Straniul caz al domnului K" sunt tablouri pe care André Breton le compară cu piesa "Ubu Roi" a
lui Alfred Jarry, "o imensă satiră caricaturală a burgheziei."
Victor Brauner participă la toate expozițiile suprarealiste.
În România[modificare | modificare sursă]
În 1935 revine în țară, la București. Se încadrează aici în rândurile Partidului Comunist din
România[7] pentru scurtă vreme și fără o înregimentare expresă. La 7 aprilie 1935 are loc vernisajul unei
expoziții personale, în sala Mozart. Despre aceasta, Sașa Pană, în romanul autobiografic "Născut în 02"
scrie: "7 aprilie 1935... Expoziție de factură suprearealistă".
Catalogul prezintă 16 picturi cu un vers, cu o imagine suprararealistă, delicioase prin insolitul lor, poate
creații ale unui dicteu automat și, precis, fără nici o referire la pânza respectivă. Sunt redactate în franceză.
Savoarea lor se păstrează și în româneasca lor transpunere. Expoziția a prilejuit apariția în ziare și reviste a
numeroase, interesante articole critice și luări de atitudine cu privire la suprarealismul în arte și literatură.
Alte aprecieri despre participările lui Brauner la expoziții suprarealiste: "Acest curent cu toată aparența sa
de formulă absurdă... este un punct de tranziție spre arta care vine." (D. Trost, în "Rampa" din 14
aprilie 1935). În "Cuvântul Liber" din 20 aprilie 1935, în articolul "Expoziția lui Victor Brauner", Miron Radu
132
Paraschivescu scria: "Față - de exemplu - de ceea ce putem vedea în sălile de expoziție vecină lui Victor
Brauner, pictura acestuia însemnează integrare, atitudine care, în măsura artisticului, este socială, fiindcă
V. Brauner ia atitudine prin însăși factura și ideologia plasticii lui."
În ziua de 27 aprilie, creează ilustrațiile pentru culegerea de poeme a poetului Gellu Naum "Drumețul
incendiar" și "Libertatea de a dormi pe frunte".
Din nou în Franța[modificare | modificare sursă]
În 1938 se întoarce în Franța. La 28 august, își pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc
între Dominquez și Esteban Frances. Victor Brauner, încercând să îl apere pe Esteban, a fost lovit cu un
pahar aruncat la Dominquez: din păcate, premoniția s-a adeverit. Episodul îl inspiră pe scriitorul
argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său "Despre eroi și morminte".
În același an o întâlnește pe Jaqueline Abraham care-i va deveni soție. Creează o serie de picturi numite
"lycantrope" sau uneori "chimere". În 1940 părăsește Parisul însoțit de Pierre Malbille. Locuiește câtva timp
la Perpignan, la Robert Rius, apoi la Cant-Blage (în Pirineii Orientali) și la Saint-Felin d'Amont, unde are
domiciliu obligatoriu, dar păstrează legăturile cu suprarealiștii refugiați la Marsilia.
În 1941 obține permisiunea de a locui în Marsilia. Grav bolnav, este internat în clinica "Paradis".
Pictează "Preludiu la o civilizație" (aflată în colecția Gelman). După război, ia parte la bienala din Veneția;
călătorește în Italia. În 1959 se instalează în atelierul din strada Lepic. În 1961 călătorește în Italia. Se
instalează la Varangéville, unde lucrează în cea mai mare parte a timpului.
În 1965, creează un ansamblu de tablouri-obiecte pline de inventivitate și vioiciune, regrupate sub
titlurile "Mythologie". și "Fêtes des mythes". Mitologia lumii moderne, unde omul este înfățișat cu umor,
tandrețe și pesimism totodată, înstrăinat de noile sale "mame" care sunt "L'automoma" și "L'aeroplapa".
Critica sau acceptarea acestei lumi, altădată "atât de înspăimântătoare" și în care "realitatea devenea un
lucru teribil de vătămător", dar pe care viața a făcut-o mai acceptabilă. Nu se va nega că aceste tablouri,
pictate la Varangéville, în 1964 la Athanor, unde Victor Brauner s-a retras, sunt viziunile pline de umor și de
fantezie a lumii viitorului, pe care voia să ni le lase, ca un dar (sărbătoare) pe care ni-l oferă ea acum. În
această Mitologie se află și ultimul tablou prevestitor "La fin et le debut" (realizat în 1965) care amintește că
"dacă viața pictorului s-a sfârșit, opera lui însă începe să trăiască" (Dominique Bozo, în "La petit journal des
grandes Expositions" - "Victor Brauner" - au Musée National de l'Art moderne - Paris du 2 juin au 28
septembre 1977").
În 1966 este ales pentru a reprezenta Franța la Bienala de la Veneția, unde o sală întreagă îi este
consacrată.
Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

Victor Brauner a murit în data de 12 martie 1966 la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său,
aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c'est la vie, la vraie
vie, ma vie”[8].
Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte
„cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii
mele...”.
Victor Brauner - Wikipedia

ro.wikipedia.org
Victor Brauner (15 iunie 1903, Piatra Neamţ – 12 martie 1966 ...
133
Galerii de arta: Victor Brauner (15 iunie 1903 – 12 martie 1966 ...
galeriidearta.blogspot.com
Pictura zilei: „Oraşul care se trezeşte” de Victor Brauner

ziuaconstanta.ro
Victor Brauner, cel mai bine cotat pictor român

adevarul.ro
Victor Brauner (15 iunie 1903 – 12 martie 1966), pictor şi poet ...
134
Ștefan Câlția
Ștefan Câlția
Date personale
Născut 15 mai 1942 (77 de ani)[1]

Brașov, România
Ocupație pictor
profesor universitar
Activitate
Studii Universitatea Națională de Arte

București
Pregătire Iuliu Podlipny, Corneliu Baba
Profesor
Corneliu Ionescu
pentru
Ștefan Câlția (n. 15 mai 1942, Brașov) este un pictor, român.

Ștefan Câlția se naște la Brașov la 15 mai 1942, al doilea copil din cei șase ai lui Aurel și ai Paraschivei,
nascută Stinghe. Curând, familia se muta la Făgăraș. Iși petrece o mare parte a copilariei la Sona, satul
bunicilor, situat pe malul Oltului, lângă Făgăraș, spațiu geografic și afectiv ce va fi prezent in diverse moduri
și in arta sa.
135
Din 1972 este membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania. Începând cu 1993 a fost profesor
la Universitatea Națională de Arte - Bucuresti, departamentul Pictură. Făcând parte din noul corp profesoral
format după 1990[2], el a fost coleg cu Gheorghe Anghel, Florin Ciubotaru, Sorin Ilfoveanu și alții.
Între anii 1955-1963, urmează cursurile liceului de Arte Plastice și Muzică din Timișoara, avându-l ca
profesor pe graficianul Julius Podlipny. Între anii 1964-1970, este student al Institutului de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” din București, absolvind ca șef de promoție, la clasa Profesor Corneliu Baba. Este
coleg cu nume importante ale artei plastice romanesti: Cornel Antonescu, Zamfir Dumitrescu, Mihai
Cizmaru, Sorin Ilfoveanu și Sorin Dumitrescu. Face parte, alaturi de Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu,
Cornel Antonescu, Wanda Mihuleac, Victor Teodorov, Mihai Buculei, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Florin
Codre, Ovidiu Buba și Tereza Panelli din generația de aur a Institutului de Arta Plastica "Nicolae
Grigorescu" din București, Romania, generație despre care, se poate spune ca a intrat deja in istoria artei.
Pictor[modificare | modificare sursă]

Ștefan Câlția și-a expus operele în numeroase expoziții în Norvegia, Elveția, Țările de Jos, Danemarca și,
bineînțeles, în România. Picturile sale au fost achiziționate de către, printre altele, Muzeul de Artă
Contemporană[3] și Det Norske Teatret din Oslo, Norvegia, Muzeul de artă fantastică de la Gruyère, Elveția,
precum și de către Muzeul Național de Artă, Muzeul Național de Artă Contemporană, Muzeul Național
Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Timișoara.
Se incadreaza in genul picturii realismului fantastic(realism magic), fiind probabil cel mai important
reprezentant al acestui gen. Teme principale: insula, zborul(mai exact plutirea, facand legatura dintre gand,
ce inseamna a merge prin si pe deasupra lucrurilor si materia tangibila).
Se considera pictor al cerului. Acopera tema compozitii cu figuri umane (vezi ciclul teatrului ambulant).
Povestea este importanta, se reflecta in compozitii concepute clasic tipic compozitiilor de arta plastica fara
elemente decorative. Abordeaza doua moduri: personajul uman mic, intr-un mediu amplu sau personajul
uman in relatie armonica cu mediul ducand prin elemente simbolice povara propriei vieti. Cromatica tipica
de pictor aduce imaginea unor game ample cuprinzand tot spectrul cercului cromatic. Opteaza clar in toate
lucrarile din toata evolutia sa, atat pentru contrastul inchis/deschis cat si pentru contrastul cald/rece
simultan in fiecare lucrare. Maestru al subordonarii compozitionale releva centrii de interes cu usurinta si
determinare.
Geometric ArtFigurative ArtSurrealismPaintersFeathersMysteryWingsFeatherAli
Ştefan Câlţia - Fata cu aripa/ The girl with the wing

136
Dana Brasov
PAINTERS - STEFAN CALTIA
Expressive ArtPaintersAuthorGallery
#42 Fata cu Aripi si Flasnetarul
Dana Brasov
137
Expressive ArtPainting Still LifeBotanical IllustrationPerceptionVampire DairiesPaintersSingle FlowersFlower Arrangements
Stefan Caltia
Dana Brasov
SurrealismPaintersAuthorGallery
#47 Muzicantul si Marea

138
Dana Brasov
Old PaintingsForever TravelIllustrationPaintersArtRomaniaKunstGcse ArtIllustrations
Search results for: 'caltia'
Dana Brasov
See more
Expressive ArtSurrealismPainters
Ştefan Câlţia: Darul vanzatorului de nori :)
Dana Brasov
139
Magic RealismOld PaintingsKinder ArtMythologySurrealismPaintersPhone WallpapersMacabreIllustrators
Wing Seller, 2006 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
Girls With FlowersFigure PaintingKinder ArtOld PaintingsMagic RealismArt PiecesSurrealismContemporary ArtMy Arts
Girl With Flowers - Stefan Caltia
Dana Brasov
140
See more
PaintersMy Arts
ŞTEFAN CÂLŢIA, Locuri
Dana Brasov
Disney CharactersFictional CharactersCollageStatueDisney PrincessImageIllustrationPaintingSculpture
141
Stefan Caltia3
Dana Brasov
Expressive ArtSurrealismPaintersFigurative
Dana Brasov
#44 Intalnire Stefan Caltia
142
Dana Brasov
Art DayPaintersPhone WallpapersSurrealismRomaniaWallpaper For PhonePhone BackgroundsCellphone Wallpaper
(12) Ştefan Câlţia - Fotografii
Dana Brasov
Projects For KidsArt ProjectsArt For KidsPaintersRomaniaArt DesignsKids Service ProjectsArt KidsToddler Art
Stefan Caltia ,Iarna in Transilvania
Dana Brasov

143
See more
PaintersMineralsCrystals Minerals
Dana Brasov
See more
PaintersHigh SchoolGrammar SchoolHigh SchoolsSecondary School
144
Stefan Caltia
Dana Brasov
Mark RothkoUnicorn MeaningUnicorn OilMythical CreaturesJourneyPastelWeltWatercolorIllustration Art
The Journey of the Stone Unicorn - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
Table LampFantasyLightingArtistIllustrationPaintingHome DecorSurrealismImagination
Stefan Caltia - Zburatorul cu mantie rosie
Dana Brasov
145
Kinder ArtVintage PostersPerforming ArtsArt PiecesPaintersTheatrePhoto IllustrationRetro PostersArtworks
Dana Brasov
See more
Inspiring ArtPaintersImaginationCloudsFaeries
Stefan Caltia - Povesti cu luna
Dana Brasov
146
Magic RealismBook IllustrationArtsy FartsyBlue BirdCouples In LoveKinder ArtArt GallerySurrealismContemporary Art
Blue Bird Singer, 2006 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
Old PaintingsRomaniaPhone WallpapersMonochromeSeasPaintersMonochrome PaintingWallpaper For PhonePhone Backgrounds
ECB: stefan caltia Painting Romania
Dana Brasov
147
Expressive ArtSurrealismContemporaryImageArtistIllustrationPaintingPaint BrushesIllustrations
Dana Brasov
See more
Antique PaintAncient ArtArt AuctionArt PicturesPaper PeopleAntiquesStatueSculpturePainters
Artist Stefan Caltia - FindArtinfo
Dana Brasov
148
Projects For KidsArt ProjectsArt For KidsPaintersArt DesignsKids Service ProjectsArt KidsToddler Art
Stefan Caltia Calator cu traistute cu plante aromate
Dana Brasov
ImpressionismPoetAdorable AnimalsPaintersHigh SchoolHuman FiguresFacesGrammar SchoolHigh Schools
Stefan Caltia
Dana Brasov
149
Art DayPaintersPhone WallpapersSurrealismRomaniaWallpaper For PhonePhone BackgroundsCellphone Wallpaper
Stefan Caltia
Dana Brasov
DaliPopular ArtistsFamous ArtMagic RealismArt StationMagritteBlack BackgroundsTraditional ArtSurreal Art
The Unicorn in the Forest - Stefan Caltia
Dana Brasov
150
R MemesSurrealismCeramicsSculptureArtistIllustrationPhotographyPaintingBeauty
Calator in lumea sa Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
Peter DoigMagic RealismSurrealismPainters
Cross on the Shed, 2005 by Stefan Caltia.
Dana Brasov

151
See more
Magic RealismNestLittle HousesLandscapeLove ArtFlowersArtistIllustrationArtwork
The Night of the Water Searcher - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
Magic RealismCollagesShedContemporaryLandscapeArtistPaintingStyleArtworks
April in Transylvania
Dana Brasov
See more
152
Magic RealismPathwaysArt PiecesPaintersArtworksPathsSanat
Girl With Crown, 2005 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
Stefan Caltia ,Iarna in Transilvania
Dana Brasov
See more
153
Magic RealismGolden BowlPastelPencilPrincess ZeldaWatercolorArtistTravelIllustration
Traveler with Copper Receptacle - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
Tree ArtTree Of LifeMagic RealismModern ArtMoose ArtPaintersArtworksContemporary ArtArt Pieces
Monastery Chestnut Tree, 2006 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
154
See more
Mark RothkoPoetMagic RealismOld PaintingsArtsyUnicornDrawingsIllustrationArtwork
The Moon and the Poet - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
White OutfitsMagic RealismPaintersPainting ArtWhite DressCloudsDrawingsWhite Rave OutfitsPainting
The White Dress - Stefan Caltia
Dana Brasov
155
Unicorn MeaningWeird CreaturesMythical CreaturesMagic RealismFairytale ArtKinder ArtFolkloreSurrealismForever Travel
The Journey of the Second Unicorn - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
SurrealismStill LifeIlhamFish TalesArt GalleryPaintersArt MuseumFine Art GalleryStill Life Drawing
Dana Brasov
156
See more
Magic RealismBoilerFantastic ArtPainters
Iron Boiler, 1981 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
Red FishOne Fish Two FishCommunication ArtFish ArtBlue FlowersSea DreamSurrealismFish TalesClay Fish
Girl With Blue Flowers - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
157
Dana Brasov
See more
TemperaMagic RealismContemporary ArtWeird ArtBlue BirdVictor BraunerMy ArtsCollageBirds
Contemporary, Magic Realism, b. Structură înţeleaptă (Structure of Wisdom; also known as, Structure
Wise), 1988 Oil and tempera on hardboard accents 44 x.
Dana Brasov
See more
158
Fun IllustrationMagic RealismOld PaintingsLife Is BeautifulFaeriesMythologyRomaniaPaintersPainting Art
Artwork oil , 88 x 85 cm. by Stefan Caltia born 1942
Dana Brasov
See more
Magic RealismExpressive ArtOil Painting ReproductionsChinese PaintingCommunication ArtPainting CollageWhimsical ArtGraphic IllustrationKinder Art
Bedstraw Basket, 2006 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
159
Love ArtPainters
Stefan_Caltia_Pictor_Artindex_02
Dana Brasov
Expressive ArtArtistPaintingAmenArtists
160
Dana Brasov
See more
Mark RothkoSpace IllustrationPaper MoonMagic RealismExpressive ArtLowbrow ArtPop SurrealismNight SkiesStorytelling
Dana Brasov
See more
Postmodern ArtMagic RealismGirls With FlowersBeautiful GiftsChinese PaintingOil Painting ReproductionsContemporary ArtButterflyCollage
Butterfly and Wings - Stefan Caltia 2006
161
Dana Brasov
See more
Magic RealismOld PaintingsKinder ArtMythologySurrealismPaintersPhone WallpapersMacabreIllustrators
Wing Seller, 2006 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
Magic RealismDisney CharactersFictional CharactersPoetFaeriesMythologyContemporaryFantasyAnimation
Poet With Flower - Stefan Caltia
Dana Brasov
162
See more
SurrealismPaintersStudios
Stefan Caltia
Dana Brasov
lilacs and wild geese

I Love SnowI Love WinterArt For KidsMonochromatic Color SchemeOld PaintingsMagic RealismChinese PaintingWinter ScenesOil Painting
Reproductions
Winter ~ Stefan Caltia (Romanian, b.
Dana Brasov
See more
163
PaintersArt BoardsMy Arts
Stefan Caltia
Dana Brasov
Old PaintingsAuctionCountry RoadsArtistPaintersMonochromeMonochrome PaintingAmenArtists
Autumn by Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
164
Magic RealismOil Painting ReproductionsChinese PaintingUnicornNeoPaintersArtworksNymphsA Unicorn
Ianus, 1997 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
Poet
Stefan Caltia – Dramatic art
Dana Brasov
165
The Magic FluteOld PaintingsNew ArtArt For KidsMagic RealismSurreal ArtFigure PaintingLove ArtArt Projects
blue - man with flute - tree - figurative painting - Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
Old PaintingsPainters
Dana Brasov
See more
166
Religious PaintingsMagic RealismNocturnePaintersImage SearchArtworksFebruaryArt PiecesSanat
Winter, 2004 by Stefan Caltia.
Dana Brasov
See more
AuctionArtistPaintingAmenArtists
The sinners circle by Stefan Caltia
Dana Brasov
See more
More ideas
167
Mark RothkoSpace IllustrationPaper MoonMagic RealismExpressive ArtLowbrow ArtPop SurrealismNight SkiesStorytelling
Sylviannagreen
night sky
See more
Conceptual ArtMuseumKinder ArtWingsImageTravelIllustrationArtworkPainting
Ştefan Câlţia, Red winged traveler
contic
art
168
Magic RealismBook IllustrationArtsy FartsyBlue BirdCouples In LoveKinder ArtArt GallerySurrealismContemporary Art
Blue Bird Singer, 2006 by Stefan Caltia.
Kihaku
Illustration, paintings
See more
Surrealism
Lucrari Recente
Foișoreanu Voica
REALISMUL MAGIC
169
Mark RothkoPaper PeopleSurrealismCarouselPaintersCarousel Horses
(12) Ştefan Câlţia - Fotografii
gheorghe taralunga
STEFAN CALTIA
Expressive ArtPaintersAuthorGallery
#42 Fata cu Aripi si Flasnetarul Stefan Caltia
cella
170
Ștefan Câlția
Somos diversos
Roberta Santos
imagens que eu amo
MONTANHA AZUL
MONTANHA AZUL
paula m
Auto da barca
171
Postmodern ArtMagic RealismGirls With FlowersBeautiful GiftsChinese PaintingOil Painting ReproductionsContemporary ArtButterflyCollage
Butterfly and Wings - Stefan Caltia 2006
Susan Artemis
surreal images
See more
Draghescu Liliana-florentina
Art
See more
172
Magic RealismDisney CharactersFictional CharactersPoetFaeriesMythologyContemporaryFantasyAnimation
Poet With Flower - Stefan Caltia
Sergiu Macavei
Archi
Expressive Art, Surrealism, Author, Gallery
Magda Vacariu
CHROMATIC INSPIRATION
173
Unicorn MeaningWeird CreaturesMythical CreaturesMagic RealismFairytale ArtKinder ArtFolkloreSurrealismForever Travel
The Journey of the Second Unicorn - Stefan Caltia
Adelina Court
Ştefan Câlţia
See more
11_Stefan_Caltia - Photo de Peintres roumains - Ljana Podratzky

Magic RealismExpressive ArtOil Painting ReproductionsChinese PaintingCommunication ArtPainting CollageWhimsical ArtGraphic IllustrationKinder Art
Bedstraw Basket, 2006 by Stefan Caltia.
ana.dincă
pânză
See more
174
ImpressionismPoetAdorable AnimalsPaintersHigh SchoolHuman FiguresFacesGrammar SchoolHigh Schools
Stefan Caltia
Dulea Mihaela
Romanian artists
Red FishOne Fish Two FishCommunication ArtFish ArtBlue FlowersSea DreamSurrealismFish TalesClay Fish
Girl With Blue Flowers - Stefan Caltia
razvanburnetestudio
Stefan Caltia
See more
175
Fun IllustrationMagic RealismOld PaintingsLife Is BeautifulFaeriesMythologyRomaniaPaintersPainting Art
Artwork oil , 88 x 85 cm. by Stefan Caltia born 1942
Κατερίνα Μπαλαφούτη
Surrealisme
See more
HumourHumorCheerThe Far SideFunny HumorSo FunnyFunny
Ileana
Stefan Caltia
176
See more
Expressive Art, Surrealism, Painters
Eliza
Stefan Caltia
Figurative ArtSurrealismEye CandyAuthorGalleryVisionary Art
#37 Clovnul cu Evantaiul Verde. Stefan Caltia
Iolanda Vasiliu
Art
177
Girls With FlowersMusicalThe Little MermaidExpressive ArtMagic RealismBlack BackgroundsDisney CharactersFictional CharactersPuppets
Puppeteer and White Clown - Stefan Caltia 2004
Kalliope Theod
Circus scouting
See more
Geometric ArtFigurative ArtSurrealismPaintersFeathersMysteryWingsFeatherAli
Ştefan Câlţia - Fata cu aripa/ The girl with the wing
Dulea Mihaela
Romanian artists
See more
178
Expressive ArtAuthorGallery
#38 Clovnul cu Haina Rosie Stefan Caltia
Pirvu Mihaela
Caltia
The Magic FluteOld PaintingsNew ArtArt For KidsMagic RealismSurreal ArtFigure PaintingLove ArtArt Projects
blue - man with flute - tree - figurative painting - Stefan Caltia
Mr Steve
Arrrrt
See more
179
stefan caltia little blue house 1988 maybe
eleanor white
Landscape
MusicalSurrealismAuto
Ştefan Câlţia Born on 15 th.
macco
Stefan Caltia
See more
180
Expressive ArtSurrealismCuloareImageIllustrationPaintingIllustrationsCharacter Illustration
Obiecte grăitoare @ Muzeul Colecțiilor de Artă / e-zeppelin.
Iolanda Vasiliu
Art
See more
Plusieurs Oiseaux des Arbres de Vie

Stefan Caltia
C rF_
Arts
181
Expressive ArtSurrealismInspiring ArtAuthorGallery
The Morning Gift - Stefan Caltia
Erin Dittrich
inspiring art...
See more
Old PaintingsRomaniaPhone WallpapersMonochromeSeasPaintersMonochrome PaintingWallpaper For PhonePhone Backgrounds
ECB: stefan caltia Painting Romania
Mr Steve
182
Arrrrt
GrassAuthorGalleryHerbGlassGrassesLawn
#24 Fata cu Ierburi
Abisia Delora
stefan caltia
Expressive ArtIlhamAuthorSculpturesGallery
#22 Clovn
183
ana.dincă
pânză
Magic RealismGolden BowlPastelPencilPrincess ZeldaWatercolorArtistTravelIllustration
Traveler with Copper Receptacle - Stefan Caltia
Ann Nelson - ART - 1
ART: Traveler and the Journey -- in pencil, pastel, oil, acrylic, watercolor and more
See more
Ştefan Câlţia: Winter with Red Sky
Ruxandra Nedelcu
pictori
184
See more
SurrealismContemporary ArtStreet ArtHistoryUrban ArtContemporary ArtworkModern Art
Ştefan Câlţia Born on 15 th. May, 1942 in Braşov, Romania. He attended the Arts and Music high school in
Timişoara from 1959 to ha.
Alexandra Paslaru
Stefan Caltia
See more
Surrealism, Author, Gallery
Magda Vacariu
185
CHROMATIC INSPIRATION
Poet With Flower, 2008 - Stefan
Cezar-Nelu Mitran
Stefan Caltia
Mark RothkoMagic RealismSnow GlobesObjectsWingsDecorative PlatesSurrealismStill LifeImage
The Winged from Șona - Stefan Caltia, former dean of the painting department at my school.
Wendy O'Brien
ART I LIKE
See more
186
Surrealism
ultima-calatorie-a-cautatorului-de-apa-1
Violeta Maftei
Ars, -tist
Magic RealismOil Painting ReproductionsChinese PaintingUnicornNeoPaintersArtworksNymphsA Unicorn
Ianus, 1997 by Stefan Caltia.
Jacki Poulson
Stefan Caltia
See more
187
Kinder ArtVintage PostersPerforming ArtsArt PiecesPaintersTheatrePhoto IllustrationRetro PostersArtworks
Eliza
Stefan Caltia
Green
brown - men with fish - painting - Ștefan Câlția
contic
188
art
See more
Table LampFantasyLightingArtistIllustrationPaintingHome DecorSurrealismImagination
Stefan Caltia - Zburatorul cu mantie rosie
Elena Constantin
art
ContemporaryImageIllustrationPaintingIllustrationsCharacter Illustration
cella
Ștefan Câlția
189
HumourHumorCheerThe Far SideFunny HumorSo FunnyFunny
Teddy Craciunescu
T3
See more
lilacs and wild geese

I Love SnowI Love WinterArt For KidsMonochromatic Color SchemeOld PaintingsMagic RealismChinese PaintingWinter ScenesOil Painting
Reproductions
Winter ~ Stefan Caltia (Romanian, b.
me
flat art favorites
See more
190
R MemesSurrealismCeramicsSculptureArtistIllustrationPhotographyPaintingBeauty
brown - man with bird - painting - Stefan Câlţia - Stefan Caltia
NICOLAE CALIN
Stefan Caltea
See more
Expressive ArtArtistPaintingAmenArtists
Maria Palos
191
Strfan caltia
See more
Magic RealismOil Painting ReproductionsChinese PaintingFantasy WorldBoilerMy ArtsArtworksArt PiecesSanat
Iron Boiler, 1981 by Stefan Caltia.
gheorghe taralunga
STEFAN CALTIA
See more
SurrealismStill LifeIlhamFish TalesArt GalleryPaintersArt MuseumFine Art GalleryStill Life Drawing
Maria Tazlauanu
192
Paintings
See more
PostcardsBooks To ReadLibros
Curtea Veche Postcards - Stefan Caltia
JanaČernochová
Collage/&...Inspiration
PaintersMy Arts
cella
Ștefan Câlția
193
Tree ArtTree Of LifeMagic RealismModern ArtMoose ArtPaintersArtworksContemporary ArtArt Pieces
Monastery Chestnut Tree, 2006 by Stefan Caltia.
Jacki Poulson
Stefan Caltia
See more
My ArtsAuthorGallery
Stefan Caltia, Artist from Romenia.
Julie Dunleavy
Figure
194
See more
Poet
Papagheno - Stefan Caltia
Bianca Mihaela Soare
Paintings
BirdsImageIllustrationAnimalsPaintingArtAnimalesAnimauxKunst
Spring
Nguyen Thyanh
Tĩnh vật
195
Expressive ArtFaeriesMythologySurrealismFeathersWingsFairiesFeatherAli
Stefan Caltia - The Seeker's Water Journey
Elena Constantin
art
Old PaintingsWeird ArtTraditional ArtSurrealismArtsyCollageSculptureCrazy ArtSculpting
Zburătorul (Case albastre)
contic
art
196
SurrealismIllustration ArtCartoonSketchesDrawingsPaintingCaricaturesEngineer CartoonPin Up Cartoons
Sergiu Muresan
PAINTING
See more
Twitter. It's what's happening.

Expressive ArtSurrealismContemporaryImageArtistIllustrationPaintingPaint BrushesIllustrations
Алексей Барбой
ART
See more
197
Book IllustrationMagic RealismSurrealismSymbolsLandscapeArtistArtworkPaintingWork Of Art
Cross on the Shed, 2005 by Stefan Caltia.
contic
art
See more
Stefan Caltia
Cezar-Nelu Mitran
Stefan Caltia
198
Art FairKinder ArtParrotSurrealismParrot BirdParrots
contic
art
See more
MjColor SchemesColour SchemesColor Palettes
Caltia
Simona D
art, painting/ graphics/ collage
199
Love ArtPainters
Stefan_Caltia_Pictor_Artindex_02
Dana Brasov
#44 Intalnire Stefan Caltia
200
Dana Brasov
PaintersMineralsCrystals Minerals
Dana Brasov
See more
Art PiecesChristmas OrnamentsHoliday DecorIllustrationHome DecorXmas OrnamentsHomemade Home DecorChristmas Lawn DecorationsArtworks
201
Felicia Serbanescu
Stefan Caltia
See more
Magic RealismWinter ScenesFantastic ArtArt For KidsArt ProjectsIllustratorsArtworksArt DesignsArt Kids
Transylvanian Winter, 2005 by Stefan Caltia.
macco
Stefan Caltia
See more
Inspiring ArtPaintersImaginationCloudsFaeries
Stefan Caltia - Povesti cu luna
Elena Constantin
art
202
Mark RothkoPoetMagic RealismOld PaintingsArtsyUnicornDrawingsIllustrationArtwork
The Journey of the Stone Unicorn, 2005 by Stefan Caltia.
Ioa Prodan
stefan caltia
See more
Wild flowers
Manolo Serrano
Nubes 1
203
Religious PaintingsMagic RealismNocturnePaintersImage SearchArtworksFebruaryArt PiecesSanat
Winter, 2004 by Stefan Caltia.
moldovan letitia
Marcel Chirnoagă
Marcel Chirnoagă
Marcel Chirnoagă, autoportret
Date personale
Născut 17 august 1930

Bușteni, România
204
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu artistic grafică, pictură, sculptură
Pregătire Facultatea de matematică și fizică

București
Premii Premiul Käthe Kollwitz, Berlin 1967,

Premiul II la bienala de
la Cracovia 1968
Marcel Chirnoagă (n. 17 august 1930, Bușteni, județul Prahova - d. 23 aprilie 2008) a fost un artist plastic
român complet, absolvent al Facultății de matematică și fizică din București, 1952, urmând simultan și studii
liberale de artă, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1953.
Artistul Marcel Chirnoagă a realizat, de-a lungul vieții sale, peste 3.000 de lucrări, excelând
în desene, gravuri, picturi și sculpturi, fiind în același timp și autorul celei mai importante opere românești
de la sfârșitul secolului al 20-lea, ciclul de gravuri "Apocalipsa".
Marcel Chirnoagă, graficianul român al mileniului - Dezvaluiri ...

dezvaluiribiz.ro
205
1962 × 2848
MARCEL CHIRNOAGA (1930 – 2008 ) | galeria de artaEliteProfArt ...

galeriadeartaeliteprofartartistiinnefiinta.wordpress.com
MARCEL CHIRNOAGA, GRAVURA EROTICA, E.A.

anticariat-unu.ro
206
TABLOU, MARCEL CHIRNOAGA | arhiva Okazii.ro
okazii.ro
Marcel Chirnoaga - grafician - "Strigoii" Mihai Eminescu | arhiva ...

okazii.ro
207
APOCALIPSA de MARCEL CHIRNOAGA
anticariat-unu.ro
Cauti GRAVURA MARCEL CHIRNOAGA "SARA PE DEAL"? Vezi oferta pe ...

okazii.ro
Nicolae Dărăscu
Nicolae Dărăscu
208
Nicolae Dărăscu
Date personale
Nume la
Nicolae Dărăscu
naștere
Născut 18 februarie 1883[1]

Giurgiu, România

București, Republica Populară Română
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu
pictură
artistic

București, Academia Julian
Pregătire George Demetrescu Mirea, Jean-Paul

Laurens
Profesor George Ștefănescu, Marin Petre

pentru Constantin
Mișcare impresionism, Neoimpresionism, Societatea

artistică Arta română, Tinerimea artistică
Opere „Vedere din Argeș", „Calea Victoriei pe

importante ploaie", „Palat venețian", seria de peisaje
din Delta Dunării, „Cimitir turcesc",
„Peisaj argeșean"
A Valeriu Pantazi
influențat
209
pe
Nicolae Dărăscu - (n. 18 februarie 1883,[1] Giurgiu, România – d. 14 august 1959, București, Republica
Populară Română), pictor român influențat de curentele impresionism și neoimpresionism, acuarelist.
În perioada 1902 - 1906 a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, clasa G. D. Mirea.
După terminarea studiilor, datorită admirației sale pentru operele lui Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian,
pleacă cu o bursă la Paris (1906). Acolo cunoaște atmosfera atelierului lui Jean Paul Laurens (Academia
Julien) iar un an mai târziu (1907) a celui patronat de Luc Olivier Merson (Academia Artelor Frumoase).
Călătorește în sudul Franței, la Toulon și St. Tropez (1908), la Veneția (1909), dar și în țară în zona Vlaici-
Olt (1913) și Dobrogea (Balcic – 1919). Contactul cu artiști din alte zone culturale ale Europei, călătoriile
care au inclus și vizitarea marilor muzee aveau sa îi deschidă orizonturi noi, conducându-l spre un limbaj
pictural ce păstrează legăturile cu realitatea și tradițiile artei românești.
Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, Dărăscu arareori a pictat interioare sau naturi moarte. În
schimb, a călătorit foarte mult, fiind în căutarea peisajelor care îi aminteau de tinerețea sa, de exemplu în
Delta Dunării sau pe coasta Mării Negre, peisaje pictate în manieră impresionistă.
În 1910 expune un autoportret la Societatea Artiștilor Francezi din Paris.
Citește cartea lui Paul Signac "De la Delacroix la neoimpresionism" și caută să-l cunoască pe autor.
Studiază textele lui Chervreul și Helmholz asupra legilor opticii care guvernează raporturile dintre culori,
efectul acestora asupra operelor sale fiind vizibil cu ocazia expoziției din 1913.
Cu timpul însă expresivitatea de factură matissiană îl atrage mai puternic, determinând-ul să-și reducă
paleta coloristică numai la roșu, galben, albastru și verde, redarea armoniei cromatice făcându-se acum
prin juxtapunerea acestora. Este perioada în care pare obsedat de misterul Veneției ("Palat venețian"), de
colinele Balcicului sau de poezia bulevardelor bucureștene ("Calea Victoriei pe ploaie"). Spre sfârșitul vieții
ajunge la o stăpânire rațională a mijloacelor de expresie, fapt dovedit de mari compoziții cu nuduri feminine
sau peisaje ("Cimitir turcesc", "Peisaj argeșean").
Nicolae Dărăscu are meritul de a fi conturat o școală națională de pictură și de a fi creat un climat cultural
deschis noilor idei în epocă. În 1917 alături de pictorii Camil Ressu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser și
sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea și alți artiști pune la Iași bazele Asociației "Arta Română".
Cea mai importantă expoziție personală se organizează în anul 1936, la sala Dalles unde expune 85 de
lucrări. Printre lucrările sale de referință se numără tablourile "Vedere din Argeș" sau seria de peisaje din
Deltă.
Din 1936 până în 1950 a fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București.
Pictura sa dezvăluie disprețul contemporan pentru detaliile obiectului, în favoarea redării formelor prin
culoare. Peisajele sale se caracterizează prin amploarea viziunii ("Calea Victoriei pe ploaie", "Palat
venețian", peisaje din Delta).
Nicolae Dărăscu(18 februarie 1883, Giurgiu – 14 august 1959 ...
210
Pictura zilei: „Flori la fereastră” de Nicolae Dărăscu
Pictura zilei: „Vedere spre Santa Maria

della Salute” de Nicolae ...
Sorin Dumitrescu
Sorin Dumitrescu (n. 18 martie 1946, București) este un pictor și grafician român, discipol al
Părintelui Constantin Galeriu, profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București, membru
corespondent al Academiei Române din 2006.
rin Dumitrescu - Spiritualitate - Numarul 766 - Anul 2007 ...

formula-as.ro
211
Mişcarea abisală şi decorporalizarea în pictura lui Sorin ...
artindex.ro
Dumitrescu Mihaesti Sorin | Artindex

artindex.ro
The Annunciation (Study 4) - Sorin Dumitrescu - WikiArt.org

wikiart.org
212
Sorin Dumitrescu - Spiritualitate - Numarul 766 - Anul 2007 ...
formula-as.ro
De vorbă cu mine - Jurnal de zbor (dor): Pictorul român Sorin ...

de-vorba-cu-mine.blogspot.com
Acoar | Expozitie Sorin Dumitrescu Miharesti ArtVo Gallery

acoar.ro
213
Dumitru Ghiață
Dumitru Ghiață
Dumitru Ghiață
Date personale
Născut 22 septembrie 1888[2][3]

Mehedinți, România
Decedat 3 iulie 1972 (83 de ani)[2]

București, RS România[4]
Căsătorit cu Aurelia Ghiață
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu
pictură
artistic
Pregătire Academia Ranson și Academia

Delecluze din Paris
Mișcare
postimpresionism
artistică
Premii Artist al Poporului

Premiul de Stat (1962)[1]
214
Dumitru Ghiață (n. 22 septembrie 1888, Colibași, județul Mehedinți - d. 3 iulie 1972, București) a fost un
pictor român specializat în peisaje și natură moartă cu flori.

Dumitru Ghiață s-a născut în data de 22 septembrie 1888. În 1908, cu ajutorul unui unchi, viitorul pictor
Dumitru Ghiață ajungea în București, pentru a ocupa postul de laborant la Institutului condus de doctorul
Ioan Cantacuzino. Această întâlnire a fost una norocoasă pentru Ghiață, căruia doctorul Cantacuzino i-a
oferit, în afara slujbei, o cameră la subsolul clădirii Institutului. Mai mult, doctorul devenit un adevărat
protector, i l-a prezentat pe tânărul laborant pictorului Arthur Verona. Acesta, surprins de pasiunea pentru
arta plastică a lui Ghiață, l-a îndrumat pentru o perioadă de trei ani, ajutându-l să-și dezvolte talentul nativ.
În 1913-1914, tot prin intermediul lui Cantacuzino, Dumitru Ghiață a primit o bursă la Paris, unde a urmat
cursurile Academiei Ranson și Academiei Delecluze. Aici s-a familiarizat cu tehnicile post-impresioniste, pe
care le va asimila într-o manieră personală în lucrările sale: naturi moarte, peisaje și compoziții în culori
sobre, cu influențe din arta populară.
În 1927, Dumitru Ghiață se căsătorește cu Aurelia. În același an începe construirea unei locuințe pe strada
Clunet, în cartierul Cotroceni, folosind banii câștigați din vânzarea tablourilor și făcând un credit ipotecar.
Casa era formată dintr-un subsol (cameră de serviciu, bucătărie, pivniță și baie), un parter (hol, două
camere și bucătărie) și un etaj la care se ajungea pe o scară din lemn. La etaj era situat un imens atelier, cu
peretele dinspre nord aproape în întregime din sticlă, pentru a permite o cât mai bună iluminare.
Printre oaspeții obișnuiți ai soților Ghiață s-au numărat Dimitrie Gusti, Dr. Ioan Cantacuzino, Victor Ion
Popa, Mihail Ralea. În 1971, cu un an înaintea morții pictorului, soții Ghiață și-au donat colecția de artă și
locuința statului român, cu condiția ca locuința să devină muzeu după moartea lor. Dumitru Ghiață a murit
pe 3 iulie 1972.
Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pictorului
Dumitru Ghiață i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite
deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.[5]
În 1994, la doi ani după moartea soției pictorului, Muzeul „Dumitru și Aurelia Ghiață” a fost deschis
publicului pentru câțiva ani. În 1999, Muzeul „Dumitru și Aurelia Ghiață” a fost închis, lucrările fiind
depozitate la Muzeul Național de Artă.
Stilul[modificare | modificare sursă]

Limbajul plastic folosit de Ghiață este simplu și direct. Coloritul său este sobru, armonios, bazat pe
reliefarea tonurilor calde, iar desenul simplificat și sintetic.
magini similare
Vedeți mai multe
215
Dumitru Ghiaţă – Trandafiri albi | Supravietuitor's Blog
supravietuitor.wordpress.com
Imagini pentru dimitrie ghiata | Artroses | Gips, Natură moartă și Picturi

pinterest.com
Dumitru Ghiaţă – Ulcică cu trandafiri | Supravietuitor's Blog

supravietuitor.wordpress.com
216
Record 101-200 index for Dumitru Ghiata - Art Prices, Auction sales stats on BidtoArt
bidtoart.com
Paintings of Spring: Trandafiri în pictura românească

paintingsofspring.blogspot.com
217
Fișier:Flori de munte - Dumitru Ghiata.jpg - Wikipedia
ro.m.wikipedia.org
218
Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu
Date personale
Născut 15 mai 1838 [1][2][3]
Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România
Decedat 21 iulie 1907 (69 de ani)[1][2][3]

Câmpina, România
Părinți Ion și Ruxandra Grigorescu
Frați și
Maria, Elena, Gheorghe și încă trei
surori
Căsătorit
Maria Dáncs (?)
cu
Copii Gheorghe Grigorescu
Ocupație pictor
Activitate
219
Studii Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la
Paris
Pregătire Anton Chladek, Sébastien Cornu
Profesor
Gheorghe Petrașcu
pentru
Mișcare neoclasicism, romantism, realism, impresionism, Școala

artistică de la Barbizon
Opere Țărancă din Muscel, Car cu boi, Atacul de la Smârdan,

importante Fata cu basmaua roșie.
Influențat Anton Chladek, Théodore Rousseau, Gustave

de Courbet, Jean-François Millet, Jean-Baptiste Camille
Corot, Charles-François Daubigny
Membru de onoare al Academiei Române
Semnătură
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838,[1][2][3] Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România – d. 21

iulie 1907,[1][2][3] Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion
Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști
care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile
spiritualității românești.
La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton
Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și
a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită
în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași
manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care artistul a ajuns la perfecțiuni ale genului.
El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în
stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara
Românească.
Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele
de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale
de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a
căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând
drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe
Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din
primele decenii ale secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima
perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la
220
Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești de la Zamfira, Epitaful și
praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.
Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul Mihail
Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Paris începând din toamna
anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des
beaux-arts. Într-o epocă de plină efervescență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a
alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și
vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri
celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau,
promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a
Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot și Charles-
François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.
A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de
Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în
luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.
Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris.
Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din anul
1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a
motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu
specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu
Cronologi
Capodopere
e
Familie Începuturi
1870-
Studii
1877
Modifică text

Familia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Familia lui Nicolae Grigorescu.
221
Nicolae Grigorescu împreună cu persoanele cele mai apropiate de la care au rămas imagini
Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838 în satul Pitaru din Județul Dâmbovița, în familia lui
Ion și al Ruxandrei Grigorescu.[4] El al fost cel de al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit
cu greu să-i întrețină.[4] Dintre cei șapte copii ai lui Ion Grigorescu există date documentare doar pentru
patru: Nicolae pictorul, Gheorghe zugravul de biserici, Elena croitoreasă și Maria cea mai vârstnică dintre
ei.[5] Sora pictorului Maria Ghigorț s-a măritat în anul 1844 la doar 13 ani și a murit destul de tânără.[5] Ea
apare într-o fotografie (W.W. Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae
Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află
astăzi la Biblioteca Academiei Române,[5] Direcția de stampe.[6]
Elena s-ar fi născut în anul 1831 și era mai vârstnică decât Gheorghe, ea fiind menționată documentar
pentru prima oară ca garant (chezaș) într-un contract încheiat cu Anton Chladek.[7] Elena s-a măritat cu
Filionescu, un funcționar de primărie, cu care a avut o fată Alexandrina Filionescu. De aceasta s-a ocupat
Nicolae oferindu-i educație și accesul la studii la Universitatea de Litere de la Paris. După studiile pe care
le-a făcut în capitala Franței, Alexandrina s-a întors la București și a deschis un renumit pension de fete în
acele vremuri. Grigorescu i-a pictat, de altfel, și un foarte frumos portret.
Gheorghe era mai tânăr decât Elena, el a murit cu șase ani mai înaintea ei, în data de 31 august 1912.[8] El
s-a născut prin anul 1835 și și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek.[9] La
vârsta de 16 ani a fost destul de avansat în meșteșugul picturii, drept pentru care a încheiat un contract
pentru zugrăvirea unei biserici, dar cu o remunerație destul de modestă. Gheorghe l-a ajutat pe Nicolae la
executarea picturilor murale de la Mănăstirea Zamfira[10] în anul 1856 - 1857 și la Mănăstirea Agapia[11] în
anul 1860.[12] Mai târziu, Gheorghe a intrat în rutina execuției de icoane.[12] Sporadic a mai realizat copii
după ilustrate și a încercat să facă portrete, dorind să-l urmeze pe Nicolae pe tărâmul picturii.[12] Pictura lui
a rămas la stadiul de diletant și ca un mijloc de a câștiga suplimentar mici sume de bani.[12]
Gheorghe
222

Elena Grigorescu
Maria cu soțul
223

Maria cosând
Gheorghe Grigorescu
Tatăl lui Nicolae a fost după unii biografi notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip
Lenș[13] și după alții un fel de administrator.[14] Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi
îndeletnicit cu croitoria,[15]
Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș[14] (cel care a construit Casa
Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere
în râul Răstoaca.[4] Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția sa Ruxandra împreună cu copiii
s-au mutat la București în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, acolo unde astăzi ființează un spital pentru
copii.[13] După un timp familia Grigorescu s-a mutat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua
Cărămidarilor, unde au dus o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.[16]
Așa cum Gheorghe (Ghiță) muncea la atelierul pictorului Anton Chladek, așa și Nicolae (Nicu) a intrat ca
ucenic la acest atelier de zugrăvit.[16] Din precizările pe care Virgil Cioflec le-a făcut despre această
perioadă de ucenicie, a rezultat că Nicolae a fost pe la mai mulți meșteri zugravi până să ajungă la
Chladek, la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și mai apoi la Naie
Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit.[16] Cu timpul, Nicolae a rămas singurul susținător al
224
familiei, elocventă în acest sens fiind mărturisirea lui din anul 1856 în care a spus că ... este împovărat de
îngrijirea de existență a unei mame văduve și [a unei] sore mai mică decât mine.[17]
Pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu.
În anul 1848, la vârsta de doar zece ani,[18] Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul
lui Anton Chladek.[19][16] Anton Chladek era un foarte bun portretist, un bun miniaturist, vorbea mai multe
limbi și și-a făcut o clientelă importantă printre familiile boierești, intelectuali sau printre negustorii importanți
ai vremii.[20]
Nicolae Grigorescu, supranumit Nicu zugravul, și cele mai importante biserici unde a
pictat: Căldărușani, Zamfira și Agapia
Anton Chladek - autoportret, miniatură pe fildeș

În anul 1856 a executat picturile murale de la biserica din Baloteasca și în anul următor pe cele de la
biserica din Budești.[20] La Baloteasca a pictat împreună cu Gheorghe Grigorescu, fratele său.[21] Familia
Grigorescu locuind în mahalaua Cărămidarilor, era în proximitatea grădinii cu duzi a lui Chladek și renumele
iconarului a fost un motiv suficient pentru a se explica atracția pe care Gheorghe și mai apoi Nicolae
Grigorescu au avut-o pentru profesia de zugrav.[22] Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către
maestrul său, el a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care
poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de
atelier.[22] Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care Nicolae a ajuns la
perfecțiuni ale genului, exemplu stând icoanele împărătești de la Mănăstirea Agapia.[22]
După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să
confecționeze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri.[23] După doi ani petrecuți cu meșterul
iconar, Nicolae era pregătit pentru a-și susține traiul său și al familiei sale. [21] Cum, competiția pe piața
vânzărilor de icoane era destul de importantă, începând din anul 1850, Nicolae Grigorescu a avut de luptat
cu zugravi în vârstă și cu o lungă experiență, meșteșug și abilități comerciale. [21] Așa se poate explica că la
o vârstă destul de fragedă, Nicolae a cunoscut și a și legat asociații în vederea realizării de icoane sau chiar
de picturi murale. [21] Edificatoare în acest sens este activitatea pe care a întreprins-o la biserica din Băicoi,
Grigorescu semnând în anul 1853 înaintea ajutorului său Niță Pârâiescu. [21] Astfel, icoanele de la biserica
din Băicoi care sunt datate ca fiind cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, sunt exemple de opere
ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă a autorului
225
lor. [21] Mai târziu, la Mănăstirea Zamfira și mai apoi la Mănăstirea Agapia, numele colaboratorilor cu care a
lucrat nici măcar nu apar în contractele întocmite în vederea executării picturilor murale. [21]
 Icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la biserica din Băicoi (1853)


Evanghelistul Matei
Bunavestire
226

Moartea Fecioarei Maria
Sfinții Ilie, Sava și Pantelimon
Sfântul Gheorghe
227

Sfinții Constantin și Elena

Unii biografi ai lui Grigorescu în analizele pe care le-au făcut asupra vieții acestuia, au aflat despre alți
zugravi care l-au ajutat pe artist. [21] Ținând cont de diferența mare de vârstă dintre aceștia și Nicolae,
biografii au tras concluzia că acești meșteri i-au fost lui Nicolae nu numai șefi de echipă, ci chiar profesori în
meșteșugul zugrăvitului religios. [21] Istoricul George Oprescu a considerat acele analize ca fiind
neconforme cu argumenția pe care acesta a adus-o: ei nu „...s-au întrebat în afară de orice considerație ce
ar mai fi putut învăța tânărul artist de la meșteri hotărât inferiori lui Chladek”?[21] Din analiza lui Oprescu
asupra puținelor icoane, dintre cele mai vechi care au rămas de la Chladek și anume Christos
împărat și Fecioară cu pruncul, rezultă că stilul de execuție a urmat metodologia miniaturilor pe care acesta
le-a realizat. [24] Modul de a înfățișa îndeosebi în stil catolic, icoanele diferă flagrant de icoanele care au
rămas din perioada de început a lui Grigorescu.[24] Astfel, concluzia lui Oprescu a fost că Chladek
miniaturistul și nu zugravul de icoane a avut o influență binefăcătoare asupra lui Nicolae Grigorescu. [25]
 Icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Căldărușani (1854 - 1855)


Isus învățător
228

Sfinții Constantin și Elena
Încoronarea Fecioarei Maria
Isus și femeia Samarineană
229

Sfinții Gheorghe și Dimitrie
Sfântul Ștefan
Isus învățător
O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului
zugrăvelii.[25] El a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia
tradițională, urmând, desigur, drumul înaintașilor săi în această direcție.[25] A încercat și soluții proprii
conforme spiritului său de artist, dar fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile
de natură istorică asupra unor astfel de tematici.[25] Rezultatul nu a zăbovit să apară, și din melanjul uneori
contradictoriu a acestor tendințe pe care le-a abordat, reiese că din anul 1853, el a reușit să depășească tot
ce au știut să facă toți zugravii de dinainte-a sa.[25] Practic, el l-a depășit pe Aton Chladek, Gheorghe
Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii
ale secolului al XIX-lea în România.[25]
230
Maica Domnului cu pruncul (1860 - 1861) - de la Puchenii Mari
Sfântul Spiridon (1856 - 1857) - foto a/n - la Biserica Alexa din București
Se poate constata într-un mod de o evidență definitorie că operele de natură religioasă executate în
perioada de început a celui care a fost supranumit în acea epocă ca fiind „Nicu zugravul”, nu pot fi
alăturate lucrărilor realizate în producția iconarilor de rând, contemporanii lui mai tineri sau mai
vârstnici.[25] Niță Pârâiescu de la Băicoi, de exemplu, nu mai este cunoscut cu nicio lucrare pe care ar fi
realizat-o.[25] Colaborator la Băicoi fiind cu Nicolae, nu se poate deduce care ar fi contribuția lui în realizarea
icoanei Sfântului Gheorghe, la care prima semnătură aparține lui Grigorescu.[25] Însă, la alți zugravi cu care
a colaborat se pot face comparații edificatoare.[26]
În momentul în care Nicolae Grigorescu a început să execute gravuri după operele marilor maeștrii
din Apusul Europei pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu
necesitate să urmeze studii de pictură serioase, așa cum predecesorii
săi Iscovescu, Rosenthal sau Negulici le-au făcut prin atelierele din străinătate.[27] Nu începuse încă să
picteze la Mănăstirea Zamfira, dar făcuse deja icoanele de la biserica din Băicoi sau de la Mănăstirea
Căldărușani și a terminat prima lui icoană remarcabilă comandată de corporația băcăuanilor în data de 25
februarie 1856, Sfântul Spiridon.[27] În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu
Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate.[27] Petiția sa, așa
numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată Mihai scăpând stindardul (vezi Nota H - Mihai scăpând
stindardul), cu tematică istorică inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu.[27] Este de amintit
că versurile poetului Bolintineanu au fost o sursă de inspirație în acea epocă pentru mai multe compoziții pe
care artiștii români le-au realizat în acele vremuri.[27] Tabloul trimis de Grigorescu domnitorului este astăzi
dispărut și critica de artă a considerat că el nu era cu mult mai diferit în concepție și stil decât operele
similare ale altor artiști contemporani lui, cum ar fi de exemplu Constantin Lecca.[27]
Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelege foarte clar ce anume dorea acesta de la domnitor. Acesta din
urmă a plecat în decizia pe care a luat-o de la afirmația lui Grigorescu că nu a urmat o școală secundară în
domeniu.[27] Domnitorul a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o
limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de abia după aceea să fie trimis la
cursuri în străinătate.[27] Eforia a trimis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava,
profesorilor Antonin Roques,[28] Constantin Lecca și Limburg prin care cerea acestora să se conformeze
231
dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri: „... având în vighere îngrijitoare
asupră-i spre a face progresul cel mai posibil, atât pentru învățătura limbei franceze și germane, cât și în
studiul de arta picturii, pentru care se zice a avea predilecție”.[27] Se pare că artistul ar fi primit pentru tablou
suma de 100 de galbeni de la prințul Știrbei.[29]
 Icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira (1856 - 1857)


Sfântul Nicolae
Ioan Botezătorul
Arhanghelul Mihail
232

Fecioara cu Isus în brațe
Isus ca împărat
Arhanghelul Gavril
Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi
beneficiat de cursurile de la Sfântul Sava.[30] În data de 7 septembrie 1856 a înmânat
caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira unde artistul
zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție mult mai clară:[30]
„Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să
îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică
233
compoziție intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată și dorința-mi d-a mă
perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani,
lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare,
ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri
prinți”.[30]
Mihai Viteazul la Călugăreni - de Nicolae Grigorescu ~ 1857

În continuare, Nicolae Grigorescu și-a exprimat speranța că poate acum, autoritățile îi vor ... „mijloci
trimiterea în Academia Romei pe care de atât timp o visează”.[31] Rezultatul a fost același, o apostilă
adresată Eforiei Școalelor.[30] Astfel, Grigorescu a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500
de galbeni, cam dublu față de bursa anuală a unui bursier.[30] În iulie 1857, pe la sfârșitul lucrărilor de la
Zamfira, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu
de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică.[30] Acesta, la terminarea studiilor urma să revină
la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.[30] Concursul a devenit public în
ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 - 30 septembrie. Nicolae
Grigorescu s-a înscris și a participat la concurs contra lui Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al
cursurilor secundare și era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu.[30] Așa cum se întâmpla în
uzanțele vremii, postul fusese creat special pentru Stăncescu care ceruse încă din 15 ianuarie 1857 să
i se atribuie bursa rămasă liberă la revenirea lui Petre Alexandrescu în țară.[30]
Condițiile concursului erau special create pentru ca Stăncescu să câștige concursul.[30] Astfel, se
cereau certificate la studiile pe care fiecare candidat le făcuse până în acel moment, precum și o
scrisoare de recomandare de la profesorul cu care candidații au studiat pictura.[32] Cum, una din condiții
era ca persoanele candidate să prezinte copii realizate de ei după alți autori, Stăncescu a prezentat în
acest sens copii după Constantin Rosenthal[J] și Tattarescu.[32] Despre Grigorescu nu se știe cu ce
anume s-a prezentat, poate cu Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni prin simplul fapt că acestă
lucrare era de factură patriotică ca și Mihai scăpând stindardul care fusese expusă în aceeași galerie cu
opere similare create de Theodor Aman (Ultima noapte a lui Mihai Viteazul) și de Carol Wallenstein de
Vella (Bătălia de la Călugăreni) sau marele portret ecvestru al lui Mihai Viteazul creat de
Lapary.[32] Constantin I. Stăncescu a câștigat bursa pentru Italia și din cauza faptului că Grigorescu nu
era încă pictor de șevalet, tocmai acest lucru cerându-i-se viitorului bursier.[33] Ca urmare protectorii lui
Stăncescu, nu numai că i-au acordat bursa, dar au schimbat și destinația. Au schimbat Florența - Italia,
cu Paris - Franța.[33]
 Picturile de la Mănăstirea Agapia (1858 - 1861)


234

Nicolae Grigorescu și-a dat seama cu ocazia concursului de moravurile acelor vremuri și a înțeles că nu
va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.[33] Întâmplarea a fost să-l întâlnească pe
călugărul Isaia Piersiceanu și stăreția Mănăstirii Agapia i-a făcut propunerea de a zugrăvi
biserica.[33] Pe când Nicolae Grigorescu picta la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail
Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza în acea vreme.[34] Văzând calitatea picturilor care se
realizau sub ochii săi, Kogălniceanu a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în
străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii
secundare.[34] Ca urmare a referatului întocmit de specialistul delegat să examineze realizările de la
Agapia din anul 1860, semnat de G. Schiller, prin care se menționa că „... D. Grigorescu a lucrat pentru
înalte arte, lăsând în Moldova un monument unic în arta picturii”,[35] pictorul a primit o adresă publicată
în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia precum și felicitări pentru
școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care a înființat-o acolo.[34]
Începând din data de 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu putea cere o subvenție anuală pentru a
urma cursuri de pictură la Paris.[34] La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260
de galbeni și era prevăzut în bugetul Moldovei pentru anul 1862.[34]
Studii în capitala Franței[modificare | modificare sursă]
235
Nicolae Grigorescu la Paris
În toamna anului 1861, Nicolae Grigorescu a plecat la Paris.[36] S-a îmbarcat pe un vapor în
portul Galați și urmând cursul Dunării a ajuns la Viena.[36] În acea toamnă nu a ridicat nicio sumă
aferentă bursei acordată de către stat prin influența lui Mihail Kogălniceanu, dar i s-a dat totuși un
avans din fondul economiilor și un pașaport gratuit.[36][37] Din ce a câștigat la Mănăstirea Agapia[A] nu
mai rămăsese o sumă importantă deoarece fratele său, Gheorghe Grigorescu, își însușise o parte din
bani.[36][38] Istoricii de artă au considerat că Grigorescu ar fi avut o sumă confortabilă, ținând cont că
după Agapia a mai pictat și la biserica din Puchenii Mari.[36] De la Viena a plecat spre Paris, dar nu se
știe cu certitudine dacă prin Berlin sau prin München.[36][39][40] La Paris, Grigorescu a tras la hotelul
Corneille din Piața Corneille, clădire care și astăzi are aceeași destinație.[41] Spre sfârșitul anului 1862,
el a locuit în Cartierul Latin, în rue du Cherche-Midi, nr. 102.[42] Există dovada pentru această afirmație,
deoarece în registrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Naționale din București se găsește o adresă
semnată de el la această dată.[42]
La Paris[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Studiile lui Nicolae Grigorescu la Paris.
Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut la Paris sunt lapidare și pline de
incertitudini. După unii biografi ai artistului, Grigorescu a lucrat câteva luni de zile în atelierul
lui Sébastien Cornu,[43][44][45][46] după a alții și în atelierul lui Charles Gleyre.[45][47][46] Părerile au fost
împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul român le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des
Beaux-Arts din Paris. Astfel, biograful Virgil Cioflec a opinat în anul 1925, că Nicolae Grigorescu nu ar fi
urmat niciodată cursurile Academiei pariziene, deoarece din cercetările pe care le-a făcut, acesta nu
apare înscris în registrele școlii franceze.[48] Alexandru Vlahuță a pomenit doar de un concurs la care
acesta ar fi participat, fără să precizeze și anul în care acesta s-a organizat. Începând din anul 1959,
odată cu apariția biografiei scrisă de către Barbu Brezianu în care acesta a adus o serie de informații
privind activitatea lui Grigorescu la Paris, s-a propagat în toată literatura de specialitate certitudinea că
artistul ar fi urmat cursurile Academiei din Paris pe o perioadă de circa un an și jumătate, adică din
toamna anului 1861, sau primăvara lui 1862, până la jumătatea anului 1863.[49] Brezianu a adus ca
surse o bogată bibliografie de autori (vezi Sursele lui Barbu Brezianu).[50] George Oprescu în anul 1961
a menționat în monografia lui Nicolae Grigorescu aceleași informații care apar în lucrarea lui Barbu
Brezianu, fără a specifica vreo sursă de documentare.[51] (Vezi capitolul Incertitudini și controverse)
236
Autoportret (1) - (1863)
Autoportret (2) - (1863 - 1864)

Cu certitudine, Grigorescu a ținut însă, la ascedența pe care Academia de Arte de la Paris era capabilă
să i-o dea și ca urmare, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868 de la Paris, apărea ca
fiind elev al lui Sébastien Cornu.[52] În luna noiembrie 1862, artistul a frecventat Cabinetul de stampe al
Bibliotecii Naționale de la Paris, unde a făcut cercetări cu privire la stampe și reconstituiri istorice, așa
cum au făcut tot în acel secol și Nicolae Bălcescu sau Theodor Aman.[52]
În toată perioada cât a stat la Paris, Grigorescu a executat o serie de copii după vechii maeștrii ai
picturii, fapt ce indică numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, atât în timpul școlii cât și după
aceea.[42] Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul
care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet și a lui Théodore
Rousseau, care s-au stabilit chiar aici.[42] Emblematici pentru această perioadă efervescentă a
Barbizonului au mai fost și pictorii Jean-Baptiste Camille Corot și Gustave Courbet ca și mulți alții care
au făcut celebră Școala de la Barbizon.[42]
Pictorii romantici din prima jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum a fost Delacroix, s-au inspirat cu
precădere din sursele literare a unor contemporani de mare prestigiu.[53] Artiștii nu au urmat calea
clasicilor care au avut ca model antichitatea.[53] Opera lui Delacroix caracterizată de lucrări de mari
proporții, a făcut trimitere la Byron, Shakespeare sau Goethe, fie că este vorba de pictura în
ulei, litografie sau gravură. [53]
Desigur că erau destul de puțini pictorii care să aibe o cultură generală și o cultură literară atât de vastă
ca acest exponent al stilului romantic.[53] Prin comparație, Grigorescu nu era un om cult iar lecturile sale
erau sporadice și alese la întâmplare.[53] Ca urmare, motivele pe care ar fi trebuit să le aleagă din
literatură nu l-au atras.[53] Ținând cont de genul picturii pe care a abordat-o până la acest moment al
vieții lui, nu se poate spune că aceasta a necesitat o documentare prea aprofundată care să-l apropie
237
de literatură.[53] Nici ritmul necesar unei compoziții istorice nu i se potrivea.[53] Totuși, în această
perioadă a formării ca artist, el s-a apropiat de motivul literar, dar nu din cărți, ci din legende.[53] Ca orice
român a auzit și el de legenda lui Dragoș Vodă, întemeietorul Moldovei, care a urmărit un zimbru
trecând munții și astfel s-a instalat ca domnitor într-o țară nouă.[53] Ca urmare, Nicolae Grigorescu a
realizat două lucrări intitulate Dragoș și zimbrul între anii 1863 și 1864, aflate astăzi la Muzeul de Artă al
României.
 Lucrări realizate în perioada 1863 - 1864


Primul atelier de la Paris
Cap de bătrân
238

Cap de bătrân
Natură moartă cu lămâi
Portret de bărbat
239

Dimitrie Grecescu
La Paris fiind, Nicolae Grigorescu a fost preocupat nu numai de motivul legendei lui Dragoș Vodă, ci și
de reprezentarea sentimentului național.[54] Ca atare, a rămas posterității o schiță dedicată Unirea
Principatelor Române din anul 1859.[54] Alexandru Vlahuță a fost cel căruia Grigorescu i-a povestit
despre impresia pe care a avut-o împreună cu locuitorii de la Agapia, din mănăstire și din sat, cu privire
la emoția pe care a simțit-o la auzirea veștii că Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul ambelor
țări. [54]
Ca urmare a dragostei de țară, la Paris a simțit imboldul de a duce mai departe pornirea romantică
dezvăluită cu destulă măestrie în compozițiile cu Dragoș Vodă.[54] Astfel, și-a imaginat o compoziție pe
care a intitulat-o Unirea Principatelor. Istoricii de artă au consemnat faptul că încă de pe vremea când
picta la Mănăstirea Agapia, artistul ar fi realizat schițe ale unor compoziții care să înfățișeze marele
eveniment istoric al unirii celor două principate.[54] Nici una din ele nu a ajuns până în
contemporaneitate.[54] Singurul tablou care a rămas este cel realizat la Paris și care se află astăzi
la Muzeul Național de Artă al României.[54]
Din prima perioadă a șederii artistului la Paris datează o operă inspirată din viața țăranilor din
România.[55] Prin modul de execuție, ea duce la opinia că Grigorescu a plănuit să realizeze o
compoziție care să înfățișeze o horă.[55] Prin acest studiu el a dorit să zugrăvească o imagine vie a vieții
din satele de la noi. Datată în anul 1863, ea denotă o stăpânire magistrală a formulei academice ce
duce implicit la un simț acut al monumentalității în desen.[55] O astfel de abordare nu a mai fost întâlnită
în arta românească până la studiile pe care Camil Ressu le-a făcut pentru cortina Teatrului Național din
București.[55]
 Lucrări realizate de Nicolae Grigorescu în perioada 1863-1867


240
Horă - studiu în ulei
În atelier
Unirea Principatelor
241

Dragoș și zimbrul
Similar studiului din anul 1863, a rămas posterității un studiu în ulei realizat în aceeași
perioadă.[55] Intitulat Horă, această lucrare a fost considerată de către unii analiști că ar fi fost realizată
în perioada 1856 - 1857.[55] Comparând studiul în ulei cu lucrări datate înainte de anul 1861, respectiv
cu picturile de factură religioasă pe care le-a înfăptuit, cu pictura cu tematică istorică Mihai Viteazul la
Călugăreni sau cu picturile lui Constantin Lecca, se constată în mod categoric eroarea datării ei.[I] Prin
vigoarea execuției aceste considerații denotă imposibilitatea acestor datări, mai ales ținând cont de
cercetările istoricilor care au studiat perioada în care artistul a luat contact cu romantismul francez din
anul 1864.[55] Acest argument coroborat cu călătoria sa din același an în România, coagulează în mod
evident eroarea datării făcute de precedenții cercetători.[55] În plus de toate aceste analize se poate
observa cu certitudine faptul că grupul de țărani din lucrarea din 1863 apare în partea stângă a studiului
în ulei. Acesta din urmă este o schiță, deoarece nu a fost dusă până la căpăt.[55] Analizând modul de
aplicare a pastei, abundența sa și reprezentarea efectelor de lumină, George Oprescu a opinat că
pictura are interpretări ale influențelor pe care Géricault le-a avut asupra lui. Un lucru evident care
transpare din această Horă, este faptul că țăranii, prin straiele lor, sunt categoric de origine
moldovenească.[55] Cel din urmă argument certifică urmele puternice din amintirile pictorului pe care
răstimpul petrecut la Agapia le-a lăsat în memoria sa.[55]
La Barbizon[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Studiile lui Nicolae Grigorescu la Paris.
Satul Barbizon, era în acel secol o mică localitate care aparținea administrativ de Chailly. El era o mică
aglomerare de case denumită Le Chemin des vaches, aliniate de-a lungul unei ulițe.[56] Comunitatea
sătească era una de pădurari, agricultori sau braconieri.[57] Primul han din Barbizon a fost construit în
anul 1822 și era denumit Hanul Ganne.[57] Acest han a devenit după câțiva ani de la deschidere centrul
de interes al pictorilor peisagiști. Félix Pigeory a făcut o descriere a acestuia:[57]
242
Nicolae Grigorescu
(1863 - 1864)
Pensiunea Ganne de la Barbizon - (foto.)

„Un singur etaj deasupra parterului, fațada simplă, cu o poartă pentru căruțe, ce lăsa loc privirii spre
o curte plină de bălți și de mormane de bălegar, pe care cântă din răsputeri bătrânii cocoși galici[...].
Sala de mese este totodată prăvălie, dormitor, vestibul, bucătărie [...]. O frigare respectabilă
încărcată de gâște grase și pui apetisanți se învârtește pe axul său [...]. Lumea pleacă, vine, face
provizii, așteaptă, râde și pălăvrăgește în acest atrium unde oricine vine obosit și îi este foame este
binevenit.”[58]
-- Félix Pigeory[57] în revista Revue des Beaux Arts din data de 1 august 1855
Hangiul oferea găzduire peste noapte și îmbia cu supă, rasol, pâine și vin la discreție.[57] Dejunul
era întotdeauna pus într-un sac numit pochon, pe care Mére Ganne îl făcea pentru fiecare pictor
care pleca la ședințele de plein-air.[59] Hanul Ganne avea câteva camere la primul etaj, care aveau
pereții plini de desenele artiștilor.[60]
Stabilimentul avea și o organizare strictă privind ora de trezire de dimineață, astfel încât toată
lumea se trezea în zori, deoarece văcarul satului suna din corn pentru a aduna vacile sătenilor
pentru a le duce la pășunat.[59] Artiștii plecau imediat încărcați cu uneltele lor de peisagiști:
scăunelul pliant, șevaletul, umbrela, cutia cu culori și două pânze: una pentru compoziții cu efecte
matinale și una pentru efecte de seară.[59]
„ Pe vremea aceea de curată și profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind
de mânecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se, fiecare pe cărăruia lui, pe subt
uriașele bolți de umbră, spre locul lui de întâlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Și drumeții
aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet,
Daubigny, Courbet... Seara numai se întâlneau la o pipă și la un pahar de bere, își aveau colțul lor,
masa lor știută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncând uneori în tunete de glas, cu
gesturi largi, gânduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelații -scăpărări de acelea ce nu se
găsesc prin cărți. Tânărul cu ochii scânteietori, necunoscutul ce se așeza cu respect, aproape cu
teamă, într-un colțișor, la măsuța cea mai dosită, era Grigorescu. După admirația cu care se uita la
înțelepții aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela
tăcut, pururea dus pe gânduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăța ucenic al lor. Iată care a
243
fost școala, și iată cine au fost — fără știrea lor — cei mai buni dascăli de la care și-a învățat
Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Și în sufletul lui
pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii și vorbe, și tot alte înțelesuri, și tot alte puteri izvorau în
el, împinse din adâncimile necunoscute ale unei vieți ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă
că nu era numai a lui.”
---- Alexandru Vlahuță: Pictorul Nicolae Grigorescu, capitolul IV, Editura Casa
Școalelor, București, 1910
 Lucrări de gen din perioada 1863 - 1868


Bătrână cârpind
Bătrână cu gâștele
Mocanul
244

Maternitate
Spălătorese la râu
Paznicul de la Chailly
Cătunul Barbizon mai avea o atracție, La Grande ferme (ferma cea mare) proprietatea lui Pére
Bellor.[61] La aceasta, artiștii puteau face picturi după țarcurile de oi care erau păzite de câini,
după grajdurile pentru vaci sau după hambarele unde se depozita grâul.[61] Astăzi, se poate
vedea în Hanul Ganne care a devenit muzeu, semnele întânirilor și al discuțiilor ce au avut loc
acolo.[62] Există desene pe pereții interiori ai camerelor, pe mese sau pe dulapuri. Semnificativ
pentru Grigorescu, este faptul că numele lui este olografiat între cele ale fraților Goncourt și
Delacroix.[62]
245
Primii pictori cunoscuți care s-au pripășit la Barbizon, au fost frații Ledieu și din 1831 pictorul
animalier și peisagist Jacques Raymond Brascassat, precum și Jean-François Millet, Jean-
Baptiste Camille Corot, Rousseau și Charles Jacque, pictori care s-au și stabilit definitiv în
acest cătun.[61][63] Au mai existat, desigur, și alți pictori care frecventau cu intermitențe pădurea
Fontainebleau și satul.[63] Cei mai importanți sunt Alexandre-Gabriel Decamps, Paul
Huet, Narcisse Díaz de la Peña și Charles-François Daubigny.[63] Sub aspect stilistic toți artiștii
care au frecventat Școala de la Barbizon în perioada 1820 - 1860, s-au situat
între neoclasicism și realism.[63] Pentru prima oară, denumirea de Școala de la Barbizon a fost
folosită de David Croal Thomson în cartea The Barbizon School of Painters din anul 1890.
Pornind de la ideea că nu ar fi existat cu adevărat o școală de pictură în această așezare
rurală, ci un grup eterogen de artiști foarte diferiți, care abordau stiluri felurite și mai ales erau
din generații complet distincte, așa zisa școală a fost adeseori contestată.[64] Cu toate acestea,
prin fundamentarea unei concepții unitare în ce o privește, ea a rămas istoriei artelor, ca un
capitol fără de care evoluția picturii de la neoclasicim, trecând prin romantism spre realism,
având ca punct terminus impresionismul, nu ar fi fost posibilă.[64] Astfel, contribuția cea mai
semnificativă pe care a dus-o Școala de la Barbizon în arta plastică a fost în domeniul
peisagisticii.[64] Prin influențe picturii engleze și flamande, peisajul a ajuns să-și declare
autonomia și să devină el, personajul principal al tablourilor.[64] Peisajul a părăsit statutul de
fundal al unui portret sau cel de pretext de efuziuni lirice.[64] Oamenii înfățișați în peisaj, din
acest moment nu mai aparțin basmelor sau baladelor, nu mai sunt personaje istorice sau
divinități păgâne.[64] Omul și-a luat locul în operele de artă ca element principal ce aparține
realității cotidiene și nu a unor fantasmagorii.[64]
246
Peisaj cu turmă de oi din perioada 1863 -1866 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de
Artă al României.
Detaliile despre viața lui Grigorescu la Barbizon este plină de necunoscut și nu poate fi dedusă
decât prin comparație și în legătură cu a celorlalți membri ai Școlii de la Barbizon.[56] Viața la
Barbizon era una boemă în mijlocul unor artiști care, financiar, puteau fi catalogați ca muritori
de foame, ei fiind disprețuiți de public.[56] În realitate, în perioada in care Nicolae Grigorescu a
stat acolo, operele celor mai cunoscuți dintre ei se vindeau destul de bine la Salonul de la Paris
și unii chiar aveau comenzi din partea clientelei.[56]
Satul Barbizon (1864-1867) - la Muzeul Zambaccian din București

Nicolae Grigorescu a făcut trei drumuri spre România, întorcându-se acasă, în anul 1864, 1867
și 1869.[65] În anul 1864 a trecut prin Galiția.[65] Pe drumul spre București, prin Moldova, a făcut
247
și o serie de studii și portrete de evrei galițieni, țigani[66] și studii de țărani.[65] Situația lui
financiară nu se ameliorase cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei.[65] În 11 august
1966, pictorul nu-și primise cei 550 de franci, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care acesta
o trimisese ministerului.[67][65] Cum perioada de studii se apropia de final în anul 1866, tot într-o
scrisoare adresată ministerului, Grigorescu a menționat dorința sa pentru prelungirea studiilor
în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ, ele precizând că „... se va regula trimiterea
speselor extraordinare și a banilor de drum, făcându-i-se cunoscut că nu i se mai poate acorda
nici o prelungire peste termenul de 1 octombrie.”[67][68] George Oprescu a precizat
că spesele nu au mai fost plătite nici la sfârșitul toamnei și că numele artistului a dispărut din
acel moment de pe lista bursierilor statului român.[68]
Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru prelungirea bursei și ca urmare,
ministerul i-a prelungit-o dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia. Prelungirea a fost însă
condiționată de trimiterea în România de copii după mari maeștri, dar nu ale unor opere pe
care el le-ar fi ales, ci unele pe care ministerul le-a comandat ca urmare a organizării Muzeului
de Artă care începuse în acea perioadă.[69]
Nicolae Grigorescu nu a plecat din Franța și ca urmare, s-a mutat de la Barbizon la Paris, așa
cum obișnuia să facă la sfârșitul fiecărei toamne. Locuia în rue de Seine nr. 59.[70] această
adresă este cea de a treia locație cunoscută în care a locuit pictorul la Paris înainte de anul
1870, după Hotel Corneille și rue du Cherche-Midi.[68] În luna septembrie 1867 era încă în
România, deoarece nu primise încă banii pentru deplasare în Italia.[71] În scurt timp, Nicolae
Grigorescu a plecat din țară, dar nu în Italia, ci în Franța la Marlotte, nu departe de
Barbizon.[72] În primăvara anului 1969 a expirat perioada de prelungire a bursei de studii și
formarea sa profesională, practic, se încheiase.[72]
Carieră[modificare | modificare sursă]
În cadrul "Expoziției Universale" de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul
parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870,
participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-
Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și
la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de "pictor de front",
realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza
unor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său
din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între
anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor
rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri
prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de
onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla
ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma
geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului
plastic.
Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii
tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri
cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a
marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurat astfel o tradiție picturală de
amplă rezonanță.
Călătoria spre Vitré[modificare | modificare sursă]
Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme
ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză.
248
Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul
poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu. Vitré-ul apare în tablourile lui
Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan[necesită citare]. Grigorescu va închina multe pânze
acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi
alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. Atmosfera medievală, oamenii
civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist
o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a
nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.
Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate
cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de faianță, în care țărănci cu bonete albe
brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță
cu flori.
Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-
a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.
Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale
în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile
ascuțite.

Articol principal: Lista picturilor celebre realizate de Nicolae Grigorescu.
Tematica religioasă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu.
Începând de la vârsta de paisprezece ani, în perioada 1852 - 1861, Nicolae Grigorescu a pictat
o mulțime de icoane, icoane mari și prăznicare, așa cum sunt cele care au rezistat timpului la
biserica din Băicoi.[73] A pictat icoane în cadrul atelierului Școlii de pictură de la Mănăstirea
Căldărușani după care a executat zugrăvirea în întregime a bisericii Mănăstirii Zamfira în
tehnica frescei și a uleiului.[73] Tot la Zamfira a pictat toate scenele iconostasului, cele opt
icoane mari împărătești, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful și praporul mănăstirii,
ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Național de Artă al României.[73] Începând
din anul 1858 a pictat în întregime biserica Mănăstirii Agapia, biserica din Puchenii Mari și
altele.[73] El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet,
încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură
bisericească care apăruseră în Țara Românească.[73] Tot în această perioadă, a realizat și
câteva portrete și câteva compoziții cu tematică istorică, așa cum au fost Mihai scăpând
stindardul și Mihai Viteazul la Călugăreni.[73]
Autoportret ~ 1857
249
Portretul lui Isaiia Piersiceanu ~ 1857
Picturile murale de la Zamfira și mai apoi picturile de la Agapia au fost cele mai importante
realizări din viața artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de
artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea din România.[73] Trecând totul prin
propriul său filtru și dându-le o interpretare personală în majoritatea cazurilor, el a mers, totuși,
pe drumul înaintașilor săi, chiar dacă a acceptat și indicații asupra manierei de realizare sau a
modului de organizare a scenelor religioase, astfel încât rezultatul să corespundă canoanelor
bisericii ortodoxe române.[73]
Picturile murale și iconostasul de la Zamfira reliefează temperamentul artistului care a ocolit
tiparele vechilor iconari, reușind să obțină o pictură expresivă și umană, nemaiîntâlnită până
atunci în pictura bisericească românească.[73] Lucrările de la Zamfira sunt surprinzătoare pentru
un artist de numai cincisprezece ani, opozante acestora stând celebrul Epitaf de la
Zamfira care denotă influența marilor maeștri apuseni.[73] Probabil, Nicolae Grigorescu s-a
inspirat din gravurile de epocă care pătrunseseră deja în spațiul artistic românesc.[73] Se poate
constata în aceste lucrări și preocuparea pictorului pentru realizarea compoziției, urmarea
stilului și pentru armonia cromaticii, acestea fiind elemente pe care critica de artă le-a
considerat a fi prevestitoarele talentului excepțional pe care Grigorescu avea să-l etaleze în
perioada de maturitate artistică.[73]
În picturile pe care Grigorescu le-a realizat la Zamfira și la Agapia s-a inspirat din maeștrii
vechii arte europene, introducând în același timp și elemente realiste la care a adăugat chiar
chipuri văzute în realitate, în pofida canoanelor ortodoxe.[74] Pictura pe care a făcut-o în
această perioadă este pătrunsă de un caracter uman, laic, fapt care o detașează de tot ce
realizaseră iconarii până atunci.[74] Reușitele sale slujesc scopurilor religioase și prin cromatica
pe care a cultivat-o cu mare ușurință a ajuns să realizeze opera sa cea mai importantă -
picturile de la Mănăstirea Agapia.[74]
Realizarea celor două mari proiecte religioase, Zamfira și Agapia, arată posterității un artist pe
deplin stăpân pe mijloacele de expresie.[74] Desenul, studiul fizionomiilor, tușa, distribuția
luminii, coloritul amonios, problemele ale căror rezolvare le-a găsit singur, arată un artist cu
adevărat autodidact.[74]
În perioada sa de început, pictorul și-a făcut primul său autoportret[75] și portretul călugărului
Isaia Piersiceanu.[76][73] Autoportretul a fost realizat prin anul 1857, el urmând stilul
tradiției clasiciste, remarcându-se în el și naivitățile și inceritudinile inerente
începutului.[74] Autoportretul i-a plăcut deosebit de mult lui Grigorescu, fapt care l-a determinat
să-l păstreze în atelierul său din Câmpina, până la moarte.[74]
Peisaje la Barbizon[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Peisaje realizate de Nicolae Grigorescu la Barbizon.
250
Pitorescul satului Barbizon, care avea vedere spre pădurea maiestuoasă de
la Fontainebleau precum și spre câmpie, putea oferi elementele picturale necesare: bălțile și
copacii falnici, luminișurile și stâncile masive.[77] Această realitate bucolică a declanșat resortul
lăuntric ce vibra în armonie perfectă cu natura poetică a țării sale.[77] Într-un asemenea mediu
natural și alături de maeștrii ai expresiei directe și libere, pictorul român s-a metamorfozat într-
un artist singuratic ce a fost cucerit de spectacolul mereu schimbător al naturii.[78][77]
Datorită experienței pe care a avut-o în prima sa perioadă de creație ca iconar și zugrav de
biserici, Nicolae Grigorescu considera peisajul ca o parte intrinsecă a unei
compoziții.[79] Aflându-se la Barbizon în mijlocul unui grup faimos de artiști peisagiști, el și-a dat
seama care a fi calea de studiu pe care să o urmeze.[79] A părăsit atelierul monoton a
lui Sébastien Cornu și s-a hotărât pentru a face o artă în care natura să aibe locul
principal.[79] Natura pe care Grigorescu a înfățișat-o este una simplă și atunci când omul lipsea
din imagine, peisajul era urmărit și înțeles ca o parte din realitatea imediată.[79] Ca urmare,
artistul român, în perioadele când era la Paris, a vizitat nu numai muzeele în care erau etalate
operele marilor maeștrii ai picturii, ci toate expozițiile anuale oficiale, urmărind creațiile pictorilor
care îl interesau.[79] Grăitor în acest sens este Salonul Oficial din 1863 de la Paris, unde au
expus numeroase opere Corot, Delacroix, Paul Huet, Daubigny și Rousseau.[80][79]
Unul dintre criticii cei mai avizați, George Oprescu, l-a definit pe Grigorescu ca fiind pe un artist
vizual, în opoziție cu cei imaginativi.[77] Catalogarea aceasta de vizual, se constituie în opinia
istoricului, ca fiind cea mai importantă trăsătură a acestui observator sensibil și atent la
nuanțele infinite ale universului.[81][82]
 Nicolae Grigorescu - Peisaje realizate la Barbizon


Interior de curte la Barbizon (1866)
Căruță sub umbrar în pădure - (1863-1866)
251

Puntea ruptă - (1866-1869)
La adăpat din perioada 1866 -1869 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de Artă al
României
Ciobăniță la Barbizon - la Muzeul Colecțiilor de Artă din București
252

Apus de soare la Barbizon din perioada 1866 -1869 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului
Național de Artă al României.
Peisaj cu stânci la Fontainebleau -1867 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de

Artă al României.
Toamna la Fontainebleau - 1867-1869 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de

Artă al României.
253

Intrarea în pădurea de la Fontainebleau (1867) - Muzeul Zambaccian

Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas posterității câteva lucrări de
mare valoare artistică.[82] Unele dintre ele au făcut parte din Tezaurul României care a fost dus
spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul Primului Război Mondial.[82] În anul 1956, au fost
restituite Peisaj cu turmă de oi, Puntea ruptă, Peisajul din pădure și Interior de curte.
Remarcabile și reprezentative pentru artistul român sunt lucrările intitulate Toamna la
Fontainebleau, Intrarea în pădurea Fontainebleau, Peisaj cu stânci la Fontainebleau, Apus de
soare la Barbizon, La adăpat, Curte la Barbizon, Peisaj cu turmă de oi și Interior de curte.[82]
Nuduri[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Nudurile în opera lui Nicolae Grigorescu.
Modelele care-l atrăgeau cel mai mult pe Nicolae Grigorescu, erau cele delicate, încă
neformate, zvelte și mlădioase, zurlii, în care totul era numai promisiune și nimic ajuns la
maturitate, așa cum în mediul rural sunt codanele cu vârsta între treisprezece și cincispreceze
ani.[83] Dar nici cu această viziune asupra femeilor și a tinereții lor, artistul nu era pe deplin
mulțumit.[83] Adesea, membrele inferioare și uneori brațele, deși se preferă a fi lungi și subțiri,
pentru pictor erau disproporționat de lungi și subțiri, ele neavând niciun suport în realitate.[83] În
concepția lui Nicolae Grigorescu, trupul copilăresc pe care-l înfățișa cu elemente plăpânde și
delicate, chiar feciorelnic uneori, va face ca orice atitudine feminină să fie plină de grație și de
gingășie.[84] El era convins că o astfel de reprezentare neprihănită nu o poate avea o femeie cu
forme pline, tumultuoase.[84]
Nimfă dormind
254

Fără grijă
Nimfă în iarbă
Nud
Cel mai reușit dintre toate nudurile pe care le-a pictat, este Bancanta.[85][84] Este un tablou de
dimensiune mijlocie și a fost pictat cu o pasiune și o căldură ce s-au transmis în întregime
acestei bucăti remarcabile.[84] Artistul a reușit să armonizeze plastic toate elementele
compoziționale ale imaginii înfățișate, chiar și amănuntele surprinse pe figura surâzătoare,
surprinsă într-un extaz sexual exprimat fără nicio reținere.[86]
255
Iosif Iser
Iosif Iser
Date personale
Născut 21 mai 1881[1]


București, Republica Populară
Română
Ocupație caricaturist[*]
pictor
Activitate
Domeniu
pictură
artistic
Mișcare
expresionism
artistică
256
Iosif Iser, Autoportret
Iosif Iser (nume la naștere Iosif Isidor Rubinsohn 21 mai 1881, București - d. 25 aprilie 1958, București) a
fost un pictor și grafician român de origine evreiască[2], membru al Academiei Române. A studiat
la München și la Paris.
 5Legături externe
Stil artistic[modificare | modificare sursă]

Inițial, a fost inspirat de curentul expresionist, pictând cu linii groase și unghiuri ascuțite, cu un colorit în care
predomină tonurile pământoase.
După ce și-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la Facla și Adevărul, unde a publicat un
număr mare de caricaturi. Desenele satirice abordau problemele societății românești, prin
prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul
mișcării muncitorești.
În perioada de maturitate, pictura lui Iser cuprinde scene de viață, pe teme dobrogene, cu portrete de
localnici tătari. În urma unor călătorii în Spania și în Orient, Iosif Iser adoptă o coloristică mai luminoasă, cu
tentă exotică, compozițiile capătă echilibru și monumentalitate. A continuat să trateze tema tătarilor, cu
lucrarea Tătăroaică în albastru sau Familie de tătari. Mai târziu, a adăugat colecției și o serie de picturi care
tratau arlechini.
După Al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a
fost ales membru al Academiei Române. A decedat în 1958, la București.
Galerii de arta: Iosif Iser (21 mai 1881 - 25 aprilie 1958 ...
galeriidearta.blogspot.com
257
Iosif Iser – Turci la cafenea
Ștefan Luchian
Pagina „Luchian” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Luchian (dezambiguizare).
Ștefan Luchian
258
Ştefan Luchian, Un zugrav - Autoportret [1905-1907]
Date personale
Născut 1/13 februarie 1868[3]

Ștefănești, România
Decedat 28 iunie 1916 (48 de ani)
Părinți Dumitru Luchian,
Elena Chiriacescu
Frați și surori Anibal
Ocupație pictor
pastellist[*]
watercolourist[*]
Activitate
Pseudonim i se spunea Babacul[1][2]
Domeniu
pictură murală
artistic
București, Academia de Arte Frumoase din
München, Academia Julian
Pregătire Theodor Aman, Gheorghe
Tattarescu, Constantin I. Stăncescu, Johann
Caspar Herterich, Ludwig von
Herterich, William-Adolphe Bouguereau
Profesor
Traian Cornescu
pentru
259
Mișcare impresionism, postimpresionism, Art
artistică Nouveau, modernism, Tinerimea
artistică, „Cercul artistic”, Societatea
„Ileana”, „Expoziția artiștilor independenți”
Opere
importante
Anemone, [1908]
Patronaj Alexandru Bogdan-Pitești, Virgil Cioflec
----------------------------------------
Influențat de Nicolae Grigorescu, Édouard Manet, Edgar
Degas
A influențat pe 1. Pictura românească prin aducerea
tematicii peisajelor citadine în prim-planul
creației artistice;
2. Portretistica românească prin tematica
oamenilor simpli;
3. Tabloul Lăutul a
lansat decorativismul în pictura
românească.
----------------------------------------
Premii 1915 - Medalia clasa I-a a Expoziției
artiștilor în viață
Semnătură
Ștefan Luchian (n. 1/13 februarie 1868,[3] Ștefănești, România – d. 28 iunie 1916, București, România[4]) a
fost un pictor român, supranumit poetul plastic al florilor.
Cu o vocație declarată încă din școala primară, l-a avut în perioada de formare ca maestru nedisputat
pe Nicolae Grigorescu. Educația plastică și-a început-o la Școala de Belle-Arte, dar a fost completată
la München și Paris.
Prin opera sa, Luchian s-a dovedit a fi o personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură
generoasă, vibrantă și care, prin paleta cromatică plină de lumină, prin poziția artistică înnoitoare, precum și
printr-o scânteietoare expunere a limbajului, a reușit să transmită privitorului un mesaj umanist de mare
260
calitate. Marele aport inovator adus de Luchian în pictura românească din acele vremuri este reprezentat
de modul de transpunere a efectelor de lumină, care la el izbucnesc la fiecare tușă de culoare.
A reușit să fixeze în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o
serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală
a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Referindu-se la arta picturii, Luchian spunea:
„Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Cum se poate lucra în felul ei? Să știi
să observi, asta-i cheia... Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm
cu sufletul.”
—Vasile Drăguț: Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1968, cop. 3
Concepția lui Luchian despre artă s-a integrat mereu pe o traiectorie care a contrazis arta academistă a
timpului său, artă care era aservită unor gusturi de salon, reticentă oricărei înnoiri și ostilă reprezentării
realiste a vieții. Pictura lui a fost în același timp un semn al atitudinii de protest social, prin faptul că a redat
viața de trudă a muncitorilor și a evocat condiția mizeră și socială a mahalalelor de odinioară. Regăsim
astfel în tematica sa oameni nevoiași și umili, cu personalități de netăgăduit care au găsit în Luchian un
perfect rezoneur de o neîngrădită afecțiune. Mai receptiv la nevoile și suferințele altora decât la propria
boală, Luchian le-a înfățișat fără ostentație, cu discreție și cu o mare sinceritate.
Cu o stare materială precară și bolnav de scleroză multiplă după 1900, a ajuns să picteze țintuit în fotoliu și
cu penelul legat de încheietura mâinii. În această perioadă în care și-a concentrat toată energia creatoare,
toată pasiunea pentru natură și toată dragostea pentru viață și pentru frumos spre pictarea florilor, Luchian
a alăturat tehnicii uleiului, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a
ajuns la o măiestrie de neegalat.
Ștefan Luchian a fost considerat de către critica de artă ca un continuator al lui Nicolae Grigorescu. Prin
comparație, artistul s-a individualizat față de mentorul său printr-un realism al tratării tematicii sociale și
printr-o cromatică plină de strălucire, precum și prin modernitatea rezultată din experimentarea tehnicilor
grafice de care a dat dovadă. El și-a echilibrat lucrările din punct de vedere cromatic și prin exactitatea cu
care și-a definit precizia planurilor compoziționale, a ajuns la o foarte modernă simplificare a formelor.
Această realitate izvorâtă din analiza pe care criticii de artă au relevat-o, Luchian a fost apreciat la
superlativ încă de la prima expoziție retrospectivă ce i-a fost organizată în anul 1939.
Surprinzătoare rămâne capacitatea cu care Ștefan Luchian, de-a lungul întregii sale cariere artistice, a
trecut de la o tehnică la alta, a schimbat suportul stratului pictural și a plasat astfel, experimentul grafic în
prim-planul modernității românești. Experimentele tehnice și cromatice, curajul demersului artistic, l-au
plasat pe cea mai înaltă treaptă a artei moderne. Părerea criticii de artă este că, în domeniul impunerii
graficii ca artă majoră, Ștefan Luchian a fost un deschizător de drumuri.
Drumul de la copilărie la arta plastică[modificare | modificare sursă]

„... De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemănat va putea începe
să-l scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerant, pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al tinereții și
al talentelor nerecunoscute de burțile verzi și uscate ale artei.
Luchian este, mai mult decât mulți pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce-s fluturii pentru
câmpie, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele dureri, nu este
de catifea și mătasă, ochii lui Luchian, iluminați de-o flacără adâncă, poartă-ntr-înșii ștofa strălucită a tuturor
tablourilor lui.[5]”
—Tudor Arghezi
Vocația[modificare | modificare sursă]
Supranumit poetul plastic al florilor,[6] Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, un sat
(azi oraș) din județul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. Tatăl său
Dumitru Luchian s-a născut în anul 1826 la Galați în familia serdarului Vasile Luchian, boier caftanlău și
președinte al Eforiei orașului. Mama - Elena Chiriacescu, s-a născut la Perieți (Ialomița), în familia
proprietarului agricol Iamandi Chiriacescu.[7] Dumitru Luchian a fost comandantul Batalionului nr.3 de
261
grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza.[8] În aprilie 1873, Ștefan Luchian împreună cu familia s-au
mutat la București într-o casă[A] pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr.15, în vechea și pitoreasca
mahala a Mântulesei.[9]
<< 1900
<< 1900
1905
>> 1910
262

Luchian în atelier
Fotografii de familie
Vocația viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a
urmat cursurile primare la Școala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a
făcut trei clase gimnaziale. După propriile sale declarații, la liceu ajunsese să facă temele de desen pentru
toată clasa „pe treizeci de gologani: atât era tariful”.[10] Prima sa lucrare cunoscută este din anul 1884 de la
vârsta de 16 ani. Tabloul – de dimensiuni modeste și semnat „Luchian Șt. cl. III”, este pictat în ulei și
înfățișează o casă.[11]
Formarea[modificare | modificare sursă]
Nicolae Grigorescu
Ștefan Luchian a rezistat cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară, astfel că s–
a înscris în septembrie 1885 la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase[10] (Școala de belle-
arte), pe care a absolvit-o în 1889. Aici a obținut medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu
după natură.[12] Profesorii săi au fost Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu la
istoria artelor și estetică.[13] Paralel cu Școala de Arte Frumoase a urmat și cursurile clasei de flaut
ale Conservatorului din București.[10] Luchian a dorit toată viața să cânte la vioară și așa cum a declarat el
însuși, a suferit toată viața că nu putea să execute tremurătura coardei.[14] Pictorul ar fi cedat toată reputația
și întreaga lui artă dacă cineva l-ar fi putut învăța „să obție banalul tremolo”. Decizia de a urma cursul de
flaut, plină de umor de altfel, avea motivația „Mi-erau mîinile prea lungi și m-am apucat de flaut...”.[14]
Din cauză că mediul de la Școala de belle-arte avea un orizont îngust, prin prisma concepțiilor academiste
care erau încă la modă, Luchian a studiat cu metodă dar fără a avea vreun entuziasm deosebit. Profesorii
săi erau foarte apreciați și se bucurau de un deosebit respect dar erau tributari academismului, fiind
263
depășiți de nivelul la care se ridicase prin opera sa, Nicolae Grigorescu.[10] Pe de altă parte, Luchian a
învățat de la Theodor Aman deprinderea pentru studiu, deoarece Aman s-a impus în lumea artiștilor
întrecându-l pe Tattarescu, ca fiind creatorul preocupat de aprofundarea metodică a procedeelor tehnice.[10]
Preluând de la profesorii săi disciplina pedagogică, Luchian a considerat academismul promovat de Școala
de belle-arte, insuficient și sărăcăcios pentru a exprima noile tendințe în arta de sfârșit al secolului al XIX-
lea.[15] Astfel, C. I. Stăncescu din poziția de profesor de estetică declara că „arta este o minciună” și că
„singurul preț al obiectelor de artă este că ele, depărtându-se pe nesimțite de mizeriile realității din viață,
aduc o consolare momentană sufletului nostru”.[16] C. I. Stăncescu era supranumit „vizirul artelor” și
susținea că „arta devine periculoasă când lingușește masele”[17] și că ea nu trebuie să oglindească
realitatea sau să se inspire din viață.[16] Contrar acestor teorii și datorită preocupărilor timpurii în exprimarea
realității înconjurătoare, Luchian a primit îndemnul spre o artă realistă de la maestrul său Nicolae
Grigorescu. Astfel, Luchian a afirmat mai târziu că „tot ce știu am învățat de la Grigorescu”.[12] În această
perioadă de formare, Grigorescu i-a fost maestru nedisputat de la care Luchian a găsit încurajarea fără să-i
împiedice libera dezvoltare a personalității și, de la care a preluat nu numai elemente de limbaj ci și sugestii
tematice.[12] „Amatorii” și „criticii” cu naivitate și agresivitate considerau că nu există două moduri de a face
pictură și că permis este doar Grigorescu.[18] Ștefan Luchian era admirat de un grup restrâns care-l
considera novator, pe când majoritatea era ostilă, etichetându-l că ar fi o nulitate.[18]
 Profesorii lui Ștefan Luchian


Gheorghe Tattarescu
Theodor Aman
Constantin I. Stăncescu
264

Johann Caspar Herterich
Ludwig von Herterich
William Bouguereau
În toamna anului 1889 a plecat la München și a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase,
unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich, foarte buni desenatori (dar și ei
academiști conservatori).[12]. Aici a executat copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul
de artă și i-a avut colegi pe Oscar Obedeanu și pe Ludovic Dolinski.[11] A revenit în țară în 1890[19], unde a
participat la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic[20][21], al cărei președinte era Ioan
Georgescu[22] și secretar Constantin Artachino[23].[7]
Ultima cursă de toamnă (1892)
265
La curse (img alb-negru)
„Pregătirea expozițiunei din 1889 în clădirea nouă a Ateneului, cât și aniversarea de 25 ani de la înființarea
Școalei de Bele Arte, au dat naștere unei grupări între artiști pentru apărarea intereselor lor. Sculptorul
Georgescu, împreună cu elevii școalei, între care erau tineri cu talente promițătoare ca Artakino, Lukian,
Spirescu, Loghi, Strâmbulescu, Sperlich și câțiva din artiștii ieșiți de curând au înființat „Cercul Artistic”, în
primăvara anului 1890. Prima lor expozițiune a fost în toamna anului 1890 la aniversarea de 25 ani a Ateneului
când s-au făcut mari serbări de artă. Timp de 4 ani această Societate a fost singură să pună în contact pe artiști
cu publicul.[24]”
A plecat în anul următor la Paris la Academia Julian unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe
Bouguereau, academist și el. Bouguereau avea o cromatică fără viață și încătușa forma în rotunjimi rigide și
arbitrare, afișând un academism cu care Luchian nu se putea pune de acord.[25] William Bouguereau
împreună cu alți pictori, transmiteau studenților de la Academia Julian principii conservatoare de desen
dobândite de la Jean Auguste Dominique Ingres și Jacques-Louis David.[25] Adevărata revelație a fost
pentru Luchian cunoașterea operelor lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne.[26][27] A putut cunoaște astfel,
în muzee și expoziții, viața artistică pariziană aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. De
altfel, Luchian a declarat: „...Nu m-am împăcat niciodată cu școala... Am învățat mai mult de la Grigorescu
și prin muzeele și expozițiile din străinătate”.[28]
Anul 1891 petrecut la Paris a fost unul de intensă activitate artistică, an în care s-a deschis prima expoziție
a „Artiștilor independenți”, unde au expus Paul Signac, Georges Seurat, Toulouse-Lautrec și alții. A fost de
asemenea, anul de consacrare a lui Édouard Manet cu tabloul său controversat Olimpia; a fost și anul
primului Salon al refuzaților și, bineînțeles, a fost anul retrospectivei Vincent Van Gogh. În acest mediu
efervescent și plin de emulație artistică, Luchian și-a format elementele de limbaj propriu, potrivite
exprimării mesajului său în domeniul picturii.[21] Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influența evidentă a
lui Manet și a lui Degas, dar este și ecoul unor predilecții mondene, pe care Luchian va continua să le aibă
pentru o vreme și la București. Similar în guașa La curse, transpar influențele lui Lautrec.[21]

Independența contra academismului[modificare | modificare sursă]
Păstorița (1893)
266
Din cauza morții mamei sale petrecută pe data de 9 februarie 1892, Ștefan Luchian a revenit la București și
s-a dedicat picturii. În 1893 s-a mutat pe strada Aristide Briand și și-a amenajat un atelier, iar în octombrie a
expus pentru a doua oară la Cercul Artistic. În 1894, prin eforturi coordonate de Take Ionescu, s-a născut
„Salonul Oficial” care a durat neîntrerupt până la 1916, sub conducerea directorilor Școalei de Bele Arte,
pictorii Stăncescu și Mirea.[29] Una dintre lucrările expuse la ediția din 1893 a fost Păstorița, cu o tematică
grigoresciană. În anul 1894 a expus la Salonul oficial de arte plastice, intitulat Expoziția artiștilor în viață[28],
și din nou la Cercul Artistic,[30] lucrări din epoca pariziană cum a fost Ultima cursă de toamnă,[31] sau cele cu
tematică românească precum micul tablou intitulat Liniște (Amurg) și altele ca Nebună de dragoste, Idilă
cazonă, Transport primitiv, Un conac, Fructe, Vedere din Tg. Jiu, Primul suspin și Cap de expresie (un
portret de fată – probabil cel cunoscut azi ca Portret de femeie).[32]
Safta Florăreasa
(1885)
Criticile oficiale din anul 1895 au încercat să-l discrediteze pe Luchian catalogându-l un dandy oarecare,
aluzie la ținuta sa îngrijită sau un leneș distins.[33] La astfel de opinii, Ștefan Luchian a răspuns cu o muncă
de creație deosebită și, în spațiul public cu o susținere importantă în acțiunile mediului artistic bucureștean
împotriva artei de tip academist. Astfel, în acest an a pictat în ulei tabloul Safta Florăreasa, a deschis în
propriul său atelier împreună cu Titus Alexandrescu o expoziție personală și a participat la Expoziția
pictorilor în viață. Tot în 1895 a fost ales în funcția de vicepreședinte al Cercului artistic.[33] Concepția lui
Luchian despre artă s-a integrat mereu pe o traiectorie care a contrazis arta academistă a timpului său, artă
care era aservită unor gusturi de salon, reticentă oricărei înnoiri și ostilă reprezentării realiste a
vieții.[34] Aceste stări care erau din ce în ce mai mult prezente în arta plastică au făcut ca Luchian să fie
indignat de orânduirea socială care favoriza o astfel de artă de agrement, astfel că unul dintre criticii
din 1896 l-a caracterizat în următorul mod:[35]
„... alminteri, el este un gânditor, unul dintre acei obsedați de ideea realizării unei alte lumi, un indignat contra
actualei stări de lucruri, contra acestei societăți nedrepte și apăsătoare, un refractar, un revoltat, în sfârșit, un
luptător pentru libertate.”
—Alexandru Bogdan-Pitești: Impression d'art, Revista Orientală, mai 1896, pp. 8-29
Potecă spre cimitir
267
În 1896 s-a produs o mișcare de secesiune, împotriva președintelui „Salonului Oficial”, C. Stăncescu,
intitulată „Salonul artiștilor independenți”, care amintea de „Salonul Independenților” de la Paris.
„Cei mai importanți dintre revoltați erau: Luchian, Vermont, Artachino, Grant – toți în faza grigoresciană atunci - și
caricaturistul Nicolae Petrescu-Găină. Între ei ca mentor trebuie să menționez pe amatorul și criticul de artă Al.
Bogdan-Pitești, care a fost ferment de disoluțiune ori pe unde a trecut. Gestul de independență al acestora s-a
transformat într-o societate de artă care a fost grupul „Ileana”. Societatea avea un program; a scoate o revistă și
de a face conferințe. Apărau arta nouă simbolistă, de natură creștină-catolică a mișcărei din Paris „Les Rose-
Croix”. Magul Sar Pèladan, șeful acelei mișcări, a conferențiat și la București, producând tulburare. Cu un om ca
Bogdan-Pitesti, inteligent, dar inconsecvent, mișcarea trebuia să avorteze. [29]”
Revenit la București, pictorul a fost în 1896 principalul inițiator al „Expoziției artiștilor independenți”, care s-a
deschis chiar în fața Salonului Oficial. În anul respectiv împreună cu Constantin Artachino,[36] a organizat în
februarie o expoziție, după care s-a implicat din ce în ce mai pregnant în manifestări publice a așa numiților
artiști independenți care s-au opus artei oficiale. Luchian împreună cu Nicolae Vermont, C. Artachino și
mulți alții s-au constituit într-un comitet de organizare care a pregătit deschiderea unei expoziții simultan cu
cea de inaugurare a Salonului Oficial, într-o clădire învecinată. Catalogul expoziției s-a dorit a fi un manifest
prin care organizatorii spuneau:[35]
„...Vrem să rupem cu trecutul și să ne declarăm independenți... Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie
independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor... Jos gașca, jos bisericuțele și
cercurile de admirație reciprocă! În fața artei oficiale, noi suntem arta independentă!”
—Catalogul expoziției din 1896
Având în vedere ostilitatea celor care dirijau viața artistică din acele timpuri, această expoziție a
„independenților” inaugurată de Nicolae Grigorescu, a avut succes și contribuția pictorului Ștefan Luchian a
fost foarte apreciată, iar critica artistică a fost plină de elogii. Cu această ocazie, critica și consumatorul de
artă au recunoscut în Luchian pe adevăratul artist independent cu „o tehnică largă și nețărmurită de nici un
prejudiciu... cu un simțământ adînc și o concepție simplă dar puternică”.[35][37]
Căutând să exprime o dimensiune poetică a realității, Luchian s-a zbătut să afirme un set de principii ale
artei care să cuprindă axiome ca simplitatea și adevărul vieții, el fiind inițiatorul unei atitudini de frondă
împotriva artei academiste tradiționale.[38] Grupul independenților, din care făcea parte, a arborat steagul
roșu ca simbol al răzvrătirii în semn de protest. Ridicându-se deasupra desăvârșirii formale a imaginii, el
spunea că „... este mai bine inegal, cu greșeli, decât corect și uscat” și că „... poți să desenezi bine, să ai
culoare cât de frumoasă, dacă nu pui simțire, nu iese nimic”.[38]
Societatea Ileana și atitudinea de protest social[modificare | modificare sursă]
268
Prichindeii
În această perioadă starea materială a artistului s-a degradat, cu toate că averea (modestă de altfel) pe
care o moștenise de la părinții săi, i-a permis ca timp de câțiva ani să trăiască fără griji. Tot în acest timp,
devenit un obișnuit al cercurilor literare și artistice bucureștene, Luchian a reușit să fie apreciat pentru
discuțiile pline de combativitate și duh la care a participat. A fost un obișnuit al cercului poetului Alexandru
Macedonski și a frecventat cafenelele artistice și literare La Fialkowski și "Kũbler". Curând din păcate, a fost
victima unor șarlatani care l-au lăsat pe drumuri.[39][B]
„... Avea chipul prelung, osos, gura mare, expresivă, obrajii „aliciți” de vărsat, ochii căprui cu priviri adânci, totul
întregit printr-o expresie de bunătate sufletească, de dârzenie și de hotărâre în același timp. Bun și înțelegător
față de cei umili, era dârz în relațiile cu reprezentanții claselor exploatatoare care aduseseră poporul la sapă de
lemn.”
—Vasile Drăguț: Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1956, pag.24
Pentru a-și întregi veniturile, în perioada 1897 - 1900 s-a asociat cu Constantin Artachino și cu alți pictori și
a pictat biserici din Tulcea (Catedrala Sfântul Nicolae din Tulcea[E], 1897), Alexandria (Catedrala Sfântul
Alexandru din Alexandria, probabil 1899) și București (Biserica Brezoianu[D], 1900).[40] La Alexandria a
cunoscut-o pe Cecilia Vasilescu de care s-a îndrăgostit, dar planurile privind viitorul mariaj s-au destrămat
în scurt timp, din cauza bolii sale care a recidivat pentru prima oară.[41] Perioada de creație artistică
dinaintea manifestării bolii (1901), este mai puțin cunoscută și plină de erori în exactitatea informațiilor,
prima și cea mai veche monografie a lui Virgil Cioflec fiind săracă în detalii. Cele mai multe lucrări din acea
perioadă sunt încă risipite prin colecții particulare sau dispărute.[42] A decorat de asemenea salonul unui
vapor fluvial, precum și saloanele lui V. Antonescu, ministru de justiție din București,[18] cu panouri pictate
cu marchize și peisaje de „stil”. Semnificativ de menționat este că Antonescu i-a plătit doar o parte din bani,
iar pentru restul sumei datorate i-a trimis niște pantaloni uzați pe care Luchian i-a refuzat
indignat.[18][41] Astfel arăta societatea bucureșteană, situație cunoscută prea bine de Luchian când scria:
„Dragă Clavel [ Alexandre Clavel - n. r ], din ajunul Anului Nou nu mai știu nimic de domnul Antonescu, deși
eu i-am scris vreo două scrisori prin care îi ceream un mic rest ce mai am de primit. Nu știu ce soartă va
avea scrisoarea mea, mai ales când este știut de ce considerație se bucură un biet pictor în societatea
bucureșteană”.[43][44]
S-a înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle-Arte din Iași, de la care s-a
retras însă, protestând împotriva mașinațiunilor de culise. A participat în 1899 la Expoziția artiștilor în
viață și a făcut în aprilie o expoziție personală cu Nicolae Vermont, unde a expus mai ales peisaje rurale și
pictură de gen. O dată cu venirea anului 1900 a plecat la Paris la Expoziția Universală, unde a participat cu
două pasteluri.[45]
Mahalaua Dracului (1898)

Inițiatorii Expoziției artiștilor independenți din 1896, dorind a da o importanță mai mare manifestării lor au
înființat pentru dezvoltarea artelor în România o organizație pe care au intitulat-o Societatea Ileana. Prima
expoziție a acestei organizații a avut loc la data de 21 februarie 1898 și a avut printre expozanți pe Nicolae
Grigorescu cu cinci lucrări și pe Ștefan Luchian cu douăzeci de tablouri.[46]:p.328 Printre acestea s-a regăsit și
lucrarea intitulată Mahalaua Dracului. Tematica motivului și pretextul pictural ale acestui tablou au reușit să
evoce condiția mizeră și socială a mahalelor de odinioară, astfel că lucrarea a ajuns să se ridice la
înălțimea atitudinii de manifest protestatar. Léo Bachelin, critic de artă, a făcut următoarele precizări: „... am
ajuns la Luchian, de netăgăduit cel mai genial dintre artiștii noștri. Pare a-și căuta drumul de-a lungul
diferitelor genuri, care îl solicită în același timp... Ceea ce dă unitate expoziției sale... este, pe de o parte, o
tratare amplă, o tușă sumară și sigură, o lovitură de penel plină de vervă, iar pe de alta, un sentiment foarte
personal al naturii, al culorii și al motivului tratat.”[47][48]
269
La fântână
Articol principal: Societatea Ileana.
A avut parte și de opinii rezervate, din care se pot deduce cu ușurință tendințe cu privire la pictura lui
Luchian care începea să redea viața de trudă a muncitorilor, rezultând din aceasta o atitudine de protest
social.[49] Luchian nu s-a temut de critici și Expoziția Ileana i-a fost un indiciu privind drumul pe care l-a ales.
Financiar, ajunsese să o ducă foarte prost, salariul foarte modest pe care-l avea ca flautist în
orchestra Teatrului Național abia-i ajungându-i.[50] În plină maturitate creatoare la 34 de ani, Luchian s-a
dovedit prin opera sa a fi o personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură generoasă, vibrantă și
care prin paleta cromatică plină de lumină, prin poziția artistică înnoitoare precum și printr-o scânteietoare
expunere a limbajului, a reușit să transmită privitorului un mesaj umanist de mare calitate.[51]
Din acest an au început de fapt la Luchian realizările cele mai importante în activitatea lui artistică. Ochii săi
"de o frumusețe de împărătească bijuterie neagră" au reușit să străbată viața înconjurătoare și lumea în
ansamblul său, rămânând ațintiți îndelung asupra zonelor unde omul prin simpla prezență transmite
evocările cele mai tulburătoare. Astfel, regăsim în tematica sa oameni nevoiași și umili, cu personalități de
netăgăduit care au găsit în Luchian un perfect rezoneur de o neîngrădită afecțiune. Arta pictorului român a
devenit mereu mai bogată în vibrații lăuntrice investită cu puteri nebănuite; din nevoia comunicării,
decantările cromatice transmit intense emoții rezultate din congruența intrinsecă dintre bucuria și tristețea
existenței din acel început de secol al XX-lea.[51]
Secolul XX, boala și desăvârșirea carierei[modificare | modificare sursă]
După ploaie la Băneasa (1902)

În 1901, măcinat de mizerie, a făcut o expoziție de grup la Ateneu împreună cu o serie de pictori cu care nu
avea nimic în comun. După un periplu de schimburi de locuință, s-a internat grav bolnav la Spitalul
Pantelimon în clinica neurologului Gheorghe Marinescu.[45] Aici, a fost îngrijit foarte bine timp de mai multe
luni și, în final dignosticul care a rezultat din fișa clinică a fost Scleroza multiplă.[52] În plină perioadă de
tinerețe creatoare, la 33 de ani Luchian a trebuit să se lupte cu paralizia și în timp, era amenințat și cu
pierderea vederii. Veșnic optimist, în spital fiind, Ștefan Luchian a aderat la Societatea Tinerimea
artistică împreună cu Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Gheorghe Petrașcu. În primăvara lui 1902 a
participat la prima expoziție a Tinerimii artistice cu opt tablouri, dintre care s-a ramarcat capodopera După
ploaie la Băneasa.[53] O dată cu venirea verii, Luchian a părăsit spitalul și a mers la Govora și apoi
la Poiana din Bărăgan unde a făcut o mulțime de schițe.[51] La Govora l-a cunoscut pe colecționarul de
artă Virgil Cioflec, cu care a legat o strânsă prietenie. Cu Cioflec, Ștefan Luchian a purtat o corespondență
intensă, fapt ce l-a determinat pe colecționar să publice în anul 1910 cartea Vorbele unui
pictor în Calendarul Minerva. Aceste Vorbe... conțin prețioase opinii ale lui Luchian privitoare la importanța
artei. O parte din acestea se regăsesc într-o secțiune aparte și în lucrarea Mărturii - Ștefan Luchian a
lui Marin Mihalache din 1966.[54]
Tot la Ateneu, în 1904 a expus împreună cu caricaturistul Nicolae Petrescu-Găină într-o nouă expoziție.[55]
270
„Poet minunat al florilor, mai cu seamă a celor care pălesc și încep să-și scuture petalele, Lukian te îndeamnă la
reverie, te înfășoară într-o atmosferă dulce de poezie delicată și melancolică.[55]”
Respectiva expoziție a provocat un scandal în epocă, după ce caricaturile lui Nicolae Petrescu-Găină au
fost scoase, din cauza modului cum fusese prezentat într-una din ele prim-ministrul vremii, Dimitrie A.
Sturdza.[55]
„Amândoi, Luchian și Petrescu, pregătiseră fiecare în felul său lucrări serioase, ba și un catalog pe care au
apucat să-l tipărească. Cu hazul-i cunoscut, Găină desenase pentru coperta catalogului două efigii: una a lui
Gallus Deutatus - aluzie la puterea dinților săi ce puteau îndoi monedele de argint - cealaltă a lui Lucullus
Babacus, chipul lui Luchian încununat de lauri și făcându-i augusta poreclă de <<Babac>>...[C]”
—Petru Comarnescu: Luchian, București, 1965, pag. 190
Sălciile de la Chiajna (1905)

Critica de artă a spus despre Ștefan Luchian că a fost un inovator. Marele aport inovator adus de el în
pictura românească din acele vremuri, a fost reprezentat de modul de transpunere a efectelor de lumină,
care la el izbucnesc la fiecare tușă de culoare.[56] Studiind comparativ față de Grigorescu și Andreescu
unde lumina alunecă pe deasupra culorilor, ca o sărbătoare la primul, sau cu inflexiuni meditative la al
doilea, la Luchian, lumina a devenit arbitru al culorii dând prețiozițăți de nestemată picturii finale. Luchian a
fost un febril cercetător în rezolvarea situațiilor ce apăreau în și între diferitele tehnici ale pastelului,
acuarelei sau ale uleiului. A încercat uneori rezolvarea problemelor și găsirea soluțiilor prin trecerea lor
dintr-o tehnică în alta. După anul 1900 caracteristica picturii sale a constat în strălucirea culorilor folosite în
obținerea efectelor de lumină prin transparențe cromatice, aceasta după o perioadă semnificativă de căutări
în domeniul acuarelei.[57] Vrând să atribuie lucrărilor sale o cromatică de înaltă ținută cu un ecleraj cât mai
vibrant, Luchian a preluat din lecțiile impresionismului folosirea culorii pure. El a urmărit să redea realitatea
cu caracteristicile sale ce o permanentizează în efemer, respingând în același timp subordonarea imaginilor
de lumina mereu mișcătoare a zilei. Ștefan Luchian, fidel unei viziuni proprii, a încercat regruparea
imaginilor din realitatea cotidiană în sinteze originale care se bazau tocmai pe construcția culorii ca mediu
purtător al spațiului și al luminii.[57]
Peisaj cu case de țară

Folosind mijloace diferite și beneficiind de alt temperament, experiența artistică a lui Luchian poate fi
comparată cu cea a lui Van Gogh. Diferența dintre cei doi, fundamentală de altfel, ține de structură, opera
lui Luchian fiind echilibrată, calmă și lipsită de acea fervoare năucitoare care inundă tablourile marelui
maestru olandez. În plus față de diferențierea temperamentală, se poate adăuga cu siguranță
componentele artei populare românești caracterizate prin intensități cromatice și smalțuri vibrante, fără a
uita o suplețe ritmică a jocurilor decorative.[57] Ștefan Luchian a studiat în profunzime, cu metodă și pasiune,
tratate de tehnică a picturii din diferitele epoci trecute ale marilor maeștri.[58] Fiind de fel un colorist prin
excelență, el a abordat desenul cu deosebită grijă, pictura sa ființând ca rezultat al unei elaborări conștiente
și al unor studii riguroase ale compoziției, dublate de accente potrivite acolo unde, ele erau necesare.
Luchian a fost preocupat de problemele aferente măiestriei artistice, suplinind cunoștințele practice cu cele
271
dobândite prin lectură și prin vizitarea muzeelor. Ideile sale au fost preluate în parte de la Gustave Courbet,
pe care l-a prețuit foarte mult și care susținea că arta trebuie să slujească pe cei mulți.[59][60]
Birt fără mușterii (1903)

Procesul de cristalizare a operei lui Luchian a continuat o dată cu venirea anului 1903, când a deschis
la Casa Assan o expoziție care a avut ca vedetă lucrarea Birt fără mușterii. Această capodoperă evocă
atmosfera oamenilor simpli care trăiau în mahalalele orașului.[61] Efectele de lumină coroborate cu lirismul
grav, sugerează întâlnirea cu toamna târzie când reminiscența amintirii zilelor însorite ale verii cu birtul plin
de mușterii te îndeamnă la contemplație. Transpare în aparența imediată a tematicii, dezinvoltura cu care
Luchian reușea să descifreze elementele esențiale, precum și transpunerea lor pe pânză cu o deosebită
măiestrie. Observarea realității și claritatea exprimării au fost apanajul artistic obținut de artist prin
îndelungate munci și experiențe în atelierul de creație.[62]
Gheretă din Filantropia

În anii următori, Luchian a făcut o mulțime de peisaje în pastel, ulei și acuarelă. În fiecare vară însoțit de
familia Cocea în mijlocul căreia a trăit până la sfârșitul vieții, a pictat în mijlocul naturii la Constanța (1903,
1904), la Poiana din Ialomița (1904 și anii următori), la Techirghiol (1903,
1904), Govora (1902), Bărăgan (1902), Filipeștii de Pădure (1903), Brebu (1908), Bărăgan
și Moinești (1909).[63] În restul anului a pictat peisaje din București, din locurile unde se muta cu locuința și
din comunele Băneasa și Chiajna. Au rămas din această perioadă Colț din strada
Povernei, Spălătoreasa, Casa vecinului și În fundul curții.[64]
În cartierul Filantropia unde a locuit (1907), a pictat numeroase peisaje dintre care se remarcă
pastelul Gheretă din Filantropia, lucrare care evocă tristețea priveliștii care se vedea din casa sa, friguroasă
și cu o lumină incertă. Punând câteva accente de culoare, Luchian a expus în acest tablou nu numai viața
grea din cartierele mărginașe ale Bucureștiului ci și o stare de suflet.[64] Casa din Filantropia, unde a stat în
chirie, era „mică, friguroasă și cu o lumină imposibilă”[65], bătea vântul peste tot și de la geamuri se vedea o
tristă imagine spre Hanul Galben, Grozăvești și spre bariera Filantropia. Singurele bucurii ale lui Luchian,
au fost florile și nepoții săi cărora le făcea portrete.[66]
Casa vecinului
272

Colț din strada Povernei
Iarna la Bariera Filantropia
În fundul curții
Spălătoreasa
Mai receptiv la nevoile și suferințele altora decât la propria-i boală, Luchian le-a înfățișat fără ostentație, cu
discreție și foarte simplu. Înțelegea necazurile altora și chiar dacă unele tâlcuri ale nedreptăților îi scăpau,
ochii săi deprinși cu observația ineditului, se opreau îndelung asupra durerilor concetățenilor săi umplându-l
de revoltă. De aici încolo, opera sa a prins din ce în ce mai mult o traiectorie protestară.[67]
273
La împărțitul porumbului (1905)
În toamna anului 1905, Luchian a fost martorul arvunirii de către țăranii înfometați de la Chiajna a propriei
lor munci viitoare din primăvară în schimbul câtorva traiste de porumb. Cu această ocazie a pictat o lucrare
de dimensiuni reduse dar plină de semnificații intitulată La împărțitul porumbului.[67] Lucrarea prezintă o
gloată tristă a țăranilor înfometați, sărăcăcioasă, care merge spre conac. Din determinarea și dârzenia
figurilor se înțelege prevestirea unei furtuni. Tensiunea de un dramatism evident, rezultă din masa
compactă de țărani sugerată în mod genial prin șirul întunecat al căciulilor, întregul efect fiind obținut ușor
fără artificii sau o literaturizare a motivului. Beneficiind de o cromatică de excepție unde lumina aurie se
distribuie calm într-o atmosferă de toamnă târzie, momentul dramatic este învăluit diafan într-o boare de
tristă meditație. În fapt, Luchian a redat aici o situație tragică a țărănimii exploatate și dă în mod artistic glas
unui strigăt de revoltă ce pare a izbucni din pieptul lor. Ștefan Luchian a mai pictat lucrări similare ca Dijma
în Moldova, Muncitori și „După muncă, spre casă”.[68] În cel din urmă tablou de dimensiuni mici, pictând
figurile muncitorilor, Luchian a subliniat oboseala oamenilor după o zi de muncă grea și a pus în evidență
caracterul sălbatic al exploatării. În opoziție cu relatarea obidirii țăranilor în 1906 - 1907 a realizat
compoziția Cheful unde înfățișează decadența morală a arendașilor.[66]
După muncă, spre casă

A continuat totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 a expus neîntrerupt la diverse expoziții. Deși o
prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu a cunoscut pentru multă vreme succesul. Astfel,
la expoziția din 1905 singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu și pentru a putea plăti
chiria, Luchian a cedat Ateneului lucrarea Vechiul meu atelier (numit în catalog Un colț de atelier).[69] Un
grup restrâns de admiratori și prieteni totuși l-au aclamat, dar condiția materială a continuat să fie dintre
cele mai precare.
„Creația lui Luchian a pătruns cu greu în conștiința publicului. Ani în șir succesul îl ocolește, nefiind apreciat
decât de un cerc restrâns de prieteni. La expoziția din 1903 n-a vândut nimic. La cea din anul următor, de
asemenea, nici măcar chiria sălii n-o poate plăti, din care pricină se vede nevoit să lase în schimb un tablou.
Doar pictorul Grigorescu, singur i-a luat o pânză, cu care prilej bătrânul meșter ar fi spus: Am în sfârșit, un
urmaș !”
—Marin Mihalache: Prefața la Mărturii Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1966, pag.6
Între anii 1905 - 1909, creația artistică a lui Ștefan Luchian a atins apogeul, operele sale fiind expuse în
marea majoritate a expozițiilor din această perioadă.[70]:p.261[71]:pp.90-91 A fost perioada în care Luchian a
realizat cele mai de seamă picturi ale sale, atât în ceea ce privește compozițiile, precum și în ceea ce
privește portretele, florile și peisajele. Suferința cauzată de boală s-a contopit cu cea a oamenilor împilați și
umili, cu iubirea pentru frumusețile României, cu dragostea de om și de natură.[72]
274

Episod... 1907
1907
Sfârșit 1907
Conac incendiat
Pe vremea când locuia în cartierul Filantropia, Luchian a recepționat cu groază știrile care veneau de la
sălbatica represiune a țăranilor din anul 1907. Mărturiile despre cum a înțeles artistul durerea țăranilor
răsculați, stau în câteva lucrări de compoziție intitulate 1907 (acuarelă), 1907 (sanguină) și pastelul Sfârșit
1907, în care sunt figurate convoaiele escortate de țărani zgribuliți care înaintau printre nămeți și
viscol.[66] Prin acest manifest artistic protestatar, Ștefan Luchian se afirmă ca artist-cetățean împreună cu
alți artiști revoluționari din 1848, Gheorghe Tattarescu fiind un exponent în acest sens, și alături
de Alexandru Vlahuță, I. L. Caragiale și alți oameni de cultură ai timpului său. Atitudinea de protest afișată
plenar de către Luchian în toată activitatea artistică a stimulat alți pictori tineri ca Francisc Șirato, Camil
Ressu, Iosif Iser și Tonitza, de a merge pe o cale națională în artă.[66]
275
Casa lui Moș Gheorghe
Împreună cu familia Cocea, Luchian a plecat să picteze la Brebu în vara anului 1908. De aici i-a scris unui
prieten:
„Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu... Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi
aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb cîte un peisăjel. Drumurile
sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum, cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță
cu genunchii la gură. Când mă dau jos nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o
mai fac cu peisajele; e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la
ele: mai ales pe lunca Doftanei, este o minune, nu altceva. Ce folos că drumul până acolo mă zdrobește și dacă
n-ar fi spleandoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aș mai mișca.[73]”
Aici, la Brebu, Luchian a pictat peste douăzeci de peisaje în pastel, multe dintre ele aflându-se pe cele mai
înalte culmi ale genului. În curtea Mănăstirii Brebu, Luchian a avut parte de una dintre cele mai prolifice
perioade ale creației sale artistice.[74]
Fântână din Brebu
Turnul din Brebu
Curtea Mănăstirii Brebu

276

Mănăstirea Brebu
Pomi la Brebu
La capodoperele sale de până atunci: Colț în strada Povernei, Mahalaua Dracului, Sălciile de la Chiajna,
Potecă spre cimitir sau Ghereta din Filantropia, s-au adaugat Fântâna de la Brebu, Turnul din Brebu, Casa
lui Moș Gheorghe, Bucătăria călugărească.Aceste lucrări îl situează pe Ștefan Luchian printre marii pictori
în pastel ai lumii.[74]
Bucătărie călugărească
Legat de pastel, Luchian a spus: „Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu care împrăștie din sălcii în
lumina de amurg, în pastel îl prinzi mai ușor”.[75] Momentul creației sale de la Brebu, poate fi considerat ca
fiind un exponent al pastelului din care se identifică realizarea sintezei dintre lumină și culoare spre care s-a
îndreptat în tot parcursul carierei sale și care se constituie în final ca marea inovație adusă de pictura
sa.[76] În lucrările sale, Luchian a evitat întotdeauna perspectivele panoramice și s-a oprit asupra colțurilor
intime care îndeamnă la poezie prin sugerarea prezenței omului, natura fiind un prilej de comunicare și nu
un refugiu.[76] Într-o epocă de plină dezvoltare industrială, Luchian nu a fost cu preponderență un pictor al
naturii, ci mai degrabă un rapsod al peisajelor citadine. Până la Luchian, în pictura românească universul
urban a fost aproape inexistent[77] și pentru pictorii care l-au urmat, această temă devine importantă și din
ce în ce mai prezentă.[76]
277
Hahamul din Moinești
În luna august 1909, Ștefan Luchian a plecat cu familia Cocea la Moinești, unde a executat o serie de
peisaje în tehnica uleiului: Pe valea Hânganilor, După ploaie, Lunca de la Poduri, Priveliștea Moineștilor și
altele.[78] Tot aici, Luchian a realizat portrete cu adevărat remarcabile cum este Hahamul din Moinești cu o
atitudine gravă și interiorizată sau pastelul Cap de evreu, în care se poate observa expresia plină de voioșie
și bunătate a personajului.[78] Lumina mătăsoasă și aerul curat ca și vibrația deosebită a peisajului local l-au
făcut să declare:
„Tu o să râzi, dar simt că locurile astea mă iubesc. Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici și abia am făcut
vreo cinci-șase pînzișoare. Și ce lucruri frumoase sînt prin partea locului. <Frumos> e un biet cuvînt searbăd și
neînsemnat care nu spune nimic de splendoarea scînteietoare a peisajului din Moinești. Am colindat și eu multe
ținuturi din țara noastră și chiar din alte țări, dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici. [78]”
—Virgil Cioflec: Vorbele unui pictor, Calendarul Minervei 1, (10)
Anemone
În anii care au urmat, boala s-a agravat și de la sfârșitul anului 1909 și până la sfârșitul vieții a fost țintuit în
fotoliu. A fixat însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o
serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală
a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian i-a alăturat, pentru peisaj și pentru
multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată. Fluiditatea
contururilor și delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian
începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el și-a concentrat în această direcție toată energia
creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce „florile” lui
Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate
gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menționăm Anemonele - adevărate capodopere.
278

279

La un moment pictorul dat a început totuși să aibă succes, fenomen pe care Tudor Arghezi l-a atribuit
ascensiunii de moment a politicianului Take Ionescu (Ionescu devenise un reper în ceea ce privește moda
și un subiect de imitație și, a fost printre primii care au cumpărat mai mult de unul dintre tablourile lui
Luchian).[79] Pe măsură însă ce boala a avansat și incapacitatea fizică a artistului a devenit notorie, s-a
răspândit zvonul că Luchian a permis altora să picteze în numele său. Scandalul declanșat a dus la
arestarea lui Luchian sub acuzația de fraudă, dar acesta a fost eliberat în scurt timp.[80] Arghezi a fost
mândru să fie unul dintre puținii săi apărători, în acest caz.[81]
„În această nemaiauzită tragedie, desfășurată ceas cu ceas de 9 ani de zile, de ore și de minute, în mijlocul
nostru, publicul snobismului ajunsese să recunoască mai mult decât în pictura ieșită din zbuciumul mut, un semn
și un destin, compatibile cu favorabile plasamente de fonduri. Nu era încă recentă încrucișarea la o răspântie din
Paris a unui somptuos convoi funebru de mare proprietar comercial, cu moștenitorii în zdrențe ai unui pictor
francez, de la care defunctul cumpărase pe nimic, la un termen de chirie, o compoziție celebră, trecută în
testament cu o valoare de milioane, vândută de moștenitori cu un preț îndoit chiar decât valoarea testamentară?
Lumea începuse să cumpere „Luchieni” și să revândă, câștigând supra-valuta.”
—Tudor Arghezi[82]:pp.239-240
Luchian a murit la 28 iunie 1916 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Către sfârșitul vieții nu a mai putut
ține penelul cu degetele paralizate, astfel că ajunsese să pună pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii.
Din relatările Laurei Cocea, Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu în anul 1915 (după terminarea
expoziției Salonului Oficial), să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară.[83] Tudor Arghezi[84] a relatat
într-un interviu vizita compozitorului George Enescu la patul unde era imobilizat Luchian:
„Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată
în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din
altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog,
sunt George Enescu».”
—Tudor Arghezi[82][85][86]
Astfel s-a sfârșit, consumată de flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața pictorului.
Familia Cocea[modificare | modificare sursă]
280
Lorica
Așa cum menționează Petru Comarnescu în monografia referitoare la Luchian din anul 1956, datele care s-
au transmis posterității despre viața lui Ștefan Luchian de dinainte de anul 1900, sunt destul de lapidare și
pline de inexactități.[42] Principalii monografi ai artistului printre care se numără și Virgil Cioflec, Petru
Comarnescu și Vasile Drăguț, au scris doar despre relația dintre pictor și familia Cocea în perioada 1900 -
1916. Familia Cocea a fost compusă din soția Paulina Cocea născută Economu (numită și Polina Cocea), o
verișoară primară cu Luchian, soțul Ernest Cocea și trei copii ai acestora dintre care s-a remarcat cu
notorietate nepoata Laura Cocea, alintată Lorica. Un loc particular în viața lui Luchian l-a purtat Traian
Cornescu, soțul Laurei Cocea.[87] Ultimii doi ani din viața sa, Luchian i-a petrecut în intimitatea acestuia din
urmă, care a făcut din atelierul pictorului un refugiu și o academie în adevăratul sens al cuvântului.[88]
La externarea din clinica lui Gheorghe Marinescu a Spitalului Pantelimon din anul 1901, Ștefan Luchian a
fost preluat de familia lui Ernest Cocea, împovărată de neajunsuri, dar care până la stingerea lui din viață l-
a îngrijit „ca pe un frate, ca pe un copil, blânzi cu durerile lui, blânzi cu firea lui complicată și
dificilă”.[88] Ștefan Luchian s-a mutat cu locuința pe acolo pe unde pașii familiei Cocea se duceau. Au stat în
chirie în strada Povernei nr.8, azi nr. 6-8, în perioada 1904 - 1906; în Grozăvești la bariera Filantropiei, azi 1
Mai nr. 14; în strada Primăverii nr.29, azi strada Mendeleev unde și-a petrecut ultimele clipe din viața. În
toate peregrinările sale, Luchian a fost deasemeni însoțit de către familia Cocea, la Brebu, la Bărăgan și
la Moinești. [89]
Lica
281

Laura Cocea
Lorica cu crizanteme
Fetița cu portocala
Cap de copil
Familia Cocea a fost portretizată adeseori de către Luchian, mărturii în acest sens stând portretele Laurei
Cocea în Lorica, Laura Cocea, Lorica cu crizanteme, Lăutul unde este pictată Paulina Cocea și un copil al
acesteia, Cap de copil[90] unde este portretizat unul din copiii Cocea. Ștefan Luchian apare și el în
tabloul Verii unde alături de el este Paulina și Ernest Cocea. Cei trei copii ai familiei Cocea apar în
tabloul Frații. De menționat este că pe lângă familia Cocea se mai atașase o fetiță alintată Lica, care a făcut
obiectul mai multor portrete din care se remarcă în mod deosebit, Fetița cu portocala și Lica.[91]
282
Anemone (1908)
Apărută în centrul realităților românești, impregnată de spiritul poporului și mai ales de frumusețile naturii
țării sale, pictura lui Ștefan Luchian, prin bogăția conținutului și emoționanta sa autenticitate, ne este oferită
cu o mare generozitate și expresivitate a limbajului artistic. Preferința pictorului pentru simplitatea formelor
limpezite de accesorii, pentru cromatica strălucitoare și curată, demonstrează că Luchian a reușit să-și
însușească cele mai rodnice învățăminte din arta populară românească.[92] Cu același spirit de sinteză, cu
aceeași reflecție solară a culorilor, cu dragoste de om și natură, pictura lui Luchian exteriorizează
optimismul și robustețea poporului al cărui tâlcuitor a fost.[92]
„Când privești opera lui Lukian ai perfect aceeași senzație ca înaintea operei lui Grigorescu, Simți că ești în fața
unui artist care nu te minte cu idei împrumutate, cu culori întâlnite și la alții și mai cu seamă cu subiecte pentru
care vezi bine că nu i-a tresărit o clipă firea. E numai natura în simplicitatea și măreția ei, pe care o prinde un
artist ce o înțelege și mai cu seamă o iubește.[93]:p.37”
Interpretând drama omului muncitor în compoziții ca După muncă, spre casă, în portrete ca Safta
Florăreasa, Meșter lăcătuș, Moș Nicolae Cobzarul, Cărbunarul sau în peisaje ca La marginea orașului, La
bariera Filantropiei, Mahalaua Dracului, Ștefan Luchian a reușit să se ridice până la capacitatea de
înțelegere a revoltelor mocnite, reușind să prevestească marile răscoale ale țăranilor din anul 1907.
Elocventă în acest sens fiind lucrarea La împărțitul porumbului.[94]
Iubită și apreciată, opera pictorului Ștefan Luchian este prețioasă nu numai prin nivelul artistic la care s-a
ridicat.[92] Ea a reprezentat și un imbold pentru urmașii săi și a contribuit la înflorirea picturii românești pe
calea realismului critic. Opera lui Luchian a pătruns în inima și în conștiința poporului în fața căruia și-a
închinat întreaga ocupație creatoare. Alături de Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian a
rămas ca unul dintre cei mai mari maeștrii ai picturii moderne din țara noastră, opera sa ocupând un loc de
cinste în cadrul patrimoniului național și universal.[92]
Portrete[modificare | modificare sursă]
Moș Nicolae Cobzarul

283
Prin simplul fapt că Ștefan Luchian a copilărit în mijlocul oamenilor nevoiași din mahalaua Popa Soare, el a
găsit în această lume umilă în mijlocul căreia a viețuit un sprijin la necaz. Tot alături de aceasta și-a trăit
nădejdile în locuința modestă din strada Povernei și mai apoi în întunecoasa casă din
Filantropia.[68] Portretele pe care artistul le-a realizat de-a lungul carierei sale plastice au înfățișat florărese,
lucrători, cerșetori și lăutari, oameni sărmani dar plini de demnitate și omenie, exemplu stând în acest
sens Safta florăreasa pe care a pictat-o de trei ori. Safta Florăreasa executată în acuarelă în anul 1901 are
proporții mai impozante ca uleiul din 1895, expresia fiind mai vagă, de dor, însă figura este mai concretă,
mai lucrată și nu beneficiază de aspectul decorativ al uleiului, specific picturii murale.[95] Luchian nu a pictat
niciodată portretul vreunei personalități a timpului său; mai mult decât atât a și refuzat indignat propunerea
unui ministru de a realiza portretele familiei regale.[68]
La o analiză mai aprofundată, arta portretului lui Luchian se arată aparent simplă, dar ca mod de exprimare
deosebit de diversă și bogată ca înțelesuri lăuntrice. Confruntat cu propria sa dramă, a ajuns să cunoască
aproape organic atât nefericirea celor umili cât și tristețea fiecăruia. Suferințele celor din jurul său filtrate
printr-o mare sensibilitate artistică, s-au transformat fără căutări sterile și fără artificii, în pictură. Din
conștientizarea acestor resurse interioare decurge și simplitatea și vibrația lirică a portretelor sale, care prin
discreție și demnitate sugerează posterității o întreagă biografie.[96] De aici se observă varietatea, lipsa
rețetelor, deoarece Luchian nu a tins niciodată spre originalitate, scheme sau formule, ci a preferat o
exprimare exactă a conținutului. Dacă structura desenului este impusă uneori de arhitectura imaginii, ca în
lucrarea Tip de țărancă, în autoportretul Un zugrav, desenul este implicit inclus în textura cromatică. În Moș
Nicolae Cobzarul, portretul ia formă prin valorile spațiale rezultate nu din degradările de ton, ci din
contrastele de culoare și din însăși densitatea materiei picturale.[97]
Meșter lăcătuș
Cerșetor
284
Cap de bătrân
Muncitoare
Cobzarul
Cărbunarul
Ștefan Luchian a fost primul pictor care a adus în prim-plan la începutul secolului al XX-lea figurile de
lucrători, o dată cu mișcările muncitorești care se aflau într-o perioadă de plin avânt în România.[98]
Ținând cont de perspectiva pe care Luchian a avut-o privitor la propriile suferințe și încercări,
autoportretul Un zugrav pe care l-a pictat în anul 1906 reprezintă un emoționant document de viață.
Comparându-l cu Autoportretul pictat în anul 1891 ce degajă o energie scânteietoare a tinereții sau chiar
cu Autoportretul făcut în anul 1900, unde s-a înfățișat plin de robustețe fizică, Un zugrav se remarcă prin
dramatismul expresiei măcinate de boală precum și prin determinarea ce transpare din privire și atitudine,
de continuare și desăvârșire a operei artistice pentru care era convins că s-a născut.[64] Lucrarea oglindește
nu numai propria-i suferință, ci și condiția grea a artistului în societatea burgheză, tabloul reușind să
exprime un tragism necunoscut până atunci în portretistica românească. Autoportretul realizat în anul 1908,
care astăzi se află la Muzeul de Artă din Cluj sau cel din 1910, care se află la Muzeul K. H. Zambaccian,
redau alte momente din viața sa zbuciumată, încercări pe care le-a depășit prin încrederea pe care a avut-o
în artă.[64]
1907
285
1910
Ștefan Luchian a făcut douăsprezece autoportrete cunoscute astăzi. În puține din aceste autoportrete s-a
reprezentat în momente liniștite și în niciunul dintre ele nu folosește imaginea propriei persoane doar pentru
studierea formei și a luminii. El a studiat și a scormonit psihologia neoprindu-se la fizionomie și la felul cum
arată.[99][100]
Compoziții[modificare | modificare sursă]
Cheful (1906 - 1908)

Ștefan Luchian a realizat în iarna anului 1906 - 1907 tabloul de compoziție intitulat Cheful, care înfățișează
petrecerea unor arendași.[101] Subliniază cu această ocazie descompunerea morală și decadența lăuntrică
în care aceștia trăiau având venituri rezultate din exploatarea țăranilor. Satira socială ce reiese din această
lucrare nu a scăpat neobservată de către contemporanii săi. Chiar unii critici de artă care făceau parte din
burghezie, cum a fost Virgil Cioflec, au remarcat protestul social cuprins în pictura de excepție afișată de
Luchian la expoziția personală de la Ateneu din data de 1 decembrie 1907.[101] Virgil Cioflec spunea:[101]
„«Cheful» e o pagină istorică, aceasta nu numai pentru că fixează un moment din moravurile noastre, dar, mai
ales, că ne arată pe artist, o dată mai mult preocupat de mersul evenimentelor sociale de la noi... Odinioară
ceata aceea disperată de hămesiți, care pornesc în gloată desculți, cu copii în brațe, să ceară de la stăpânire
mămăligă - din pânza «La împărțitul porumbului» apoi o altă dată din viața țăranului moldovean, tragică, «Dijmă
în Moldova» și în sfârșit «Cheful» cu arendașul acela sleit de putere, din primul plan, pe care o mână tânără
încearcă să-l mângâie.[102]”
—Virgil Cioflec: Mișcarea artistică, Revista „Viața literară și artistică”, București, 6 ianuarie 1908
Două fete
Scurteica verde
286

Reuniune literară
Sindrofie
Compoziția în ulei Cheful, redă trei damicele, cum le spunea Luchian, și trei bărbați, care au încins o
petrecere. În ultimul plan se pot observa doi lăutari din care unul este Moș Nicolae Cobzarul. Cu acest
tablou a participat Luchian la expoziția de la Ateneu din data de 1 ianuarie 1907, deschisă împreună
cu Kimon Loghi și Oscar Spaethe.[103]
Lăutul
În anul 1912, Ștefan Luchian pictează într-un suprem efort tabloul Lăutul. Prin această compoziție
înnobilează măruntul fapt cotidian și grija mamei care spală copilul cu grijă, ajunge să fie un simbol al
dragostei față de om.[78] Ambianța este modestă, figura mamei obosită. Luchian evocă astfel, mediul
oamenilor obișnuiți și simpli, ale căror năzuințe și sentimente i-au fost elemente călăuzitoare în întreaga sa
creație.[78] Unduirile catifelate, cromatica caldă, desenul generos aduc valențe noi. Imaginea prin
dimensiunile ei emană o gravitate monumentală, subliniată de o lumină molcomă care străbate textura
picturii.[104] Lăutul este considerată a fi una dintre ultimele compoziții de dimensiuni mari realizate de către
Luchian. Ea nu este lucrată cu evidențierea amănuntelor realiste, ci în mare parte decorativ prin modul de a
da expresie figurilor, trecându-le în compoziție schematic, nerealist și fără o adâncire a sentimentului.[105]
Acest tablou realizat de Luchian în ultimii săi ani de creație, inaugurează o direcție nemaiîntâlnită în pictura
românească, și anume linia compozițiilor decorative care vor inunda efectiv deceniile următoare în
287
artă.[78] Desigur că, nuanțe alb-sclipitoare și fraged-verzui cu atitudine decorativă ca cele din
compoziția Lăutul pot inspira mulți pictori, dar fără înțelegerea menirii în dispunerea lor picturală, de
conținut, nu fac decât trădează esența artei însăși.[106]
„...Lăutul, ultima capodoperă creată de Luchian, însemnă o culme a decorativității realiste către care a năzuit
pictorul. Lăutul, deși are aparența unei picturi de gen - o mamă care-și spală plodul - este o compoziție
monumental-decorativă, care preamărește dragostea maternă. Printr-un subiect intim și cotidian, Luchian a
izbutit să monumentalizeze un fapt de viață... Lăutul are unele înrudiri cu decorativitatea lui Gauguin, dar aici
totul este pus parcă pe un sentiment mai concret, pe intensitatea lirică mai palpabilă. [107]”
—Petru Comarnescu: Revista Arta plastică, nr. 4, 1957
În anul 2015, compoziția facea parte din exponatele Muzeului Zambaccian din București. De menționat este
faptul că personajele din tabloul Lăutul sunt Paulina Cocea și copilul său.
Poet epic al durerilor celor săraci, Luchian a fost un rapsod al modului lor de viață, peisajele lui urbane sunt
în totalitatea lor colțuri sărace de periferie. Peisajele Mahalaua Dracului, Case bătrânești, Ghereta din
Filantropia, La marginea satului, Puț în mahala,, obținute prin mijloace artistice superioare în acuarelă sau
pastel, evocă viața de mizerie a sărăcimii din Bucureștiul de odinioară. Atitudinea protestatară reiese și din
simplitatea cu care au fost pictate.[108]
Mahalaua Dracului
La marginea satului
288

Ghereta din Filantropia
Case bătrânești
Peisajele realizate la Brebu se impun prin unduirea luminii ce înfășoară formele, toate lucrările de aici fiind
lucrate în pastel.[108] Pastelurile de la Brebu au fost reluate mai târziu și în tehnica uleiului. Ele sunt rodul
unei sinteze care se bazează pe observația îndelungată a momentelor zilei, din care rezultă indisolubil
soluția potrivită intențiilor de comunicare ale pictorului.[76]
Claie de fân la Brebu
Crâng la Brebu
289

Sălcii la Brebu
Drum de țară la Brebu
Casă la Brebu
Peisajele făcute la Moinești sau în satele învecinate, Hângani și Poduri, au o limpezime unică, în tematica
abordată regăsindu-se o moară, o priveliște panoramică de case risipite printre dealuri, un șir de copaci sau
câteva clăi de fân din capul satului.[108] La Moinești, Luchian a lucrat majoritar în tehnica uleiului, fapt ce dă
picturii o cromatică strălucitoare cu scânteieri și transparențe de smalț. Imaginile sunt caracterizate de un
suport solid, dincolo de tumultul rezultat din afișarea plenară a culorii, unde linia conferă ordine în
compunerea formelor definite cu grijă. Peste toate acestea, efectele de lumină aduc un suflu exuberant, plin
de pasiune.[108]
Pe valea Hânganilor
290

Lunca de la Poduri
După ploaie
Priveliște din Moinești
Peisaj la nămiezi
291
Pe valea Hânganilor, Lunca de la Poduri, După ploaie, Priveliștea Moineștilor și alte peisaje din jurul
Moineștiului, relevă suplimentar originalitatea și noutatea artistică adusă de Luchian. Spre deosebire de
curentul pictorilor impresioniști care erau subordonați elementelor vremelnice, a senzațiilor efemere, opera
artistică a lui Luchian se fundamentează, ca suport, pe cadrul sufletesc receptor al emoțiilor trainice, deci,
de durată.[78]
În peisajele lui Luchian se observă că prin utilizarea minimală de mijloace cum ar fi atmosfera, obiectele,
anotimpul, totul nu este doar sugerat, ci foarte precis indicat. Nici un artist român până la Luchian,
nici Andreescu și nici Grigorescu, nu a evocat cu mijloace simple, cu aceeași tărie, frunzișul mișcător al
copacilor.[109]
Flori[modificare | modificare sursă]
Imortele
Începând cu expoziția Tinerimii artistice din anul 1908, unde a participat cu mai multe tablouri cu flori
(Garoafe, Trandafiri și Anemone), creația artistică a lui Ștefan Luchian a fost marcată progresiv, ca și boala
care avansa, de prezența tematicii florilor. Le iubea coloritul și gingășia pură, le așeza în oale de pământ:
„fiindcă sînt de la noi, le stă frumos într-o oală făcută tot la noi”,[110] compoziția o executa cu mare grijă
reușind prin aranjamentul lor să creeze adevărate poeme cromatice.[111] Organizarea florilor urmează un
tipic obișnuit - vasul cu flori rostuite simplu, dar cu o grijă studiată la care folosește lărgirea bazei
compoziționale prin risipirea câtorva flori pe masă pentru echilibrarea rapelurilor cromatice. Chiar dacă
organizarea florilor este aceeași în majoritatea lucrărilor sale, cromatica abordată fiecăreia din ele duce la o
nesfârșită varietate. Se observă că linia constructivă este concepută în curbe largi sau ascendentă, linie
care aduce un ritm lăuntric într-o compoziție în care dialogurile cromatice sunt când grave, când
scânteietoare, când vesele sau melancolice și care urmează de fapt starea sufletească a artistului.[111]
Anemone
292

Dimitrițe
Albăstrele
Bujori și maci
293
Bujori
Garoafe
„... tablourile cu flori... fac din Luchian un colorist inspirat. Înveșnicite de mâna lui, aceste flori sunt realizate doar
din câteva trăsături de penel, dar cu multă precizie, cu cât tulburător lirism ! Prin prospețimea și suculența lor,
mai păstrând roua răcăroasă a dimineții, petalele cărnoase ne sugerează mai mult decât o realitate vegetală.
Poeme de lumină și culoare, de o rafinată gingășie, într-un fel, ele încetează de a mai fi flori, devenind stări
sufletești, sentimente, o mărturie plastică revelatoare, care le învăluie într-o undă de nostalgie, în nu știu ce suflu
de spiritualitate. Căci Luchian a știut și a izbutit să imprime motivului starea sa sufletească... fapt pentru care
este socotit adesea, nu fără temei, unul dintre cei mai însemnați pictori de flori, nu numai din arta noastră, ci în
genere.”
—Marin Mihalache: Mărturii - Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1966, pag. 8
Garoafe
294

Maci
Văzdoage
Maci
Anemonele (1908), Dumitrițele (1910), Trandafirii (1910) și alte lucrări cu flori realizate în preajma sfârșitului
vieții sale, impresionează prin măreția execuției și deopotrivă prin conținutul emoțional. Fără a le considera
simple pretexte cromatice, florile au fost mijloc de comunicare a clipelor de suferință sau a momentelor de
biruință. Cu strălucire de smalț, vibrând de viață, incandescente, florile lui Ștefan Luchian pot fi considerate:
pagini dintr-un jurnal intim desenat cu penelul.[112]
Pictura lui Luchian versus piața de artă[modificare | modificare sursă]
Deși atunci când expertizele sunt pertinente picturile lui Luchian ajung la recorduri de preț (cum a fost atins
în anul 2013, când tabloul lui Luchian „Două fete“ a fost adjudecat la o licitație pentru suma de 300.000 de
euro[113]), piața de artă din România nu reacționează în mod deosebit atunci când apare la vânzare o operă
de-a pictorului.[114] Unul dintre motive este faptul că acesta rămâne unul dintre cei mai falsificați artiști
romani după Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu,[114] ocupând al III-lea loc în acest clasament nedorit.[115]
295
Ștefan Luchian - bust realizat de Oscar Späthe
↑ Sus: un tablou fals[116]
↓ Jos: Originalul[116] după care ar fi fost creat falsul

Există câteva motive pentru care acest aspect este favorizat. Astfel, în ultimii ani ai vieții Luchian a semnat
unele pânze albe sau picturi prelucrate de alții, iar pe fondul deficitului motor progresiv instalat, cei din jurul
lui (cum a fost Traian Cornescu - devenit colaborator sub directa supraveghere a artistului[115]) l-au ajutat la
pregătirea tablourilor într-un context în care el a intervenit doar cu tușele finale, pentru a le personaliza. Mai
mult, în prima parte a anilor '50 ai secolului XX, autoritățile au comandat copii după picturile unor artiști de
notorietate (precum Grigorescu, Luchian și Bancilă), pentru a fi trimise muzeelor din România si instituțiilor
publice. Cele mai bune reproduceri ale acestora au fost realizate de Ion Panteli-Stanciu. Nu este cunoscut
în prezent traseul acestora și nu există garanția că unele dintre acestea ele nu au circulat pe piața
liberă.[114] Apropiați ai artistului (pictorul Traian Cornescu, Laura Cocea, I.N. Muntenescu) și chiar persoane
celebre (Camil Ressu, Ion Panteli-Stanciu, Dan Ialomițeanu) au avut legătură cu scandaluri legate de falsuri
ale picturilor lui Luchian.[114]
În ianuarie 1928, caricaturistul Nicolae Petrescu-Găină a publicat în revista Rampa câteva articole în care a
dezbătut veridicitatea unui tablou semnat Lukian la Ateneul Român, intitulat Nud de femeie.[117] Petrescu a
susținut opinia că acel tablou[F] era în realitate un studiu executat de Alexandru Mihăilescu în anii de
școală.[118] În cele din urmă ipoteza lui Petrescu a fost adevărată și falsul demascat.[117]
Arta modernă românească din secolele XIX – XX reprezentată de artiști în perioada de maturitate creativă,
segment în care Ștefan Luchian se încadrează, se află printre primele opțiuni ale investitorilor sau ale
296
colecționarilor din România. Florile lui Luchian sunt cele mai admirate naturi statice de pe piața locală de
artă,[119] astfel că în anul 2014 s-a consemnat vânzarea unei alte opere semnate de Luchian („Anemone în
ulcică”), la prețul de 110.000 de euro.[120] Există însă o discrepanță notabilă între cotațiile autohtone și
cotele modeste stabilite pe piața de artă din Vest, datorată în mare parte faptului că lucrările au rămas
necunoscute și nepromovate și, nefiind expuse în muzee sau galerii din străinătate, nu și-au putut găsi un
public interesat.[119]
Este de menționat că în 1989 în timpul evenimentelor din decembrie din București, 2 dintre tablourile
pictorului aflate la Muzeul Național de Artă al României (Safta Florăreasa și Moș Nicolae Cobzarul[121]), au
fost atinse de gloanțe.[122]
Grafică[modificare | modificare sursă]
Autoportret cu țigară
Ștefan Luchian a fost considerat de către critica de artă ca un continuator al lui Nicolae Grigorescu.[123] Prin
comparație, artistul s-a individualizat față de mentorul său printr-un realism al tratării tematicii sociale și
printr-o cromatică plină de strălucire, precum și prin modernitatea rezultată din experimentarea tehnicilor
grafice de care a dat dovadă.[123] El și-a echilibrat lucrările din punct de vedere cromatic și prin exactitatea
cu care și-a definit precizia planurilor compoziționale, a ajuns la o foarte modernă simplificare a
formelor.[123] Această realitate izvorâtă din analiza pe care criticii de artă au relevat-o, Luchian a fost
apreciat la superlativ încă de la prima expoziție retrospectivă ce i-a fost organizată în anul 1939.[123][124]
Surprinzătoare rămâne capacitatea cu care Ștefan Luchian, de-a lungul întregii sale cariere artistice, a
trecut de la o tehnică la alta, a schimbat suportul stratului pictural și a plasat astfel, experimentul grafic în
prim-planul modernității românești.[125] Experimentele tehnice și cromatice, curajul demersului artistic, l-au
plasat pe cea mai înaltă treaptă a artei moderne.[125] Părerea criticii de artă este că, în domeniul impunerii
graficii ca artă majoră, Ștefan Luchian a fost un deschizător de drumuri.[125]
Hârtia Gillot, suport pentru desenul în tuș și creion de plumb [modificare | modificare
sursă]
Așa cum a menționat Elena Olariu în catalogul expoziției comemorative din anul 2018 de la Muzeul
Național de Artă al României, Ștefan Luchian și-a început experimentările grafice pe hârtia de tip Gillot, a
cărei denumire vine de la Firmin Gillot și Charles Gillot - fiul, care au inventat după anul 1852 un procedeu
tehnic de reproducere al imaginilor prin fotogravură pe o placă de zinc.[123]
Luchian a folosit un tip de hârtie Gillot preparată în prealabil cu un strat de cretă de grosimi și densități
diferite. Peste aceasta picta în tuș sau desena cu peniță sau creion.[123] În acest fel, artistul avea
posibilitatea de a evidenția prin zgâriere profunzimea suportului de hârtie pentru liniile subțiri sau făcea
incizii cu o dăltiță, folosită adesea la gravură, pentru suprafețe mai ample.[123] Hârtia tip Gillot avea astfel,
diferite tonuri imprimate în mod mecanic.[123] Artistul a folosit cel mai adesea tonurile de gri închis, pentru
desenele în creion grafit sau peniță, și gri deschis pentru lucrările de desen în care
utiliza laviurile.[123] Grăitoare în acest sens sunt lucrările Păstorița cu oi (cca. 1900) - cu tehnica completă:
297
tuș, creion de plumb și zgârieturi cu acul pe hârtie Gillot; Cireadă de vite - creion de plumb și zgârieturi pe
hârtie Gillot; La Lucru și Bătrân săpând - creion de plumb, zgârieturi cu acul și răzuiri cu dăltița.[123]
 Desene în creion de plumb și zgârieturi cu acul și dăltița


Autoportret
La lucru
detaliu
298

Cireada de vite
Bătrân săpând
Bătrân cu desagi
Luchian a folosit creionul de plumb deoarece urmele aplicate pe suport se puteau șterge ușor și astfel, el
putea concepe prin mici corecturi succesive, execuții de un mare rafinament artistic.[126] Neajunsul
preparației de cretă aplicată pe hârtia Gillot era fragilitatea suportului, fapt care a dus la unele lucrări la o
degradare parțială a lor ce a determinat îndepărtarea lor vizuală de forma inițială.[126] Lucrările în care a
folosit această tehnică, precum și desenele în cărbune, duc la ideea influenței pe care perioada timpurie din
creația lui Van Gogh a avut-o asupra sa.[126]
Tuș, laviu și zgârieturi[modificare | modificare sursă]
Lucrări în tuș, laviu și zgârieturi
299
Peisaj cu copaci
Arbori pe colină
Colț de pădure
Luchian a extins procedeul de zgâriere pe hârtia Gillot și pentru alte tipuri de suporturi. Astfel, în
lucrarea Colț de pădure a folosit laviul și conté și le-a combinat cu zgârieturi făcute cu acul pe un carton
simplu de culoare galbenă.[126] În Arbori pe colină a folosit cărbune și conté, făcând zgârieturi pe un carton
ocru-gălbui.[126][127]
Artistul a realizat o serie de experimente monocrome, unde a folosit tușul pe un suport de hârtie striată
texturată fin, părând a fi o pânză, așa cum este lucrarea intitulată Peisaj cu copaci.[126] A făcut mai întâi un
desen, după care l-a potențat aplicând cu penița un tuș sepia și mai apoi cu tuș mai diluat - laviu, aplicat cu
pensula.[126] Pentru a obține efecte de lumină sau de vibrare a lucrării, a realizat conturile albe zgâriind cu
acul hârtia. Liniile rezultate sunt foarte fine, armonizate ideal cu compoziția, ele fiind imperceptibile pentru
cineva neavizat.[128]
Art Nouveau în creion grafit, acuarelă și pastel[modificare | modificare sursă]
Ștefan Luchian a preluat rapid direcțiile novatoare și decorative ale Art Nouveau-ului pentru o perioadă
scurtă de timp. Momentul s-a sincronizat cu înființarea Societății Ileana din anul 1897, al cărei membru
fondator a fost, societate care a organizat o expoziție (1898) la Hotelul Union intitulată Expoziția Artiștilor
Independenți și a editat o revistă – Revista Ileana.[128] Artistul a desenat coperta revistei în care a portretizat
300
o tânără fată ce a devenit o imagine iconică, specific românească pentru Art-Nouveau-ul din România.[128] A
conturat cu linii unduitoare fizionomia feței simetrice pe care le-a alternat progresiv, sporind intensitatea
efectelor de lumină.[128] În acest mod, pictorul a transpus prin spiritul său boem, armonia trăsăturilor tinerei
caracterizate de senzualitate, prospețime și îndrăzneală.[128] După cum se știe, Revista Ileana și-a tras
originalitatea din revista germană Die Jugend apărută la München în anul 1896. Luchian a revenit foarte
repede la tematica peisajului, acest tip de portretistică fiind unul episodic.[128]
Ophelia - de John Everett Millais (1851)
Ofelia (1) - de Luchian
301
... (2)
... (3)
Apaținând stilului, este Portretul de bărbat cu un fundal de o catifelarea accentuată, care a dat operei o
valoare decorativă remarcabilă.[129] Artistul a conceput și o decorație murală pentru frontonul Palatului
Funcționarilor Publici de pe Calea Victoriei.[129] Această clădire a fost distrusă cu ocazia bombardamentelor
la care a fost supus Bucureștiul în anul 1944.[129] Istoricul de artă Theodor Enescu a apreciat că figurile
feminine pe care le-a realizat Luchian, au o incidență în pictura prerafaelită ce a fost folosită în Art Nouveau
și simbolism.[130] Astfel, o influență asupra pictorului român a avut-o celebra pictură a lui John Everett
Millais intitulată Ofelia și perceptele simbolismului ce pot fi identificate în câteva portrete ale unor tinere
culcate. [129]
Femeie între flori - de Georges de Feure (1900)
Studiu pentru Anotimpurile
302

Primăvara - de Luchian
Studiu de panou decorativ pentru Palatul Funcționarilor Publici
Portret de barbat - de Luchian
Tânără - desen pentru coperta Revistei Ileana

Prin scurtul episod de natură stilistică Die Jugend din acești ani ai secesiunii din România, Ștefan Luchian a
rămas pentru posteritatea artei plastice autohtone, ca primul pictor care și-a reînnoit limbajul conectându-l
la cel mai nou curent artistic din acele vremuri – Jugenstil.[129] A făcut în perioada 1900 - 1903 câteva lucrări
monumentale ca alegoriile Primăvara, Vara și Toamna, pe care le-a desenat și pregătit în prealabil în stilul
303
Art Nouveau.[129] Acuarela Vara se găsește astăzi la Cabinetul de Desene și Gravuri de la Muzeul Național
de Artă al României, ea fiind inspirată după o lucrare realizată de Georges de Feure.[129] Panoul are
dimensiuni foarte mari și decorația se susține cu motive vegetale luxuriante care constituie fundalul.
Cromatica s-a limitat la tonuri de griuri colorate și un ocru delicat.[129]
Luchian a mai realizat la comanda lui Victor Antonescu seria decorativă
intitulată Anotimpurile.[131] Antonescu a dorit să beneficieze de lucrări inspirate după Georges de Feure,
care circulau de altfel, în toată Europa.[129]
Acuarelă pe hârtie și pânză[modificare | modificare sursă]
Autoportret în grădină
Folosind acuarela, Ștefan Luchian a conferit lucrărilor sale o valoare neîntâlnită în arta românească.[132] O
lucrare ce îl definește este Safta florăreasa. [132] Pentru realizarea ei, artistul a folosit creion și acuarelă pe
carton. Totul a fost făcut în tonuri calde și bine vibrate. [132] Cu toate că a creat și o variantă în ulei de
aceleași dimensiuni (0,965 x 0,647 m), acuarela s-a dovedit că a păstrat mai mult decât pictura o
prospețime a unei creații spontane. [132] Animată de un pitoresc inedit, exprimând un alt fel de frumusețe
feminină decât cel uzitat în acea epocă, având o distincție rezervată, tabloul este considerat de critica de
artă din România, ca fiind lucrarea cu care artistul s-a desprins de începuturile sale din domeniul
picturii. [132] Toate variantele făcute de Luchian în această tematică, se încadrează cu brio în portretele de
florărese și țigănci devenite clasice în picture românească, cum sunt: Țiganca de la Ghergani a lui Nicolae
Grigorescu (1872), Țiganca lui Theodor Aman (1884) și Țigancă cu lulea a lui Octav
Băncilă (1918). [132] Acuarela pictorului român a evoluat în decursul timpului către o picturalitate accentuată
precum Țărani, Birt fără mușterii, Puțul din strada Culcerului, Autoportretul din grădină sau Ghereta din
Filantropia. [132] Toate lucrările enumerate au fost considerate de critica de artă, ca fiind unele dintre cele
mai mari realizări în acuarelă din România. Începând din anul 1900, pictura sa s-a caracterizat printr-o
accentuare a strălucirii cromatice și un plus major la redarea efectelor de lumină. [132]
Cum hârtia sau cartonul nu l-a mulțumit totdeauna, Luchian a căutat și alte suporturi pentru acuarelă sau
pastel.[133] Astfel, el a aplicat acuarelă pe pânză și a făcut pentru prima oară două portrete de femei. Primul
a fost inspirat din lucrarea Primăvara a lui Edouard Manet, care a folosit-o ca model pe actrița Jeanne
Demarsy.[133] Asemănarea a fost indicată de Theodor Enescu.[134] Manet a făcut tabloul Primăvara în anul
1881, pictura afișând un decorativism novator și o îndrăzneală curajoasă privind asocierea acestuia cu un
portret.[133] Luchian a folosit ca suport o pânză cu textură fină, a desenat în creion și a aplicat acuarela
alternând consistența diluată cu cea mai densă, obținând astfel efecte de transparență delicate. [133]
304

Safta florăreasa
(Luchian)
Țiganca de la Ghergani
(Grigorescu)
Țiganca
(Theodor Aman)
305

Țigancă cu lulea
(Octav Băncilă)
Primăvara
(Edouard Manet)
Portret de femeie (1)

(Luchian)
306

Portret de femeie (2)

(Luchian)
La al doilea portret de femeie a aplicat acuarela pe o pânză cu o textură mai rugoasă. [133] În aceeași
tehnică a conceput și alte picturi ca Lunca Ialomiței, Nud în peisaj, Lunca Doftanei și Peisaj de la
Moinești,[135] ultimele două având și variante în ulei. [133]
Cărbune și zgârieturi cu acul pe hârtie[modificare | modificare sursă]
Experimentările grafice pe care artistul român le-a făcut sunt vizibile și într-una dintre lucrările ce s-au
constituit ca fiind ultimele din tematica de gen din creația sa – Scriitorul Beldiceanu cu familia și poetul Șt.
O. Iosif. Lectura – (1).[136] A făcut pentru aceasta mai multe variante în acuarelă, cărbune și ulei. [136] Astfel,
scena de interior a fost mai întâi desenată monocrom cu cărbunele, apoi conturul și hașurile cu acul, ele
fiind valorizate cu cărbune sau pur și simplu a lăsat să se vadă culoarea hârtiei neacoperite cu nimic. [136] În
preajma anului 1908 a realizat o variantă colorată (2) pe care a pictat-o folosind o densitate pronunțată de
pastă. [136] Accentele de culoare strălucesc pe o dominantă de brun-roșcat, prin care transpare și albul
hârtiei. Această compoziție este o acuarelă a perioadei de maturitate artistică ce este contemporană cu
mult mai cunoscuta Gheretă la Filantropia. [136]
Autoportret
307

Autoportret
Scriitorul Beldiceanu cu familia și poetul Șt. O. Iosif – (1)
Scriitorul Beldiceanu cu familia și poetul Șt. O. Iosif – (2)
308

Peisaj de luncă
Cărbunele și zgârieturile cu acul pe carton galben, sunt prezente și în peisajul intitulat Peisaj de
luncă. [136] După cum se știe, Luchian a preferat să folosească tușul pentru lucrările monocrome, dar a
folosit și estompa asociată câteodată cu cărbunele și acul. În peisajul aminitit, pictorul a utilizat estompa cu
care a conceput în partea inferioară a tabloului diferite intensități de negru. [136] Folosind aceeași tehnică cu
cărbune, estompă, conté și zgârieturi cu acul pe un support de carton galben, Luchian a creat o compoziție
cu o dinamică specială în linii curbe. [136] Pentru a obține efecte mai puternice, a folosit acul cu mai multă
fortă și conturul liniilor pe care le-a zgâriat a fost umplut cu cărbune devenind mai intens, realizând astfel o
serie de linii întunecate. [136] Pentru a obține valorații pentru zona frunzișului a folosit estompa pe vegetație,
precum și pe umbrele acesteia. La final a aplicat linii pure de cărbune mai consistente. [136]
Târgul Moinești
Margine de pădure
309

Peisaj
Case de țară
Pastel pe hârtie și pânză[modificare | modificare sursă]
De la apă – pastel/carton
310
Așa cum rezultă din întreaga creație a lui Ștefan Luchian, acesta a folosit creioanele de pastel în mai toate
etapele sale artistice.[136] Se poate vedea acest lucru începând cu compoziția din tinerețe intitulată De la
apă, până la peisajele pe care le-a realizat la Brebu sau naturile statice cu flori pe care le-a făcut în
perioada de după anul 1908.[136] Pictorul român a fost atașat de tehnica pastelului atât pentru suplețea,
spontenaitatea și delicatețea ei, cât și pentru ușurința de care a dat dovadă artistul în sintetizarea
formelor.[136] Chiar el a declarat că:
„... Pastelul e mai cald, mai suplu... liniile astea care se pierd, nu le ai în ulei... Și trebuie să fii sigur:
unde ai pus, acolo rămâne! E ciudat când combini culorile. Care să o pui întâi, care pe d-asupra.
Lași goluri, le împlinești pe urmă ca să ferești petele... Nu-i ușor, nu! Pictorii cam iau în râs pastelul,
da nu spun că de câte ori au încercat, au buclarisit-o. – Nu-și poate lua gândul de la reflexia
amatorului: / - O artă inferioară! D-aia uleiul s-a înegrit și pastelul stă cum l-ai pus.”[137]
Critica de artă a considerat că pastelul a evidențiat atracția lui Luchian pentru linia curbă, calmă, și
pentru dorința acestuia de a imprima lucrărilor sale un aspect luminos și viu.[138] S-a constatat că similar
marilor maeștri impresioniști, el a înlocuit perspectiva liniară cu una cromatică, pe care a realizat-o prin
orientarea exactă a raportului de tonuri.[138] Concomitent, Luchian a organizat compoziția într-o manieră
ușor decorativă.[138] De asemenea, se poate observa că artistul a combinat acuarela cu pastelul,
suprapunând peste acestea accente de tuș, așa cum se vede în studiile cu care a pregătit execuția
finală pentru panourile destinate Palatului Funcționarilor Publici.[138]
Toate pastelurile realizate la Brebu sunt combinații complexe de verde, de la cald la luminos – iarba,
până la cel întunecat aplicat la umbrele frunzișurilor.[138] Extrem de stimulativă pentru artist a fost, așa
cum se știe, pictura în natură: „... Și ce lucruri frumoase, nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe
lunca Doftanei e o minune nu altceva”.[139] Pentru Luchian, experimentul era plăcerea la care nu a
renunțat niciodată.[138] Astfel, a folosit ca suport pânza pentru pastel, așa cum stă ca exemplu lucrarea
intitulată Peisaj cu sălcii.[138] Într-o discuție pe care a avut-o cu Virgil Cioflec, pictorul a explicat de ce a
ales o astfel de soluție: „... Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu care se împrăștie din sălcii în
lumina de amurg, în pastel, îl prinzi mai ușor.”[140]
Sălcii – pastel/carton
Nud – pastel/carton
311

Cap de fată – pastel/hârtie groasă gri
Peisaj – pastel/pânză
Ruinele mănăstirii Comana - pastel/pânză

Suportul pe pânză pentru tehnica pastelului l-a folosit pentru mai multe creații din perioada 1900 –
1903.[138] Grăitoare în acest sens sunt Potecă spre cimitir (la Muzeul de Artă din Cluj) la care a făcut și
o variantă în ulei[141] și Ruinele mănăstirii Comana.[138] Demn de menționat este faptul că Luchian nu a
fixat praful pastelului niciodată pe pânză, tocmai pentru că a observat, probabil, că acesta are o
rezistență în timp, și o aderență foarte bună pe acest suport, chiar dacă în mod paradoxal, tehnica
pastelului este considerată a fi una plină de fragilitate.[138]
312
Portretul doamnei Olivier – pastel/pânză
Un exemplu care relevă calitățile pastelului aplicat pe pânză aduse către superlativ, este Portretul
doamnei Olivier.[138] Luchian a folosit ca model pe soția unui arhitect cu care era prieten.[138] Portretul a
fost expus la prima retrospectivă a creației lui Ștefan Luchian din anul 1939.[125] Privind lucrarea se
constată că Luchian a înscris profilul femeii într-o diagonală subtil construită.[125] Datorită acesteia,
artistul a controlat efectele de lumină, plasând tonurile de alb în spatele personajului și în zona
inferioară.[125] Fața femeii este luminată cu tonuri deschise de ocru.[125] Efectele de umbră au fost create
prin gradațiile închise de negru și albastru ale pălăriei, precum și printr-o umbră sugerată în fața
personajului.[125] Linia profilului a fost valorată prin fundalul întunecat.[125]
Printre lucrările în care a folosit tehnica pastelului se regăsesc și cele care au ca suport cartonul sau o
hârtie specială ce are la suprafață un ușor strat abraziv.[125] Cele cu carton, de obicei nepreparate, au
uneori suprafața jupuită intenționat, tocmai pentru a crea o aderență mai mare cu materia creioanelor
de pastel.[125] A lăsat adesea suprafețe de desen nefixate, pentru a păstra efectul de catifelare al
culorilor.[125] Pentru peisajele cu copaci și dealuri, a conturat pete de culoare pe carton, realizând cu
treceri foarte fine de tonuri prin comparație de lucrările care au avut ca suport pânza.[125] Luchian a
reușit ca prin aceste tehnici pe care le-a folosit, să dea prestigiu pastelului datorită picturalității obținute
la finalul execuției.[125] În perioada de tinerețe a dat creațiilor sale un contur grafic mai evident, pentru ca
mai târziu să se bazeze pe efecte cromatice, conturul formelor fiind consolidat prin accente grafice
discrete și linii delicate.[125] Pastelul pe care l-a practicat a evoluat spre forme simplificate, peisajele sale
constituindu-se la final, ca fiind sinteze de pete colorate ale căror simplitate l-a plasat pe artist într-o
modernitate stilistică neobișnuită în acele vremuri în arta plastică din România.[125]
In memoriam[modificare | modificare sursă]

Prin anii 1930, impactul lui Luchian asupra artei românești a devenit un subiect de dispută în lumea
culturală, unii critici fiind de părere că opera sa a fost una cu relevanță redusă, iar detaliile vieții sale
supralicitate.[142] Tudor Arghezi s-a implicat în polemică și a scris texte prin care a susținut arta lui
Luchian, atribuind originea criticilor negative invidiei altora, precum și aversiunii pe care artistul a avut-o
pentru mediocritate.[143]
 O serie de artiști plastici au făcut portretul lui Ștefan Luchian:
 în pictură: George Demetrescu Mirea, Jean Alexandru Steriadi[144], Camil Ressu[145], Nicolae
Petrescu-Găină, Traian Cornescu
 în sculptură: Gheorghe Anghel[146], Ion Vlad[147], Ion Irimescu[146][147], Dimitrie Paciurea[144]
 In memoriam Ștefan Luchian
313

... de G.D. Mirea
... de Dimitrie Paciurea
...de Traian Cornescu
... de Nicolae Petrescu-Găină
314

... de Ion Vlad
... de Camil Ressu
 În 1948, artistul a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.[148]

 Instituții care-i poartă numele:
 Liceu de artă „Ștefan Luchian” din Botoșani;[149].

 Școala Generala Nr.1 „Stefan Luchian” din Moinești;[150]
 Muzeul „Ștefan Luchian” din Botoșani;[151]
 Biblioteca Municipală „Ștefan Luchian” din Moinești;[152]
 Fundația „Ștefan Luchian” Botoșani;[153]
 Galeriile de Artă Plastică „Ștefan Luchian” din Botoșani.
 Locuința din Ștefănești unde s-a născut Luchian nu mai există de mult timp, pe
amplasamentul ei aflându-se astăzi sediul poliției orășenești. În Ștefănești mai există un
bust de piatră care amintește de Ștefan Luchian, iar muzeul local dedicat pictorului a fost
amenajat în vechea școală a localității. Din cauza dezinteresului administrației locale,
clădirea muzeului s-a deteriorat constant și în final toate exponatele existente au fost
mutate la Muzeul Județean de Artă din Botoșani pentru conservare. În anul 2014 clădirea
era în ruină.[154]
 Viața artistului a fost în 1981 subiect al filmului Ștefan Luchian al regizorului Nicolae
Mărgineanu, în care artistul a fost interpretat de către Ion Caramitru.[155]
 Există numeroase localități în România care au străzi denumite Ștefan Luchian; așa sunt
orașele: Arad, Cluj, Constanța, Brașov, București, Botoșani, Bacău, Sibiu, Suceava, etc.
 In memoriam Ștefan Luchian - 100 de ani de la moarte - Muzeul Șuțu din București -
2016
315

Roșior
Flori
Albăstrele
316

Trandafiri
Portret de femeie
Ion Pacea
Ion Pacea
317
Date personale
Născut 7 septembrie 1924

Choropani[*], Grecia

Ocupație pictor
Activitate
Pregătire Camil Ressu, Alexandru Ciucurencu
Membru de onoare al Academiei Române
Ion Pacea (n. 7 septembrie 1924, Choropani[*], Grecia – d. 13 august 1999, București, România) a fost un
pictor român, membru de onoare al Academiei Române.[1]

Ion Pacea este considerat unul dintre cei mai mari coloriști ai picturii române moderne.
Se face cunoscut printr-o serie dedicată genului clasic al picturii: peisaje, naturi moarte, marine, interioare.
Cu o bază figurativă solidă ancorată într-o profundă cunoaștere a picturii europene, reușește să creeze o
imagistică abstractă. În pânzele sale strălucirea culorii este susținută de o paradoxală alianță între
suprafețele aplatizate ale formelor și o tușă liberă, vibrantă, gestuală.[2]
Studiază în același timp la Academia de Belle-Arte și la Academia Liberă „Guguianu”, unde îi are ca
profesori pe Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi și Alexandru Ciucurencu. Debutează la Salonul Oficial
din București, in 1947.[3]
Își construiește o carieră solidă având mai multe expoziții personale și colective în țara și în străinătate; la
Paris, Berlin, Praga, Dresda, Edinburgh, Washington, Munchen, Moscova, Sofia.
Parcursul său a fost încoronat de mai multe premii importante naționale și internaționale, ca premiul „Ion
Andreescu” al Academiei Române (1963), Premiul pentru pictură (1965) și Marele Premiu al UAP (1967).[4]
Ocazional, a interpretat roluri în câteva filme românești, a avut două roluri principale, unul în Trei ori
București, și altul (care a fost cel mai cunoscut) în filmul Bietul Ioanide al regizorului Dan Pița (1979).[5]
Referințe
318
PICTURA, GUASE de ION PACEA ,
anticariat-unu.ro
Ion Pacea (7 septembrie 1924 – 13 august 1999), pictor român | G ...

Pacea Ion | Artindex
319
Theodor Pallady
Theodor Pallady
Theodor Pallady - Autoportret
Date personale
Nume la naștere Theodor Pallady
Născut 11 aprilie 1871

Iași, România
Decedat 16 august 1956 (85 de ani)[1]

Părinți Ioan sau Iancu Pallady

Maria Cantacuzino
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu artistic poezie, pictură, proză
Studii Politehnica din Dresda, Școala Națională

Superioară de Arte Frumoase de la
Paris, Academia de Arte Frumoase din
München
320
Pregătire Erwin Oehme[*], Jean Armand Isidore
Pancher[*], Gustave Moreau, Pierre Puvis
de Chavannes
Mișcare artistică postimpresionism, Tinerimea

artistică, Societatea Arta română
Influențat de Henri Matisse, Paul Cézanne
Premii Maestru Emerit al Artei
Theodor Pallady (n. 11 aprilie 1871, Iași, România – d. 16 august 1956,[1] București, Republica Populară
Română) a fost un pictor român.
În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.[2]

Theodor Pallady a fost fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a
diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Theodor s-a născut în Iași și a copilărit atât la Perieni (Tutova), unde
părinții săi aveau o moșie, cât și la Iași. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din București și, la dorința părinților,
s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.[3]
Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în același timp
lecții de desen și pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuiește să plece
la Paris. În capitala Franței lucrează în atelierul lui Jean Arman și se înscrie la Académie des Beaux-Arts.
În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă
prietenie, pe Georges Rouault și pe Albert Marquet. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes,
de la care preia mai ales finețea desenului și strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice
academizante.
În 1904 se întoarce în țară și expune la Ateneul Român și la Saloanele Oficiale. Menține însă legătura
cu Parisul, unde deschide mai multe expoziții personale, până în anul 1940. Expune la Bienala
din Veneția în anii 1924, 1940 și 1942.
Cu o formație complexă, provenită din rigoarea școlii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau,
folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau și ale prietenilor săi, care vor pune
bazele fovismului, Pallady își găsește curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu
spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuși Pallady
nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspirația către o arhitectură simplă,
către o logică liniară a proporțiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvența, sentimentalitatea și
pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziția clasică. Sensibilitatea sa
controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-
impresionist.
Predilecția lui Pallady pentru natura moartă denotă dorința de a reda într-un tablou un fragment din
realitatea universală, în toată poezia și armonia sa. Renunțarea la pictarea peisajelor naturale dă impresia
unei căutări a semnificației concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor
321
cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formația lui Pallady, însă cu siguranță
reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important.
Pentru peisajele sale pariziene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera
tremorul luminii pe suprafața apei, cât și pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzișul
arborilor, mișcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă.
Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioși artiști moderni, păstrându-și întreagă
ambiția de a fi un pictor "din toate timpurile".
La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziția
retrospectivă „Theodor Pallady“. Curând după aceea, la 16 august 1956, a trecut în lumea celor drepți.
Picturile lui Theodor Pallady, reunite într-un nou album | Ziarul Cuget Liber de Constanta
Online
cugetliber.ro
Amintiri despre Theodor Pallady – Rost Online

rostonline.ro
322
Pictură de şevalet - Theodor Pallady - Fată cu lalele - de Elena Sitaru
trilulilu.ro
Culorile primăverii în capodopere ale picturii româneşti

cotidianul.ro
Record 401-500 index for Theodor Pallady - Art Prices, Auction sales stats on BidtoArt
bidtoart.com
323
Pinacoteca Bucureștiului – un proiect interbelic | Arhitectura 1906
arhitectura-1906.ro
Picturile lui Theodor Pallady, reunite într-un nou album | Ziarul Cuget Liber de Constanta
Online
cugetliber.ro
324
Licitaţia Colecţiei celebrei pianiste Cella Delavrancea, martora unui secol – Q Magazine
qmagazine.ro
Pictura zilei: „Natură statică de atelier” de Theodor Pallady

ziuaconstanta.ro
theodor-pallady - Bookaholic
bookaholic.ro
Pictura zilei: „Femeie în atelier” de Theodor Pallady
325
ziuaconstanta.ro
MIRACOL FLORAL. Tablou de NELU GRADEANU

tablouri-de-vis.ro
Gheorghe Pantelie
Gheorghe Pantelie
Gheorghe Pantelie
Date personale
Născut 25 decembrie 1941

Pitești, România
Decedat 2008 (66 de ani)
326
Pitești, România
Frați și surori Ion Pantilie
Ocupație pictor
Activitate
Domeniu
Pictură
artistic
București
Pregătire Octavian Angheluță, Gheorghe
Vrăneanțu
Mișcare
artă conceptuală, minimalism
artistică
Influențat de Horea Mihai
A influențat pe Valeriu Pantazi
Gheorghe Pantelie / Portret realizat de către Valeriu Pantazi

Gheorghe Pantelie (n. 25 decembrie 1941, Pitești - d. 18 februarie 2008, Pitești) a fost un pictor român și a
fost fratele pictorului piteștean Ion Pantilie.[1][2] Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de
Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976)
și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de
opinie și a fost beneficiarul unor importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie
deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.[3]
327
Gheorghe Pantelie s-a născut la Pitești în data de 25 decembrie 1941. A urmat cursurile Școlii Medii nr.3
din Pitești după care a absolvit în anul 1963 Colegiul „Alexandru Odobescu” din aceeași localitate. În anul
1971 termină cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la Clasa Octav
Angheluță[3], avându-l ca profesor Gheorghe Vrăneanțu. În anul 1975 devine membru Uniunii Artiștilor
Plastici. Începând din anul 1971 are o mulțime de expoziții personale și de grup, peste 30,[4] organizate de
către Uniunea Artiștilor Plastici în Pitești, Râmnicu Vâlcea, București, Cluj precum și
în Germania și Polonia.
Pictorul Gheorghe Pantelie este prezent în Dicționarul Who's Who din România ediția 2003[4], în „Istoria
picturii românești” al căror autori sunt Marin Mihalache și Vasile Florea și este prezent în Enciclopedia
artiștilor plastici români (vol. V). Picturile sale se regăsesc într-o mulțime de colecții particulare și de stat
în Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, SUA și România. Face călătorii de studii în Grecia, Bulgaria, URSS,
Germania, Polonia, Ungaria, apare la emisiuni culturale la Radio și TV și face cronici în Revista Arta.[4]
Ca artist plastic și grafician, Gheorghe Pantelie a fost funcționar de stat, profesor gradul I la desen la Liceul
Pedagogic din Câmpulung (1971), Școala de Artă / Liceul Dinu Lipatti (1971 - 2008). Începând din
anul 1990 a ocupat funcția de titular al catedrei de pictură din Liceul de Artă Pitești. În perioada 1997 -
2000 a fost inspector școlar la Inspectoratul Școlar Argeș.
De-a lungul timpului, Gheorghe Pantelie a ocupat funcția de muzeograf (1972 - 1975) al Muzeului Județean
Argeș precum și cea de metodist la Casa Creației Argeș (1977 - 1990). Cu aceaste ocazii s-a ocupat de
arta veche, arta populară și naivă precum și de cea profesionistă. A fost inspector - șef la Direcția pentru
Cultură (1990) și inspector la Inspectoratul Școlar (1997 - 2000).[3]
Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al
Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu”
(1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul de importante
recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din
anul 1974.[3]
În data de 18 februarie 2008 maestrul Gheorghe Pantelie se stinge din viață ca urmare a unor mai vechi
probleme cardiace.
Calendar expozițional[5][modificare | modificare sursă]
„Paravan” - Pictură de Gheorghe Pantelie
328
„Parantelie” - Pictură de Gheorghe Pantelie
 1971 - Expoziția Cenaclului de Artă Plastică din Pitești - Muzeul de Artă, Pitești
Caracterizări[modificare | modificare sursă]
„Expoziţie” - Grafică de Gheorghe Pantelie
 Iolanda Malamen
„ Rareori mi-a fost dat să văd un spirit mai disponibil dialogului, rareori am văzut un artist mai neconcesiv cu
superficialitatea și cu locul comun și rareori am văzut un artist la care acea stare ataraxică, necesară oricărui
creator, să fie trăită, în mod paradoxal, ca opusul ei, prin frămîntări, neliniști și elan paroxistic. Am privit adesea
329
cărțile despre artă, din propria bibliotecă, pe care le citea și recitea, le adnota, le sublinia febril, pînă cînd paginile
se desprindeau din legături. Era categoric și volubil cu lucrurile pe care le iubea. Era un meșteșugar în căutarea
absolutului, care disprețuia improvizațiile și credea cu ardoare în misionarismul social al artistului. Piteștiul a fost
pentru el o matrice sufletească, un spațiu de care nu s-a putut desprinde niciodată, deși unele tentative au existat
de-a lungul anilor. Nu lipseau, bineînțeles, ierarhizările proprii, amplu și bine fondate, care exprimau venerări,
afilieri și convingeri lucide. Interesat de ceea ce produc tinerii artiști, era adeptul necesității tuturor
experimentelor.
Gheorghe Pantelie nu este un pictor al intuiției și al obsesiei formale și nici un izbăvitor de lumi palpabile nici
măcar atunci cînd își pictează ibricul în care-și face cafeaua și nici cînd polemizează cu umor pe subiecte de
haos social și economic postdecembrist. Picta în transa limbajului vertebrat (cel care nu-și etalează suficiențele)
și surprindea hieraticul sau pîlpîirile viului, decelînd, ordonînd și destăinuind. Clădea și refăcea, filtra și risipea
miriade de puncte cromatice, cu care-și construia imaginarul. Înfloriri stranii, vegetații monadelfe, naturi statice,
aflate parcă într-o enigmatică înfiorare a luminii și a umbrelor vorbesc despre determinare, control asupra
spațiului și ardoare cromatică.
Cu puțin înainte de moarte, avînd (posibil) sentimentul marii treceri, se portretizează, realizînd două
răscolitoare oglindiri: una cu trimitere clară la celebrul Autoportret al lui Van Gogh, cealaltă arătînd chipul patetic
al unui clovn îmbătrînit, ce-și ține bastonul pe genunchi ca pe singurul obiect care-l mai leagă de existența
pămînteană.[4]”
—Revista Luceafărul, 2008 - Gheorghe PANTELIE, zbucium și izbăvire, de Iolanda Malamen
 Centrul Cultural Pitești - EDITORIAL scris de Virgil Diaconu:

„ Pe Gheorghe l-am văzut întotdeauna ca pe un artist. De fapt, printre oamenii de cultură, el era Artistul, prin
excelență. Îi recunosc acest atribut în primul rând pentru calitatea lucrului făcut. Și, poate, pentru atitudinea sa în
cetate. El este singurul pictor al urbei care a semnat în anul 2001, la Centrul Cultural și la Metopa, o expoziție
protest. El a înfierat cultura de cartier subvenționată de Guvern, indiferența puterii față de mizeria vieții, vai,
postrevoluționare, imoralitatea și corupția ridicate la rang de instituție. Lume multă și bună la vernisaj, oameni
politici care se admirau în oglindă… Apoi, viața intra pe făgașul ei, pe același făgaș.
Cum gândea Gheorghe Pantelie? Să-l urmărim ce declară într-un interviu:
„Îmi doresc ca toți intelectualii piteșteni să miște, cu energia lor pozitivă, lucrurile înspre calitate. Ne-am
născut să gândim. Dacă există “Judecata de Apoi”, să vedeți cum o să fim trași la răspundere pentru că ne-am
folosit creierul prost, că n-am gândit cât trebuie! Nu mă refer la cei săraci cu duhul, ci la cei care încearcă să
păcălească existența. E momentul să ne provocăm limitele, pentru că nu poți să trăiești cu un suflet sărac.”[7]”
 Gheorghe Pantelie despre el însuși:

„Am de toate: cataloage, expoziții, participări, premii, un munte de diplome. Toate sunt hârtii fără valoare, oricine
își poate face rost de așa ceva numai să vrea. Doresc să-mi fac singur o scară înaltă din pictura mea, o scară pe
care să mă pot sui la cer; că de pământ m-am c-am săturat.[8]”
 Virgil Diaconu
„ Deși a fost considerat un pictor remarcabil, Gheorghe Pantelie s-a îndoit ani de-a rândul de arta sa,
căutându-și în permanență un mod de a fi, propria pictură, în multele și contradictoriile feluri de a fi ale picturii.
Gheorghe purta nesfârșite discuții teoretice asupra picturii, asupra problemelor ridicate de ea. El picta, distrugea
și o lua de la capăt. Numai în ultimele săptămâni ale vieții sale, deci la 67 de ani, când lucra pentru expoziția ce
avea să fie ultima, a putut spune "Abia acum am înțeles ce este pictura".
Dar cum era pictura pe care ajunsese să o înțeleagă Pantelie? Aceasta reușise să elimine obiectul, lumea,
materia și materialitatea, reprezentarea și, drept consecință, să rămână doar culoare, la raporturile cromatice,
așa cum muzica rămâne la sunete și la modularea lor artistică. Ultimele lucrări ale lui Gheorghe Pantelie sunt
fără obiect. Sunt doar culoare. Iar culoarea lucrată de el este pictură.”
—Virgil Diaconu, Cafeneau literară, 9/116, septembrie 2012, Anul X, Pitești, pag.48.
Critică de artă[modificare | modificare sursă]
330
„Parasolar” - Pictură de Gheorghe Pantelie
 Iolanda Malamen
„Georghe Pantelie, ..., artist plurivalent, cu mare vocație pedagogică și cu exemplar simț critic, căutând mereu,
cu intenția de-a opune căutării, rezolvarea, aidoma unui demiurg, artist cerebral, meditativ, pentru care forma și
culoarea ard în peisaje (iertat fie-mi curajul!), universale, artist ce vede ce alții n-ar putea vedea în trei vieți,
umblând prin limbajul plastic cu o vehemență fertilă, Gheorghe Pantelie, atât de parcimonios cu demonii
celebrității, și-a asumat cultura occidentală, extrăgând din ea "miezul" tainic în care ca într-o rotire apoteotică,
culoarea devine înțelesul luminii și al întunericului. O lecție de pictură de neuitat, un limbaj în care impresia este
invers proporțională cu natura din jurul nostru, adică devine concept mistic, și, după cum marturisește însuși
Gheorghe Pantelie, "pictura mea stă la mijloc, între lumină și întuneric.[9]”
—Gheorghe Pantelie și Ion Pantilie expun la "Artis", de Iolanda Malamen, 31 martie 2005
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
„Paraxială” - Pictură de Gheorghe Pantelie
 e.[11]
Galerie[modificare | modificare sursă]
331

Paralaxa
Paradox
Paralele
332
Gheorghe Petrașcu
Gheorghe Petrașcu
Gheorghe Petrașcu
Date personale
Nume la
Gheorghe Petrovici
naștere
Născut 1 decembrie 1872[1]

Tecuci, România[2][3]
Decedat 1 mai 1949 (76 de ani)

București, Republica Populară Română[2]
Părinți Costache Petrovici-Rusciucliu

Elena Bițu-Dumitriu
Frați și
Nicolae Petrașcu
surori
Ocupație pictor
Activitate
Pseudonim Sanzio
Domeniu
pictură
artistic
333
București, Academia Julian
Pregătire George Demetrescu Mirea, Nicolae

Grigorescu, William-Adolphe
Bouguereau, Jean-Joseph Benjamin-
Constant[*], Jean-Paul Laurens, Gabriel
Ferrier
Profesor
Henri Catargi, Nicu Enea
pentru
Mișcare postmodernism, Societatea Arta, Asociația

artistică artiștilor plastici din România, Asociația
Arta, Tinerimea artistică
Opere Casă la țară (la MNAR)

importante
Influențat de Nicolae Grigorescu
A influențat
Valeriu Pantazi
pe
Premii Legiunea de onoare
Semnătură
Gheorghe Petrașcu (Gheorghe Petrovici, n. 1 decembrie 1872,[1] Tecuci, România[2][3] – d. 1

mai 1949, București, Republica Populară Română[2]) a fost un pictor și academician român, fondator al unui
curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a obiectelor și
priveliștilor, prinse în mediul lor imediat.
S-a născut în orașul Tecuci din Moldova, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau mici proprietari
din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-Dumitriu. Frate cu
diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații
artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte București. La recomandarea lui Nicolae
Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut
la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian și lucrează în atelierul
334
lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat
de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare.
Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și
în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales
în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști,
dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere,
peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor
tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența
vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur.
Pentru Petrașcu, Veneția posedă o noblețe dramatică, o măreție tragică și fastuoasă, „cu străluciri de
vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă și fascinantă”. Într-o dezlănțuire a tonurilor
dure, Petrașcu realizează o masă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roșului stins, cu
tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petrașcu o structură
aproape sculpturală, rugozitățile culorii influențează regimul de umbre și lumină ca accentele unui relief.
Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o impresie de austeritate
majestuoasă. Autoportretul din „Muzeul Zambaccian” pare a descinde din Renașterea italiană, de o
gravitate solemnă dar și cu o notă de senzualitate.
Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, între 1903 și 1923 la Ateneul Român, apoi la
„Căminul Artei” (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la "Sala Dalles" din anii 1936 și 1940.
A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940); primește „Marele Premiu” al „Expoziției
Internaționale” din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937).
Memorialistică, considerații generale[modificare | modificare sursă]

O dată cu trecerea timpului, opera pe care Gheorghe Petrașcu a lăsat-o posterității, circa trei mii de tablouri
și multe lucrări de grafică, s-a constituit într-o zestre de artă plastică asupra căreia s-au făcut fel și fel de
observații care mai de care mai diferite.[4] Cei care i-au studiat opera și i-au valorizat creația au constatat că
există în biografia sa o mulțime de confuzii și aprecieri eronate. Au existat minimalizări, invective și critici
nedrepte, multe persiflări dar și truisme, platitudini binevoitoare, exagerări și laude de circumstanță.
Analizele critice au făcut referiri esențiale și judicioase, adesea cu caracter definitiv. Este de remarcat că
aprecierile timpurii care au fost validate și de către contemporaneitatea târzie, au rămas la fel de valabile și
astăzi. [4] Grăitoare sunt remarcile pertinente, uneori subtile, pe care le-a făcut Ștefan Petică în condițiile în
care nu avea o privire de ansamblu asupra operei petrașciene. În perioada de dinaintea primului război
mondial, au existat comentarii pătrunzătoare ale lui Apcar Baltazar, B. Brănișteanu (pseudonimul literar al
lui Bercu Braunstein), N.D. Cocea, Marin Simionescu-Râmniceanu, Tudor Arghezi, Theodor
Cornel (pseudonimul literar al lui Toma Dumitriu), Iosif Iser, Adrian Maniu, ș.a.m.d. [4]
În perioada interbelică și-au adus contribuții semnificative Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Nichifor Crainic,
urmați de George Oprescu, Oscar Walter Cisek, Alexandru Busuioceanu, Petru Comarnescu, Ionel
Jianu, Linello Venturi și Jacques Lassaigne. [4] Toți aceștia au făcut efortul de a explica și a înțelege creația
artistului român. De remarcat este că în cronica de presă din perioada vieții pictorului s-au făcut aceleași
observații repetate până la sațietate de către zeci de comentatori. Istoricul de artă Vasile Florea a opinat că
și astăzi se fac aceleași aprecieri de cei ce studiază opera lui Petrașcu, fără să știe că o fac redescoperind
singuri anumite aspecte pe care alții le-au enunțat cu zeci de ani înainte. Tot Florea a fost de părere că
procesul relevării sensurilor creației artistului, va fi încheiat cu mare greutate datorită vastității operei și a
bogatelor ei semnificații. În sprijinul acestei opinii vin studiile de sinteză și monografiile publicate după anul
1944 de către Ionel Jianu, George Oprescu, Krikor Zambaccian, Tudor Vianu, Aurel Vladimir
Diaconu, Eleonora Costescu, Eugen Crăciun și Theodor Enescu. [4] Conform afirmațiilor lui Vasile Florea,
analiza creației artistului trebuie făcută pe două planuri: unul al unui Petrașcu aflat într-o continuă devenire
printr-o lentoare a mișcării și unul statornic, caracterizat de imobilitate, care-l rezumă pe primul „... așa
cum ontogenia rezumă filogenia”. [4]
335
Apartenență socio-culturală[modificare | modificare sursă]
Gheorghe Petrașcu s-a născut la Tecuci, în Țara de Jos a Moldovei. Tecuciul a fost menționat pentru prima
oară în hrisovul lui Iancu Rotisiavovici în anul 1134.[5] În Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir a pomenit
localitatea ca fiind „... scaunul sărac a doi pârcălabi cărora le este dată în seamă oblăduirea acestui ținut”.
Zona geografică în mijlocul căreia s-a constituit ca așezare i-a conferit o formă distinctă și o viața socială și
economică care s-a definit de-a lungul timpului ca o entitate aparte.[6]
Gheorghe Petrașcu
„... Nimic nu s-a schimbat; nimic nu s-a știrbit, nimic nu s-a adăugat vechiului oraș care doarme
învăluit în ceață pe malurile pașnicului Bârlad. Aceleași străzi largi și acoperite cu prundiș sur se
întind tăcute, în praful care se înalță subțire ca o umbră de fum de tămâie răspândită într-o biserică
în ruine. Aceleași curți mari și spațioase, curți făcute pentru îndestulare și trai dus în toată lărgimea,
se răsfață în patriarhala lor înfățișare și aceleași case mici și simple care seamănă cu zâmbetul
mângâietor al unor femei bătrâne își arată fețele lor modeste de sub acoperișurile rustice.”
----- Ștefan Petică: Tecuciul îndepărtat. Note de toamnă, în Opere, 1938, pag. 243-251
La o analiză sumară a operei lui Petrașcu, se pare că acesta nu a resimțit înrâurirea mediului unde s-a
născut deoarece tablourile, pe care le-a pictat pe parcursul unor peripluri prin România, Europa sau
în Egipt (Africa), nu duc cu gândul la locurile natale cu toate că au rămas și câteva realizate acolo. Fără
a subscrie la teoria determinismului geografic susținut de Hyppolyte Taine și Garabet Ibrăileanu, care
au enunțat teza conform căreia un artist datorează spațiului unde s-a născut însușirile principale ale
creației sale, se pot desluși în lucrările lui Gheorghe Petrașcu înrâuriri, gradații și nuanțe de sorginte
natală. [6]
Privind la componența personalităților pe care Tecuciul și zonele învecinate le-a dat spiritualității
românești, Gheorghe Petrașcu a făcut parte dintr-o enclavă socio-culturală formată din mulți scriitori
ca Alexandru Vlahuță, Theodor Șerbănescu, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, Alexandru Lascarov–
Moldovanu, Nicolae Petrașcu (fratele artistului), Ion Petrovici, Ștefan Petică, Duiliu
Zamfirescu și Dimitrie Anghel. [6] Toți acești literați se deosebesc de exponenții marii boerimi care au
creat junimismul. Ei s-au situat mai aproape de idealurile burgheziei și unii ca Ștefan Petică sau Dimitrie
Anghel erau gata să-și însușească și doctrine radicaliste. Cu Petică și Dimitrie Anghel, Petrașcu a avut
multe în comun, toți trei fiind buni prieteni. [6]
Despre locurile unde s-a născut și unde a trăit până în perioada adolescenței, nu au rămas prea multe
informații.[7] La manifestările expoziționale care s-au desfășurat până în anul 1916, artistul a prezentat
doar câteva peisaje pe care le-a pictat în Nicorești și Coasta Lupii. Nici în evocările pe care le-a făcut în
presa timpului, nu a menționat decât date biografice esențiale. [7] Această sincopă din biografia
pictorului poate fi suplinită prin lecturarea scrierilor prin care Ștefan Petică, Calistrat Hogaș, Nicolae
Petrașcu, Ioan Petrovici sau Alexandru Lascarov-Moldovanu au evocat așa zisul „oraș al somnului
lung” invocat de Petică. [7]
336
Familia[modificare | modificare sursă]
Gheorghe Petrașcu, Iorgu așa cum îi spuneau cei apropiați, s-a născut într-o familie înstărită în ziua de
1 decembrie 1872. [A][7] Așa cum a declarat Nicolae Petrașcu, părinții lor erau „... oameni fără vreo
învățătură, neștiind să vorbească decât românește, dar, în mijlocul lor, oameni de seamă, recunoscuți
printr-o moralitate exemplară” .[8][9] Tatăl, Costache Petrovici, era poreclit de
prieteni Proorocul deoarece prevestea starea vremii. [7] El era originar din orașul Focșani și se stabilise
la Tecuci ca urmare a căsătoriei sale cu Elena, născută Bițu-Dimitriu. [7] „... El era un un om brun,
potrivit la statură, înțelept și cumpănit în toate faptele și vorbele lui, îngrijit la îmbrăcăminte, cu o dorință
arzătoare de a-și învăța copiii cartea”.[10] Ocupația lui era agricultura, în afară de via de la Nicorești mai
avea o moșie de 200 de fălci la Boghești, pe valea Zeletinului, care se alfa la circa cinci ore cu trăsura
de Tecuci. [10]
Elena Bițu–Dumitriu, bust realizat de Dimitrie Paciurea
Gheorghe Petrașcu și soția

Pentru deslușirea originii mai îndepărtate a artistului, trebuie făcute cercetări în regiunile din
sudul Dunării, George Călinescu a afirmat că tatăl pictorului se numea Costache Petrovici-
Rusciucliu. [10] Un văr de-al lui i-a românizat numele spunându-i Petrașin, pentru ca ultima modificare să
fie făcută de Nicolae, fratele lui Gheorghe, în Petrașcu.[11] Lingvistul Iorgu Iordan născut și el în Tecuci,
pare că ar fi știut, în opinia lui Vasile Florea, că medicul primar al orașului care se numea Petrovici și-a
schimbat numele în Petraș.[12]
Gheorghe Petrașcu nu și-a cunoscut tatăl deoarece acesta din urmă a decedat la scurt timp după ce s-
a născut artistul. [10] Astfel, mama sa a rămas văduvă de la vărsta de 36 de ani. Nicolae o descrie ca
fiind „... simțitoare la muzică [însușire proprie și tatălui, n.a. Vasile Florea], cântând lancieul ori de câte
ori trecea din camera noastră de prin sală, spre salon, și cu un fel de filosofie a ei, rostită în cuvinte
337
scurte românești, a căror frumusețe te mira uneori.”[13] La bătrânețe, ea a fost evocată de vărul Ion
Petrovici (probabil medicul primar, n.a. Vasile Florea) care a spus că era „... o bătrânică slăbuță și
prematur albită, hazlie cam fără să vrea și căreia îi plăcea să fredoneze, făcând pauze forțate numai
când era cu lume, ca atunci când rămânea o clipă singură, să reînceapă instantaneu o arie la
modă.”[14] Înclinația spre muzică s-a transmis de la părinți și lui Gheorghe Petrașcu, el având o voce
de bariton, așa cum își amintea fiica sa Mariana Petrașcu.[15]
Frații Petrașcu, Nicolae, Gheorghe și Vasile, rămânând fără tată au fost îngrijiți o vreme de vărul lor mai
mare Constantin Petrașcu (1842 – 1916 (?)).[10] Acesta era elevul preferat de Carol Davila. Constantin a
urmat o carieră de politician, el fiind ales deputat și a fost numit prefect. Din cauza convingerilor
progresiste, a fost destituit de către partidul conservator al cărui membru a fost. [10]
Gheorghe Petrașcu s-a căsătorit în anul 1913 cu Lucreția C. Marinescu. A avut doi copii, pe Mariana,
viitoarea graficiană, și pe Gheorghe (Pichi) Petrașcu, cel care a devenit arhitect. [16]
Casa părintească[modificare | modificare sursă]
Gheorghe Petrașcu cu copiii și soția

Nicolae Petrașcu a scris și despre casa părintească. Ea se afla „... în mijlocul unei curți mari și avea opt
stîlpi de zid în față, de-a lungul unui cerdac pe care îl chemam podișor [ ...]. La spatele casei, era
grădina cu meri și caiși, la dreapta ei hambarul, bucătăria de vară, pivnița, grajdul și șura; la stânga ei,
la o distanță mică, curgea apa Bârladului dinspre care sufla totdeauna o adiere răcoroasă...
”[17] Interiorul casei a fost evocat de același memorialist care și-a amintit de revenirea sa la Tecuci din
anul 1887, astfel „... pernele de pereți la cele două paturi, puse cap la cap în camera noastră de la
mijloc, perdelele de tul alb, lădița grea de fier pe care era așternut covorașul frumos turcesc [.. ], iar în
salon, aceleași șase scaune de nuc, date la strung, aceleași două canapele, două oglinzi două mese . .
.”[18] Casa încă mai exista în anul 1989, ea suferind modificări după anumite deteriorări care s-au
produs în timpul primului război mondial. [10]
Locuințele artistului[modificare | modificare sursă]
Gheorghe Petrașcu împreună cu familia, au locuit pentru prima oară la București pe strada Căderea
Bastiliei, fostă Cometa, nr.1, colț cu Piața Romană.[16] Clădirea locuinței sale a fost proiectată și
construită în anul 1912[19] de către arthitectul Spiridon Cegăneanu în stil neoromânesc.[19] Clădirea face
parte dintr-un ansamblu de trei apartamente care au o fațadă unitară și a fost declarată monument
istoric. În perioada 1997 – 2000 a fost renovată. În anul 2011, clădirea a fost închiriată de grupul de
librării Librarium.[19] Edificiul are câte două etaje, plus demisol, și partea de casă unde a locuit Petrașcu,
cu fața către ASE, are trei niveluri și atelierul artistului se afla la ultimul etaj.[16] Petrașcu a locuit aici
până în anul 1927.
338

Casa Petrașcu (stânga) și ASE-ul (dreapta)
Casa lui Gheorghe Petrașcu de lângă ASE
 Placa memorială din Căderea Bastiliei nr. 1

În anul 1920, Petrașcu s-a mutat pe fosta stradă Căpitan Aviator Demetriade Gheorghe nr. 3, în
apropierea bulevardului Aviatorilor. Locuința de aici era mai încăpătoare și stilul arhitectonic era un
compromis între bogata ornamentație a arhitecturii vechi și stilul modernist.[16]
339

Casa - Atelier „Gheorghe Petrașcu” din Târgoviște
Atelierul de la Târgoviște
Șevaletul din atelier
340

Casa de la Târgoviște - de Gh. Petrașcu

Tot în anul 1920, Petrașcu a vizitat pentru prima oară orașul Târgoviște și ca urmare, în perioada 1921
– 1922, și-a construit o reședință de vacanță unde se retrăgea pentru a picta. Locuința de la Târgoviște
avea două camere la parter, cea mai mare fiind rezervată atelierului, și două încăperi la
etaj.[16] Începând din anul 1922 până în 1940, artistul a avut o activitate de creație artistică prodigioasă
în atelierul acestei case.[20] Locuința de la Târgoviște a fost inaugurată în ziua de 12 aprilie 1970 sub
titulatura de Casa - Atelier Gheorghe Petrașcu și a intrat în circuitul muzeal al României.[20] Muzeul
astfel creat, expune fotografii, obiecte cu caracter memorial, peneluri, scrisori, șevaletul, obiecte
personale, ș.a.m.d. În anul 1970, muzeul avea un fond de 51 de lucrări în ulei și grafică din toate
tematicile abordate de către artist: portrete, peisaje, naturi statice si chiar un tablou timpuriu din ciclul
de Interioare.[20]
Precizarea vocației[modificare | modificare sursă]
În anul 1872 când s-a născut Gheorghe, Vasile (n. 1863) [B] nu terminase școala primară și Nicolae (n.
1856) era coleg cu Alexandru Vlahuță la Liceul Wriad. Ultimii doi erau buni prieteni și își petreceau
uneori vacanțele la Tecuci.[10] Istoricul Vasile Florea a opinat că Gheorghe Petrașcu ar fi învățat să scrie
și să citească până să fi intrat la vârsta de opt ani la cursurile primare. A urmat apoi gimnaziul din
Tecuci. Profesorul de desen Gheorghe Ulinescu a sesizat înclinațiile artistice ale elevului său. [10]
Nicolae Petrașcu a revenit la Tecuci în anul 1887 dintr-o călătorie la Constantinopol unde a lucrat ca
secretar de legație. [10] În acel moment „... Privind pe fereastră , văzui pe fratele meu culcat pe o scoarță
sub salcâmul din mijlocul curții, îngânând un cântec. Trecând apoi în camera din stânga, văzui lângă un
dulap pe perete un Cap de Crist cu cununa de spini, făcut cu creionul. Încercarea aceasta îmi păru
foarte frumoasă, destăinuin în negrul creionului un viitor colorist. Chemai din curte pe frate-meu și-l
întrebai dacă acel cap era de el. Răspunzându-mi afirmativ, îl sfătuii atunci pentru întâia oară să învețe
picture. Iorgu, care era încă un copil, mă privea cu niște ochi plini de dragoste și de ascultare, fericit de
ceea ce îi recomandam eu. Îi era așa de drag desenul, că vorbele și laudele mele îi udară ochii”. [C][21]

Cursurile liceale[modificare | modificare sursă]
Liceul real „Nicolae Bălcescu” din Brăila – carte poștală din anul 1909
341
După terminarea gimnaziului, Petrașcu a avut de ales între a urma liceu din Bârlad sau Liceul real
din Brăila, la Iași sau București. [10] Cum Liceul real din Brăila era primul liceu din România ce luase
ființă cu un an înainte, în 1888, Petrașcu a luat decizia să se dedice științei fără să stea pe
gânduri. [22] Așadar, a intrat la liceu în anul 1889 și l-a absolvit în 1992, în a doua promoție a
acestuia. [23] La Brăila, ca și la Tecuci, el a fost sfătuit să meargă pe calea picturii.[22] Nu i-a dat
îndrumarea profesorul de desen, un oarecare Gheorghe Thomaide, și nici pictorul Henryk
Dembiński care era profesor de caligrafie, ci Theodor Nicolau, profesorul de de științe naturale care era
uimit de desenele pe care le realiza Petrașcu pentru temele de zoologie și botanică.
Vacanțele le petrecea la Tecuci unde citea literatură străină, românească și diverse reviste pe care le
moștenise de la tatăl său ca Trompeta Carpaților a lui Cezar Bolliac și Reforma lui Valintineanu.[24] În
biblioteca vărului său, doctorul Constantin Petrașcu, a găsit La Grande Encyclopédie, Revue Bleue
(Revue politique et littéraire), Revue des deux Mondes, La Revue scientifique și multe reviste românești
cum era Convorbiri literare.[25] Accesul la cultură a fost în cel privește, facilitat de fratele său
Nicolae. [22] Acesta începuse să frecventeze încă din anul 1888 seratele organizate Junimea. Era un
intim al cercurilor artistice ale vremii din care făceau parte George Demetrescu Mirea, Ioan
Georgescu și Ion Mincu. De remarcat că cei trei tocmai sosiseră de la Paris și împreună cu Duiliu
Zamfirescu, Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță au înființat Cercul artistic literar Intim Club. [22]
Școala de Belle-Arte din București[modificare | modificare sursă]
Așa cum prevedeau regulamentele școlare, după ce a terminat liceul, Gheorghe Petrașcu a dat
examenul de bacalaureat la București. [22] După absolvire, el nu a luat în considerare sfaturile primite
privind parcursul său academic. Ca urmare, el s-a înscris la facultatea de științe naturale. În anul 1893,
când era student în anul doi, el s-a înscris la Școala de Belle-Arte din București și pentru o vreme a
frecventat cursurile ambelor instituții de învățământ superior. În cele din urmă a renunțat la științele
naturale pentru a se dedica artelor frumoase. [22]
George Demetrescu Mirea
342
Constantin I. Stăncescu
După cum se știe, în anul 1893 când a intrat ca student la Belle-Arte, școala trecea printr-o perioadă de
mari convulsii. [22] Theodor Aman decedase în anul 1891, Gheorghe Tattarescu se retrăsese în anul
1892 și la conducerea instituției venise Constantin I. Stăncescu, chiar dacă l-a avut contracandidat
pe Nicolae Grigorescu. În acea epocă, directorul școlii dirija toată viața artistică bucureșteană. El era
cel care organiza Expozițiile artiștilor în viață și la cea din anul 1894 a iritat pe toți artiștii, aceștia făcând
plângeri ministrului Tache Ionescu. [22] Cu toate acestea, el a fost cel ascultat de autorități, fapt pentru
care în anul 1896 a avut loc secesiunea românească în artele plastice după modelul evenimentelor
similare din vestul Europei. [22] Secesioniștii l-au avut în fruntea lor pe Ștefan Luchian care avea girul lui
Nicolae Grigorescu. Ei au lansat un manifest fulminant care releva ideea emanicipării artiștilor de sub
tutela artei oficiale.[26][27]
Elevii Școlii de Belle-Arte au făcut și ei parte dintre rebeli, doveditor fiind raportul pe care Stăncescu l-a
făcut către minister. [22] Gheorghe Petrașcu era și el menționat împreună cu A.C. Satmari, Pan
Ioanid, Theodor Vidalis și mulți alții. Represaliile directorului nu au întârziat să apară, el hotărând să
suprime „... recompensele — medalii sau mențiuni — ce au obținut la ultimul concurs ținut în decembrie
1895”.[28] Lui Petrașcu i s-a retras medalia de bronz clasa a III-a la concursul de Perspectivă. [28] În
acest fel, elevii s-au radicalizat, mergând după exemplul artiștilor independenți și la o lună înainte
de Expoziția artiștilor independenți din anul 1896, mai mulți elevi au intrat în sala în care se aflau
adunate lucrările destinate jurizării și le-au distrus. [29] Petrașcu nu a făcut parte din acest grup. [29]
Artistul l-a avut ca profesor pe G. D. Mirea[30] pe care l-a apreciat și i-a adus cuvinte laudative „...
profesor admirabil, lăsând toată libertatea elevilor săi, dar vorbindu-le totdeauna de calitățile esențiale
ale unei picturi bune”.[31][32][33] De ceilalți profesori „... am ascultat fiindcă așa mi-a fost firea mea: să
ascult pe toți și să fac cum simțeam eu.”[30] Rezultatele la învățătură pe care le-a obținut Petrașcu nu au
fost unele meritorii.[34] Cum, în acele vremuri nu se acordau elevilor note, ci doar medalii și mențiuni în
urma lucrărilor pe care le realizau, Petrașcu în toți cei cinci ani de școală nu a obținut nicio medalie de
aur sau argint. S-a mulțumit întotdeauna cu medalia de bronz și cu mențiunile onorifice. [D][34] Camil
Ressu care a intrat la Școala de Belle-Arte în anul 1897, și-a amintit că Petrașcu era considerat ca fiind
cel mai slab elev al lui Mirea.[35] După ce i-a menționat pe Alexandru Henția, Pan Ioanid, pe colegii
lui Ion Theodorescu-Sion și pe Jean Alexandru Steriadi, Ressu a menționat că Petrașcu a lucrat cu
ochelari dubli și că avea o viziune deteriorată de niște tulburări optice. [34] De aceea el folosea în
creațiile lui mult negru. Această caracteristică poate fi văzută în mai toate realizările pictorului indiferent
de perioada în care au fost create. [35] Gheorghe Petrașcu nu a urmat învățămintele pe care profesorii i
le prescriau atât la școala bucureșteană, cât și la cea pariziană.[34]
Discipolul lui Nicolae Grigorescu[modificare | modificare sursă]
343
Nicolae Grigorescu
Gheorghe Petrașcu a povestit în timp ce era la studii la Paris că a urmat în paralel cu Școala de Belle-
Arte din București, un program de pregătire pe cont propriu cu Nicolae Grigorescu.[34] Într-un interviu pe
care Petrașcu l-a dat în revista Rampa a afirmat că școala bucureșteană avea doi profesori pe Mirea și
Grigorescu.[36] Astăzi se știe faptul că Nicolae Grigorescu nu a fost niciodata professor la Belle-
Arte. Vasile Florea a considerat că artistul a făcut această afirmație deoarece el se considera cu
adevărat un discipol al maestrului de la Câmpina.[34]
Realitatea spune că Petrașcu îl vizita foarte des pe Grigorescu, începând din anul 1894-1895, la
locuința acestuia, deasupra farmaciei Altân din strada Polonă, colț cu Batiștei.[34] La prima vizită,
pictorul a fost însoțit de Ipolit Strâmbulescu și adeseori, după aceea, îl ajutau împreună pe maestru la
vernisarea tablourilor pentru pregătirea unor expoziții.[37][36][38] Grigorescu i-a arătat pictorului român
multă prietenie, la ajutat să primească o bursă și era bun prieten cu Nicolae Petrașcu care i-a scris o
biografie. Grigorescu și Gheorghe au avut o prietenie durabilă și datorită întâlnirilor de la
Câmpina, Agapia sau Paris.[34] În consecință, artistul a publicat mai multe amănunte biografice despre
Grigorescu sub pseudonimul Sanzio.[39][G]
Din datele pe care le-a analizat critica de artă până la nivelul anului 1989, nu rezultă cu claritate dacă
Petrașcu l-ar fi văzut pe Nicolae Grigorescu pictând.[34] Chiar Gheorghe Petrașcu s-a contrazis în toate
relatările lui care au rămas posterității. Astfel, în anul 1929 a declarat că „... ne uitam totodată cu
respect la pânzele răspândite prin odăi sau îl urmăream pe maestru în activitatea lui în fața
șevaletului.”[36] În interviul său din anul 1931, a afirmat contrariul „... Nu l-am văzut niciodată. pictând.
Am fost la el de atâtea ori, dar ori de câte ori ajungeam lăsa paleta din mână”.[37] În interviul luat
de Ionel Jianu, Petrașcu a afirmat că îi arăta lui Grigorescu lucrările pe care le făcea și acesta îi făcea o
critică plină de sinceritate.[40]
Istoricul Vasile Florea și-a exprimat părerea că nu era neapărat necesar ca discipolul să asiste la modul
cum picta Grigorescu pentru a-l consindera pe cel din urmă ca mentor.[34] Realitatea a spus că
Gheorghe Petrașcu i-a păstrat lui Grigorescu o vie admirație pentru tot restul vieții sale. Admirația a fost
dublată și de imitație, deoarece discipolul era interesat de creația proaspătă a mentorului ce contrasta
flagrant cu tot ceea ce se preda în acele timpuri la Belle-Arte în București.[34] Petrașcu a învățat de la
Grigorescu cu mult mai mult decât de la oricare dintre alți artiști români.[34]
Se știe că Petrașcu a făcut câteva copii după Grigorescu, așa cum sunt Cap de femeie și Ciobanul cu
oile datat în anul 1897.[34] Tradiția orală spune că a mai făcut copii împreună cu Ipolit Strâmbulescu, pe
care le vindeau la prețuri bune.[41]
Nicolae Grigorescu și obținerea bursei de studii la Paris[modificare | modificare sursă]
344
Spiru Haret
În anul 1898, Gheorghe Petrașcu a absolvit Școala de Belle-Arte din București.[42] Cum rezultatele
școlare nu i-au permis să obțină o bursă de studii în străinătate, acordată prin intermediul școlii, Nicolae
Petrașcu l-a rugat pe Nicolae Grigorescu să-și aducă aportul la un astfel de demers.[E] Ca urmare
Grigorescu a vorbit cu Spiru Haret,[42] care era în acel an ministrul instrucțiunii publice, care a răspuns
afirmativ cererii. [F] Bursa pe care ministerul a acodat-o lui Petrașcu, de 1200 de lei (1898), făcea parte
din fondul Iosif Niculescu.[43] În consecință, Gheorghe Petrașcu i-a trimis în ziua de 19 noiembrie 1898
lui Grigorescu o scrisoare de mulțumire din Paris, 29 Rue Gay Lussac..[44][40]
Intervențiile lui Grigorescu pe lângă Spiru Haret s-au repetat și în anul 1901, dovadă stând altă
scrisoare cu mulțumiri pe care Petrașcu i le-a trimis.[42][40] În această perioadă artistul s-a întâlnit cel
puțin de două ori, probabil în vara anului 1900, cu Grigorescu la Agapia unde maestrul se afla
împreună cu Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță. Din mărturisirile lui Petrașcu, el i-a prezentat
maestrului câteva lucrări pe care le făcuse, Grigorescu apreciindu-i cea intitulată După ploaie la Agapia.
Ca urmare, Delavrancea, mizând pe expertiza lui Grigorescu, i-a achiziționat tabloul pentru Primăria
Bucureștiului din prima expozție personală pe care Petrașcu a organizat-o. [42]
A doua întâlnire dintre Petrașcu și Grigorescu s-a produs la Paris cu ocazia Expoziției internaționale.
Grigorescu l-a vizitat la atelier și i-a studiat lucrările, după care s-au plimbat prin expoziții, prin Grand
Palais. [37] O a treia întâlnire s-a produs în anul 1903 când pictorul l-a vizitat pe Grigorescu
la Câmpina. [36] Amintirile despre Grigorescu l-au urmărit toată viața și le-a evocat în repetate rânduri.
Cel mai înalt omagiu pe care l-a adus lui Nicolae Grigorescu a fost cu ocazia primirii sale în Academia
Română din anul 1937. [42][39]
Momentul 1900 la Paris[modificare | modificare sursă]
Momentul 1900 în capitala Franței presupune o analiza aprofundată al ultimului deceniu al secolului al
XIX-lea și al primului deceniu al secolului al XX-lea.[42] Triumful inovațiilor prezentate la Expoziția
Universală de la Paris din anul 1889 a avut ca prim reper construirea Turnului Eiffel, moment în care s-
a introdus fierul pentru prima oară în arhitectură. Cel de al doilea reper incontestabil a fost
declanșarea primului război mondial. În plan artistic, un alt reper, a fost marea expoziție cu creația
lui Paul Cézanne deschisă de negustorul de artă Ambroise Vollard în anul 1895.[42] Prin simetrie
temporală, în anul 1907, după moartea lui Cézanne din 1906 și pornind de la opera sa, s-a
inaugurat cubismul, curent care a avut în istoria artelor ample consecințe artistice, vezi Domnișoarele
de la Avignon de Pablo Picasso.[42]
Similar evenimentelor secesioniste de la Paris, Expoziția artiștilor independenți din anul 1896 de
la București s-a constituit într-un eveniment de început al unei noi etape în artele din România.[42] Cu
această ocazie reveriile idilice ale epigonilor lui Grigorescu au început să pălească. Grăitor este
volumul de amintiri intitulat Călare pe două veacuri al memorialistului Sextil Pușcariu, analiză care s-a
limitat tot la o perioadă simetrică, 1895-1905.[42]
345
Gheorghe Petrașcu a ajuns la Paris după o scurtă escală la München. El este cel care a poposit cel mai
puțin în capitala Bavariei dintre toți artiștii români.[45] Nu au rămas posterității niciun fel de informații sau
urme pe care pictorul le-ar fi lăsat la München. [H] Puterea de atracție a Parisului a fost în continuă
ascensiune de-a lungul anilor, astfel încât notorietatea de care se bucurase München-ul intrase în
declin. Voga müncheneză se datorase, la nivel istoric, stingerii ecourilor pașoptiste și a creșterii
afirmării ideologiei junimiste. Exponenți ai primenirii ideologice au fost Ion Slavici, Mihai Eminescu, Ion
Luca Caragiale, Alexandru Xenopol și mulți alții. Primul care-și schimbase orientarea a fost Alexandru
Macedonski care trăia și scria la Paris și mai apoi Dimitrie Anghel din anul 1893 trăia entuziasmant „…
noua religie a simbolismului”. Pe Petrașcu îl mai precedaseră la Paris, Theodor Cornel,[46] Alexandru
Bogdan-Pitești, dar și Ștefan Luchian cu cinci ani mai devreme și chiar Theodor Aman, Ion
Andreescu și George Demetrescu Mirea în vremurile mai vechi. Alții l-au găsit pe Petrașcu la Paris. Așa
au fost Ștefan Popescu, Ipolit Strâmbulescu, Kimon Loghi, Constantin Artachino, Eustațiu
Stoenescu, Ludovic Bassarab, gravorul Gabriel Popescu și Dimitrie Serafim. Cu Serafim, Stoenescu și
Artachino, Petrașcu a fost coleg la Academia Julian.
Student la Academia Julian[modificare | modificare sursă]
Rodolphe Julian (1839–1907), fondatorul Academiei Julian

Gheorghe Petrașcu a urmat cursurile Academiei Julian, dar fără prea mare determinare. După cum se
știe, a lucrat ca Ștefan Luchian în atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. A mai avut profesori
pe Benjamin-Constant, Jean-Paul Laurens și Gabriel Ferrier.[47] Artistul nu a prea avut ce învăța de la
acești reprezentanți ai artei oficiale pariziene, mai ales de la Bouguereau care era un campion
al academismului. În toate evocările pe care Petrașcu le-a făcut, trecea foarte repede peste anii de
formare plastică. A afirmat că mergea mai mult la cursurile de desen[36][30] și prin expozițiile și muzeele
din Rue Laffite unde putea vedea lucrările expuse de către impresioniști. [38] Din obligațiile sale față de
cursurile de la Academia Julian se cunosc doar lucrările Orfeu în infern și Căderea Troiei. În vizita pe
care Nicolae Grigorescu i-a făcut-o la Paris în anul 1900, acesta a văzut cele două compoziții și a
rămas dezamăgit. A văzut, în schimb, câteva lucrări după natură realizate de Petrașcu în pădurea
Fontainbleau și l-a încurajat să meargă în acea direcție în arta sa.[48]
Boema pariziană[modificare | modificare sursă]
Dacă raportul său cu Academia Julian suferea de o atitudine rezervată, pe de altă parte Gheorghe
Petrașcu a trăit la Paris într-o atmosferă plină de efervescență în comunitatea românilor ce se aflau
acolo. El și-a creat legături cu majoritatea scriitorilor și artiștilor amintiți mai sus. Din relatările acestora
în care apare și numele lui, se constată o manifestare moderată. Participant la boema românească de
prin cafenelele din Montmartre, Petrașcu nu a avut nici subtilități teoretice ca Ștefan Popescu și nu a
fost niciun interlocutor pasionat ca Dimitrie Anghel, dar avea întotdeauna o replică categorică. La Paris,
românii frecventau cafenelele Cluny, La café Vachette, braseria Chatelet, La Bullier, similară lui Moulin
Rouge din Cartierul Latin sau la Closerie de Lilas. Prezența lui Petrașcu la astfel de întâlniri a fost
346
pitoresc evocată de către Sextil Pușcariu alături de Ștefan Octavian Iosif, Dimitrie Anghel, Ștefan
Popescu, Ipolit Strâmbulescu și Kimon Loghi: „… Cu barba-n cioc, cu pantalonii de catifea în tire-
bouchon, cu cravata legată într-o fundă artistică, jurai că Petrașcu cobora din Montmartre, dacă vorba
lui răspicată de moldovean nu ar fi trădat altă patrie”.[49][I]
Întâlnirile de la Closerie de Lilas nu erau idilice, chiar dacă Pușcariu i-a găsit un farmec aparte. Acesta
a recunoscut că din cauza faptului că grupul de români devenise prea mare, cu tot felul de persoane
care nu erau pe placul celorlalți, de multe ori nu se putea realiza o coeziune și o atmosferă
caracterizată de intimitate. Restrângându-se la un grup de șase persoane: Dimitrie Anghel, Șt. O.
Iosif, Virgil Cioflec, Sextil Pușcariu, Kimon Loghi și Gheorghe Petrașcu, noul grup și-a mutat sediul de la
Closerie de Lilas la o cafenea din fața gării Montparnasse. De aici, grupul se refugia apoi la atelierul lui
Kimon Loghi, unde Turcu (porecla lui Loghi) făcea ceaiul sau cafeaua.
La Closerie des Lilas în anul 1909

La atelierul Turcului se dezbăteau evenimentele sociale sau politice, mai ales că Ștefan Popescu, care
coresponda cu Dobrogeanu-Gherea, și Dimitrie Anghel aveau afinități socialiste. Tot la Turcu, discuțiile
în jurul artelor și literaturii deveneau pasionante. Aici s-a luat contact cu ideile simboliste, considerate
de către unii decadente. Paul Verlaine și Albert Samain ca și pictorii din grupul Les Nabis erau pe
buzele tuturor. Petrașcu asculta și la final „… mântuia o controversă cu o vorbă tare și apăsată, ca liniile
groase și culorile păstoase pe care le întrebuința în pânzele sale.”[50] Aici, poeziile lui Șt. O. Iosif și
Anghel erau recitate înainte ca ele să fie trimise de Petrașcu în România pentru publicare în
revista Literatură și artă română al cărei conducător era Nicolae Petrașcu. Aceste întâlniri au fost
evocate de Iosif și Anghel mai târziu sub pseudonimul A. Mirea: „… Trăiam la Paris, pe atunci, un grup
de tineri pe care-I adunase întâmplarea și fiecare aducea nota lui aparte… Ne întâlneam regulat, cel
puțin o dată pe săptămână, într-o cafenea sau în alta și stam de glume și povești până târziu. Rechem
trecutul și revăd în jurul mesei de marmură simpaticile fețe… Petrașcu cu umorul lui sănătos de
moldovean, bogat în anecdote și apropouri vesele…”[51]
Virgil Cioflec a amintit și el că „… într-un atelier de pictură din strada Veaugirard a Parisului, o bună
bucată de vreme, aproape doi ani, sara se întâlneau câțiva tineri dornici de a tăinui laolaltă. Legătura
de prietenie era așa de puternică încât aproape o grijă îi cuprindea pe toți când se întâmpla ca unul să
întârzie. Aci se punea țara la cale, se ceteau versuri. În mijlocul acestor tineri, cu glasul potolit și
limpede și-a zis Iosif pentru prima oară cele mai frumoase poezii ale lui. Copilul răsfățat și îndrăzneț,
nota cea mai pariziană era Anghel. El ne învăța canțonetele cele nouă… În răstimp, de se brodea să
tacă toți, Pătrașcu, Baciu, devenit mai târziu castelanul Il Bacio, se înțepenea cu amândouă coatele pe
masă și arunca îndesat, greoi, moldovenește: „… Mai spuneți măi feciori, vreo jitie! Când tăceți, n-aveți
niciun haz”.[52] Și nu prea se tăcea, mai ales că se elaborau intens planuri de viitor.
Societatea Tinerimea artistică înființată în 1901 avea să fie visul tradus în faptă, zămislit tocmai în
cursul unor asemenea fructuoase dezbateri… Din aceste întâlniri unde vorbeam artă și literatură, din
asemănarea de vederi, dintr-o mare prietenie și mai ales din aprinsă dorință de a folosi țării, s-a născut
ideea fondării unei societăți de arte, cu menirea de a crea în țara românească un curent sănătos, cu
adevărat artistic. La început patru, mai pe urmă șase și mai târziu opt pictori, caută și găsesc calea cea
mai potrivită pentru întemeierea ei. Egalitatea de drepturi fiind luată ca temelie, redactarea statutelor
era numai o formalitate – Societatea Tinerimea artistică, de fapt exista.” [52]
Ultimii doi ani la Paris[modificare | modificare sursă]
347
În ultimii doi ani în care a stat cu intermitențe la Paris, pentru terminarea studiilor, grupul românilor de la
Closerie de Lilas s-a destrămat, pentru că cei mai mulți dintre ei s-au reîntors în România.[53] Desigur că
aceștia nu au fost toți cei cu care a comunicat Petrașcu în capitala Franței. Dintre celelalte personaje se
distinge criticul de artă Theodor Cornel, pe numele său Toma Dumitriu.[53] El și-a petrecut copilăria la
Iași și era de aceeași generație cu artistul. De asemenea, o diferență importantă este că nu făcea parte
din categoria celor din care provenea Petrașcu și se zbătea tot timpul în lipsuri materiale de netrecut, el
trăind în permanență într-o sărăcie lucie.[53] Din această cauză, probabil și-a ales și pseudonimul Tristis
cu care semna cronicile pe care le scria pentru ziarul Evenimentul.[53] Cornel se afla la Paris din anul
1896 și era un obișnuit al cafenelelor unde, așa cum a declarat el, se putea scrie „… istoria
românismului la Paris”.[54] Se pare că Petrașcu era în relații cordiale cu Cornel pentru că se presupune
că era unul din cei care colaborau la editarea reviste bilingve Revue franco-roumaine.[53] După cum se
cunoaște, revista a fost înființată de Stan Golestan împreună cu Theodor Cornel în anul 1901, ca o
exalare a Le cercle d’acier, un cerc artistic fondat la inițiativa lui Cornel în anul 1899. Cercul a reunit pe
pictorii francezi Gilbert Dupuis, Bernard Naudin, Bouquet și pe gravorul Victor Vibert.[55]
Cecilia Cuțescu-Storck
Ajutați wikipedia și găsiți imaginea
Istoricul Vasile Florea a afirmat că privind prin prisma experienței pe care a căpătat-o ajutându-l pe
Nicolae Petrașcu în editarea revistei Literatură și artă română.[56] Gheorghe ar fi fost interesat de
publicația lui Cornel, deoarece el apare în colectivul de redacție. În schimb, în cele doar câteva apariții
ale revistei, Petrașcu nu are niciun articol publicat. Cert este că a rămas în relații bune cu Cornel.[56] O
bizarerie este că Theodor Cornel, cu toate că se știe că frecventa atelierele mai multor artiști români la
Paris, așa cum au fost Constantin Brâncuși, Frederic Storck, Nicolae Gropeanu, Cecilia Cuțescu-
Storck, se pare că nu l-a vizitat niciodată pe Petrașcu deoarece, de abia în anul 1908 scriind o cronică
despre o expoziție a Tinerimii artistice a afirmat că „… azi văd întâia oară pictura acestui artist și ce
sărbătoare în sufletul meu!... ” [57][56]
Din relația lui Petrașcu cu Cecilia Cuțescu-Storck ce a avut și conotații epistolare aflate sub semnul
lui Cupidon, [J] reiese că acesta nu accepta vizite în intimitatea atelierului său.[56] Cecilia Cuțescu a
afirmat că „… Gheorghe Petrașcu și Ștefan Popescu mă vizitau din când în când, iar eu, de asemenea,
mă duceam uneori să le văd lucrările. Ce firi deosebite aveau acești prieteni; Popescu îmi arăta cu
plăcere tablourile lui, în timp ce Petrașcu, deși ne prețuiam reciproc, era mai închis, nu voia în ruptul
capului să văd ce a lucrat. Pe câte știu, trăsătura aceasta i-a rămas până la urmă; niciodată nu i-a
plăcut să-ți arate tablourile înainte de a le expune”.[58] Se știe și faptul că Petrașcu nu a expus niciodată
la Salonul Oficial de la Paris.[56] A trimis două tablouri dar nu i-au fost acceptate.[56] Despre unul dintre
refuzuri a amintit Cecilia Cuțescu[59] și a recunoscut și el.[60] A expus, în schimb, la expozițiile de
la București cu tablouri realizate la Paris în anul 1900, 1903 și mai târziu. În anul 1902, artistul a revenit
definitiv la București.[56]
Tendințe și influențe[modificare | modificare sursă]

348
Tendințe - Momentul 1900 în România[modificare | modificare sursă]
Formarea artistică a lui Gheorghe Petrașcu și începuturile evidențierii lui ca pictor, au coincis cu un
mare moment de răscruce în arta și cultura din România.[56] Acesta a fost caracterizat de o acută
nevoie de schimbare după multe decenii de luptă dintre ultimele bastioane
ale pașoptismului și junimismul politic. În imediata apropriere a celui din urmă s-a poziționat tânăra, dar
robusta, mișcare socialistă. Prin simplificarea fenomenului se poate spune că lupta s-a dus între
curentul național și modernism.[56] Momentul 1900, înțeles în România prin extensie, de la mijlocul
anilor ’90 ai secolului al XIX-lea și până la începutul primului război mondial, s-a numit ca fiind așa zisul
moment național. Cei care au studiat și au analizat această perioadă,[61] i-au fundamentat motivația
istorică pornind de la baze teoretice.[56] Astfel, nerealizarea pe deplin a revendicărilor revoluției
burghezo-democratice de la 1848, coroborate cu caracterul nesatisfăcător al reformelor din anii ’60 ai
secolului al XIX-lea, au dus la degradarea situației țărănimii ce reprezenta peste 90% din populația țării.
Acest fapt s-a constituit într-un prim deziderat de atins și a reclamat o soluționare imediată și radicală.
O dată cu formarea statului modern român a apărut și cel de al doilea deziderat care a presupus
întregirea noului stat cu teritoriile românești din afara granițelor existente. Astfel, s-au activat pe plan
literar-artistic, cultural și politic toate instrumentele pentru aducerea Transilvaniei în granițele
României.[56]
Cele două deziderate s-au manifestat în domeniul artei, culturii și literaturii, sub forma unui curent
național puternic de natură social-romantică, fapt confirmat de cercetătorii din domeniu. Exponentul
acestui curent a fost semănătorismul care s-a definit ca un romantism degradat prin anacronism și
exgerare.[56] Ovid Densușianu l-a caracterizat ca fiind un romantism minor și George Călinescu ca un
mic romantism provincial și rustic. Atât semănătorismul, cât și junimismul, ca și poporanismul, acesta
nefiind străin de ideile socialiste, au fost curente care au urmat interesele micilor producători și
moșierimii.[56] Ele au criticat capitalismul, blamându-l, și au vrut ca România să-l ocolească exprimându-
și opțiunea pentru o dezvoltare eminamente agrară. Din aceste cauze, s-a constatat orientarea fără
excepție către etnicism și în special către repulsia afișată pentru oraș, urbanizare, ca locuri ale
pierzaniei, ale prăbușirilor și alienării.[56]
Cu toate că semănătoriștii cei mai încăpățânați, aveau cele mai bune intenții „… tradiția s-a transformat
în tradiționalism, evocarea trecutului istoric, în paseism, compasiunea pentru soarta țărănimii într-
un misticism țărănesc care — paradoxal — eluda,tocmai aspectul social al acțiunii, evocarea satului în
idealizarea Iui, specificul național în naționalism și șovinism, stăvilirea excesului de traduceri, în sever
protecționism cultural.”[62] Prin contrast cu curentele agrariene, a apărut timidă la început și mai apoi
deosebit de viguroasă, mișcarea simbolistă ce a fost denumită mai târziu ca Arta 1900. Simboliștii au
militat pentru sincronizarea artei autohtone cu cea apuseană, pentru emaniciparea față de formulele
conservatoare ale tradiției.[63] Apărut ca o reacție a nemulțumirilor generate de înfrângerea Comunei din
Paris, ca o stare depresivă decadentă, mișcarea simbolistă a ajuns în România ca o stare explozivă
căreia îi lipsea scânteia pentru detonare. România a fost pregătită pentru a recepta simbolismul,
modelele apusene jucând rolul de promotor.[63]
349
Revista Literatură și artă română - 1899
Revista Sămănătorul – 19 septembrie 1904

Un rol important pentru estetica semănătoristă l-a avut revista Literatură și artă română condusă de
Nicolae Petrașcu, care prin idei, simțire și formă a făcut trecerea de
la Junimea la Sămănătorul.[64] Astfel Ilie Torouțiu a semnalat că ea avea în program
un zvon presemănătorist în care cosmopolitismul maiorescian a fost un motiv pentru lansarea unora și
retragerea altora. Tendința revistei era categorică în sprijinirea artei și literaturii autohtone, dar a
permis, folosind termeni plini de ambiguitate, deschiderea unei căi spre unele modernizări de expresie
și înnoire.[63] Pe de altă parte, ținând cont de tendința ei principală, ce era una națională, Nicolae Iorga
i-a adus elogii, așa cum au existat rezerve pentru concesiile pe care ea le-a făcut spiritului
modernist.[63] Prin comparație cu revista Sămănătorul,Literatură și artă română a dovedit o apetență
pentru curentele artistice nou apărute. Prin faptul că revista era la modă și reflecta mersul lucrurilor în
evoluția lor, ea a primit medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900.[63] Un
argument pentru această analiză critică este chiar coperta revistei, care are o cățuie de
formă neoclasică din care se ridică flăcări stilizate în stil Secession – Art Nouveau, prin comparație cu
cea a Sămănătorului ce era așa cum a caracterizat-o Nicolae Iorga „… modestă revistă în alb veșmânt
de minorosiță, fără chemare, fără ornamente”.[63]
Gheorghe Petrașcu a trăit în casa lui Nicolae Petrașcu și cunoștea prea bine linia directoare a revistei
condusă de acesta.[65] În perioada 1906 – 1907, a publicat chiar el sub pseudonimul Sanzio cronici
despre artă. A văzut necesitatea de schimbare în artă, exact așa cum în literatură spiritele mai puțin
obediente tradiționalismului, au căutat metode și drumuri noi pentru a ieși de sub umbra lui Mihai
Eminescu.[65] El a sesizat că în artă se manifesta într-un spirit semănătorist, o reacție la idilismul
edulcorat și fără gust al epigonilor lui Nicolae Grigorescu, precum și o atitudine
la academismul mortificat în forme rigide.[65] De asemenea, Petrașcu cunoștea experiențele simboliste
pariziene și se știe că era prieten cu Dimitrie Anghel.[65] Măsura cu care simbolismul l-a contaminat pe
Petrașcu a fost relevat de Theodor Enescu care a definit impactul pe care acest curent l-a avut în arta
autohtonă.[66]
După cum se știe, simbolismului nu i s-a putut defini niciodată cu exactitate sfera de cuprindere în artă,
așa cum s-a reușit în literatură.[67] Conceptul s-a apropiat cel mai mult de variațiile stilului Artei 1900,
adică a Art Nouveau-ului, Modern Style, Mir iskusstva, Secession, etc. Suprapunerea perfectă a fost
doar cu grupul Nabi.[67] Dilatându-și mult sfera de cuprindere pe plan european se pot enumera foarte
mulți artiști adepți ai curentului. În România se poate face același lucru: Ștefan Luchian, Aurel
Popp, Apcar Baltazar și chiar Constantin Brâncuși și Dimitrie Paciurea. [67]
Desigur că simbolismul are două direcții în funcție de ce se înțelege de fapt prin el.[67] Prima direcție
este cea a așa zișilor artiști proletari culți care erau decimați de mizerie și de ftizie și ca urmare, erau
pradă deznădejdilor și scepticismului, la care simbolismul era răul finalului de secol. În acest caz artistul
350
apela după voluptatea prăbușirii la ocultism, ezoterism și tot felul de bizarerii.[67] A doua direcție era cea
a artiștilor ce nu aveau lipsuri materiale.[67] Simbolismul lor era unul fără angoase, zbucium sau drame,
ei trăindu-și viața fără griji.[67] Spre deosebire de Traian Demetrescu, Ștefan Petică sau Iuliu Cezar
Săvescu, ei erau dispuși „… să privească viața dintr-un unghi contemplative... ; ei manifestă
înclinări estetizante, adesea de delectare gratuită, nu rareori hedonistă. De aceea ei vor fi receptivi
îndeosebi pentru atmosfera de fête galante... gustând din simbolism în special decorurile și atitudinile
de rafinament, emotivitatea subțire... ” [68]
Făcând raportarea lui Petrașcu la simbolism se poate vedea cu ușurință că el face parte din cea de a
doua direcție, deoarece el nu poate fi asimilat lui Petică care spunea că „… m-au mâncat fript
cafenelele și mizeria”.[67] El era un personaj robust și în niciun caz nu avea nevroze, spleen sau langori.
Petrașcu nu se revolta, venea din podgoriile proprii și ca urmare nu avea ce repudia.[67] Simțind rutina
vechilor modalități de expresie, a înțeles că a venit vremea ca arta să se primenească. Având un adânc
respect pentru valorile artei românești și universale, le-a perceput ca repere și le-a fixat ca faruri de
orientare.[69]
Influențe, sugestii și opțiuni[modificare | modificare sursă]
Formarea artistică a lui Gheorghe Petrașcu a presupus și existența unor fenomene și factori artistici
dintre cei mai diverși care au depins de aceasta.[67] Este evident că au existat influențe ale unor pictori
străini și români care s-au manifestat încă de la cele mai timpurii manifestări artistice ale pictorului
român. Istoricul Theodor Enescu a decelat cu minuțiozitate anii de formație ai lui Petrașcu și a relevat
criticii de artă, toate meandrele căii urmate de artist, precum și toate aluviunile pe care opera acestuia
le-a purtat spre devenirea ei unică.[70] În acest sens, afirmațiile pe care Petrașcu le-a făcut cu privire la
exemplele, deci influențele străine, care l-au afectat pe parcursul educației plastice, au fost deosebit de
răspicate și de directe.[70] Grăitor este interviul din anul 1937 când acesta a recunoscut că „… pentru un
pictor, primul mijloc de a-și lărgi posibilitățile de expresie este vizitarea muzeelor în care s-a acumulat o
mare parte din tezaurul spiritual al umanității. Din acest punct de vedere trebuie să-mi recunosc ca
maeștri pe venețianul Tițian, pe florentinii Boticeli și Veronese, pe suculenții flamanzi, pe coloriștii
spanioli și firește pe impresioniștii Renoir, Sisley și Pissaro.”[71]
Gheorghe Petrașcu în locuința de la București
351
Gheorghe Petrașcu în anul 1925
În opinia istoricului Vasile Florea, faptul că Petrașcu a recunoscut pe unii artiști ca fiind maeștri, nu
înseamnă că el a perceput această atitudine ca una obedientă și lecția pe care aceștia i-au dat-o ca o
influență nemijlocită, neasimilată.[70] El a declarat în acest sens că „… am văzut multe lucruri frumoase,
dar totdeauna m-am ferit de influențe.”[38] Luând ca exemplu rezonanțele podgorene a spus „… prefer
paharul meu cât de mic, dar să fie al meu.”[38] Ca urmare a unor astfel de declarații și a operei lăsată
posterității, se constată că Petrașcu a avut o atitudine activă în ce privește patrimoniul artistic universal,
el selectând atât din marea tradiție a picturii, cât și din fenomenele moderne ale contemporaneității
lui.[70] A ales tot ce se mula pe temperamental și pe concepția sa despre artă.[70]
Felul lui Petrașcu de a omagia pe marii predecesori ai picturii universale a constat în realizarea de copii
după lucrările lor.[70] Acest fapt, este și o metodă de lucru folosită în învățământul artistic de pe tot
mapamondul. Copierea de lucrări a fost pentru Gheorghe Petrașcu o activitate pe care a practicat-o
toată viața și pe care a și recomandat-o și altora spunând că „… Copierea tablourilor bune învață pe
artist meșteșugul[72]... un sfat de mare importanță pentru pictorii tineri este acela de a face copii după
marile opere ale trecutului. Socotesc acest exercițiu ca un mijloc de cunoaștere experimentală a
capodoperelor.”[71]
Petrașcu nu a înțeles prin copiere obținerea unei lucrări identice, realizate mecanic, ci recrearea operei
făcând o interpretare liberă pentru fixarea raporturilor de lumină, umbră și culoare, totul având ca țintă
expresivitatea gesturilor și relevarea esenței în volume.[70] După cum se știe, artistul a realizat multe
copii după Nicolae Grigorescu și, cu siguranță, multe după lucrări expuse la Luvru.[70] Se cunoaște
obiceiul lui de a face schițe, fugare uneori, după picturile din muzee, precum și obișnuința de a face
călătorii de documentare, ca periplul din anul 1902.[36] împreună cu Ferdinand
Earle în Germania, Olanda, Belgia și Anglia sau cea din anul 1904 la Florența și Neapole unde s-a
împrietenit cu Emile Bernard.[38] A vizitat Spania, deci Muzeul Prado, unde l-a văzut pe Francisco de
Goya,a realizat desene în cărbune după Tadea Arias de Enriquez cu Portret de femeie și Portretul
reginei Maria Luiza și după Velazquez cu Prințul Baltazar Carlos în costum de vânătoare, Regele Filip
al IV-lea, Piticul Sebastiano de Morro, etc.[73]
Exceptându-l pe Grigorescu, Petrașcu a mai făcut copii după Anton Chladek, Mihail Lapaty și George
Demetrescu Mirea. După Lapaty a realizat trei schițe în culoare după Mihai Viteazul călare (la Muzeul
Militar Național) și după Mirea a replicat compoziția Țăranii secui prezentând lui Mihai Viteazul capul lui
Andrei Bathory. Fiind secretar al Pinacotecii Statului din București, Petrașcu a realizat permanent schițe
după lucrările pictorilor străini minori sau după anonimii ce se aflau în Pinacotecă. S-au identificat Diana
și Endymion după Pietro Liberi, Moartea lui Seneca după Giuseppe Langetti, Femeia cu părul
roșu după Jean-Jacques Henner ș.a.m.d.[74] De neînțeles, pentru istoricii ce i-au studiat activitatea, a
rămas faptul că Petrașcu a comercializat[75] prin expozițiile sale personale schițele și copiile pe care le
realiza.[76]
 Studii realizate de Petrașcu după mari maeștri. (Foto a/n - Ajutați Wikipedia cu foto color)
352

Baltazar Carlos în costum de vânătoare - după Velasquez
Danae - după Titian
Femeia cu ulciorul - după Goya
353

Blana - după Rubens

(foto a/n)
Infanta Margarita) - după Velasquez

(foto a/n)
354
Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Bathory - după G.D. Mirea
(foto a/n)
Ca urmare a copiilor pe care le-a făcut, se pot desluși ecouri ale influenței pe
care Corot, Millet, Goya, Daumier, Courbet, Adolphe Monticelli, James Abbott McNeill Whistler, etc., le-
au avut asupra operei lui Petrașcu. [74] După exemplul lui Whistler, pictorul român a început din anul
1915 să numească lucrările cu Argint și negru, Negru și verde, Trandafiriu și negru, Violet și aur, Verde
și gri, etc.[77] Analizându-se experimentele pictorului de după anul 1900 se pot vedea influențele
lui Pierre Bonnard[30] și Pierre-Auguste Renoir, Camille Pissarro, Alfred Sisley[71] și Claude Monet pe
care l-a indicat a fi maestrul favorit.[78] A declarat că i-a plăcut lucrările lui Marcel
Iancu,[36] lui Picasso[36] și chiar ale lui Constantin Brâncuși în acea epocă în care acesta era privit cu
ostilitate.[74] Elocvent este sfatul pe care Petrașcu l-a dat inginerului Romașcu pentru
achiziționarea Cumințeniei pământului, fapt care s-a și petrecut ulterior.[79]
Pe de altă parte, nu se poate considera că Gheorghe Petrașcu ar fi fost un adept înflăcărat
al modernismului.[74] El i-a admirat sincer pe impresioniști și le-a folosit unele formule adaptate stilului
său, dar a fost și un tradiționalist, un cumpătat și un circumspect în a aplica noile inovații, mai ales a
celor mai radicale ce s-au manifestat în acele vremuri în arta plastică. Astfel, el a observat cele mai
bune experiențe simboliste și chiar a urmat acest curent, dar a renunțat în scurt timp la
el. Futurismul, cubismul, fovismul și alte isme nu l-au incitat nici măcar la nivelul
teoretic.[74] Semnificative sunt declarațiile pe le-a făcut referitor la opera lui Marcel Iancu: „… nu pot
dezaproba pe moderniști, fie ei chiar atât de radicali și chiar dacă eu nu-i înțeleg...”[36] sau despre
moderniști „… cât despre pictura modernă cu fel și fel de numiri, au rămas numai acele unde calitățile
esențiale ale bunei picturi domină. Omul de talent în toate manifestările de artă, cum se vor numi n-are
importanță, va face lucrări de seamă; neputincioșii vor face tapaj și gălăgie.”[72]
Căutări identitare[modificare | modificare sursă]
După cum se știe, Gheorghe Petrașcu a avut de-a lungul întregii cariere artistice cincisprezece expoziții
personale ce au fost programate cu o oarecare regularitate, fapt pentru care pictorul reprezintă
pentru România un caz unic.[K][80] Prima expoziție personală pe care a organizat-o a avut loc în anul
1900, luna decembrie, la Ateneul Român. Cu această ocazie, Petrașcu a prezentat, pe simeze, 60 de
tablouri pe care le-a realizat cu trei-patru ani înainte.[80] Ca o consecință, critica de artă a considerat că
anul 1900 a fost pentru Petrașcu unul care a aparținut secolului al XIX-lea și nu al celui următor. La
această afirmație și-a adus aportul ca argumentație și faptul că majoritatea tablourilor pe care le-a
expus au aparținut ca spirit și concepție secolului de abia trecut.[80] Doar treisprezece picturi au fost
făcute în Franța, fiind peisaje din Montreuil, restul având tematică de gen, peisaje urbane, marine, de
munte sau rurale. Au fost și autoportrete, portrete în pastel sau ulei, dar niciun interior, natură moartă
sau floare.[80]
Expoziția din anul 1900 a reprezentat pentru critica de artă elementul definitoriu în urmărirea evoluției
artistice a pictorului tecucean.[80] Tematica pe care a afișat-o la prima manifestare expozițională, a
reprezentat pentru Petrașcu forța creației sale artistice ulterioare. Subiectele peisajelor au fost luate de-
a lungul vieții, dintr-o arie geografică de o dimensiune rar atinsă de vreun alt artist român, numărul
locurilor depistate de istoricii de artă trecând de șaptezeci.[L][80] La nivelul acestui an al primei expoziții
personale, artistul nu și-a limpezit viziunea și nu a găsit cele mai potrivite formule ale expresiei. Erau
prezente multe lucrări rămase în stadiul de schiță, unele aveau forma obosită de prea multe reveniri de
execuție, fapt care ducea spre o impresie a neputinței plină de stângăcie.[80]
355
Casă la țară cunoscută și sub numele de Casa de la Nicorești - carte poștală (1966)
Nicolae Grigorescu și estetica sămănătoristă au fost principalii factori de influență asupra artei lui
Petrașcu pentru perioada de început a secolului al XX-lea.[81] Umbra lui Grigorescu a planat tutelar
chiar dacă artistul a pictat la Vitre, Montreuil sau la Târgu Ocna. Dar, din această perioadă s-a constatat
de către critica de artă că au apărut diferențe dintre emul și maestrul de la Câmpina din ce în ce mai
importante cu trecerea timpului, astfel că reziduurile grigoresciene cu timpul s-au estompat, lăsând în
final liberă unicitatea operei petrașciene.[81] Pictura lui a devenit mai bolovănoasă și cu o consistență a
materiei mai pregnantă. Spre deosebire de Grigorescu ale cărui peisaje afișau o perspectivă care se
pierde în zarea depărtărilor, peisajele concepute de Petrașcu au spațiile limitate de fel și fel de obiecte
sau obstacole (pomi, case, etc.) care închid orizontul, deci limiteaza perspectiva într-una liniară. Ca
urmare, nici perspectiva liniară și nici cea aeriană nu au nimic în comun cu concepția plein air-istă, ci s-
au transformat amândouă într-una plină de modernitate care o apropie cu pași mari
de decorativism.[81] Această trăsătură a evoluat ulterior în arta pictorului român și a devenit o
particularitate ce l-a individualizat ca stil, de tot restul confraților săi.[81]
Există însă și o altă trăsătură importantă prezentă în tablourile lui Petrașcu.[81] Aceasta poate fi definită
de aspectul de non finit al lucrărilor, fapt care a șocat contemporaneitatea artistului.[81] Percepută ca o
critică asupra operei lui Nicolae Grigorescu, definiția non finitului a făcut epocă în acele vremuri.
Gheorghe Petrașcu a mers însă și mai departe. A împins tehnica până la crearea unei impresii de
neglijență în realizarea lucrării.[82] Nicolae Iorga a afirmat că peisajele lui Petrașcu au culorile
aruncate aspru, că apar cu violență, sunt amare și că tablourile lui nu pot fi admirate decât având o
anume dispoziție și doar în anumite împrejurări.[82] Stilul folosit de artist a fost ușor confundat
cu impresionismul, care tocmai asta făcea: avea dispreț față de formă și de suprafețele neted
pictate. Ștefan Petică a fost primul care l-a catalogat pe Petrașcu ca impresionist în anul
1900.[82] Criticul Vasile Florea a considerat că acest fapt nu este de mirare deoarece în acei ani,
impresionismul din muzică și din arta plastică era subsumat simbolismului care era înțeles
ca modernism, opus academismului și tradiționalismului. Tot Florea a afirmat că Petică
spunând impresionism, el se gândea de fapt la simbolism.[82]
Alți comentatori ai operei lui Petrașcu i-au oferit acestuia calificativul de impresionist adesea, cu un
sens peiorativ.[82] Astfel, Olimp Grigore Ioan, editor la Literatură și artă română, scria că: „... Prin modul
său de execuțiune, acest artist aparține cu totul școalei impresioniste... D. Petrașcu s-a dedat la un gen
de impresionism greu care nu-ți permite să faci o operă de o întindere și de o mai mare putere; în genul
pe care l-a adoptat, totdeauna va rămâne condamnat să facă lucrări mici, un fel de schițe care pot să
provoace admirațiunea fervenților artei când ele indică treptele unui artist în execuțiunea unei opere
puternice, dar care, izolate, te vor face totdeauna să te gândești la o oarecare neputință de concepțiune
sau de execuțiune.”[83] Adica, în accepțiunea lui Vasile Florea, comentatorii nu-i puteau ierta pictorului
caracterul de schiță pe care acesta îl dădea lucrărilor sale, fapt care ducea la confuzia cu tehnicile
curentului impresionist.[82]
356
Asemenea lui Olimp Grigore Ioan a fost și Mihail Dragomirescu care a comentat și a afirmat că
Petrașcu era de fapt un urmaș direct al impresionismului afișat de Grigorescu la finele carierei și că
sinceritatea impresiei ce reiese din opera sa se limitează numai la vizualitate.[82] El a mai opinat că
acest efect este unul caracteristic impresionismului și că arta, ca formă rezultată, este una
nedesăvârșită în chiar esența ei.[84] Virgil Cioflec l-a ironizat pe cronicar pentru aceste opinii,[85] drept
pentru care în anul 1908, Dragomirescu a revenit cu o argumentație mai explicită „... Iată un pictor a
cărui viziune profund picturală l-ar putea duce foarte departe, dacă n-ar fi bântuit peste măsură de
maniera impresionismului al cărui reprezentant de frunte la noi, el este. Petele lui colorate trăiesc; nu
trăiesc însă îndestul contururile lor, de care el are parcă o instinctivă oroare.”[86] Cum Dragomirescu era
adeptul academismului, orice libertate de expresie o cataloga drept impresionism.[82]
Anexarea lui Petrașcu la impresionism a devenit cu timpul o marotă a cronicii de artă.[87] Acest fapt s-a
prelungit până târziu, în vremea în care deja, Petrașcu avea o formulă postimpresionistă tipică, opusă
curentului care a apărut în Franța în anii 1860-70.[87] Un cronicar de la revista Contimporanul l-a
considerat pe pictor un neoimpresionist, adică un pointilist adept al lui Paul Signac și Georges
Seurat.[87] Asta se întâmpla în anul 1923, moment în care Petrașcu realizase deja Autoportretul ce se
află astăzi la Muzeul Zambaccian.[87] Comentariile sunt juste dar clasificarea eronată „... Singurul nostru
neoimpresionist (sic!) are calitatea de a nu fi virtuoz. Redă nu impresii, ci viziuni, dematerializând
aspectele, aprofundând și realizând armonii mistice, cu ajutorul unui colorit fantast, al unei paste
hypersensibile.”[88]
Maturitatea artistică[modificare | modificare sursă]

Ultimile două decenii din cariera artistică a lui Gheorghe Petrașcu sunt cele care au dat artei plastice
din România o operă caracterizată de o maturitate stilistică deplină, fapt pentru care tablourile pe care
le-a realizat în această perioadă au dat posibilitatea criticii de artă de a putea defini și a descifra
majoritatea coordonatelor estetice care au etalat întreaga măsură a geniului petrașcian.[89] Ca atare,
anul 1933, an în care artistul a deschis la Sala Dalles o mare expoziție retrospectivă unde a prezentat
publicului bucureștean peste 300 de lucrări executate în tehnica uleiului și peste 100 de gravuri, desene
și acuarele, poate fi considerat un an de referință în creația sa. Începând din 1933, Petrașcu s-a văzut a
fi un pictor adânc ancorat în niște coordonate unitare care au dus la o consecvență remarcabilă în
folosirea materiei picturale. Desigur că analiza critică a operei sale poate fi făcută și la nivelul anului
1936 când a fost primit ca membru în Academia Română, an în care făcut o altă mare expoziție sau cu
ultima mare expoziție din anul 1940.[89]
Pe de altă parte, a face o analiză a operei la un moment al maturității, ar duce de fapt la o rigiditate
critică, deoarece glisările diacronice spre perioada de formație din trecutul său artistic sunt inerente.
Exemplele edificatoare încep cu autoportretele, ce trebuie abordate începând cu primele pe care le-a
realizat, sau cu mijloacele de expresie folosite, pornind de la romantism, trecând prin impresionism.[89]
Pentru a ajunge la o stare de grație a maturității, Petrașcu a trecut printr-o evoluție anevoioasă și lentă
care i-a solicitat tenacitatea și răbdarea. După cum s-a prezentat mai sus, în anii de tinerețe a oscilat
între tendințe contradictorii ca sămănătorismul și modernismul, în special simbolismul. Artistul a
încercat o conciliere a celor două direcții care s-a tradus mai târziu, într-o formulă de artă proprie de
natură intimistă.[89] Natura intimistă a stilului nou adus de Gheorghe Petrașcu este argumentată, în
opinia criticului de artă Vasile Florea, de creșterea continuă a numărului de lucrări cu naturi moarte,
interioare și cu flori.[89]
Sursele stilului[modificare | modificare sursă]
O caracteristică evidentă în opera petrașciană este mutația care s-a produs în raportarea artistului la
romantism, fapt ce se traduce ca o trăsătură constantă în creația sa. Dacă la începuturile carierei, ea și-
a găsit expresia în alegerea motivului, mai târziu, pe măsura evoluției, ea a fost inclusă în dramatismul
profund al operei. A nu se înțelege că Petrașcu ar fi avut ceva în comun cu romantismul literar-artistic
care traversa în mod istoric Europa secolului al XIX-lea și atât de răspândit și în România.[89] Gheorghe
Petrașcu aparține ca atitudine și temperament tipului romantic, așa cum l-a definit de altfel și George
357
Călinescu în eseul Clasicism, romantism, baroc, dând și un rețetar de identificare a comportamentului,
a eroului sau a tipului de autor romantic. Așa cum tot Călinescu a menționat că cele două tipuri
romantic și clasic nu există în stare pură, nici Petrașcu nu poate fi catalogat ca fiind un romantic pur. La
el poate fi văzută prevalența elementelor de natură romantică, așa cum au afișat și
romanticii Rembrandt, Goya și Delacroix. Tendința intelectuală a lui Petrașcu spre romantism este
demonstrată de admirația din tinerețe pentru Mihai Eminescu, pe care l-a și omagiat în felul său.[89]
Cunoscătorii carierei artistice a lui Petrașcu știu că acesta era pasionat la un moment dat de Byron și
admira operele romanticilor Delacroix, Tițian, Goya, Velasquez și Rembrandt. A făcut copii după
aceștia, ca și după românii Lapati, elev al lui Ary Scheffer, și G. D. Mirea, dramatismul fiind un element
de bază al romantismului. Un alt element existent în opera petrașciană este apetența pentru peisajul
nocturn care în romantism este unul selenar prin comparație de cel clasic unde este solar. Similar
poeților romantici cum este și Eminescu, Gheorghe Petrașcu era un adept al luciului de lună, chiar dacă
Nicolae Grigorescu, văzând tendința exagerată spre misterele nopții și a amurgurilor poetice, i-a spus
că „... dragul meu, e atât de greu să pictăm ziua, darmite noaptea”. La o asemenea remarcă, artistul a
replicat cu „... Maestre, pentru mine pictura înseamnă poezie. Mai ales înserarea, cerul înstelat,
misterele nopții mă tulbură adânc și simt nevoia să le transpun pe pânză”.
Vraja lunii care inundă o lume a umbrelor misterioase nu este un decor pe care Petrașcu și-a proiectat
melancolia, așa cum a fost pentru lakiștii englezi sau Mihai Eminescu, pentru Caspar David Friedrich,
Lopardi sau Chateaubriand, ci a fost o propensiune pentru ezotericul simbolist. Pe de altă parte este
adevărat și că simbolismul este cumva și o formă de romantism. Apetența artistului spre negru și spre o
gamă cromatică întunecată, mai ales în fazele de început, poate fi explicată prin preferința pe care o
avea pentru realizarea efectelor legate de noapte. De aceea este revelatoare afirmația că lăsându-se
bântuit de misterul negrului „... Petrașcu aduce uneori strălucirea culorii celei prețioase, nu știu ce
surdă, imperceptibilă plăcere goyescă pentru urât”. Pentru că așa cum spune Vasile Florea „... și urâtul
tot o categorie romantică este, clasicii neputând pur și simplu să-l conceapă. Iar prin abundența de
negru din pânzele sale, sigur că Petrașcu amintește de Goya. Cu o deosebire, însă: în timp ce pictorul
spaniol este radios în tinerețe, întunecîndu-se treptat spre vârsta senectuții — vezi unele picturi din
«Quinta del sordo» — , excepție făcând totuși luminoasa Lăptăreasă din Bordeaux, cântecul lui de
lebădă, Petrașcu străbate drumul în sens opus, adică de la întuneric spre lumină. Și cât dramatism în
această schimbare la față!”
Gheorghe Petrascu, Venetia - actualmm.ro

actualmm.ro
Tablouri de Corneliu Baba sau Gheorghe Petrascu, scoate miercuri la licitatie

ziare.com
358
INP - bunuri clasate - Poza obiectului
clasate.cimec.ro
Clopotnița Mănăstirii Viforâta by Gheorghe Petraşcu on artnet

artnet.com
Case la Chioggia | Gheorghe PETRAŞCU (1872 -1949) | Painting, Art, Artist

pinterest.com
359
petrascu – Graficante.ro
graficante.ro
Pictura zilei: „Vedere în portul Chioggia” de Gheorghe Petraşcu

ziuaconstanta.ro
Pictură. Petraşcu, Gheorghe. Peisaj (Veneţia) - INP, Bunuri culturale mobile clasate în
Tezaurul Patrimoniului Cultural Naţional
clasate.cimec.ro
360
Imagini :: „Paraclis domnesc în Târgovişte”, de Gheorghe Petraşcu
imagoromaniae.ro
Pictura zilei: „Casă ţărănească” de Gheorghe Petraşcu

ziuaconstanta.ro
Gheorghe Petrașcu - Wikipedia

ro.wikipedia.org
361
Veneţia Ponte Rialto by Gheorghe Petraşcu on artnet
artnet.com
Tia Peltz
Tia Peltz
Tia (Ernestina) Peltz, autoportret.
Date personale
Născută 30 ianuarie 1923

București
362
Decedată 5 martie 1999 (76 de ani)
București
Ocupație pictoriță
Activitate
Domeniu artistic Proză, pictură, acuarelă

București
Pregătire Academia de Arte Frumoase din

București
Mișcare artistică expresionism
Tia Ernestina Peltz (n. 30 ianuarie 1923, București - d. 5 martie 1999, București) a fost o graficiană,
pictoriță și scriitoare română de religie mozaică[1], membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. A fost
fiica scriitorului și ziaristului Isac Peltz. A studiat artele plastice la Institutul de Arte Plastice "Nicolae
Grigorescu" din București. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, desen și ilustrație de carte.
Artist prolific, Tia Peltz a avut numeroase expoziții personale și participări în expoziții colective, atât în
România, cât și în străinătate. O parte din lucrările sale sunt expuse în muzee, cum sunt Muzeul Național
de Artă din București și Muzeul de Artă din Craiova, alte lucrări aflându-se în colecții particulare. Tia Peltz a
realizat o serie de potrete ale unor personaltăți ale culturii române precum: Isac Peltz, Nicolae Tonitza, M.H.
Maxy, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler.

 (...) Desenatoare redutabilă și prolifică, posedă un sigiliu stilistic inconfundabil: laconism, humor, detaliu
șarjat ca un spin cu vârf dulce(...) Inspirată, în creația sa grafică, de aspecte ale străzii Bucureștiului
modern, Tia Peltz se apropie cu empatie mai ales de momentele de bucurie și petrecere ale vieții
sociale. Notația sa rapidă, cu linie egală, fermă și sinuoasă, urmărește expresia și nu identitatea
personajelor. Traseul ludic, de arabesc, al formelor este completat cu o deosebită plasticitate de petele
neutre de acuarelă, ce umplu spațiul fără a concura linia. .[2]
TIA PELTZ-GRAFICA - PICTURA SI GRAFICA GRAFICA ...

raritatisifrumuseti.ro
363
Tia Peltz - Wikipedia
ro.wikipedia.org
Tia Peltz - Arta - Obiecte de colectie în Bucuresti - OLX.ro

olx.ro
Tia Peltz - Arta - Obiecte de colectie în Bucuresti - OLX.ro

olx.ro
364
Silvia Radu (sculptor)
Pentru alte sensuri, vedeți Silvia Radu (dezambiguizare).
Silvia Radu
Date personale
Născută 30 iunie 1935 (84 de ani)

Pătroaia-Vale, Dâmbovița
Căsătorită cu Vasile Gorduz
Ocupație pictoriță
sculptoriță[*]
Activitate
Domeniu
sculptură, pictură
artistic
Studii Academiei de Arte Frumoase București
Pregătire Ion Lucian Murnu
Opere „Sfântul Gheorghe”, „Meșterul

importante Manole”
Premii 2003 - Premiul „Prometeus Opera

Omnia” al Fundației Anonimul
365
„Meșterul Manole”, parcul Herăstrău, București, 1965
Silvia Elena Radu (n. 30 iunie 1935, în satul Pătroaia) este un sculptor și pictor român, personalitate de
prim rang a artei plastice românești. Silvia Elena Radu este soția sculptorului român Vasile Gorduz.

 Absolventă, în 1960, a Academiei de Arte Frumoase (Institutul de Arte Plastice ,,N. Grigorescu“), clasa
Profesorului Ioan Lucian Murnu.
 Din 1961 expune la majoritatea expozițiilor anuale, municipale și ocazionale organizate de Ministerul
Culturii și de Uniunea Artișilor Plastici din România.
366
Gradina cu ingeri
367
Camil Ressu
Camil Ressu
Autoportret Camil Ressu
Date personale
Născut 28 ianuarie 1880[1][2]

Galaţi, România
Decedat 1 aprilie 1962 (82 de ani)[1]

Părinți Constantin Ressu
Etnie aromână
Ocupație pictor
Activitate
368
București, Universitatea de Arte „George
Enescu” din Iași, Academia Julian
Pregătire George Demetrescu Mirea, Gheorghe

Popovici, Jean-Paul Laurens
Profesor Gheorghe Naum, Aurel Cojan, Alexandru

pentru Ciucurencu, M. H. Maxy, Vasile
Brătulescu[*], Ion Popescu
Negreni, Gheorghe Chivu, Elena
Greculesi, Constantin Dipșe[*], Ion
Pacea, Ion Lucian Murnu, Alexandru
Țipoia, Ervant Nicogosian, Dinu
Vasiu, Andrei Ostap, Geta
Brătescu, Constantin Lucaci, Virgil
Preda, Ion Alin Gheorghiu, Mircea
Deac, Spiru Chintilă, Marin Petre
Constantin, Gheorghe Ghițescu
Mișcare Tinerimea artistică, Societatea Arta

artistică română, Societatea Arta
Opere
„Cosași odihnindu-se"
importante
A influențat pe Abodi Nagy Béla, Gheorghe Naum
Premii Artist al Poporului
Camil Ressu (n. 28 ianuarie 1880,[1][2] Galaţi, România – d. 1 aprilie 1962,[1] București, Republica Populară
Română) a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una
din personalitățile marcante ale artei românești. Camil Ressu a fost membru titular al Academiei Române.

Camil Ressu se trage dintr-o familie de aromâni (macedoromâni) din regiunea Epirului, stabilită
în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii
de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere. În 1887, Camil Ressu este înscris la Școala Națională
de Arte Frumoase din București, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea; își continuă studiile la Iași cu
pictorul Gheorghe Popovici. În 1902 termină studiile la Școala de Belle-Arte din Iași, obținând medalia de
argint și pleacă în același an să se perfecționeze în străinătate. Se oprește două luni la München vizitând
muzeele din localitate, după care pleacă la Paris și se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul
Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu și Ion Theodorescu-Sion.
369
În 1908 revine în țară și, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la
publicațiile Furnica, Facla și Adevărul. În același an se înscrie în Partidul Social-Democrat din România.
Participă pentru prima dată în 1910 la expoziția "Tinerimii Artistice" cu peisaje și compoziții pe teme rustice.
În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la țară, iar în anul următor, la "Tinerimea Artistică",
portretul de grup Terasa Oteteleșeanu, cu "șapte figuri ale boemei literare, muzicale și pictoricești".
În 1914 deschide prima expoziție personală la București.
În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu
sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han înființează asociația "Arta Română",
la Iași. Vara se retrage la țară și pictează țărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori dar
și naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor personalități ale timpului și autoportrete. Participă activ la
înființarea "Sindicatului Artiștilor plastici din România" în 1921, fiind ales președinte, funcție din care
demisionează după doi ani. În urma unei șederi mai lungi în satul Ilovăț (județul Mehedinți), realizează
compoziția Cosași odihnindu-se, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu își
dezvăluie vigoarea sa plastică.
Camil Ressu a fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941, între elevii
săi numărându-se Abodi Nagy Béla și Virgil Moise. Din 1950 a fost președinte de onoare al Uniunii Artiștilor
Plastici, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se
acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.
Cu o formație solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după obiectele din
imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii,
să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.
O serie de personalități culturale au avut ocazia să asiste la prelegerile profesorului universitar Camil
Ressu, printre care Geta Brătescu și Virgil Preda.
Parfumul sentimentului de siguranță | G a b i, My heart to your heart

Țăran la lumina lămpii actorul Ion Brezeanu în Năpasta by Camil Ressu on artnet
artnet.com
370
“Odihna modelului” de Camil Ressu s-a vândut cu preţul de 48.000 de lei | Modernism
modernism.ro
Soldați ruși la începuturile revoluţiei, la Iaşi, 1917 CAMIL RESSU (1880-1962) – Muzeul
Virtual al Unirii
mvu.ro
371
Cocălari de ieri și de azi (D’ale notariatului) | Justiție Oarbă
justitieoarba.com
Camil Ressu – Semnarea apelului pentru pace | G a b i, My heart to your heart

Lectură pe malul mării - Camil Ressu - Lumea Picturilor | Facebook

facebook.com
372
Old Peasant with his Daughter in Church by Camil Ressu on artnet
artnet.com
Pictura zilei: „Familie la masă” de Rudolf Schweitzer-Cumpăna

ziuaconstanta.ro
Camil Ressu | Ovidiupecican's Blog

ovidiupecican.wordpress.com
373
Rudolf Schweitzer–Cumpăna
Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la rezolvarea
lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor, consultați pagina de
îndrumări.
 Este sub formă de listă și trebuie rescris sub formă de text format din fraze
legate. Marcat din septembrie 2012.
 Îi lipsesc notele de subsol. Marcat din septembrie 2012.
Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor.
Rudolf Schweitzer–Cumpăna
374
Date personale
Născut 7 mai 1886

Pitești, România
Decedat 17 februarie 1975 (88 de ani)

București, RS România
Părinți Ludwig Schweitzer
Căsătorit cu Lilly Pascaly

Elena Galateea Stoicescu
Etnie Jew[*]
Ocupație pictor
scriitor
Activitate
Domeniu
pictură, watercolor painting[*]
artistic
Studii Școala Națională Superioară de Arte

Frumoase de la Paris, Berlin University
of the Arts[*], Prussian Academy of
Arts[*]
Profesor
Vasile Grigore, Octav Grigorescu
pentru
375
Mișcare
realism, Tinerimea artistică
artistică
Influențat de Anton von Werner, Arthur Kampf[*]
Premii Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a
Rudolf Schweitzer–Cumpăna (n. 7 mai 1886, Pitești, România – d. 17 februarie 1975, București, RS
România) a fost un pictor și grafician, român de origine germană. Originea sa evreiască[1] este însă
controversată[2].
Născut într-o familie cu origini germane,[3] a fost profesor la Institutul de Arte Plastice Nicolae
Grigorescu din București, membru al Uniunii Artiștilor Plastici, secția pictură. A studiat la Academia de arte
frumoase de la Berlin, apoi la Academia de Arte Plastice de la Paris.
Zi de târg în piaţa din Sibiu by Rudolf Schweitzer-Cumpana on artnet

artnet.com
Nicolae Enea(1897 – 1960), pictor român | G a b i, My heart to your heart

Pictura zilei: „Întoarcerea de la câmp” de Rudolf Schweitzer-Cumpăna

ziuaconstanta.ro
376
Pictura zilei: „Familie la masă” de Rudolf Schweitzer-Cumpăna
ziuaconstanta.ro
Pictura zilei: „Peisaj de iarnă” de Rudolf Schweitzer-Cumpăna

ziuaconstanta.ro
Schweitzer-Cumpana Rudolf | Artindex

artindex.ro
377
Imagini :: Dumitru Ghiaţă - "La marginea târgului"
imagoromaniae.ro
Drinking, 1935 - Rudolf Schweitzer-Cumpana - WikiArt.org

wikiart.org
Paintings of Spring: Rudolf Schweitzer-Cumpănă(7 mai 1886 - 17 februarie 1975), pictor şi

grafician român
paintingsofspring.blogspot.com
378
PLASAMENTE ALTERNATIVE Licitaţia din ultima zi de vară - 04.10.2013 | BURSA.RO
bursa.ro
Houses in Argeș Valley - Rudolf Schweitzer-Cumpana - WikiArt.org

wikiart.org
Autoportret by Rudolf Schweitzer-Cumpana on artnet

artnet.com
379
Gheorghe Tattarescu
Pentru politicianul Gheorghe Tătărescu, vedeți Gheorghe Tătărescu.
Gheorghe Tattarescu
Gheorghe Tattarescu, autoportret 1849
Date personale
Născut 1 octombrie 1818

Focșani, România
Decedat 24 octombrie 1894 (76 de ani)[1]

Ocupație pictor
Activitate
Domeniu artistic Pictură
Studii Academia San Luca din Roma
380
Pregătire Natale Carta, Giovanni
Silvagni, Pietro Gagliardi
Profesor pentru Ștefan Luchian, Sava

Henția, Alexandru Satmari
Mișcare artistică neoclasicism
Opere importante „Gheorghe Magheru”, „Ștefan

Golescu”
Gheorghe Tattarescu[2][3][4] (n. 1 octombrie 1818, Focșani, România – d. 24

octombrie 1894,[1] București, România) a fost un pictor român, clasic, „cel mai tipic academist”,[3] un pionier
al neoclasicismului în pictura românească.
Activitate[modificare | modificare sursă]

A început să picteze ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu (1799 – 1880), zugrav de biserici.
Continuă studiul picturii la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său. În 1844, împreună cu
unchiul său, pictează mănăstirea Rătești.
Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, obține o bursă de studii la Academia di San
Luca din Roma[3] (1845–1851). Aici i-a avut ca profesori pe Natale Carta (1790–1884), Giovanni Silvagni
(1790–1853) și Pietro Gagliardi (1809–1890). Sub îndrumarea profesorilor săi, se formează în spiritul
academismului Italian, executând copii după Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore
Rosa, Guido Reni și alții.
Tattarescu a participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe
Magheru,[4][5] Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează portretul lui Nicolae Bălcescu[4][5] (în trei
replici aproape identice).
Idealul eliberării naționale și al edificării unei Românii moderne este transpus în compoziții alegorice cu
subiect revoluționar (Deșteptarea României, 1849,[3][4] 11 februarie 1866 - România Modernă, 1866[6]), cu
subiect patriotic (Unirea Principatelor,[4] 1857), sau cu subiect istoric (Mircea cel Bătrân la 1386, Neagoe
Basarab în fața Mănăstirii Argeș, Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar[4]).
În 1860 este însărcinat să întocmească un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară.
Astfel, are prilejul de a se afirma și ca peisagist, cu discrete accente romantice (Peștera
Dâmbovicioara, 1860).[7]
O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creând un stil personal influențat de
academismul italian și parțial de iconografia tradițională bizantină. În perioada 1853–1892, cu ajutorul
elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, peste 50 de biserici, printre acestea numărându-se Biserica
Colțea, Biserica Oțetari Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari și Biserica Mănăstirii Radu
Vodă, toate din București, biserica nouă a Mănăstirii Bistrița, Catedrala Mitropolitană din Iași[8], Biserica
Greacă din Brăila și biserica Mănăstirii Ciolanu din județul Buzău[9].
Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat
o bogată activitate ca profesor de pictură,[4] fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892.
În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după
cei mai celebri pictori”.
381
Casa pe care a cumpărat-o în București în 1855 și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost
transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. Înființat în 1951, Muzeul Gheorghe
Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.
Galerie imagini[modificare | modificare sursă]


Gheorghe Tattarescu
Nicolae Bălcescu (1851)
11 februarie 1866 - România modernă
Copiii pictorului
382

Sofia Kretzulescu
Unirea Principatelor
Renașterea României
Peștera Dâmbovicioara
Sfântul Dumitru
383

Nicolae Tonitza
Nicolae Tonitza
Nicolae Tonitza, autoportret cca 1923
Date personale
Născut 13 aprilie 1886

Bârlad, România
Decedat 26 februarie 1940 (54 de ani)

Înmormântat Cimitirul Ghencea
Părinți Anastasia și Neculai Toniță
Căsătorit cu Ecaterina Climescu
384
Copii Catrina, Petre, Irina Tonitza și Nineta
Gusti (înfiată)
Ocupație caricaturist[*]
pictor
litograf[*]
jurnalist
Activitate
Domeniu pictură, gravură, litografie, desen, artă

artistic ceramică
Studii Școala națională de Belle-Arte din

Iași, Academia de Arte Frumoase din
München
Pregătire Gheorghe Popovici, Emanoil

Bardasare, Hugo von Habermann, Pierre
Laprade
Profesor Corneliu Baba, Ion Frunzetti, Tache

pentru Papatriandafil, Rodica Pavelescu, Călin
Alupi, Petre Hârtopeanu
Mișcare postimpresionism, expresionism,

artistică „Grupul celor patru”, Tinerimea
artistică
Patronaj Krikor H. Zambaccian
Influențat de Honoré Daumier, Käthe

Kollwitz, Ștefan Luchian, Frans
Masereel
Semnătură
Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician
român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung
resemnată.
385
S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță.
Frecventează școala primară de băieți nr. 2 și urmează Gimnaziul real "Manolache K. Epureanu" din
Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i
printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire
deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților),[2] iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon
Viorescu cu care va lega o lungă prietenie[3].
În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de
profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește
biserica din satul Grozești.
În 1908[4] pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der
Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte
Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi
la revista Furnica și articolul "Importanța criticii de artă" la revista Arta română din Iași, care reprezintă
debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara
anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris.
La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade[5] și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor
din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și
prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului,
cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle
Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le
expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereținută în fața
fermecătoarelor aparențe ale realității - senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început,
pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.
În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la
desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de
Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de "pictor bisericesc". Va zugrăvi bisericile
din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi
copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la
ziarul Iașul.[6] În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat
și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri
din Kirjali, Bulgaria. După război se stabilește la București, unde - alături de participările la expoziții și
ilustrări de cărți - colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În
perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase.
În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va
împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se
retrage din asociația "Arta Română" și - împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu -
întemeiază "Grupul celor patru".
În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale "Grupului celor patru". Tonitza, între timp
considerat "cel mai de seamă" pictor român în viață, expune și în
străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la
Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine
rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o
serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se
stinge din viață[7]. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la "Salonul Oficial" și la expoziția din cadrul
"Lunii Bucureștilor".
O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă
purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii.
În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui
pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care
fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt
386
sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul
"Anemonelor". După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina
autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a
colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. -
sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.
Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină,
vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a
permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. "Ochii lui
Tonitza", ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și
candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie
în arta plastică românească.
De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai
vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este
perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o
simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.


Malul Mării
Fetiţa pădurarului (1924) - Colecţia Doctor Dona, Bucureşti
Portret de copil (1926) - Muzeul Zambaccian, Bucureşti
387

Grădină din Văleni (1922-1924) - Muzeul de Artă, Târgu-Mureş
Coadă la pâine (1920)
Nicolae Tonitza în 1927
Nicolae Tonitza - Autoportret - (1911), Colecţie particulară
388
Nicolae Vermont
Nicolae Vermont
Nicolae Vermont
Date personale
Nume la Nicolae (Isidor) Vermont

naștere (Grumberg)
Născut 10 octombrie 1866[1]

Bacău, România
Decedat 14 iunie 1932 (65 de ani)[2][1]

București, România[3]
Părinți Iosif Grünberg
Frați și surori Bernard Varvara Vermont, Lea Fanșeta

Vermont
Ocupație pictor
desenator[*]
389
Activitate
Domeniu
artistic
Studii Academia de Arte Frumoase din

München
Pregătire Theodor Aman
Profesor
Nina Arbore
pentru
Mișcare
realism, Tinerimea artistică
artistică
Opere
„Emigranții”, „Coșarul”, „Bragagiul”
importante
Patronaj Alexandru Bogdan-Pitești
Influențat de Nicolae Grigorescu, Ludwig

Löffler[*], Fritz von Uhde
A influențat pe Jules Perahim, Rodica Maniu
Nicolae Vermont (născut Isidor Grünberg, n. 10 octombrie 1866,[1] Bacău, România – d. 14

iunie 1932,[2][1] București, România[3]) a fost un pictor și gravor român, de origine evreu. Mai târziu în viață
s-a convertit la religia creștină ortodoxă.

S-a născut la Bacău (sau la Moinești) în familia profesorului Iosif Grünberg (pseudonimul Vermont [vert
mont = verde munte] este traducerea din germană a numelui Grünberg [grün Berg = verde munte] ).[4] A
studiat la Școala de arte frumoase din București, cu Theodor Aman, fiind primul student evreu al acestei
instituții [5], apoi la München și la Paris. Ostil conformismului academic, Vermont s-a atașat mișcării de
înnoire a grupului pictorilor independenți, numărându-se printre membrii fondatori ai societăților „Ileana” și
„Tinerimea artistică”, în cadrul cărora a expus cu regularitate.
În pictura de peisaj, înrudit ca viziune cu Nicolae Grigorescu, Vermont a lăsat imagini din Câmpulung și
din Oltenia, de un lirism pur și delicat, valorificând atât spontaneitatea și acuitatea observației, cât și
virtuozitatea desenului. Atras de compoziție, a excelat în pictura de gen inspirată din viața oamenilor simpli,
pe care a zugrăvit-o cu multă căldură emoțională („Emigranții”, „Coșarul”, „Bragagiul”). A fost influențat și de
stilul pictorului munchenez Fritz von Uhde.
În creația sa din ultimii ani, a înclinat spre satisfacerea gustului unui public amator de pitoresc. Lucrările
sale de gravură sunt executate cu o deosebită finețe.
Fratele său a fost traducătorul și astronomul Bernard Varvara Vermont, iar sora sa a fost actrița Lea
Fanșeta Vermont, mama actriței franco-române Marioara-Aristița Ventura.
390

<Mănăstirea Nămăieşti (ca.1901)
Peisaj marin cu portul Constanţa
Plaja la Dieppe (1929)
Reverie (1920)
Doi grevişti
391

Nud şezând (1902)
Vas la chei
Portret de bărbat (1918)
Nicolae Vermont - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină
392
Topul celor 10 sculpturi
faimoase in lume
Ultima Actualizare: 15 septembrie, 2014
2745
1
Save
In topul celor 10 sculpturi faimoase in lume intra acele creatii care, prin calitatea
desavarsita si promovarea de care au avut parte, au devenit extrem de populare,
ierarhizarea fiind, totusi, in mare masura, de natura subiectiva. Interesul omului
pentru sculptura s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, din motive foarte variate,
utilitare sau estetice. Una dintre cele mai vechi sculpturi, denumita “Omul leu”, cu o
inaltime de doar 30 de centimetri, dateaza de acum 32.000 de ani. Dintre cele sapte
minuni ale lumii, doua sunt statui, Colosul din Rhodos si statuia lui Venus din Olimpia.
Foarte multe dintre aceste sculpturi celebre sunt acum detinute de muzee de
prestigiu, ceea ce se constituie intr-un argument solid pentru valoarea lor
inestimabila.
393
394
Donatello, David din bronz, Foto: mwhhomeworkbyjustin.blogspot.ro
Pe locul 10 in topul celor 10 sculpturi faimoase in lume, se afla statuia “David din
bronz”, realizata in anul 1440, de Donatello, fiind, de altfel, si singura statuie
realizata in bronz, in perioada Renasterii, si prima reprezentand un barbat nud, in
epoca respectiva. Sculptura il reprezinta pe David (personaj mitologic), zambind
enigmatic, in timp ce isi sprijina piciorul stang pe gatul invinsului Goliath.
395
396
Sylvia Shaw Judson; Fata cu pasari, Foto: petalsfromthepast.com
Locul noua al topului este ocupat de sculptura “Fata cu pasari”, creata in anul 1936
de catre sculptorita Sylvia Shaw Judson (1897-1978). Lucrarea este realizata in bronz
si reprezinta o tanara imbracata intr-o rochie simpla, care hraneste, din doua boluri,
pasarile.
397
Formatted: Font: (Default) Verdana, 11.5 pt, Font color:
Custom Color(RGB(34,34,34))
398
Dsicobolul, Foto: studyblue.com
Pe locul opt in topul celor 10 sculpturi faimoase in lume se plaseaza opera unui autor
inca necunoscut, din perioada romana – “Discobolul” sau “Aruncatorul de disc” –
despre care se presupune ca dateaza din anul 459. Sculptura a devenit faimoasa
datorita numeroaselor sale copii in marmura, facute chiar la vremea respectiva.
399
400
Auguste Rodin; Sarutul, Foto: keyconceptsc2.wordpress.com
Pozitia cu numarul sapte este ocupata de faimoasa sculptura a artistului Auguste
Rodin (1840-1917) – “Sarutul”. Lucrarea, realizata in anul 1889, o infatiseaza pe o
tanara nobila frantuzoaica, din secolul al XIII-lea, care se indragosteste de fratele
sotului sau (legenda imortalizata si in “Infernul” lui Dante, din “Divina Comedia”).
Buzele celor doi indragostiti nu se ating, pentru a sugera puritatea relatiei lor, dar si
faptul ca gestul a fost intrerupt brusc. In momentul in care criticii de arta au vazut
statuia, in anul 1887, au sugerat titlul “Sarutul”.
401
402
Constantin
Brancusi, Sarutul, Foto: galleryhip.com
Pe locul sase al topului celor 10 sculpturi faimoase in lume se afla o lucrare care
poarta acelasi nume (ca si sculptura lui Rodin), “Sarutul”, apartinand celui care avea
sa fie denumit “parintele” sculpturii moderne, romanul Constantin Brancusi. Lucrarea
a fost realizata pe parcursul mai multor ani -1901-1921, cu numeroase versiuni, fiind
si cea mai abstracta sculptura, si cea mai originala, reprezentand doua figuri
imbratisate, in acelasi bloc de piatra. Capodopere brancusiene sunt si “Muza
dormind”, “Pasarea in spatiu”, “Domnisoara Pogany” etc.
Citește și: Cele mai cunoscute sculpturi din lume
403
404
Domnisoara Justitie, Foto: funkidsmovie.com
Locul cinci al topului este ocupat de populara reprezentare sculptata a justitiei, ce
poarta numele de “Domnisoara Justitie” sau “Justitia oarba”. Lucrarea dateaza din
perioada antichitatii greco – latine, nefiind atribuita niciunui autor, pana in prezent.

Michelangelo; Pieta, Foto: slaicos.blogspot.ro
405
Pe locul patru in topul celor 10 sculpturi faimoase in lume se afla extraordinara
creatie a lui Michelangelo, “Pieta”, in care este reprezentata Fecioara Maria cu
pruncul Iisus in brate. Aceasta lucrare, realizata in anul 1498, este cea care avea sa-l
transforme pe autorul sau intr-un artist foarte cunoscut.
406
407
Rodin; Ganditorul, Foto: anastasiosds.blogspot.com
Locul trei al topului este ocupat de “Ganditorul”, sculptura a lui Auguste Rodin, care,
initial, a avut numele de “Poetul”, fiind parte a unei lucrari comandate de Muzeul de
Arta Decorativa, din Paris, pictorului Rodin.
408
409
Venus
din Milo, Foto: roarshock.net
Pe locul doi se afla celebra sculptura “Venus din Milo”, creata, aproximativ intre anii
130 si 100 i.Hr. Statuia o reprezinta pe Afrodita, zeita dragostei si a frumusetii, este
realizata din marmura, cu o inaltime de 203 centimetri. Dupa unele inscriptii, se
presupune ca autorul sau este Alexandros din Antioch, fiind gresit atribuita lui
Praxiteles. In prezent, statuia poate fi vizitata la Muzeul Louvre, din Paris.
410
411
Michelangelo; David, Foto: maestrodesociales.blogspot.ro
Primul loc al topulului celor 10 sculpturi faimoase in lume este ocupat de scupltura lui
Michelangelo, creata intre anii 1501 si 1504, o capodopera a Renasterii – “David”.
Este lucrata in marmura de Carrara, cu o inaltime de 5 metri, si il reprezinta, nud, pe
eroul biblic, David. Statuia a fost mutata in Galeria Academiei de Arta din Florenta, in
anul 1873, in locul initial al amplasarii (in fata cladirii Palazzo Vecchio), fiind pusa o
copie a lucrarii.
De-a lungul multor secole, artisti de renume au lasat mostenire umanitatii

nenumarate capodopere, printre care si sculpturile – lucrari de arta tridimensionale,
create prin modelarea materialelor cu consistente diferite – marmura, piatra, lemn,
bronz si chiar plastic sau metale moi. Unele dintre acestea se regasesc in topul celor
10 sculpturi faimoase in lume.
In ultima vreme, pe langa sculptura traditionala, exista si cea digitala, realizata in

programe specializate, ultra-profesioniste, care se bucura de o popularitate din ce in
ce mai mare, datorita libertatii pe care o ofera artistului spatiul virtual, in privinta
materialelor si texturilor folosite, accentul punandu-se doar pe inteligenta si
creativitatea acestuia. Sculpturile digitale 3D sunt expuse, deja, in galerii de arta,
urmand ca, in cativa ani, criticii consacrati sa stabileasca si ordinea celor mai
faimoase.
BRANCUȘI
Tate
Danaïde', Constantin Brancusi, c.1918 | Tate

Este posibil ca aceste imagini să fie protejate de drepturi de autor. Aflați mai multe
Imagini similare
Vedeți mai multe
412
Wandering the Dream Space: Constantin Brancusi | Kształty in 2019 | Sculpture, Art,
Sculpture art
pinterest.com
Brancusi, Madmoiselle Pogany (1913) | Sculpture+Installation+3D | Art, Sculpture, Modern

sculpture
pinterest.com
413
Constantin Brancusi - Donaire | Máscaras y cabezas | Escultura figurativa, Esculturas y Arte
deco
pinterest.de
Danaide, 1913, Constantin Brancusi | Primitivism | Sculpture art, Constantin brancusi, Modern
sculpture
pinterest.com
414
Constantin BRANCUSI (Mademoiselle Pogany) | art | poetry | inspiration | Modigliani, Amedeo
modigliani, Sculpture
pinterest.com
Unknown Cycladic | Marble female figure (4500–4000 B.C.) | Artsy

artsy.net
415
c. brancusi | cabezas | Arte moderno, Esculturas y Artes visuales
pinterest.de
black - sculpture - Carmen Otero | Escultura | Esculturas de arte, Escultura en bronce y

Escultura contemporánea
pinterest.com
416
Constantin Brancusi – Madamoiselle Pogany, 1913 version of one of his most celebrated
works, “Mademoiselle Pogany,” a bronze bust of a y… | Art, Modern in 2019…
pinterest.com
‘Head’, Constantin Brancusi, c.1919-23 | Tate

tate.org.uk
417
Art. Mass 3
likovna-kultura.ufzg.unizg.hr
345 mejores imágenes de SCULPTURE - Motivos escultoricos en 2012 | Escultura abstracta,

Esculturas y Esculturas de cerámica
pinterest.com
Imagini similare
Vedeți mai multe
418
Expoziție Brâncuși la New York - Stiri pe surse - Cele mai noi stiri
stiripesurse.ro
_Brancusi Pasarea in vazduh – Mihai Neamțu

mihailneamtu.org
BBC Romanian | | Constantin Brâncuşi la Londra

bbc.co.uk
419
Brancusi and America – Art in America
artinamericamagazine.com
Cave to Canvas — Constantin Brancusi, Bird in Space, 1932-40 From...

cavetocanvas.com
420
Bird In Space
guggenheim.org
Un’opera per questi giorni: Costanin Brancusi, Uccello nello spazio - AgoraVox Italia
agoravox.it
421
Topul sculpturilor: Constantin Brâncuşi este cel... | News.ro
news.ro
Brâncuşi – La capatul curcubeului

despresipentrunoi.wordpress.com
brancusi–bird-in-space | StudioModernArt
studiomodernart.wordpress.com
422
Anul Constantin Brâncuşi: O artă dedicată abstracţiunii | Informația Harghitei - jurnal
independent
informatiahr.ro
O sculptură a lui Constantin Brâncuși, licitată la New York. Celebra operă e estimată la o
sumă impresionantă :: Mobile
antena3.ro
Brâncuşi, Constantin (19.02.1876, Hobiţa, Gorj, România – 16.03.1957,

Paris, Franţa). Pionier al sculpturii moderne abstracte. Lucrările lui în bronz
şi marmură sunt caracterizate printr-o formă pură elegantă şi reţinută şi
printr-o finisare rafinată. Pasionat sculptor în lemn, a realizat numeroase
sculpturi în lemn, adesea de inspiraţie folclorică, şi a sculptat adesea
prototipuri în lemn pentru lucrări executate mai târziu în alte materiale. El
este cel mai bine cunoscut pentru sculpturile sale abstracte de capete
ovoidale şi păsări în zbor.
Tinereţea şi primele lucrări
Părinţii lui Brâncuşi, Nicolae şi Maria Brâncuşi, erau ţărani. La fel ca alţi
copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu a mers la şcoală. De la şapte
ani a lucrat ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând
pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Acesta a fost momentul când tânărul păstor a
învăţat să sculpteze în lemn, o artă populară în România rurală, folosită
pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de
423
case, toate împodobite cu gravuri. Stilul acestor ornamente avea să
influenţeze numeroase lucrări ale lui Brâncuşi. În preferinţele sale, în port şi
în stilul de viaţă, el a păstrat până la moarte simplitatea originilor sale.
La nouă ani, Brâncuşi a mers la Târgu Jiu, în regiunea Oltenia, pentru a

căuta de lucru. Mai întâi a lucrat într-o vopsitorie; doi ani mai târziu a lucrat
pentru un băcan din Slatina; apoi într-o cârciumă din Craiova, principalul
oraş din Oltenia, unde a rămas câţiva ani. Şi-a păstrat gustul pentru lucrul
în lemn şi s-a implicat în proiecte de sculptură elaborate. Performanţele lui
au atras atenţia unui industriaş care, în 1894, l-a adus la Şcoala de Arte şi
Meserii din Craiova. Pentru a rămâne la această şcoală, Brâncuşi a trebuit
să înveţe singur să scrie şi să citească.
În 1896, la 20 de ani, Brâncuşi a început să călătorească: a mers la Viena
pe Dunăre şi s-a angajat cioplitor în lemn pentru a câştiga banii necesari
şederii acolo. Pentru că ambiţia lui era să devină sculptor, în 1898 s-a
înscris la concursul de admitere la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti
şi a fost admis. Chiar dacă a fost mult mai atras de lucrările
„independenţilor” decât de cele ale academiştilor de la şcoala sa, el a
studiat totuşi serios modelajul şi anatomia.
În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi a fost atras de faima lui
Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile
îndrăzneţe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei şi indignarea
academicienilor. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuşi curiozitatea de a
vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele ţării sale şi a plecat la
424
München, în Germania, unde a rămas până în primăvara lui 1904. Apoi s-a
decis să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit
modest. O mare parte din călătorie a făcut-o pe jos, cu geanta la spate şi a
trebuit să îşi vândă ceasul ca să plătească barca pentru a traversa lacul
Konstanz. A ajuns la Paris în iulie.
Brâncuşi a fost admis la École des Beaux-Arts, unde a intrat din nou în
atelierul unui sculptor academist, Antonin Mercié, care se inspira în
lucrările sale din sculptura florentină renascentistă. Brâncuşi a lucrat cu el
doi ani, dar, pentru a-şi câştiga existenţa, a avut ocupaţii neobişnuite.
Comenzile de portrete de la câţiva compatrioţi l-au ajutat de asemenea, în
vremurile dificile.
În 1906 a avut prima expoziţie la Paris, în Salonul sponsorizat de stat, apoi

la Salon d’Automne. Cu un spirit destul de clasic, dar care exprima o mare
energie, primele sale lucrări au fost influenţate de viguroasa operă a lui
Rodin. Pentru a se distanţa de această influenţă, Brâncuşi a refuzat să
intre în atelierul lui Rodin, deoarece, a spus el: „La umbra marilor copaci nu
creşte nimic”.
În 1907, angajat să sculpteze monumentul funerar al unui bogat moşier în
cimitirul Buzău din România, Brâncuşi a sculptat o statuie reprezentând o
tânără care îngenunchează, intitulată Rugăciune, care reprezintă prima
etapă a evoluţiei sale către formele simplificate. A participat pentru prima
dată la expoziţia Tinerimea Artistică, o expoziţie anuală dedicată tinerelor
talente, în Bucureşti, şi a închiriat un atelier în zona Montparnasse din
Paris.
Influenţa lui Rodin asupra operei lui Brâncuşi a apărut ultima oară în 1908,
în prima versiune de Muză adormită, sculptura unei feţe de femeie ale
cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. De asemenea, în
425
1908, Brâncuşi a executat prima lucrare cu adevărat originală, Sărutul, în
care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum
strâns, cu linii simetrice. Într-unul dintre primele sale experimente de
sculptură directă, acesta a evidenţiat întrebuinţarea pură, organică a
formei, care avea să devină marca sa specifică şi să influenţeze opera a
numeroşi artişti, primele influenţe apărând într-o serie de sculpturi
executate de prietenul său Amedeo Modigliani, începând din 1910.
Maturitatea
În 1910, Brâncuşi a executat o versiune embrionară a Muzei adormite.
Sculptura este un cap izolat, de formă ovoidală, executat în bronz, detaliile
feţei fiind reduse drastic; lucrarea are curbe şlefuite, pure. În timp, Brâncuşi
avea să experimenteze adesea cu această formă ovoidală, atât în ipsos,
cât şi în bronz. În 1924 a creat o formă ovoidală de marmură pură, lipsită
de orice detaliu şi intitulatăÎnceputul lumii; aşa cum sugerează şi titlul,
această masă ovoidală a reprezentat pentru Brâncuşi esenţa însăşi a
formei sau un fel de primă manifestare a formei, pe care artistul nu a dorit
să o altereze prin tehnici de sculptură tradiţionale de modelare.
426
Brâncuşi şi-a extins experimentele cu formele simplificate până la
modelarea exploratorie a păsării din 1912, Măiastra, o sculptură denumită
după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti. Prima variantă
a lucrării a fost realizată în marmură, iar pasărea, o formă pură, era
reprezentată în zbor, cu capul ridicat. Brâncuşi a continuat această idee cu
alte 28 de variante în următoarele două decenii. După 1919, păsările sale
au evoluat într-o serie de sculpturi de bronz şlefuite, toate intitulatePasăre
în văzduh. Liniile eliptice, suple ale acestor figuri dau esenţei însăşi a
zborului rapid o formă concretă.
În aceşti ani de experimentare radicală, opera lui Brâncuşi a început să
aibă un public internaţional din ce în ce mai mare. În 1913, când continua
să expună la Salon des Indépendants din Paris, a participat la Armory
Show (Expoziţia Internaţională de Artă Modernă) din New York, Chicago şi
Boston, expunând cinci lucrări, între care Domnişoara Pogany, un bust
stilizat care a avut diverse variante. Cunoscut deja în Statele Unite,
Brâncuşi şi-a găsit acolo colecţionari credincioşi în următoarele decenii.
între timp, critici din întreaga lume atacau natura radicală a lucrărilor sale.
427
Mai presus de toate, Brâncuşi a iubit sculptura însăşi, care necesită,
spunea el, „o confruntare nemiloasă între artist şi materialele sale”. A
sculptat adesea în lemn de stejar sau de castan obiecte pe care avea să le
realizeze ulterior în bronz sau marmură. Opera sa a reflectat tradiţia
africană a sculpturii directe. La fel ca mulţi artişti europeni de avangardă ai
timpului, Brâncuşi a fost interesat de calităţile „primitive” ale artelor
africane. Prima sa sculptură în lemn, Fiul risipitor, în 1914, era aproape
abstractă, o bucată de lemn de stejar sculptată grosolan, cu trăsături
umane abia schiţate. El avea să urmeze această cale printr-o serie
întreagă de sculpturi de lemn care se numără printre cele mai stranii lucrări
ale sale. A acordat o importanţă deosebită soclului de lemn al unei sculpturi
şi l-a construit întotdeauna el însuşi, uneori din cinci sau şase piese
suprapuse. (Brâncuşi şi-a construit singur chiar şi propria mobilă,
majoritatea ustensilelor şi pipa din care fuma.)
În 1918 a sculptat în lemn prima versiune a Coloanei Infinitului (sau fără
sfârşit). Creată dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, această
coloană inspirată de stâlpii caselor ţărăneşti din România întruchipa nevoia
de ascensiune spirituală pe care Brâncuşi a exprimat-o adesea în lucrările
sale.
428
Contribuţia lui Brâncuşi la Salonul din 1920, Prinţesa X, un portret al unei
persoane imaginare care ia o curioasă formă falică, a declanşat un
scandal. A intervenit poliţia şi l-a obligat să scoată lucrarea, deoarece
dădea naştere la interpretări nedorite.
În 1922 a sculptat primele versiuni ale Peştelui, în marmură, şi Bust de
femeie tânără, în lemn. S-a reîntors în România pentru prima dată în
1924.
În 1926 a vizitat Statele Unite, pentru o importantă expoziţie cu lucrările
sale la Galeria Brummer din New York. Transportul operelor sale din
Franţa a declanşat un proces de doi ani cu vameşii americani, deoarece o
lucrare în cupru, Pasăre în văzduh, a fost atât de abstractă, încât aceştia
429
au refuzat să creadă că era o sculptură: Brâncuşi a fost acuzat că
introduce clandestin o piesă industrială în Statele Unite. În 1928 a călătorit
din nou în Statele Unite, unde avea numeroşi cumpărători şi a câştigat
procesul.
Maturitatea şi ultimele lucrări

Maharajahul din Indore a mers să îl vadă pe Brâncuşi la Paris în 1933 şi i-a
solicitat să creeze un templu care să îi adăpostească sculpturile. Brâncuşi
a lucrat mai mulţi ani la proiectul acestui templu şi, în 1937, a mers în India
la invitaţia maharajahului. Moartea acestuia din urmă a împiedicat însă
finalizarea proiectului. Între timp, Brâncuşi se întorsese la New York pentru
o nouă expoziţie la Galeria Brummer în 1933 şi, în 1934 a participat la
expoziţia „Pictura şi sculptura sec. XX” la Chicago Renaissance Society. S-
a întors din nou în România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei
lucrări monumentale dintr-o grădină publică din Târgu Jiu: noi versiuni
uriaşe în oţel la Coloana Infinitului,Poarta sărutului şi Masa tăcerii.
430
În 1939, Brâncuşi a făcut ultima călătorie în Statele Unite, pentru a
participa la expoziţia Arta în timpul nostru (Art in Our Time) la Muzeul de
Artă Modernă din New York. A continuat să-şi exploreze temele preferate
în ultimii ani de viaţă, inclusiv pasărea. Ultima lucrare importantă a
fost Ţestoasa zburătoare, în 1943. Din acel moment, numeroase expoziţii
431
din Statele Unite şi din Europa aveau să îi asigure faima. Cea mai mare
expoziţie a fost la Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York, în 1955.
Printr-un decret de naturalizare din 13 iunie 1952, a dobândit cetăţenie
franceză. Brâncuşi a oferit prin testament Muzeului Naţional de Artă
Modernă din Paris tot ce avea în atelierul său (peste 80 de sculpturi), cu
condiţia ca atelierul să fie transformat în muzeu şi restaurat în starea sa
originară.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura
Litera, 2010, p. 24-26
432

PICTORI ROMANI Si Sculptura

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PICTORI ROMANI Si Sculptura

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PICTORI ROMANI

Petre Alexandrescu (pictor)

Decedat 18 iulie 1899, (71 de ani)

Căsătorit cu Athina Rally

Studii Școala Centrală

Pregătire Constantin Lecca, Léon Cogniet

Modifică date / text

Cariera artistică[modificare | modificare sursă]

Renunțarea la pictură[modificare | modificare sursă]

Originalul lui Daniele da Volterra (1545)

Legături de familie[modificare | modificare sursă]

Opera[modificare | modificare sursă]

Născut 20 martie 1831

Decedat 19 august 1891 (60 de ani)

Înmormântat Cimitirul Bellu

Părinți Dimitrie Dimo

Alma mater Colegiul Național Carol I din Craiova

Pregătire Michel Martin Drolling, Constantin

Profesor pentru Ștefan Luchian, Constantin

Membru post-mortem al Academiei Române

Modifică date / text

Biografie[modificare | modificare sursă]

Cariera[modificare | modificare sursă]

Opera[modificare | modificare sursă]

Fotogalerie[modificare | modificare sursă]

Peisaj cu râu şi copaci

Dominoul verde - 1883[18]

Cinstirea lui Theodor Aman[modificare | modificare sursă]

Născut 15/27 februarie 1850

Decedat 22 octombrie/3 noiembrie 1882 (32

Înmormântat Cimitirul Bellu

Domeniu artistic Pictură

Studii Academia Julian

Pregătire Petre Alexandrescu

Opere importante Stejarul

Modifică date / text

Biografie[modificare | modificare sursă]

Opere[modificare | modificare sursă]

Marginea satului la apus de soare

Stejarul[modificare | modificare sursă]

Aprecieri[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Andreescu

Galerie[modificare | modificare sursă]

Strada în Barbizon în timpul verii

Țărăncuță cu basma verde

Născut 18 noiembrie 1906[1][2][3][4]

Decedat 28 decembrie 1997 (91 de ani)[1][2][3]

Studii Universitatea de Arte „George Enescu” din

Pregătire Nicolae Tonitza

Mișcare expresionism, impresionism, realism

Premii 1958 - Maestru Emerit al Artelor

Membru titular al Academiei Române

site web oficial

Modifică date / text

Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906,[1][2][3][4] Craiova, România[5] – d. 28

Odihnă pe câmp, ulei pe pânză (1956)

Arta portretului[modificare | modificare sursă]

Senectutea[modificare | modificare sursă]

Pictorul Corneliu Baba si picturile sale - Deștepți.ro

Expoziţii care vă provoacă. Confesiuni Corneliu Baba

Corneliu Baba - Wikipedia

Baba Corneliu | Artindex

Un ciudat chinez care l-a pictat pe Corneliu Baba | Modernism