METODA OBSERVAŢIEI CA DEMERS IMPORTANT ÎN EVALUAREA

PSIHOEDUCAȚIONALĂ ȘI SOCIALĂ A COPILULUI ȘI ADOLESCENTULUI

Observaţie spontană – observaţie ştiinţifică

Este cea mai frecvent utilizată şi, din punct de vedere tehnic de multe ori foarte uşor de
folosit(este nevoie doar de un caiet şi un creion). Este şi prima metodă, cronologic folosită pentru
a cunoaşte şi descrie stările sufleteşti.
După impunerea psihologiei ca ştiinţă, s-a impus distincţia între observaţia spontană şi
observaţia ştiinţifică.
Observaţia spontană nu este planificată şi se desfăşoară situaţional, nu are obiective
precise, anterior stabilite, ci înregistrează, mai mult sau mai puţin la întâmplare fapte, reacţii,
stări. Nu există anumite ipoteze stabilite iar la final nu se fac prelucrări sau interpretări conforme
cu aceste ipoteze.
Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară pe baza unui program special de
cercetare, în care se menţionează obiectivul sau scopul (ce anume aspect, stare, fenomen sau
comportament se urmăreşte a fi sesizate şi înregistrate), condiţiile de loc şi de timp, durata
generală aactului observaţional, modul de înregistrare-fixare a manifestărilor subiectului (imediat
sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi sau prin notare), modalităţile de prelucrare-interpretare a
datelor recoltate.
Ca metodă de cercetare constă astfel în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca
şi a contextului situaţional al comportamentului.
Condiţii ale unei observaţii eficiente şi obiective:
- să fie discretă;
- să fie sistematică;
- să fie veridică sau exactă;
- datele sesizate să permită un minimum de cuantificare şi prelucrare
statistico-matematică;
- să se poată repeta.
Realizarea protocolului de observaţie: elemente care trebuie cuprinse în protocol:
1. descrierea contextului (data, timpul, spaţiul, ambianţa fizică, aranjamentul subiecţilor
şi al altor obiecte);
2. descrierea participanţilor (sex, vârstă, etnie, îmbrăcăminte, aspect fizic);
3. descrierea observatorului (vârstă, sex, existenţa sau nonexistenţa unor relaţii
anterioare cu subiecţii observaţi);
4. descrierea acţiunilor sau conduitelor participanţilor (verbale şi nonverbale, motorii,
expresiv emoţionale);
5. interpretarea situaţiei (încercarea observatorului de a înţelege ce înseamnă situaţia
pentru subiecţi, care este probabilitatea ca situaţia să însemne ceva pentru participanţi, care este
contextul etc.);
6. interpretări alternative ale situaţiei;
7. notarea şi explorarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente (analiza
reflexivă).
Conţinuturile observaţiei:
A. Simptomatica stabilă: trăsăturile bioconstituţionale (înălţimea, greutatea, lungimea
şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală) şi trăsăturile fizionomice
(aspectul capului, al feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale feţei: fruntea, nasul,
bărbia, pomeţii obrajilor, ochii etc.). Ernest Kretschemer a constatat relaţii existente între tipul
somatic (înfăţişarea fizică) şi anumite manifestări comportamentale şi între acestea şi
predispoziţia petru anumite boli psihice.
B. Simptomatica labilă: comportamentele şi conduitele flexibile, mobile: conduita
verbală, motorie, mnezică, inteligentă ca şi expresiile afectiv-atitudinale.

Forme ale observaţiei:

1. după orientarea actului observaţional: autoobservaţia şi observaţia propriu-zisă;
2. prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională, sistematică, cu
observator uitat, ignorat, cu observator ascuns.
3. implicarea sau non-implicarea observatorului: pasivă, participativă;
4. durata observaţiei: continuă, discontinuă;
5. obiectivele ormărite: integrală, selectivă.

Avantaje:
- permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti, naturale ale individului,
în condiţii obişnuite de viaţă şi activitate;
- furnizează mult material ce poate fi raportat la informaţiile deja publicate;
- este deschisă oricărui final, putând sugera piste pentru cercetări viitoare;
- rezultatele ei sunt accesibile şi altor cercetători;
- oferă informaţii cu privire nu doar la ce, când şi unde se întâmplă ci şi referitor la
implicaţiile acţiunilor şi conduitelor;
- sugerează explicaţii posibile cu privire la cauzalitatea aţiunilor în situaţii particulare;
- oferă acces la fenomene de obicei ascunse, care nu pot fi studiate experimental.
Dezavantaje:
- observatorul trebuie să aştepte manifestarea fenomenului studiat;
- informaţiile cantitative sunt puţin numeroase;
- suscită intrearea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor;
- prezenţa observatorului poate modifica situaţia şi comportamentul celor studiaţi;
Important: datele obţinute prin intermediul ei să fie coroborate cu cele recoltate prin
aplicarea altor metode.
Observaţia în psihologia copilului
– exemplu de observare făcută de Piaget referitoare la unul dintre proprii copii în vârsă de
10 luni şi 29 de zile.

Ilustrarea conduitei de explorare spontană a noutăţii care apare la această vârstă

,,Obs.142 – Laurent examinează un lanţ de ceas agăţat de degetul meu arătător. Îl atinge
mai întâi foarte uşor, fără a-l apuca, îl ,,cercetează” doar. El declanşează un uşor balans şi îl
continuă, regăsind astfel o ,,reacţie secundară derivată”, descrisă deja în obs. 138 (schema
balansului). Dar, în loc să se mulţumească cu aceasta, el apucă lanţul cu mâna dreaptă şi îl
balanseazî cu stânga încercând cîteva combinaţii noi (aici începe ,,reacţia terţiară”): îl face să
alunece mai ales de-a lungul dosului mâinii sale stângi ca să-l vadă recăzând când lanţul ajunge
la capăt. Apoi, reţine o extremitate a lanţului (între degetul arătător şi degetul mare) pentru a-l
face să alunece uşor între degetele mâinii stângi (lanţul este acum în poziţie orizontală şi nu
obligă aşa, ca mai înainte); studiază cu grijă momentul în care lanţul cade din mâna sa stângă şi
reia mişcarea de vreo zece ori. După care, reţinând cu mâna dreaptă o extremitate a lanţului, îl
scutură puternic, lucru care face ca acesta să descrie în aer o serie de traiectorii variate. Ajunge
apoi să încetinească aceste mişcări ca să vadă cum lanţul se târăşte pe plapumă când îl trage. În
sfârşit, el îl lasă la diverse înălţimi regăsind astfel schema dobândită în cursul observaţiei
precedente.
Din a douăsprezecea lună de viaţă, Laurent a multiplicat acest gen de experienţe cu tot ce
i-a căzut în mână: carnetul meu, bile, panglici etc. el se amuza, fie făcându-le să alunece sau să
cadă, fie dându-le drumul din diferite poziţii şi de la diferite înălţimi pentru a le studia traiectoria.
Astfel, el aşază o bilă la 3 cm desupra solului, apoi la aproape 20 de cm, observând de fiecare
dată căderea obiectului cu o foarte mare atenţie.”

Se observă minuţiozitatea acestei descrieri, una dintre sutele pe care Piaget şi-a bazat
analiza stadiului senzorio-motor, acoperind primii doi ani de viaţă. Observarea esre detaliată şi
precisă; ea este dirijată de asemenea ipoteze de lucru care la observator se constituie pe măsură
ce observaţia se îmbogăţeşte şi care, la Piaget, s-au materializat foarte devreme în demersul său
pentru a se consolida, uneori, pentru a se nunaţa cu timpul.