Cuprins

Unitatea de învăţare 3 – Observaţia sociologică: tipuri;

reguli de bază; instrumente utilizate; valoare şi limite

3.1. Specificul observaţiei sociologice

3.2. Nivelurile observaţiei sociologice
3.3. Tipurile de observaţii sociologice
3.4. Instrumentele utilizate în observaţia sociologică
3.5. Regulile observaţiei sociologice
3.6. Valoarea şi limitele observaţiei ca metodă de
investigaţie sociologică
3.7. Teme de referate

 Înţelegerea specificului observaţiei sociologice şi a regulilor de bază ale

acesteia
 Cunoaşterea principalelor tipuri de observaţie sociologică
 Identificarea instrumentelor de lucru utilizate în observaţia sociologică
 Înţelegerea valorii şi limitelor ale acestei metode de investigaţie

3.1. Specificul observaţiei sociologice 00:00


Timp necesar: 180 minute
După parcurgerea unităţii veţi fi în
măsură să răspundeţi la
întrebările:
Ce este observaţia sociologică ş
ice anume poate constitui obiectul
acesteia?
Care sunt regulile de bază ale
observaţiei sociologice?
Care sunt tipurile de observaţie
sociologică şi în ce constau
avantajele şi inconvenientele
acestora?
Ce instrumente de lucru sunt
utilizate în observaţia sociologică?
În ce constau valoarea şi limitele
observaţiei ca metodă de
investigaţie sociologică?
Observaţia constituie una dintre metodele de
bază ale sociologiei. Mai mult, într-un fel sau altul
însoţeşte, completează toate celelalte metode de
investigaţie sociologică, cum ar fi experimentul,
interviul, metodele sociometrice etc.
Nu întâmplător interviul mai este definit şi ca
observare a opiniilor, iar experimentul ca
observaţie provocată sau observaţie în condiţii
controlate.
Am putea defini observaţia ca acea metodă de
investigaţie ce permite obţinerea de date,
informaţii,ca urmare a contactului direct nemijlocit
al observatorului cu obiectul observaţiei.
Ca urmare, observaţia presupune prezenţa
simultană, în acelaşi loc („hic et nunc”) a celor doi
termeni ai observaţiei: observatorul şi obiectul
observaţiei (observatul).
În general, în funcţie de cine o realizează,
putem distinge:
a) observaţia spontană - cea realizată ca
rezultat al simplului contact cognitiv dintre
subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut;
b) observaţia ştiinţifică – cea realizată de
către specialist, în mod sistematic şi vizând în mod
expres obţinerea unor anumite categorii de
informaţii.

Nu ne propunem o discuţie asupra specificului fiecăruia dintre aceste

tipuri de observaţie (distincţia dintre ele este, în general, similară cu cea dintre
cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică). Vom reţine doar că atunci când
vorbim de observaţia sociologică avem în vedere observaţia ştiinţifică, cea care
se constituie în metodă de investigaţie şi ale cărei elemente definitorii ar putea fi
considerate următoarele:
- are un caracter sistematic, se desfăşoară cu o anume continuitate
conform unui plan anterior stabilit;
- are un caracter selectiv, reţine din „avalanşa” de date, informaţii cu
care ne „bombardează” realitatea socială doar pe acelea în măsură să testeze
validitatea unor ipoteze adoptate;
- se realizează cu ajutorul anumitor mijloace de înregistrare continuă
şi sistematică a datelor observaţiei;
 - se caracterizează printr-un mare grad de obiectivitate,
imparţialitate.

Completitudinea şi acurateţea datelor observaţiei sunt, desigur, influenţate

de pregătirea profesională, de capacitatea intelectuală, de spiritul de observaţie
pe care le are observatorul, dar nu trebuie să fie distorsionate de subiectivitatea
acestuia.
Vom mai sublinia, de asemenea, că în cercetarea fenomenelor sociale
datorită specificului realităţii sociale, ca şi specificul relaţiei observator-realitate
socială, o distincţie categorică între observaţia spontană şi cea ştiinţifică nu este
uşor de făcut, identificarea observaţiei spontane cu o cunoaştere autentică a
realităţii sociale fiind destul de frecventă.
Obiect al observaţiei sociologice îl constituie predominant grupurile
umane, mai mult sau mai puţin constituite, sub aspectul structurii, organizării
acestora, acţiunilor, activităţilor desfăşurate, atitudinilor şi comportamentului
manifestate, opiniilor exprimate etc. Obiectul observaţiei sociologice îl pot
constitui şi documentele scrise sau cifrate (în calitate de surse de date, de
informaţii despre o anume realitate socială) ca şi obiectele materiale de diferite
tipuri, în măsura în care sunt dătătoare de seamă asupra unor relaţii sociale de
producţie sau de altă natură, asupra unui nivel de dezvoltare socio-economică,
economică, politică, ştiinţifică etc., a unei colectivităţi umane. În cazul în care
obiectul unei observaţii realizate personal de observatorul calificat îl constituie
diverse obiecte materiale sau documente, acestea nu reprezintă obiectul ultim
sau propriu-zis al observaţiei. Pentru sociolog, respectivele documente sau
obiecte nu prezintă interes prin ele însele, ci doar în calitatea lor de purtătoare de
informaţie despre o anumită realitate socială care, de fapt, constituie obiectul
ultim sau propriu-zis al observaţiei.
Ne vom referi, în continuare, la observaţia sociologică ce are ca obiect
grupurile umane, făcând însă precizarea că observaţia trebuie să vizeze realitatea
socială ca stare de fapt şi este mai în măsură să facă acest lucru decât orice altă
metodă de investigaţie.

3.2. Nivelurile observaţiei sociologice

În funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime putem distinge două

asemenea niveluri:
a) observaţia extensivă – este cea care vizează un număr mare de aspecte
ale realităţii sociale supuse investigaţiei urmărind, mai ales, o identificare,
o inventariere a acestora decât o studiere propriu-zisă a lor. Intenţionează
mai mult o „prospectare” a realităţii sociale decât o investigare temeinică
a acesteia permiţând selectarea acelor aspecte mai semnificative asupra
cărora să se concentreze ulterior atenţia, aspecte în care să se pătrundă la
 maximum de profunzime posibil. La observaţia extensivă se recurge, în
mod obişnuit, în cadrul documentării de teren realizată în faza
pregătitoare a anchetei;
b) observaţia intensivă - utilizată în investigaţia propriu-zisă, ea vizând un
număr redus, cu grijă selectat, de aspecte ale realităţii sociale de studiat,
aspecte observate constant, continuu şi îndelungat. Continuitatea
observaţiei, timpul îndelungat sunt condiţii de bază în realizarea
observaţiei intensive, numai în acest mod fiind posibilă surprinderea
obiectului observaţiei într-o multitudine de ipostaze, diminuând
considerabil riscul concluziilor pripite, nefondate, bazate pe surprinderea
obiectului observaţiei într-o ipostază necaracteristică pentru acesta,
accidentală sau pe surprinderea numai a unei singure manifestări,
caracteristică pentru obiectul respectiv al observaţiei dar carte nu
epuizează nici pe departe complexitatea acestuia.

Tocmai această exigenţă a observării continui, timp îndelungat, a

fragmentului realităţii sociale de investigat constituie unul dintre motivele
pentru care observaţia intensivă, în ciuda însemnatei sale valori cognitive
potenţiale nu este prea mult utilizată ca metodă de investigaţie, preferându-se
adesea anchetele rapide care obţin o fotografie mai mult sau mai puţin clară a
unei realităţi sociale la un moment dat.

3.3. Tipurile de observaţie sociologică

Există mai multe criterii posibil de utilizat în clasificarea tipurilor de

observaţie. Cele mai semnificative ar fi:

3.3.1. Raportul dintre observator şi grupul social ce se constituie în obiect

al observaţiei
Conform acestui criteriu, am putea distinge două tipuri de observaţie:
a) observaţia neparticipativă – este acea observaţie care se realizează în
condiţiile în care observatorul se menţine în afara grupului supus
observaţiei, neparticipând în mod direct în nici un fel la activitatea, la
viaţa respectivului grup. Este o observaţie realizată cumva din exterior,
observatorul păstrând exclusiv rolul de martor la tot ceea ce se petrece în
cadrul grupului. Printre avantajele acestui tip de observaţie am putea
considera următoarele:
- asigură respectarea în cel mai înalt grad a cerinţei metodologice
fundamentale a observaţiei şi anume aceea ca observatorul, în
cursul realizării observării, să nu perturbe în nici un fel
desfăşurarea normală a activităţii grupului observat; observatorul
exterior nu are cum să influenţeze în vreun fel grupul observat,
mai ales în condiţiile în care respectivul grup nu este în cunoştinţă
 de cauză de faptul că este obiect al observaţiei (şi, de regulă,
aceasta este situaţia);
- garantează în mai mare măsură obiectivitatea, neutralitatea
observatorului în raport cu grupul observat;
- asigură în mai bune condiţii obţinerea unei imagini de ansamblu
asupra grupului supus observaţiei.
Dezavantajele mai importante ar fi:
- este dificilă realizarea unei observări continue timp mai
îndelungat. În plus, ea presupune ca grupul respectiv să-şi
desfăşoare activitatea, pe timpul realizării observaţiei, în spaţii
închise care să ofere observatorului posibilitatea de a observa fără
a putea fi, la rândul său, observat;
- este în bună măsură forţată să se limiteze la aspectele exterioare,
de suprafaţă, fiind extrem de dificil, dacă nu imposibil, să se
pătrundă la mecanismele intime ce determină acţiunile,
atitudinile, comportamentul grupului observat;
- neputând opera o distincţie prea sigură între aparenţă şi realitate,
generează riscul unei mai frecvente interpretări şi înţelegeri
eronate a datelor observaţiei.
b) observaţia participativă (sau coparticipativă) – se realizează în
condiţiile în care observatorul se integrează în grupul supus observaţiei şi
participă la întreaga activitate a grupului în calitate de membru al
acestuia. (Această integrare se poate realiza în condiţiile în care
observatorul nu-şi declină calitatea de observator, situaţie în care acesta
trebuie să fie în măsură să-şi asume statusul de membru al grupului şi să
poată face faţă, în mod adecvat, exigenţelor acestuia. Dar ea se poate
realiza şi în condiţiile în care observatorul îşi declină calitatea de
observator, situaţie în care el trebuie să fie acceptat de grup, să câştige
încrederea membrilor acestuia şi să se comporte în aşa fel încât să
influenţeze cât mai puţin posibil viaţa normală a grupului. Dacă în primul
caz putem vorbi de o observaţie participativă propriu-zisă, în al doilea
avem de-a face cu o observaţie, să-i spunem, semiparticipativă sau
coparticipativă având în vedere faptul că există posibilitatea ca
observatorul să solicite coparticiparea unor membri a grupului la
realizarea observaţiei). Este, fără îndoială, o observaţie mai dificil de
realizat, ea presupunând acceptarea observatorului de către grup ca
membru firesc al acestuia (mai uşor de realizat în cazul unor grupuri
deschise şi mult mai greu, dacă nu chiar imposibil în cazul grupurilor
închise) dar are, după cât se pare, o valoare cognitivă net superioară. Iată
unele din avantajele pe care acest tip de observaţie le prezintă:
- cel mai important este acela că, realizându-se cumva din interior,
devine posibilă pătrunderea la un nivel de profunzime
incomparabil mai mare în substratul intim al acţiunilor grupului,
 al relaţiilor dintre membrii grupului observat; ea permite o mai
clară distincţie între aparenţă şi realitate, evidenţierea factorilor ce
determină anumite acţiuni şi comportamente ale membrilor
grupului şi diminuează considerabil riscul interpretării eronate a
unor gesturi, atitudini şi comportamente ale membrilor grupului;
- putându-se realiza cu continuitate şi putând dura un timp mai
îndelungat, face posibilă surprinderea grupului în mai multe
ipostaze, ceea ce implică obţinerea unor informaţii mai complete
şi a unei imagini mai cuprinzătoare a acestuia.
Ca neajunsuri ale acestui tip de observaţie, în afară de dificultăţile
prezentate, ar putea fi considerate:
- riscul perturbării involuntare şi necontrolabile de către observator
a comportamentului, atitudinii normale a grupului supus
observaţiei (îndeosebi în cazul observaţiei semiparticipative)
- riscul unei prea mari identificări subiective a observatorului cu
grupul observat, identificare în măsură să altereze „neutralitatea”,
obiectivitatea ce trebuie să-l caracterizeze pe observator;
- posibilitatea ca, realizând observaţia „din interior” să se obţină
informaţii mai exacte, mai detaliate dar mai mult sau mai puţin
„parcelate” ale grupului, pierzându-se din vedere ansamblul,
întregul, relaţiile dintre părţile grupului (observatorul, neputând
observa personal decât acele acţiuni, activităţi la care asistă sau
participă nemijlocit, el va realiza, de fapt, o suită de observaţii
parţiale, secvenţiale, care este posibil să nu se poată racorda
suficient pentru a genera o imagine completă şi coerentă a
grupului ca întreg).

Analizaţi comparativ cele două tipuri de bază de

observaţie: observaţia participativă şi observaţia
neparticipativă
01:20

3.3.2. Natura observaţiei realizate, modul cum se obţin datele, informaţiile

despre grupul social, realitatea socială supuse investigaţiei
Conform celui de-al doilea criteriu, putem deosebi din nou două tipuri de
observaţie:
a) observaţia directă este observaţia obişnuită şi despre ea putem spune
doar că este acea observaţie realizată de către observatorul calificat
asupra obiectului observaţiei stabilit. Ea presupune, deci, prezenţa în
acelaşi loc şi în acelaşi timp a observatorului calificat şi a obiectului
observaţiei;
b) observaţia indirectă pare a implica o contradicţie în termeni, întrucât
observaţia presupune – aşa cum precizam la început – contactul direct,
nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţie. Contradicţia este
doar aparentă întrucât şi observaţia indirectă presupune o relaţie
directă între observator şi obiectul observaţiei, cu precizarea că acesta
nu este obiectul propriu-zis al observaţiei vizat în ultimă instanţă de
cercetător, ci unul care intermediază legătura dintre observator şi
acesta. Este, dacă se poate spune aşa, o observaţie directă asupra unui
purtător de informaţii despre un anumit grup social, despre realitatea
socială de investigat. Când vorbim de observaţie indirectă ne referim,
în principal, la:
- observarea obiectelor materiale de diferite tipuri sau a unor
documente scrise sau cifrate, care ne pot furniza informaţii
despre un aspect sau altul al obiectului propriu-zis al observaţiei,
date la care nu avem acces în mod direct;
- observarea opiniilor subiecţilor ca reflectări subiective, adecvate
sau nu, ale unei realităţi obiective; pe baza acestora putem face
inferenţe logice, luându-ne precauţiile de rigoare, asupra a ceea
ce le-a generat;
- observarea unor observaţii directe ale unor persoane necalificate
(deci observaţii spontane), martori sau participanţi la
evenimente pe care, dintr-un motiv sau altul, cercetătorul
calificat nu le-a putut observa direct, personal. Sociologul
trebuie să ia în consideraţie cu multă precauţie aceste observaţii,
stabilind validitatea lor prin comparaţie între ele şi prin
compararea cu alte surse de informaţie despre respectivele
evenimente sau acţiuni cu un grad mai mare de încredere. În nici
un caz nu trebuie scăpat din vedere că aceste observaţii sunt
fragmentare, difuze, afectate de subiectivitatea observatorului,
ele având, cu alte cuvinte, toate neajunsurile observaţiei
spontane, ale cunoaşterii comune.

3.3.3. Durata observaţiei

După acest criteriu putem distinge:
a) observaţia continuă – desfăşurată vreme îndelungată, permiţând
surprinderea grupului, comunităţii supuse observaţiei într-o varietate
de ipostaze, manifestări, în complexitatea şi dinamica acesteia. Este
dificil de realizat, foarte costisitoare, existând şi riscul alterării
obiectivităţii necesare unei observaţii ştiinţifice. Este posibil de
înfăptuit, îndeosebi ca observaţie participativă;
b) observaţia instantanee – tip fotografie a grupului la un moment dat.
Ea prezintă câteva avantaje certe: este mult mai uşor de realizat, iar
 datele de observaţie sunt mult mai uşor de înregistrat. Are însă câteva
dezavantaje majore, printre care menţionăm:
- riscul de a surprinde grupul într-o situaţie netipică,
necaracteristică acestuia;
- riscul realizării doar a unei imagini fragmentare asupra grupului
supus observaţiei, ca rezultat al surprinderii doar a unui aspect al
grupului. O formă de manifestare, la un moment dat, chiar dacă
este caracteristică pentru grupul respectiv, nu epuizează întreaga
gamă de ipostaze caracteristice;
- în consecinţă, prezintă riscul obţinerii unei imagini total
inadecvate, incomplete, nerelevante despre grup.

Pentru a valorifica avantajele şi a diminua, în măsura posibilă,

dezavantajele, soluţia posibilă este aceea a realizării unei serii de observaţii
instantanee, la anumite intervale de timp şi de a corobora şi integra datele de
observaţie, în speranţa obţinerii, în final, a unei imagini cât mai complete şi mai
coerente posibil a grupului respectiv.

3.4. Instrumentele utilizate în observaţia sociologică

3.4.1. Ghidul sau îndrumătorul de observaţie

Acesta ar trebui să cuprindă:
- problema de urmărit (tema şi obiectivele specifice ale
respectivei observaţii);
- ipotezele utilizate;
- locul în care urmează să facă observaţia;
- populaţia supusă observaţiei;
- timpul în care urmează să se realizeze observaţia;
- tipul de observaţie preconizat a se utiliza;
- modalităţile de înregistrare a datelor de observaţie.

3.4.2. Fişa de observaţie

Aceasta este destinată consemnării, înregistrării efective a datelor de
observaţie. Ea ar trebui să cuprindă:
- locul desfăşurării observaţiei;
- cine realizează observaţia, cine mai participă la realizarea
acesteia;
- timpul realizării observaţiei, cu precizarea momentului începerii
şi a momentului încheierii ei;
- consemnarea (înregistrarea) datelor observaţiei (a informaţiilor
obţinute).
În legătură cu acest ultim aspect, este important de reţinut că trebuie
făcută o distincţie clară între datele de observaţie propriu-zise, care trebuie
înregistrate ca atare, cu maximum de obiectivitate posibil şi inferenţele logice şi
consideraţiile personale pe marginea celor efectiv observate. Observatorul este
obligat să consemneze cu rigurozitate ceea ce observă de fapt, ce informaţii îi
furnizează realitatea observată, putând (şi fiind de dorit) ca să consemneze
distinct şi ce crede el despre ce observă şi ce interpretare dă celor observate.

Arătaţi în ce constă observaţia indirectă şi în ce condiţii se

poate recurge la ea

02:00
3.5. Regulile observaţiei sociologice

Indiferent de nivelul şi de tipul observaţiei sociologice, este necesară

respectarea unor reguli dintre care, exceptând regula metodologică fundamentală
(pe care am amintit-o deja), cele mai importante ar fi:

- trebuie să se realizeze continuu şi sistematic, urmărind obiective

precis formulate;
- trebuie să se bazeze pe ipoteze clare, în măsură să permită o
selectare riguroasă a datelor observaţiei:
- regula completitudinii care ne cere să luăm faptele în totalitatea
lor, în interrelaţia în care se manifestă şi se produc. Faptele, dacă
le luăm în ansamblul lor, sunt nu numai îndărătnice, dar şi
absolut concludente. Faptele, dacă sunt luate în afara
ansamblului, în afara conexiunii, dacă sunt fragmentare şi
arbitrar alese, sunt nerelevante şi pot induce în eroare. Concluzia
care se trage de aici este că trebuie să luăm nu faptele răzleţe, ci
întreg ansamblul de fapte referitoare la problema studiată, fără
nici o excepţie;
- regula obiectivităţii şi respectului faţă de fapte. Faptele trebuie
luate aşa cum sunt, aşa cum se manifestă, fără nici un fel de idei
preconcepute. Ideea de bază este că faptele sunt „încăpăţânate”,
ele vorbesc de la sine şi au valoare probatorie supremă; în plus,
regula obiectivităţii interzice observatorului orice selecţie
subiectivă, arbitrară a faptelor în sensul reţinerii doar a acelora
care par să confirme ipotezele avansate şi ignorării acelora care
par să le infirme. Observatorul trebuie, deci, să reţină toate
datele, faptele care sunt în măsură să probeze valoarea de adevăr
a ipotezelor stabilite;
- pentru realizarea acestei observaţii cu valoare ştiinţifică,
pregătirea teoretică temeinică prin însuşirea unei teorii
sociologice explicative capabile să ghideze observaţia, să
 filtreze datele de observaţie într-un mod coerent şi
comprehensibil, constituie de asemenea o cerinţă de prim ordin.
Şi aceasta pentru că observaţia nu reprezintă doar o operaţie
mecanică de „fotografiere” a realităţii; ea trebuie să conducă la
cunoaşterea, la înţelegerea acesteia, să sublinieze semnificaţia,
înţelesul celor observate.

La acestea se poate adăuga regula caracterului colectiv al observaţiei,

formulată de Dimitrie Gusti. Această regulă sugerează faptul că imaginea asupra
unei realităţi sociale obţinută în urma observării sale de către mai mulţi
observatori, este mai completă şi de mai mare acurateţe decât cea realizată de un
singur observator, oricât de calificat ar fi acesta.

3.6. Valoarea observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică

Observaţia este o metodă de cercetare sociologică, deosebit de utilă şi

valoroasă, cu condiţia să fie corect şi calificat realizată. Ea, permiţând accesul
direct, nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială ce se constituie în obiect
al observaţiei, asigură un plus de completitudine şi obiectivitate a imaginii
rezultate. Neajunsul principal rezidă în faptul că, pe lângă faptul că solicită timp
îndelungat şi calificare profesională deosebită a cercetătorului, nu permite, prin
ea însăşi, trecerea dincolo de fenomenal, individual, accidental şi accesul la
esenţial, general, necesar şi logic. În plus, la nivel de observaţie nu se poate pune
cu certitudine în evidenţă direcţia relaţiei dintre variabilele realităţii investigate
(ci doar existenţa unei asemenea relaţii), nu se pot identifica relaţiile cauzale,
relaţii cu un rol decisiv în înţelegerea ori explicarea adecvată a realităţii sociale.
3.7. Teme de referate 02:30

1. Specificul observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică şi legătura ei cu

alte metode
2. Analiza comparativă a observaţiei participative şi neparticipative
3. Observaţia indirectă: specific; situaţii în care se recurge la aceasta
4. Regulile observaţiei sociologice şi semnificaţia acestora

Care este specificul observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică?

Ce anume poate constitui obiect al observaţiei sociologice?
Care sunt regulile de bază ale observaţiei sociologice?
Care sunt avantajele şi inconvenientele observaţiei participative şi ale celei
neparticipative?
Care sunt instrumentele de lucru utilizate în observaţie?
În ce constau valoarea şi limitele observaţiei ca metodă de investigaţie?
 BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică.

Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998
2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.
3. Henry H. Stahl – Teoria şi practica investigaţiilor sociologice, Vol. I,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
4. Stănoiu Andrei – Sociologie juridică, Bucureşti, Ed. Cartea Studenţească,
2009.