REFERAT

Cursant Bica Ionela Cătălina

Materie Sociologie
Specializare AMG I ,Gr A
 Sociologia

Sociologia este știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă

oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor și instituțiilor.
Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Conceptul de structură socială pornește de la faptul că ansamblul social al vieții noastre nu

constă doar din însușiri întâmplătoare, ci din evenimente și acțiuni structurate. În studiul acțiunii
umane se face o distincție între scopul comportamentului – ceea ce intenționăm să facem, să se
întâmple - și consecințele neintenționale. Uneori acțiunile întreprinse cu un anumit scop au
consecințe fără legătură sau care chiar împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e
de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea socială și transformarea socială la schimbările
prin care trece aceasta.

METODA OBSERVATIEI SOCIOLOGICE

Ca stiinta teoretico-empirica, sociologia presupune, inainte de toate, observarea realitatii sociale,

in intreaga sa complexitate si diversitate. Observatia reprezinta pentru multi autori una din cele
mai importante modalitati de investigare a vietii sociale, sursa indispensabila de date si, totodata,
"proba hotaratoare a valorii concluziilor' intr-o cercetare sociologica (V. Miftode, 1995).

Definitia observatiei sociologice. Valoare si limite

Powered By

Observatia constituie una din metodele de baza ale sociologiei, fundamentala pentru cunoasterea
realitatii inconjuratoare si, totodata, reprezinta o etapa sau un moment al demersului sociologic.
Ea completeaza toate celelalte metode de investigatie sociologica: interviul, metoda
sociometrica, experimentul etc., si permite obtinerea de date si informatii, ca urmare a
contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observatiei.
Observatia este o metoda deosebit de utila si valoroasa, cu conditia ca ea sa fie corect realizata.
Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct si nemijlocit al cercetatorului la realitatea
sociala (obiectul observatiei) si asigura un grad mare de obiectivitate si complexitate a imaginii
rezultate. Observatia inregistreaza atat comportamente individuale, cat si colective, in momentul
desfasurarii lor, evitand astfel erorile datorate memoriei celor vizati (cum este cazul anchetei sau
studiului documentelor); de asemenea, observatia prezinta avantajul ca inregistreaza
comportamentele in conditiile naturale de desfasurare a lor (spre deosebire de experiment). In
plus, metoda observatiei prezinta avantajul analizei longitudinale a fenomenelor,
comportamentelor, proceselor.

Dar, ca orice alta metoda din stiintele socioumane, observatia are si unele dezavantaje. Neajunsul
principal consta tocmai in faptul ca necesita timp indelungat; se limiteaza la studiul unor
esantioane mici si nu poate patrunde in profunzimea unor comportamente intime (de exemplu,
comportamentul sexual). In principal, la nivelul observatiei nu se pot identifica relatiile cauzale,
cu un rol decisiv pentru intelegerea si explicarea corecta a realitatii sociale.

Daca ne gandim la distinctia cunoastere comuna-cunoastere stiintifica, putem spune ca acest

raport se poate transfera si la nivelul observatiei. In general, in functie de masura in care sunt
urmate anumite etape teoretico-epistemologice si respectate regulile unei investigatii stiintifice
de teren, se pot distinge doua mari tipuri de observatie: spontana (sau nesistematica) si stiintifica
(sau sistematica).

Observatia spontana (sau nesistematica) este observatia realizata la nivel cotidian, ca rezultat al

simplului contact al subiectului cunoscator cu realitatea, iar principalele ei caracteristici sunt
urmatoarele:

 este intamplatoare, neselectiva, nesistematica si insuficient controlata din punct de vedere

critic;
 este fragmentara, nu retine decat cazuri izolate, rupte de intregul fenomenelor si
proceselor sociale;
 este vaga si imprecisa, deoarece se realizeaza indeosebi sub influenta sentimentelor si
impresiilor;
 este subiectiva, dominata de opiniile si interesele observatorului;
 este necritica si nu poate fi repetata in acelasi conditii;
 de cele mai multe ori, observatia nu este inregistrata in momentul realizarii, ci retinuta in
memorie, existand astfel pericolul de a pierde o mare parte din informatii.

Cele mai multe observatii au un caracter spontan, prezinta un anumit interes pentru viata
cotidiana, dar ele sunt insuficiente pentru realizarea unor studii stiintifice. De aceea este necesara
trecerea la observatia stiintifica (sistematica), observatie realizata in mod deliberat de catre
specialisti si ale carei note definitorii pot fi considerate, dupa cum remarca si Henri H. Stahl
(1974), urmatoarele:

 este fundamentata teoretic, are la baza o conceptie stiintifica despre lumea inconjuratoare;
 este sistematica si integrala, vizand totalitatea aspectelor fenomenului sau procesului
studiat;
  este metodica, condusa dupa anumite reguli;
 este repetata si verificata, asigurand un grad mare de obiectivitate in aprecierea
fenomenelor;
 este analitica, procedeaza la descompunerea obiectului observat in elementele lui
componente si apoi trece la evidentierea intregului;
 datele si informatiile rezultate in urma observatiei sunt inregistrate intr-o fisa de
observatie, in vederea prelungirii lor ulterioare.

Trebuie subliniat faptul ca, datorita specificului realitatii sociale in cercetarea fenomenelor si
proceselor care o caracterizeaza, distinctia intre observatia spontana si cea stiintifica nu este usor
de facut, de cele mai multe ori observatia nesistematica fiind identificata cu o cunoastere
veritabila a realitatii sociale.

Tipuri de observatie

Nmerosi autori au incercat sa gaseasca diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a

metodei observatiei, care au dat tot atatea tipuri de observatie.

Madeleine Grawitz in Methodes des scienes sociales (1972), pornind de la criteriul sistematizarii,

delimiteaza trei tipuri de observatie: nonsistematizata, elaborata (sau sistematizata) si intarita, la
care adauga un al doilea criteriu, posibilitatea de cuantificare, dupa care se disting doua tipuri de
observatie: calitativa (pe care o recomanda in studiul fenomenelor complexe) si cantitativa (care
permite generalizarea statistica).