CURS 2

Observaţia

1. Definiţie

Observaţia este definită ca „acţiunea de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, fenomenele,

pentru a le studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora ”(Petit Larousse ,1998).
Observaţia este procedeul sau tehnica prin care ne îndreptăm atenţia asupra lumii
exterioare cu scopul deliberat de a culege informaţii. Astfel ea reprezintă metoda primă şi
fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare, întrucât în activităţile curente oamenii
observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de aceste informaţii. Observaţia este
expresia unei selecţii conştiente sau inconştiente şi se desfăşoară întotdeauna într-un complex: cel
al situaţiei şi cel al atitudinilor (conştiente sau nu ) ale celui care observă .
A observa nu înseamnă „a vedea”, ci mai degrabă a înţelege, a analiza şi organiza realitatea
care intră sub incidenţa simţurilor noastre. Atunci când „vedem”, obiectele se impun privirii
noastre; când observăm, dezvoltăm o atitudine activă, căutăm, selectăm (Dafinoiu, I., 2002, p.
65). La nivelul simţului comun, a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un proces,
a face constatări şi remarci referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Putem vedea lumea, dar o
putem şi privi (cu o anumită intenţie), putem auzi, dar putem şi asculta, şi, în momentul în care
observăm un fenomen, un proces, nu doar reflectăm simplu, ci facem şi reflecţii, adică implicăm
aprecieri, considerări, ceea ce înseamnă că nu suntem total obiectivi. Prin observaţie, noi
organizăm ceea ce vedem pentru a putea găsi un răspuns la ceea ce a determinat activitatea noastră
de observaţie, realizând simultan două acţiuni: reflectăm, analizăm, disecăm, iar apoi reconstruim
faptele sau situaţiile şi le atribuim un sens.
În perspectivă epistemologică şi metodologică se impun câteva precizări. Unii autori susţin
că procesul psihic pe care se bazează observaţia pune în acţiune memoria, inteligenţa, atenţia,
imaginaţia, receptivitatea emoţională. Rezultă de aici implicarea subiectului cunoscător în actul
observaţiei. Astfel, personalitatea şi factorii socio-culturali (valori sociale, influenţa grupului,
contextul spaţial şi istoric etc) intervin în observaţie, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de
cunoaştere imediată, senzorială şi neutralitatea acesteia nu se justifică.
Numai la nivelul cunoaşterii comune observaţia induce certitudine („am văzut cu ochii
mei”) – ceea ce înseamnă adevărul fără umbră de îndoială.
Observaţia este însă întotdeauna:
➢ selectivă, pentru că este premeditată;
➢ interpretativă, deoarece promovează cunoaşterea, ne luminează (Kohn , R. C. şi Negre ,P.,
1991, p. 406).
Observaţia este o tehnică superioară anchetei sau studiului documentelor când se studiază
comportamentul non-verbal, pentru că întregeşte comportamentele individuale şi colective în
timpul desfăşurării lor. Deasemenea, este superioară experimentului prin faptul că înregistrează
comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor. Spre deosebire de anchetă sau
experiment, permite înregistrarea comportamentului timp mai îndelungat (luni sau ani de zile),
dacă ne referim la observaţia participativă.
Observaţia prezintă însă şi o serie de dezavantaje, ca oricare dintre metodele ştiinţelor
socioumane (Bailey, K. D., 1982 , p. 250):
 - un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
- dificultatea de a studia comportamente intime;
Exemplu: comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, dar nu prin metode
observabile.
- dificultatea de a pătrunde în anumite medii (servicii secrete, agenţii guvernamentale etc.).
„In sens larg observaţia sociologică este definită ca cercetare concretă, de teren, empirică,
iar în sens restrâns ca metodă ştiinţifică de colectare a informaţiilor cu ajutorul simţurilor (văz,
auz, miros etc) pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic şi obiectiv mediul
înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele verbale şi non-verbale, obiectele
şi grupurile umane” (Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p.409).

2. Tipuri de observaţii

Dificultăţile cele mai mari apar atunci când vrem să delimităm formele principale de
observaţie. Se pot distinge trei specii principale nonexperimentale de culegere a informaţiei:
- observaţia propriu-zisă a unor fenomene prezente;
- observaţia unor fenomene trecute, folosind „urmele” lăsate de acestea, care indiferent
de natura lor, reprezintă „documente”;
- metode interactive, bazate pe comunicare, pe schimb de informaţii (prin limbaj oral sau
scris), între cercetător şi persoanele care participă la viaţa socială studiată (Rotaru, T., Iluţ, P.,
2001, p.47).
Există o multitudine de tipuri de observaţie şi de criterii de clasificare a acestora, care
variază de la autor la autor, chiar dacă fondul problematicii rămâne acelaşi (Chelcea, S.,
Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p. 410).
Astfel, William J. Goode distinge:
a) observaţia controlată;
b) observaţia necontrolată, care poate fi:
-observaţia participativă;
-observaţia nonparticipativă;
Rène König distinge următoarele tipuri de observaţii:
a) observaţia ştiinţifică, care include:
-observaţia controlată;
-observaţia necontrolată;
b) după poziţia faţă de realitate a materialului observat, există:
-observaţia directă;
-observaţia indirectă;
c) după poziţia faţă de realitate a observatorului:
-observaţia participativă, care poate fi:
- pasivă;
- activă;
-observaţia nonparticipativă (externă), care poate fi:
- extensivă;
- intensivă;
O clasificare mai completă a observaţiei o face Jay Stanley, care distinge:
a) după gradul de implicare a observatorului în viaţa colectivităţilor studiate:
- observaţie participativă;
 - observaţie nonparticipativă;
b) după recunoaşterea sau ascunderea faptului că se urmăreşte studierea grupurilor, colectivităţilor:
- observaţie deschisă;
- observaţie ascunsă;
c) după mediul în care se efectuează:
- observaţie de teren;
- observaţie de laborator;

d) după gradul de control:

- observaţie puternic controlată;
- observaţie slab controlată;
e) după structurarea categoriilor de observare:
- observaţie structurată;
- observaţie nonstructurată;
P. Iluţ împarte observaţia în (1997, p. 76):
a) observaţie spontană;
b) observaţie intenţionată:
- nesistematizată (impresionistă);
- sistematică (ştiinţifică):
- structurată (cantitativă);
- nonstructurată (calitativă).
In cele ce urmează, vom insista cu precădere doar asupra tipurilor de observaţie mai
frecvent utilizate în cercetările sociologice şi psihosociologice.

3. Observaţia spontană (empirică)

Ea se realizează la nivel cotidian fără a avea o intenţie specifică. Ca actori şi constructori

ai socioumanului, oamenii observă tot timpul, fiind „condamnaţi” la a observa ce se întâmplă în
jurul lor.
Observaţia spontană are o serie de carenţe, vicii:
- este fragmentată, adică nu observăm întreg fenomenul sau procesul, ci părţi ale lui;
- este subiectivă, adică filtrată prin interesul observatorului;
- este vagă şi imprecisă;
Observaţia spontană nu este veridică, verificabilă, ea reţinând anumite fragmente ale
proceselor, fenomenelor, care pot fi imprecise.
Exemplu: psihologia martorilor (mai mulţi observatori ai aceluiaşi fenomen, de bună credinţă fiind,
oferă informaţii diferite);
- nu este redată în scris, deci suferă influenţa imperfecţiunii memoriei;
- nu este judecată critic, nu este filtrată prin raţiune critică;
- nu este verificabilă.
În acelaşi cadru al vieţii sociale practice au loc şi observaţii intenţionate nesistematizate
(impresioniste), făcute de oameni obişnuiţi („du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, „observă cum e
acolo”), cu scopul de a înţelege un fenomen sau o situaţie, dar fără un studiu aprofundat. Aici pot
fi incluse şi observaţiile unor profesionişti, (ziarişti, reporteri etc), care prin natura activităţii lor
recurg şi la o documentare la faţa locului, aceste observaţii caracterizându-se prin pertinenţa
constatărilor şi importanţa lor socială (impactul lor prin mass-media).
4. Observaţia ştiinţifică (sistematică)

Spre deosebire de observaţia empirică, spontană, observaţia ştiinţifică are la bază anumite
ipoteze şi întrebări, iar cercetătorul îşi va limita observaţia la variabilele care intră în formularea
ipotezelor sau întrebărilor sale. Acest fapt asigură caracterul organizat şi sistematic al observaţiei
ştiinţifice, dar prezintă şi anumite riscuri: nu găsim decât ceea ce căutăm şi nu căutăm decât ceea
ce corespunde credinţelor, aşteptărilor şi convingerilor noastre (fundamentate ştiinţific sau nu).
Observaţia ştiinţifică se realizează cu mijloace specifice de către persoane cu pregătire specială,
cu scopul explicit de a culege date cu caracter ştiinţific.
Observaţia ştiinţifică se deosebeşte de observaţia spontană prin aceea că urmăreşte să dea
o semnificaţie lucrurilor şi proceselor percepute, să verifice ipotezele spre a stabili o lege de
producere a lor. Observaţia ştiinţifică presupune scopul cunoaşterii şi se desfăşoară după reguli
bine stabilite şi îndelung verificate, pentru a confirma sau infirma o teză anterioară.
Observaţia ştiinţifică are următoarele caracteristici (după Stahl, H.H., 1974, p.138):
- este metodică şi fundamentată ştiinţific, adică are la bază o teorie, intenţia de a spune
observaţiei anumite lucruri, altfel spus este fondată pe o ipoteză;
- este sistematică, adică se desfăşoară după un plan, nu haotic. Se urmăreşte în mod
constant planul de observaţie şi eventual evoluţia procesului, fenomenului pe etape, în timp;
- este integrală, adică obţine, recoltează o informaţie globală asupra tuturor laturilor
fenomenului, procesului, pentru că realitatea nu poate fi înţeleasă decât în totalitatea sa;
- este analitică – presupune operaţia de desfacere a unui fenomen în elementele lui
alcătuitoare;
- este precisă şi exactă, fiind consemnată, în momentul observaţiei;
- este repetabilă şi verificabilă;
- este judecată critic, adică trecută prin filtrul raţiunii, datele fiind comparate şi verificate.

5. Observaţia structurată (cantitativă)

In cazul acesteia, actul observaţional constă în clasarea materialului empiric vizat într-o
grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită. Pentru acest tip de observaţie, caracteristic
este faptul că face apel la un sistem de categorii în raport cu care se face observaţia.
După gradul de cuprindere a realităţii, acest sistem de categorii poate fi:
- exhaustiv, când se analizează toate actele comportamentale ale subiecţilor;
- nonexhaustiv, când se selectează anumite comportamente (economie de timp, folosindu-
se îndeosebi la studii pilot).
In funcţie de categoriile stabilite, care pot fi mai generale sau particulare, gradul de reflecţie
impus de sistemul de categorii la înregistrarea datelor de observaţie poate fi înalt sau mediu.
Sistemul de categorii poate fi:
- unidimensional, când are un singur cadru de referinţă şi cuprinde fenomene omogene şi
categorii continue;
- multidimensional, când are mai multe cadre de referinţă şi cuprinde fenomene eterogene
şi categorii discontinue.
Observaţia structurată ridică următoarele probleme:
 1) sistemul de codare prealabil (care cuprinde atât categorii propriu-zise - scale nominale -
cât şi scale de evaluare comportamentală şi atitudinală, - scale ordinale) este pândit de pericolul
de a fi:
- prea detaliat, ceea ce duce la o scădere a validităţii de conţinut, fiindcă se pierde esenţa
conceptelor operaţionalizate;
- prea sumar, ceea ce poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea
comportamentelor într-o clasă sau alta.
2) deşi standardizată, operaţia de codare nu este ferită de subiectivism, deoarece există
dezacorduri între observatorii aceleiaşi realităţi, atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate,
cât şi repartizările lor în categorii prestabilite.
3) atunci când tinde la studierea unor realităţi mai complexe, observaţia structurată
întâmpină dificultăţi serioase în stabilirea eşantionului de comportament, a categoriilor de
clasificare şi a interpretării secvenţelor concrete de conduită.
4) observaţia structurată „înghesuie” şi fragmentează realitatea socială atât de policromă în
categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante, neputând reda
complexitatea şi fluiditatea interacţiunilor umane.
În literatura de specialitate observaţia structurată (cantitativă) este asimilată uneori cu cea
„din exterior”, iar cea nestructurată (calitativă) cu cea „din interior”.

6. Observaţia nestructurată (calitativă)

Observaţia nestructurată „constă în studierea „din interior” a unei comunităţi, prin

participarea o perioadă mai lungă de timp la activităţile ei, fără a avea o grilă de categorii sau
ipoteze specifice prestabilită, aceasta urmând a fi elaborată pe parcursul cercetării sau la sfârşitul
acesteia (Iluţ, P., 1997, p. 77). În acest mod se poate alege ceea ce este relevant pentru viaţa de
ansamblu a colectivităţii sau pentru conturarea fenomenului cercetat.
După gradul de implicare a observatorului în viaţa colectivităţilor studiate, distingem:
- observaţia nonparticipativă;
- observaţia participativă;
Observaţia nonparticipativă (externă) este caracteristică studiilor de laborator şi semnifică
situarea observatorului în afara stimulului observat, fiind recomandată în cazul în care încadrarea
cercetătorului în sistemul rol-status al grupului ţintă este dificilă (exemplu: instituţiile militare,
politice, religioase, etc). În cadrul observaţiei nonparticipative, observatorul nu se implică în
derularea fenomenului, procesului studiat, nu participă la el. El intră în sistem, dar are o atitudine
neutră.
Observaţia participativă presupune „a lua parte pe cât permite situaţia – conştient şi
sistematic - la viaţa activă, ca şi la interesele şi sentimentele grupului studiat”, a lua parte la viaţa
de zi cu zi a grupului (Kluckhohn, F., 1956, p. 414).
Observaţia participativă poate fi:
- explicită sau declarată, când observatorul îşi declară această calitate;
- varianta ascunsă, disimulată, când observatorul nu îşi declară această calitate.
Gradul de implicare al cercetătorului în observaţia participativă poate lua diverse forme,
între care (Gold ,R.A., 1958, p.80) (vezi fig. nr.7):
a) participant complet, care ascunde rolul său de observator şi se integrează în viaţa
colectivităţii cât mai mult posibil;
 b) participant ca observator, care îşi dezvăluie rolul de cercetător şi contribuie la
activităţile grupului;
c) observator ca participant, care ascunde rolul său de observator şi reduce timpul dedicat
activităţilor nelegate de cercetarea propriu-zisă;
d) observator complet, nu se implică în viaţa grupului şi în activităţile pe care acesta le
desfăşoară.

puternică Cercetător,
Spion actor social
Participare
Observator Cercetător
nedeclarat neutru
slabă

ascuns declarat
Statutul cercetătorului
Fig. nr.7 Status-uri posibile în care se poate găsi un observator participant (conform cu Gold,
R.A., 1958, P.80)
Durata acţiunii observatorului participant trebuie să fie suficient de mare pentru o
cunoaştere integrală a fenomenului, procesului, dar nu prea mare pentru a nu se transforma din
observator participant în participant observator. Există şi posibilitatea de a crea participanţi
observatori dintre membrii comunităţii respective. Aceştia sunt instruiţi în mod special, stau tot
timpul în comunitatea respectivă şi urmăresc fenomenul, procesul, timp îndelungat. Ei trebuie să
aibă calităţi deosebite şi trebuie instruiţi în aşa fel încât să fie totuşi observatori conduşi de un ghid
de observare, această formulă fiind şi o modalitate de apropiere între teorie şi practică, între
cercetătorii teoreticieni şi cercetătorii practicieni.
În ultimul timp a crescut gradul de implicare a cercetătorului în viaţa colectivităţii,
vorbindu-se de trei tipuri de roluri ale lui (Adler, P.A., Adler, P., 1994, p. 380):
1) Cercetător ca membru complet;
Statutul de membru complet – presupune studierea atentă de către cercetător, fie a grupului
din care face parte, fie a unui alt grup, în acest caz convertindu-se ca membru deplin al
respectivului grup în timpul investigaţiei. În acest caz cercetătorul trebuie să se detaşeze de
realitatea trăită pe care trebuie să o analizeze „la rece”, prin prisma abilităţilor sale de specialist.
2) Cercetător ca membru activ;
Statutul de membru activ – presupune angajarea în activităţile principale ale grupului, fără
a se identifica complet cu scopurile şi valorile membrilor autentici.
3) Cercetător ca membru periferic.
În rolul de membru periferic cercetătorul se află atunci când el consideră că este neapărat
nevoie să acceadă din interior la viaţa grupului, să interacţioneze strâns cu membrii grupului,
participând la activităţile acestuia, dar nu la cele esenţiale care îl definesc ca grup (deghizarea în
părinţi, şoferi de autobuze etc. pentru a surprinde comportamentele şi atitudinile elevilor de şcoală
elementară).
Aşa cum am văzut anterior, observatorul se poate afla în mai multe situaţii (participant
complet, participant ca observator, observator ca participant, observator complet). Indiferent de
poziţia în care se află, comportamentul observatorului trebuie să fie subsumat principiului de a nu
tulbura obiectul observării.
Pentru aceasta observatorul trebuie:
- să respecte regulile de convieţuire socială, tradiţiile grupului respectiv;
- trebuie să ia legătura în primul rând cu liderul grupului observat;
- trebuie să atragă toate persoanele care doresc să conlucreze cu el;
- să nu pozeze în postura de atotştiutor, să nu încerce să devină conducător, sfătuitor;
- să îşi reprime tentaţia de a face aprecieri, de a desconsidera felul în care se derulează
procesul, fenomenul;
- să nu fie indiscret şi să nu forţeze situaţia de observat;
- să evite angrenarea în conflicte sau tensiuni eventuale care apar în cadrul grupului.