http://www.cartidownload.

ro/Diverse/270817/XI_Curs_Motivatia
http://www.scribd.com/doc/7169050/Capitolul-6-Motivarea-Satisfactia-Si-Implicarea-in-Munca
http://psihologie.tripod.com/motivatia.htm
MOTIVAŢIA

I.CARACTERIZAREA GENERALĂ A MOTIVAŢIEI

Motivaţia este una dintre problemele centrale ale psihologiei. Ea încearcă să

explice de ce anume oamenii fac ceea ce fac, de ce preferă o activitate alteia şi ce
anume îi face să treacă de la o activitate la alta. Conform lui Sillamy (1996) motivaţia
reuneşte “ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ …sau
totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite,
conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.
Motivaţia transformă fiinţa umană într-un subiect activ şi selectiv, cu un
determinism intern propriu în alegerea şi declanşarea acţiunilor şi comportamentelor.
Posedând o structură motivaţională proprie, omul se plasează într-o relaţie dublă faţă
de mediul ambiant: una de independenţă –constând în capacitatea lui de a acţiona pe
cont propriu, în absenţa unor stimuli sau solicitări externe, cealaltă de depedendenţă –
constând în satisfacerea stărilor de necesitate pe baza schimburilor substanţiale,
energetice şi informaţionale cu mediul ambiant. Motivaţia apare ca o cauzalitate
externă transpusă în plan intern: astfel dacă obiectul corespunzător satisfacerii unei
trtebuinţe lipseşte şi nu are cum să se declanşeze comportamentul corespunzător, locul
său este luat de starea de necesitate în raport cu el, actualizată spontan, în urma unor
modificări de ordin fiziologic sau psihologic.
S-au elaborat mai multe teorii care încearcă să explice natura motivaţiei.
Astfel, la baza motivaţiei ar sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit
căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant cu
toate modificările mediului. Când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie
reacţionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe plan psihic prin
apariţia unei trebuinţe: nevoia de hrană, de apă etc. Trebuinţa este tocmai o trăire a
unei stări de dezechilibru, provocată, de obicei, de o lipsă. Dar nu tot ceea ce reţinem
ca o necesitate are o cauză nativă. Sunt multe trebuinţe formate în cursul existenţei:
nevoia de a avea telefon mobil, nevoia de a merge cu automobilul, nevoia de a
consuma alcool etc. Toate acestea se formează, fiind produsul experienţei, al
civilizaţiei care, satisfăcând unele nevoi, creeează şi altele noi. O altă direcţie de
cercetare a motivaţiei susţine că, la baza acesteia s-ar afla un deficit. Nici acestă
ipoteză nu se verifică în practică în toate cazurile: de exemplu, experimentele arată că
dacă cimpanzeilor le punem în cuşcă un zăvor mai complicat, nu se lasă până nu-l
demontentează în bucăţi. Montându-l din nou şi repunându-l la îndemâna lor, sunt în
stare să-l descompună de nenumărate ori. În acest caz, la baza comportamentului
manifest al cimpanzeilor nu se află un deficit, ci impulsul curiorităţii, tendinţa de
manipulare a obiectelor. Pe acestă direcţie se situează şi cercetările realizate de
Charlotte Bühler: acesta, studiind copii foarte mici, a constatat la ei, pe lângă motivele
în relaţie cu foamea, setea, nevoia de ocrotire, şi un activism fără rădăcini
homeostatice materializat prin: a)tendinţa de a cunoaşte, de a explora mediul
înconjurător; b) impulsul spre manipularea obiectelor; c) tendinţa de influenţare
creatoare a mediului. Astfel, încă din copilărie, se vădeşte tendinţa de dominare a
mediului, atât de caracteristică speciei umane. Ea este efectul unui surplus de energie,
nu al unui deficit. Astfel, motivaţia are o dublă natură: înnăscută, aşa cum se
manifestă ea prin intermediul instinctelor (care la om sunt supuse socializării şi
culturalizării) şi dobândită ca urmare a energiei psihice care se cere a fi satisfăcută (în
multitudinea formelor în care ea poate fi întălnită mai ales în cadrul speciei umane)
În cadrul SPU, motivaţia se evidenţiază prin două laturi: latura
informaţională, de conţinut şi latura dinamică. Latura de conţinut este dată de natura
calitativă a semnalelor pe care le antrenează starea internă de necesitate: de foame, de
sete, de mişcare, de cunoaştere etc. Aceste semnale exprimă existenţa unei legături
selective a subiectului cu anumite obiecte şi activităţi asigurând desprinderea şi
individualizarea pe fondul motivaţional general a unui anumit motiv. În plan
subiectiv, atunci când se diferenţiază şi se conştientizează aceste semnale, vorbim de
existenţa dorinţelor. Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor
respective şi de raportul tensiune / destindere care se stabileşte la nivelul profilului
general de stare al sistemului personalităţii. În plan subiectiv, ea se exprimă prin
intermediul unor stări emoţionale specifice – încordare, tensiune, disconfort,
insatisfacţie.
Elementul constitutiv –central al motivaţiei este reprezentat de motiv. Motivul
este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi
modificarea conduitei; este cauza internă a conduitei noastre. Acesta poate fi
analizat după următoarele dimensiuni sau caracteristici:
 Conţinutul: se identifică şi se apreciază pe baza stării de necesitate pe care o
reflectă motivul şi a valenţelor obiectuale sau comportamentale pe care le reclamă
satisfacerea lui. Din acest punct de vedere putem diferenţia: motive fiziologice (de
foame, sete, odihnă etc), motive psihologice ( de afiliere socială, de acceptare
socială, de autorealizare afectivă etc), motive cognitive (de cunoaştere, de
explicare –interpretare) etc.
 Intensitatea: exprimă încărcătura energetică a motivului şi se concretizează în
forţa de presiune a lui asupra mecanismelor de decizie şi execuţie. Motivele pot fi:
puternice, moderate şi slabe. Intensitatea unui motiv este condiţionată de:
apartenenţa modală sau locul ocupat de un motiv în sistemul general –
motivaţional. Astfel, conform lui A. Maslow, primele motive ce se cer satisfăcute
sunt cele bazale –motivele fiziologice –pentru ca ulterior să poată fi satisfăcute
motivele superioare –cognitive, de autorealizare; intervalul de timp (durata care
trece de la apariţia stării de necesitate şi satisfacerea propriu –zisă a motivului).
Dacă are loc amânarea îndelungată a satisfacerii acestora, pot apărea manifestări
psihologice negative momentane sau care se pot croniciza (frustrarea, stresul,
depresia, patologia instinctelor etc)
 Durata: exprimă timpul de menţinere în stare activă dominantă a motivului fără a
fi satisfăcut. Se constată că orice motiv se activează şi se menţine în prim plan un
anumit interval de timp, atingând punctul său maxim de intensitate şi apoi, dacă
nu este satisfăcut, slăbeşte treptat nemaifiind resimţit ca atare. În cazul motivaţiei
biologice, starea obiectivă de necesitate persistă şi se accentuază pe măsura
amânării momentului satisfacerii ei, având efecte dăunătoare pentru starea de
echilibru a personalităţii.(Rezultă de aici necesitatea educaţiei motivelor primare,
fiziologice pentru a presevi tulburările care pot dezorganiza întreaga viaţă
psihică.)
 Nivelul de integrare: se referă la posibilitatea de identificare şi exprimare verbală
a motivului. Există situaţii în care motivul este clar conştientizat şi se declanşează
activităţile semnificative pentru satisfacerea lui. Sunt şi situaţii în care motivele au
o determinare inconştientă atât în activarea cât şi în satisfacerea lor, aşa cum se
întămplă în cazul comportamentelor aberante –lapsusuri, ticuri etc.
 Ca formă concretă de manifestare şi operare a motivaţiei, motivul are un efect
generalizat, punând întregul sistem al personalităţii într-o ipostază relaţional –
funcţională nouă, aceea de orientare, explorare şi identificare a modalităţilor de
satisfacere a stării de necesitate activate. De aici rezultă şi funcţiile îndeplinite de
motiv:
 Funcţia de declanşare constă în deblocarea şi activarea centrilor de comandă
efectori care asigură pregătirea şi punerea în acţiune a verigilor motorii şi
secretorii în vederea satisfacerii stării de necesitate, fie că este vorba de o trebuinţă
biologică, fie de una de ordin spiritual. Pentru producerea acestei funcţii este
necesar ca intensitatea motivului să depăşească o anumită valoare –prag. Cu cât
intensitatea va fi mai mare, cu atât şi forţa de declanşare a motivului va fi mai
mare. Dar, oricât de puternică ar fi forţa motivului, acesta poate fi blocat, fie prin
mecanismele de apărare a eului (vezi Freud) fie prin amănare, conştientizare.
 Funcţia de orientare –direcţionare constă în centrarea comportamentului şi
activităţii pe un obiectiv anume. Pentru a-şi atinge efectul său reglator –adaptativ,
acţiunea specifică trebuie orientată spre un anumit scop specific; de asemenea, ea
trebuie organizată în paşi specifici, împlicând activ procesele cognitive şi volitiv –
afective.
 Funcţia de susţinere şi energizare constă în menţinerea în actualitate a
comportamentului declanşat până la satisfacerea stării de necesitate. În virtutea
acestei funcţii se asigură eliberarea de energie dincolo de momentul declanşării
acţiunii. Funcţia de susţinere –energizare a motivului se leagă atât de latura lui
cantitativă (intensitatea motivului), cât şi de semnificaţia motivului pentru subiect.
Astfel, la om, organizarea sferei motivaţionale se realizează nu numai după forţa
sau intensitatea energetică a motivelor, ci şi după o dimensiune valorică, socio –
culturală, trebuinţele primare fiind subordonate celor secundare, dobândite.

II.FORME ŞI STRUCTURI MOTIVAŢIONALE

 Din punct de vedere genetic: se delimitează două tipuri de motivaţie:

• Motivaţia înnăcută sau primară are la bază zestrea instinctuală cu care se naşte
orice reprezentant al unei specii. Instinctul reprezintă baza materială a unui
comportament. După H. Pieron, istinctul are următoarele caracteristici: a) actul
instictiv e îngust, specializat la una din cerinţele speciei respective (alimentară, de
reproducere etc); b) modalităţile de comportament instinctive sunt înscrise în
bagajul ereditar al individului, ceea ce atrage după sine o uniformitate deosebită a
instinctului în cadrul aceleiaşi specii; c) odată declanşat de un stimul specific,
instinctul se derulează ca o activitate unitară, continuă. K. Lorenzo (1937)
consideră că orice activitate instinctuală poate fi descompusă în două verigi
succesive şi anume: a) comportamentul de apetenţă –faza de căutare ce duce la
găsirea declanşatorului; actul consumator sau actul efector instinctiv în sens strict.
Dacă comportamentul animalelor este determinat într-o mare măsură de zestre
instinctuală, în cazul omului comportamentul instinctual este supus controlului
instanţelor superioare psihice, influenţelor sociale şi educării. O parte din
componentele motivaţiei primare sunt funcţionale încă de la naştere şi ele incită
comportamentele specifice de satisfacere ( ex. trebuinţele alimentare) iar altele se
activează în mod automat, o dată cu înaintarea individului spre stadiile
corespunzătoare de dezvoltare şi maturizare biologică (ex. trebuinţele sexuale).
 Satisfacerea motivelor primare devine obligatorie pentru asigurarea supravieţuirii
şi funcţionării normale a omului ca sistem viu.
• Motivaţia dobândită sau secundară este specifică omului şi se constituie, în
funcţie de specificul fiecărui îndivid, pe parcursul dezvoltării sale ontogenetice.
Doi factori sunt consideraţi esenţiali pentru formarea acestei structuri
motivaţionale: a) un factor de ordin intern, legat de creşterea gradului de
complexitate structural –funcţională a creierului care, pe de o parte, duce la
inversarea raportului dintre experienţa individuală şi cea de specie în procesul
adaptării în favoarea celei dintâi, iar pe de altă parte, asigură mecanisme apte
pentru realizarea funcţiilor psihice de nivel superior, de tip conştient prin care se
asigură formularea şi stabilirea de semnificaţii pentru fenomenele exterioare, cât şi
pentru propriile conduite; b) al doilea factor este de ordin extern –are în vederea
complexitatea mediului social în care trăieşte şi se dezvoltă personalitatea umană.
Astfel, o dată cu dezvoltarea societăţii apar tot mai multe solicitări la nivelul
individului, socilitări care se transformă treptat în trebuinţe interioare (astfel este
întru totul adevărat că societatea crează nevoile la nivelul omului; nu ne-am născut
cu nevoia de a avea telefon mobil, de a comunica prin mail, etc toate sunt produsul
evoluţiri umane). Pentru ca adaptarea şi integrarea în mediul socio –cultural să se
realizeze la nivel optim, devine obligatorie restructurarea sferei motivaţionale,
prin formularea unor noi motive care să determine modularea comportamentelor
în raport cu semnificaţiile noilor situaţii, exigenţeşi valori. Spre deosebire de
motivaţia primară , care devine socializată şi culturalizată numai sub aspectul
modului de satisfacere, motivaţia secundară este socializată în însăşi structura şi
conţinutul său intern. Pe de altă parte, în timp ce motivaţia primară nu-şi modifică
structura şi formele de manifestare în cursul evoluţiei istorice, motivaţia
secundară cunoaşte un proces de permanentă evoluţie, dobândind conţinuturi şi
forme noi, pe măsură diversificării conţinuturilor mediului socio –cultural, a
tipurilor de relaţii interpersonale, a formelor de activitate. În timp ce motivaţia
primară nu prezintă variaţii semnificative de la un individ la altul, motivaţia
secundară devine puternic personalizată, configuraţia şi modul său concret de
integrare contribuind într-o măsură hotărâtoare la determinarea unicităţii
persoanei.
În sistemul personlităţii, integrarea motivaţională se face după principiul
ierarhizării, potrivit căruia, nivelurile mai vechi din punct de vedere genetic se
subordonează funcţional celor mai noi; astfel motivaţia primară se subordonează prin
rang şi importanţă motivaţiei secundare. Două clasificări ale structurilor motivaţionale
s-au impus şi sunt mai cunoscute:
Clasificarea lui H. Murray (1930): el a identificat un număr de 20 de trebuinţe
fundamentale:
1) Trebuinţe de supunere –de suportare pasivă a acţiunii forţelor externe, de
acceptare a blamării, criticii şi de căutare şi complacere în durere, pedeapsă, boală;
2) Trebuinţa de realizare –de a învinge obstacole şi de a obţine performanţe
superioare, de a se întrece pe sine însuşi şi de a manipula şi organiza obiecte
fizice, fiinţe sau idei,
3) Trebuinţa de afiliere –de apropiere şi cooperare cu ceilalţi oameni, de a câştiga
afecţiunea celor din jur;
4) Trebuinţa de agresiune –de răzbunare, de a răspunde prin forţă atacurilor din
exterior;
5) Trebuinţa de a fi autonom –de a fi liber, de a nu se supune normelor impuse cu
forţa, de a fi nonconformist;
6) Trebuinţa de contracarare –de a înlătura o umilire prin stoparea acţiunii, de a
şterge o dezonoare prin acţiune;
7) Trebuinţa de apărare –de ascundere sau justificare a greşelilor, a eşecurilor;
8) Trebuinţa de deferenţă –de a admira şi susţine un superior, de a preţui, a onora;
9) Trebuinţa de dominare –de a influenţa şi dirija conduita altora prin sugestie,
seducţie, persuasiune sau comandă;
10) Trebuinţa de exhibiţie –de a face impresie, de a excita, de a încânta, de a fascina,
de amuza pe alţii,
11) Trebuinţa de a înlătura răul –durerea, injuria, boala;
12) Trebuinţa de a evita situaţiile neplăcute –îngustarea acţiunii din cauza fricii de
eşec;
13) Trebuinţa de existenţă socială –de a acorda simpatie şi a satisface nevoile altuia
aflat în necaz;
14) Trebuinţa de ordine –de organizare, de curăţenie;
15) Trebuinţa ludică –de căuta relaxare prin joc, glume, veselie;
16) Trebuinţa de rejecţie –de înlăturare a lucrurilor, a persoanelor;
17) Trebuinţa de senzualitate –de a căuta plăceri senzuale;
18) Trebuinţa de sex –de a cultiva relaţii erotice, de a avea contact sexual;
19) Trebuinţa de a fi ajutat –de a avea nevoile satisfăcute de altul, de a fi protejat,
iubit, consolat;
20) Trebuinţa de înţelegere –interesul de a cunoaşte, de a specula, de a analiza.
 Clasificarea lui A. Maslow (1968): autorul propune o teorie a motivelor de
deficit şi a motivelor de creştere. El susţine că în cursul dezvoltării specifice
copilăriei, este important ca implusurile de bază (motivele de deficit) să fie satisfăcute
astfel încât copilul să poată fi mai târziu liber să adopte motive mai puţin egocentrice
(de creştere). Astfel, un copil care are suficienţă hrană, îngrijire, securitate şi dragoste
nu are nevoie pe măsură ce creşte să fie obsedat de trebuinţele de bază. Se va simţi în
siguranţă şi de aceea va putea atinge scopuri superioare. Dacă a cunoscut satisfacţia
impulsurilor de bază şi de securitate el poate tolera ulterior în viaţă o frustrare a
aceloraşi impulsuri mult mai uşor decât o persoană a cărei întregă personalitate este
axată pe trebuinţe care nu au fost niciodată satisfăcute în mod adecvat. Motivele
creşterii duc la autorealizare. Acest concept are meritul de a indica individualitatea
ultimă a motivaţiei: fiecare personalitate este diferită de toate celelalte şi caută să-şi
menţină integritatea şi să –şi realizeze propriul destin. Modelul motivaţional
“piramidal” cuprinde:
1) Trebuinţe fiziologice –nevoia de hrană, de odihnă, de sexualitate;
2) Trebuinţe de securitate –nevoia de siguranţă exisistenţială, de securitate
emoţională, profesională, socială, relaţională;
3) Trebuinţe sociale –de apartenenţă şi adeziune, de identificare afectivă cu un grup
sau o categorie socială, de a fi membru a unei familii şi de a avea o familie;
4) Trebuinţe afective –de a iubi şi de a fi iubit, de a fi acceptat, nevoia de autorespect
şi aotopreţuire;
5) Trebuinţe cognitive –nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a învăţa, de a explora;
6) Trebuinţe estetice –nevoia de ordine, de simetrie, de armonie;
7) Trebuinţe de realizare şi autorealizare –de a obţine performanţe înalte în
activitatea care face obiectul idealului său, de a contribui în mod propriu şi
original la atingerea unor obiective profesionale sau sociale etc.
Maslow introduce noţiunea de meta –motivaţie pentru a explica mecanismele
motivaţionale la persoanele armonioase, conştiente de sine. Această meta –motivaţie
conduce la maximalizarea potenţialului propriu, la creşterea şi dezvoltarea psihică.
Atunci când aceste meta –nevoi nu sunt satisfăcute, apare meta –patologia:
Meta –motivaţia /meta –patologia:
- Nevoia de adevăr / neîncredere, cinism, scepticism;
- Bunătate / ură, repulsie, dezgust;
- Frumuseţe / vulgaritate, lipsă de simţ artistic;
- Unitate, integritate / tendinţa de dezintegrare a personalităţii;
- Vivacitate / robotizare, lipsa emoţiilor, sărăcia vieţii psihice;
- Nevoia de transcendenţă / tendinţa de a gândi în extreme, viziune simplistă
asupra vieţii;
- Unicitate /pierderea simţului individualităţii, a sentimentului propriului eu;
- Perfecţiune / pierderea speranţei;
- Necesitate /haos, lipsă de predictibilitate;
- Completitudine –finalitate / încetarea demersului de orientare spre scop, egoism;
- Ordine / insecuritate, pierderea speranţei, tendinţa de a fi permanent în gardă;
- Justiţie, dreptate / neîncredere, teamă;
- Simplitate / complexitate inutilă, confuzie;
- Bogăţie interioară, totalitate /depresie, pierderea interesului pentru lume şi viaţă;
- Nevoia de uşurinţă /oboseală, încordare, rigiditate;
- Trebuinţa ludică /depresie, lipsă de umor, lipsă de entuziasm;
- Auto –suficienţă /tendinţa de a pune responsabilitatea pe seama celorlalţi;
- Nevoia de semnificaţie / lipsă de sens.
 După importanţa şi semnificaţia reglatorie:
• Motivele homeostatice sunt legate de menţinerea unor echilibre fiziologice sau
psihologice, atât la nivelul unor subsisteme particulare, cât şi la nivelul sistemului
global al personalităţii. Cannon a folosit termenul de “homeostatic” pentru a
descrie încercările prin care organismul urmăreşte păstrarea echilibrului fiziologic,
în ciuda tuturor schimbărilor interne sau externe. Un exemplu de motivaţie
homeostatică este foamea. Organismul recunoaşte situaţia în care, pentru a-şi
menţine greutatea sau pentru a supravieţui, trebuie să recurgă la aportul alimentar,
iar acest fapt declanşază comportamentul caracteristic: hrănirea. Există şi
posibilitatea de a se produce aberaţii comportamentale cum sunt supra –sau
subalimentaţia (ducând, în cazul oamenilor la anorexie sau bulimie).
• Motivele de creştere şi dezvoltare sunt integrate şi activate în cadrul stadiilor bio
şi psihogenice. Acţiunea motivelor de creştere şi dezvoltare are un caracter
deschis, ea reînoindu-se permanent pe măsura succesiunii stadiilor evolutive, până
la atingerea nivelului de maturitate. Motivele de creştere şi dezvoltare sunt:
biologice şi psihologice. Motivele creşterii şi dezvoltării biologice au un caracter
spontan, ele activându-se şi funcţionând la nivel inconştient, comportamentele
corespunzătoare de satisfacere a lor desfăşurându-se fără ca individul să le
perceapă şi să le controleze. Motivele dezvoltării psihologice se integrează, de
regulă, la nivel conştient, ele elaborându-se cu implicarea directă a
intenţionalităţii, autoevaluării şi efortului voluntar. Asemenea motive sunt
reprezentate de dorinţa şi nevoia de autorealizare, de aspiraţii şi idealuri care
proiectează şi susţin dinamica personalităţii pe traiectoria continuei deveniri.
• Motivele pozitive sunt acelea a căror satisfacere are un efect reglator asupra
echilibrului şi funcţionalităţii personalităţii, înlăturând sau diminuând stările
perturbatoare. Pozitive vor fi apreciate acele motive, a căror satisfacere, având
efect antientropic asupra propriei persoane, nu intră în conflict cu exigenţele şi
normele morale care funcţionează la nivel social sau care, prin natura lor,
generează comportamente şi activităţi îndreptate spre atingerea unor scopuri
sociale.
• Motivele negative se caracterizează prin aceea că satisfacerea lor, pe lângă un
efect adaptativ de moment, asociat cu reducerea tensiunii iniţiale şi obţinerea unei
doze de plăcere şi satisfacţii de moment, generează efecte perturbatoare, entropice,
care, cumulându-se în timp, duc la serioase dezechilibre şi disfuncţii în planul
intern al sistemului personalităţii sau în planul relaţionării individului cu mediul
social. Din categoria lor fac parte trebuinţa pentru alcool, pentru fumat, pentru
droguri, trebuinţa de acumulare exesivă de bunuri materiale, trebuinţa de aventură,
etc. Dacă iniţial asemenea trebuinţe se manifestă în limitele funcţionalităţii
normale, prin suprasolicitare ele se desprind de sub controlul mecanismelor
generale de reglare –control, automatizându-se ca dominante în structura
motivaţională a persoanlităţii. Termenul de motiv negativ se mai ia şi în sensul de
evitare, de respingere sau opunere activă în raport cu anumite situaţii sau valenţe.
El se asociază cu fenomenul de întărire, în acest caz întărirea luând forma
sancţiunii. În procesul învăţării se recurge frecvent la procesul recompensei şi
pedepsei: întărirea pozitivă a răspunsurilor la anumiţi stimuli sau situaţii
(motivaţia pozitivă) şi întărirea negativă a răspunsurilor la alţi stimuli şi situaţii
(motivaţia negativă).
• Motivele extrinseci se situează în afara structurii propriu –zise a subiectului,
aceste fiind obligat în a realiza anumite activităţi fără ca el sa-şi dorească iniţial
 acest lucru. (de exemplu, atunci când elevul se încadreză în disciplina şcolară, fără
un interes direct pentru ceea ce se predă, ci pentru a primi, direct sau indirect,
anumite recompense). Activitatea extrinsec motivată se efectuează sub semnul
unei socilitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară şi cu un efort intens
de mobilizare voluntară. Astfel, pentru populaţia şcolară, putem identifica câteva
motive extrinseci ale performanţei:
- Dorinţa de afiliere, când copilul merge la şcoală şi învaţă conştiincios
mai ales pentru a face plăcere familiei care se interesează de ce face la şcoală
(şi apoi îl laudă sau recompensează). La aceasta se adaugă, câteodată, şi
dorinţa de a corespunde aşteptărilor învăţătorului sau profesorului. Mai poate
interveni şi dorinţa de a fi împreună cu unii copii sau dorinţa de a face ceea ce
fac în genere cei de vârsta lui.
- Tendinţele normative, obişnuinţa de a se supune la norme, la
obligaţii.
- Teama consecinţelor neascultării.
- Ambiţia dorinţa de a fi printre primii, este şi ea un stimulent în unele
cazuri. Unele familii exagerează pretinzând copiilor lor să fie neapărat printre
premianţi. Exagerările în acest sens pot duce la sentimente negative de
concurenţă, ostilitate faţă de colegii rivali. Mai bine este să se stimuleze
“întrecerea cu sine”, dorinţa de a obţine rezultate din ce în ce mai bune în
raport cu propria persoană.
• Motivele intrinseci se situează în structura motivaţională propriu zisă a
subiectului. În centrul motivaţiei intrinseci găsim curiozitatea. Curiozitatea are la
bază un impuls nativ şi e prezentă mai ales în primii ani de şcoală. Curiozitatea se
permanentizează atunci când se îmbină cu convingeri referitoare la valoarea
culturii, care facilitează comunicarea cu ceilalţi şi asigură o mare bogăţie de trăiri,
surse de satisfacţie şi echilibru sufletesc. Tot în acelaşi cadrul motivaţional apare
şi aspiraţia spre competenţă, dorinţa de a deveni un bun profesionst. Activitatea
intrinsec motivată, având sursa de satisfacţie în ea însăşi se efectuează cu plăcere
şi cu un efort de mobilizare relativ redus.(Cum putem să trecem de la motivaţia
extrinsecă la cea intrinsecă, având în vedere superioritatea psihologică a acesteia
din urmă????)

 După gradul de structurare şi integrare:

• Pulsiunile şi tendinţele au un grad redus de strcturare şi de integrare, cu
manifestare difuză, fără o raportare obiectuală specifică. După Freud, pulsiunea îţi
are sursa într-o excitaţie corporală (stare de tensiune), ţelul său fiind de a suprima
starea de presiune care constituie izvorul pulsional. În psihanaliză, pulsiunea este
socotită latura energetică a instinctului sau chiar este confundată cu aceasta. În
psihologia contemporană pulsiunea reprezintă componenta energetică a oricăror
feluri de motive –inconştiente sau conştiente, primare sau secundare (deci
pulsiunea nu este motiv!).
• Trebuinţele propriu –zise sunt bine structurate şi puternic integrate la nivel
biologic sau psihologic, reflectând latura trainică şi durabilă a subiectului cu
anumite obiecte din lumea externă şi cu anumite valenţe ale acestora (vezi
clasificatea lui A. Maslow). Satisfacerea lor are un caracter imperativ, orice
amânare pe termen lung determinând dezechilibre funcţionale severe în sistemul
personalităţii.
• Interesele desemnează orientarea selectivă şi relativ constantă a persoanei spre
anumite obiecte, fenomene, evenimente sau domenii de activitate. Altfel spus,
 interesele reprezintă acea componentă motivaţională a persoanei care se exprimă
printr-o atitudine activă, pozitivă şi persistentă faţă de anumite aspecte ale
realităţii. Principiul de acţiune pe care-l implică interesul este utilizat frecvent de
educatori în cadrul diferitelor programe de dezvoltare. Astfel, sistemul pedagogic
elaborat de O. Delocroy şi J. Dewey, presupune organizarea materiilor de studiu în
jurul “centrelor de interes” ale elevilor. Aceste centre de interes sunt stimulate în
cadrul “şcolii active” care valorifică resursele mediului nemijlocit de viaţă sau de
joc al copilului Elevul de ciclu primar, pornind de la scrierea cu creionul, ajunge
să se intereseze de natura grafitului, de felul în care el este extras, prelucrat, de
modul în care el este influenţat sau influenţează alte fenomene. Măsurarea
interesului poate fi făcută cu ajutorul inventarelor care sunt însoţite de grile de
corecţie; acestea permit compararea interesului unui individ cu cele ale unui grup
de referinţă, compus din persoane ce au reuşit într-o profesie sau o categorie de
meserii. Psihologii fac distincţia între mai multe categorii de interese: interese
teoretice, interese practice, interese de marketing şi management, interese politice,
etc. Cunoaşterea lor permite o consiliere utilă a adolescentului în ceea ce priveşte
opţiunea lui profesională, pentru că s-a constatat faptul că reuşita într-o profesie
depinde nu numai de aptitidinile necesare exercitării eficiente a acesteia, ci şi de
interesul manifestat de persoană pentru respectiva profesie. Eficienţa unui interes
real, respectiv a unui interes stabilizat şi puternic, se probează în împrejurările în
care intră în concurenţă mai multe opţiuni care obiectiv ar avea şanse egale de a se
realiza. Dacă în aceeaşi unitate limitată de timp sunt în situaţia de a opta între mai
multe activităţi tentante, atunci factorul motivaţional care ne va face să optăm
pentru o anume activitate în detrimentul altora este interesul pe care îl avem
pentru respectiva activitate. O altă particularitate interesantă a interesului constă în
aceea că energia sa sporeşte pe măsură ce activitatea corespunzătoare lui câştigă
noi valenţe. Astfel, interesul omului de ştiinţă creşte pe măsură ce activitatea sa de
cercetare relevă aspecte tot mai interesante în raport cu fenomenul investigat.
• Convingerile sunt structuri motivaţionale complexe care îmbină armonios
informaţiile cognitive cu interesele, aspiraţiile şi sentimentele profunde faţă de
anumite fapte, evenimente etc. Ca expresie a cumulării (între aspectele
menţionate), persona în cauză se simte puternic angajată în promovarea ideilor
sale. Convingerile intră în funcţiune în situaţiile de conflict –valoric, respectiv în
situaţiile care cer alegerea între bine / rău, urât /frumos, adică între diferite valori
autentice. Convingerile autentice se impun în comportament, îl motivează pe
individ permanent, făcându-l uneori sa-şi susţină punctul de vedere chiar
împotriva propriului instinct de conservare. Nu întotdeauna însă, convingerile au o
influenţă benefică asupra persoanei sau asupra umanităţii. Astfel, convingerile
rasiste care au fost împărtăşite de mulţi germani în anii 40 (secolul XX), au
legitimat ororile petrecute în Germania nazistă în timpul celui de-al doilea război
mondial.
• Idealul reprezintă un model de perfecţiune umană, morală, estetică, socială sau de
al ordin la care subiectul sau o colectivitate aderă şi către care tinde spre a-l realiza
ca pe o valoare supremă. În viaţa tinerilor, idealul, configurat în imagine sau
formulat prin idei, presupune o capitală opţiune valorică şi stabilirea unui program
de viaţă în care idealul reprezintă o “stea călăuzitoare”.Idealul rezultă din
experienţa raporturilor cu oamenii, din cunoaşterea vieţii marilor personalităţi şi
din meditaţiile asupra vieţii şi a propriei persoane. Reprezentând o decisivă forţă
spirituală, idealul are o structură complexă în care distingem: a) sensul vieţii,
direcţia în care se orientează persoana; b) semnificaţia vieţii, însemnătatea ce i se
 acordă acesteia şi nivelul de aspiraţii, c) scopul vieţii sau obiectivul întregii
existenţe personale, d) modelul idealizat sau idealul care este urmat în mod
constant şi consecvent.

III.MOTIVE PRINCIPALE ALE ACTIVITĂŢII

 Foamea reprezintă un complex senzorial visceral, sistemic, semnalizând deficitul

de substanţe alimentare în organism şi dezvoltându-se în legătură nemijlocită cu
activarea trebuinţelor corespunzătoare. Experienţa subiectivă a foamei se
materializează prin: senzaţia de “gol” în partea superioară a abdomenului,
stomacul emite tot felul de sunete, apar senzaţii de slăbiciune sau chiar dureri de
cap etc. Senzaţia de foame se împlineşte ca un impuls spre acţiune în vederea
restabilirii echilibrului. Accentuarea stării de foame duce însă, pe măsura trecerii
timpului, la apatie, inaniţie, pasivitate.
Tulburări ale alimentaţiei: obezitatea, anorexia nervoasă, bulimia:
Obezitatea are mai multe cauze:
 Probleme fiziologice dobândite sau genetice (probleme de metabolism, deficienţe
ale sistemului endocrin etc);
 Probleme psihologice:
- Absenţa gratificării orale (se referă la teoria freudiană, care sugerează că absenţa
perioadei de supt de la sânul mamei sau biberon în timpul primului stadiu de
dezvoltare 0 –1 an, duce în periada adultă la necesitatea de a căuta gratificarea
orală prin: supraalimentare, mâncatul rapid etc).
- Alimentul ca substitut afectiv: a) părintele se simte incapabil să ofere afecţiune
copilului, şi-i oferă oricând cadouri sub formă de alimente atunci când copilul pare
să dorească afecţiune. Copilul învaţă cu consecvenţă să răspunndă la sentimentele
interne de afecţiune prin a mânca; b) un copil sau un adult se simte incapabil să
ofere sau să primească dragoste de la alţii şi de aceea trebuie să se iubească
singuri; hrana este expresia afecţiunii;
- Stresul şi / sau depresia: persoanele stresate şi cele deprimate pot reacţiona prin a
mânca mai mult decât de obicei, în special alimente dulci (alimente de confort).
De asemenea, în timpul depresiei persoanele încetează să mai aibă grijă de
înfăţişarea lor şi prin urmare nu mai încearcă să-şi menţină o formă plăcută a
corpului.
Anorexia este o problemă de o periculozitate vitală şi care-i afectează în
special pe adolescenţi (este de 20 de ori mai comună la fete decât la băieţi). Individul
refuză să mănânce sau mănâncă foarte puţin, rezultând o pierdere severă a greutăţii.
Cauzele care determină anorexia sunt:
- Cauze sociale: cei care suferă de anorexie încercă să egaleze modelele, persoanele
publice, vedetele etc. Pentru a semăna cu un model (zvelt, subţire) adolescentele
refuză să mănânce cu scopul de a slăbi; fiind obsedate de acest lucru, ele nu
recunosc faptul că linia corpului a trecut de la subţire la foarte slab. O altă cauză ar
fi conflictul familial. Deseori se spune că adolescenţa este o perioadă de răzvrătire
împotriva valorilor sau controlului parental. Adolescentul anorexic se simte
incapabil de o răzvrătire pe faţă, dar refuzul de a consuma alimente va lua locul
răzvrătirii.
- Cauze emoţionale: teoreticienii psihanalişti consideră că suferindul pune pe
acelaşi plan hrana cu dragostea sexuală, iar refuzul de hrană este o respingere a
sexualităţii. Dorinţa de a menţine un corp subţire poate fi expresia dorinţei de a
 rămâne copil. În cazurile severe de anorexie, menstruaţia încetează, sprijinind
dorinţa de a reveni la copilărie şi de a refuza sexualitatea.
Bulimia implică respingerea alimentaţiei urmată de “chefuri”, în timpul cărora
individul se îndoapă, în mod frecvent cu un tip particular de aliment. De obicei este
urmată de sentimente de vinovăţie, individul în cauză provocându-şi voma şi utilizând
laxative în mod exagerat. Vomitatul continuu are consecinţe fiziologice cum sunt
leziunile intestinale şi deficienţele nutriţionale.
 Setea: organismul omului are în compoziţia lui 71 –71% apă şi toate procesele
chimice din celule au loc în soluţii apoase. De aceea, o pierdere de 12 –20% din
cantitatea de apă provoacă moartea. Setea este determinată obiectiv de: cantitatea
lichidului pierdut, durata lipsei de apă, uscăciunea hranei consumate şi cantitatea
de sare ingerată. Aspectul subiectiv al setei este determinat de uscăciunea gurii.
 Tendinţele de apărare –frica: frica este o emoţie dar şi un motiv de comportare. S.
Freud deosebea trei feluri de temeri: a) frica reală de obiecte, fiinţe, fenomene; b)
frica morală (de supraeu) în legătură cu încălcarea regulilor; c) teama nevrotică ce
îşi are izvorul într-un conflict interior, în teama de eşec, ea ducând la fobii (frica
cu obiect conştientizat). Anxietatea este o frică de un pericol iminent, dar
nedefinit, un sentiment de perpetuă insecuritate. Frica puternică poate duce la
activizare: fugă, ocolirea pericolului sau o puternică mobilizare fizică şi psihică.
Dar, poate determina şi inhibiţie, reducerea activităţii (reacţii paradoxale).
 Agresivitatea reprezintă un comportament distructiv şi violent orientat spre
persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea cunoaşte o paletă variată de
manifestare: vătămarea fizică a cuiva prin diferite metode, prejudicierea morală
prin înjurături, bârfă, calomnie, producerea de daune materiale prin furt, incendieri
etc. În general, sunt delimitate două forme ale agresivităţii: a) agresivitatea
adaptativă, biologică, cauzată de comportarea cuiva care ne lezează moral sau
fizic; b) agresivitatea spontană, malignă. În legătură cu originea tendinţelor
agresive, există mai multe teorii explicative:
 Teoria impulsului nativ , după care agresiunea are la bază un instinct înnăscut,
aşa cum susţinea S. Freud atunci când vorbeşte de existenţa “instinctului morţii”
în sinele inconştient înnăscut. K. Lorenz a făcut cercetări riguroase în acest
domeniu, demostrând existenţa, la animale, a unor tendinţe de agresiune
intraspecifice (când e vorba de specii diferite, tendinţele agresive sunt instincte
vitale). În cadrul aceleiaşi specii, s-a dovedit existenţa unei tendinţe de apărare a
teritoriului de vănătoare. De exmplu, câinii atacă viguros pe un alt individ din
aceeaşi specie, dar care încalcă teritoriul pe care şi l-au delimitat. Aşa şi la om
există agresarea celui care încalcă o proprietate. În afara acestei forme de
agresivitate care îmbracă forma autoapărării, există şi o agresivitate malignă
manifestată de oamenii bolnavi mintal. Exceptând cazurile patologice, la oamenii
normali există formaţiuni nervoase care pot declanşa agresivitatea, dar una de
ordin reactiv, ca răspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivităţii pare să
depindă mai mult de condiţiile sociale şi de educaţie.
 Teoria frustraţiei caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariţia unor
frustrări, a unor stări de tensiune nervoasă create prin apariţia unui obstacol în
calea realizării dorinţelor unei persoane.
 Teoria socială a învăţării (A. Bandura) susţine că agresivitatea se învaţă ca toate
celelalte comportamente, în special prin observarea unor modele. Copiii bătuţi de
părinţii lor sau asistând la acte de violenţă între părinţi, devin şi ei bătăuşi.
 Teoria catharsis-ului susţine că atunci când se asistă la spectacole violente (mai
ales prin mass –media) , privitorul îşi consumă pe plan imaginar energia agresivă.
 În afară de agresivitatea care se declanşează în mod natural în situaţiile de
lezare personală, mult mai activă este agresivitatea de sorginte socială –care constă
într-un comporatament destructiv cauzat de insatisfacţii personale, carenţe afective,
devalorozare personală, blazare, educaţie negativă, în ansamblu fenomene de
inadaptare socială sau adaptare negativă manifestată prin reacţii agresive sau
autoagresiune. Există modalităţi pozitive de prevenire a agresitităţii manifeste: a)
acceptarea raţională a frustrării; b) canalizarea agresivităţii în acţiuni socialmente
utile; c) implicarea în activităţi sportive.
 Motivaţia erotică se manifestă, în cazul omului, odată cu maturizarea sexuală în
jurul vârstei de 11 /12 ani la fete şi 13 /14 ani la băieţi. Maturizarea sexuală este
semnalată de apariţia caracteristicilor sexuale secundare (la fete: dezvoltarea
sânilor, apariţia pilozităţii pubiene şi la axile, feminizarea vocii etc, la băieţi:
pilozitatea feţei şi pe corp, îngroşarea vocii etc). Comportamentul sexual este
influenţat foarte mult de societate, de concepţia existentă despre interesele şi
îndatoririle bărbatului şi ale femeii. Astăzi se înregistrează o tendinţă exagerată de
extravertire a sexualităţii, cu efecte grave pentru sănătatea personală şi socială:
astăzi, realţiile sexuale încep de la o vârstă din ce în ce mai fragedă, sunt foarte
puţine persoane care ajung virgine în noaptea nunţii; multe cupluri întreţin relaţii
sexuale de la prima întălnire, există tendinţa de a avea cât mai mulţi parteneri
sexuali într-un interval scurt de timp etc.
În domeniul psihologiei, S. Freud este cel care aduce în discuţie problema
sexualităţii într-un timp în care sexul era considerat un domeniu tabu. Conform
concepţiei acestuia, tendinţele erotice ar fi prezente din primii ani de viaţă şi ar
influenţa mult psihicul infantil. Ca argument în acest sens Freud propune o
stadialitate a dezvoltării –stadialitatea psihosexual: pe parcursul dezvoltării bio –
psihice libidoul (energia psihică generală de natură înnăscută) se centrează în
diferite zone ale organismului până se fixează, în perioada maturităţii sexuale, în
zona organelor genitale. Frustrările resimţite de copil în copilărie sunt de natură
sexuală şi reprezintă cauza patologiilor care apar la maturitate. (Stadiile
dezvoltării psihosexuale propuse de Freud sunt: stadiul oral: 0 –1 an- libidoul este
centrat în jurul zonei bucale; stadiul anal:1 –3 ani –energia este centrată în jurul
anusului; stadiul falic: 3 –6 ani –acum se manifestă complexul lui Oedip la băieţi
şi complexul Electra la fete; perioada de latenţă: 6 –11/12 ani –libidoul este difuz
la nivelul întregului organism; 12/13 ani –stadiul genital –energia sexuală ajunge
să fie centrată în jurul zonele genitale iar dezvoltarea psihică încetează să se mai
manifeste).
Disfuncţii sexuale: iniţial s-a considerat că disfuncţiile sexuale au drept cauză
experienţele timpurii din copilărie, experienţele legate mai ales de anormalităţile
sexualităţii infantile, cât şi de interrelaţiile anormale dintre părinte şi copil.
Disfuncţiile sexuale au drept cauză atât factori fiziologici cât şi psihici.
Principalele disfuncţii sexuale la femei sunt: a) scăderea interesului sexual (se
reflectă în frecvenţa actelor sexuale cu partenerul, gânduri cu conţinut sexual,
masturbare); b) activitate sexuală redusă ( reducerea răspunsurilor fiziologice
normale); c) deficienţe de orgasm; d) vaginism (act sexual imposibil sau extrem
de dureros datorită unui spasm vaginal care împiedică penetrarea). Disfuncţii
sexuale la bărbaţi: a) interes sexual scăzut (poate fi consecinţa unei tulburări de
erecţie, a dificultăţilor relaţionale sau a depresiei); b) tulburarea de erecţie
(mecanismul erecţiei este influenţat de: factori psihologici –anxietate, expectaţia
performanţei; factori fiziologici –diabet, probleme circulatorii, leziuni ale coloanei
vertebrale; c) ejaculare precoce; d) ejaculare întârziată sau absentă.
 Factori psihologici care pot contribui la disfuncţiile sexuale (după Hawton,
1989):
 Factori predispozanţi:
- Educaţia restrictivă: atitidinea părinţilor e distorsionată sau provoacă
inhibiţia sexuală;
- Relaţiile familiale perturbate, lipsa afectivităţii;
- Experienţe sexuale timpurii cu caracter psihotraumatizant: viol, incest;
- Lipsa educaţiei sexuale.
 Factori precipitatori:
- Relaţii perturbatoare cu partenerul;
- Naşterea unui copil;
- Depresie, anxietate, experienţe sexuale traumatizante, infidelitatea;
- Disfuncţii ale partenerului.
 Factori care menţin problema:
- Anxietatea de performanţă, teama de eşec;
- Teama de intimitate emoţională;
- Comunicare insuficientă între parteneri, informaţii insuficiente despre
modul în care se realizează stimularea partenerului;
- Culpabilitatea (eventual legată de o relaţie extraconjugală).
-
 Nivelul de aspiraţie reprezintă modalitatea generală a individului de fixare a
valorii scopurilor, în general, şi în raport cu diferite categorii de sarcini sau
domenii de activitate, în particular. Nivelul de aspiraţie indică scopurile pe care
subiectul îşi propune să le atingă într-o activitate sau sferă de activităţi în care
este angazat profesional, social, intelectual. ( F. Robaye) Nivelul de aspiraţie se
impune ca un montaj cu funcţie anticipativ –proiectivă, cumulând atât componenta
motivaţională, cât şi componenta cognitiv –evaluativă a personalităţii. Se poate
delimita un nivel de aspiraţie general, ca dimensiune dinamică a personalităţii în
ansamblu, şi un nivel de aspiraţie actual, care este rezultatul filtrării unei sarcini
concrete prin nivelul de aspiraţie general. Stabilirea nivelul de aspiraţie este
influenţat de: resursele energetice ale persoanei; mediul familial şi educaţia;
condiţiile materiale şi culturale în care se dezvoltă copilul; modelele sociale;
nivelul autocunoaşterii etc.
 Nivelul de expectaţie exprimă rezultatul concret pe care subiectul speră să-l
realizeze la sfârşitul unei activităţi. Important în acest caz este relaţia stabilită de
subiect între dificultatea sarcinii, pe de o parte, şi implicare efectivă în activitate,
pe de altă parte (optim motivaţional: conştientizarea reală a dificultăţii sarcinii ce
urmează a fi realizată şi mobilizarea energetico –psihică proporţională cu
dificultatea stabilită).
 Nivelul de realizare exprimă rezultatul sau scorul concret pe care subiectul îl
obţine , atât la sfârşitul rezolvării fiecărei sarcini în parte, cât şi pe ansamblul
întregului set de sarcini date. Nivelul de aspiraţie, nivelul de expectaţie şi nivelul
de realizare sunt într-o relaţie complexă, dinamică, influentându-se reciproc în
practică. În activitatea curentă, această dinamică este condiţionată de realţia de
forţă sau de dominare dintre dorinţa de succes şi teama de eşec: predominarea
dorinţei de succes tinde să propulseze nivelul de aspiraţie(ca factor integrator) cât
mai sus, iar predominarea temei de eşec tinde să-l împingă cât mai jos.

V.BIBLIOGRAFIE:
• Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981;
• Cosmovici, A., Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Golu, M., Fundamentele psihologiei, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,
2002;
• Holdevici, I., Psihoterapia tulburărilor anxioase, Ed. Ceres, Bucureşti, 1998;
• Mânzat, I. (coord.), Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 2000;
• Mitrofan, I., Psihologia şi terapia cuplului, Ed. Sper, Bucureşti, 2002.

Definitie

Motivarea este procesul de selectie, orientare si mentinere a comportamentului uman.

Motivatia este procesul in care oamenii aleg diferite forme de comportament pentru
atingerea scopurilor personale.
Un manager nu le poate cere angajatilor sai sa fie motivati, dar poate sa creeze in firma un
climat care sa motiveze. Desi climatul organizational este dificil de masurat, observarea simptomelor
lui (fluctuatia de personal, prezenta la lucru, relatiile de munca) indica aparitia unor probleme care
sunt deopotriva semnele unei motivari reduse a personalului.
Managerul trebuie sa se asigure ca fiecare angajat in parte este motivat, pentru ca, in felul acesta,
va sti ca angajatul respectiv este si productiv. Cu alte cuvinte, se accepta de la inceput ideea
ca angajatii au motivatii/nevoi diferite care trebuie satisfacute. Faptul ca cineva este motivat de bani
nu este mai putin onorabil decat acela ca cineva este motivat de posibilitatea de a se califica mai bine:
ceea ce conteaza este productivitatea lor. Relatia dintre performanta in munca si motivatia angajatului
consta in faptul ca performanta depinde de:

• mediul de munca (conditii bune sau slabe de munca);

• abilitatile personalului (talent, calificare, experienta);
• motivatia lui pentru a realiza un anumit lucru (pentru a avea o anumita performanta).

Motivatia unui angajat de a realiza performante in munca si moralul sau sunt strans legate. Daca
moralul este ridicat, exista premise ca persoana sa fie motivata in ceea ce face. Un moral scazut face
ca motivarea sa nu poata fi de lunga durata.

Pentru perioade scurte, angajatii pot fi motivati prin diferite stimulente materiale sau morale, dar
numai un climat organizational bun (care se traduce printr-un moral deosebit al angajatilor) poate
sustine motivarea lor pe termen lung.

Adevarata motivare a personalului vine, de fapt, din automotivarea sa, rezultatul eforturilor
managerului de a crea un climat adecvat in organizatie. Aceste eforturi constau in actiunea asupra a
trei factori care determina motivarea angajatilor: capacitatea de munca, dorinta de a lucra si
recompensele primite.

Capacitatea de munca

Un angajat care stie si poate sa-si indeplineasca sarcinile postului este mai motivat decat altul caruia,
desi nu-i lipsesc dorinta si recompensarea, nu are abilitatile necesare pentru a realiza acele sarcini.
Preocupati-va in permanenta de asigurarea unei instruiri adecvate a personalului dvs. si asigurati-va
ca de la inceput ati selectat persoanele care au aptitudinile necesare (fizice si psihice) pentru ocuparea
postului.

Dorinta de lucru

De multe ori, interesele si nevoile personalului nu coincid cu cele ale managerului. De exemplu, in
timp ce managerul isi doreste ca angajatii lui sa aiba performanta in munca, unii angajati vin la
serviciu in primul rand pentru a se reuni cu grupul de munca, pe care il considera grup de prieteni. Ei
pot fi foarte multumiti de serviciul lor, dar foarte neperformanti in acelasi timp. Important este ca
managerul sa gaseasca acele cai de motivare a personalului prin care sa le induca dorinta de a munci
eficient pentru organizatie.

Recompensarea

Angajatii vor lucra mai mult si mai bine daca sunt (se simt) rasplatiti pentru ceea ce fac. Daca
recompensarea este adecvata, personalul va continua sa aiba rezultate bune sau chiar foarte bune.
Merita sa faceti eforturi pentru a avea in subordine angajati motivati. Ei asigura:
calitate sporita a produselor si serviciilor oferite;

• efort mai mare de a va face pe plac;

• atitudine pozitiva fata de organizatie;
• respectarea mai atenta a termenelor-limita;
• fluctuatie redusa de personal;- rate mici ale absenteismului;
• creativitate si asumarea responsabilitatilor
• Factori care mentin motivarea angajatilor

Pentru a putea mentine motivarea trebuie recunoscute mai intai cauzele posibile ale lipsei de
motivatie a angajatilor.
• 1. Factori demotivatori
• Principalii factori demotivatori sunt:
• - nesiguranta privind pastrarea locului de munca;
- conditii de munca neprielnice sau chiar periculoase;
- nivelul scazut al salariului;
- inechitate in privinta salariilor acordate personalului;
- tratare diferita a angajatilor din organizatie;
- probleme personale acute (sanatate, distanta mare intre serviciu si locuinta, conditii de
locuit etc.).
• Motivarea angajatilor, evaluarea performantelor, recrutare si selectie,salarizare,
legislatia muncii. Click aici!

Factorii demotivatori pot exista si pot fi perceputi fara efecte negative doar o perioada scurta
de timp. Cand devin o constanta a organizatiei, ei afecteaza seriosmotivarea angajatilor.

Prezenta acestor factori demotivatori ii va nemultumi pe angajati, pentru ca ei a steapta sa le

fie satisfacute conditiile minime de munca si salarizare, si ii va determina sa caute un alt loc
de munca.
• Eliminarea demotivatorilor previne insatisfactia angajatilor si mentine de faptmotivarea lor.
Aceasta masura asigura o implicare medie in munca a angajatilor (ca timp si efort depus).
• 2. Factorii care mentin satisfactia in munca a personalului ( denumiti factori-igiena,
prin analogie cu faptul ca igiena nu imbunatateste sanatatea, dar previne imbolnavirea) nu
cresc motivarea angajatilor, dar lipsa lor creeaza insatisfactia si demotivarea acestora.
• Factorii-igiena sunt:
• • factorii economici;
• conditiile de munca;
• siguranta postului;
• factorii sociali.
• Factorii economici se refera la salarii sau alte beneficii materiale oferite angajatilor. Banii
ajuta, in general, la satisfacerea tuturor nevoilor angajatilor: hrana, imbracamintea,
siguranta pot fi obtinute prin bani; banii faciliteaza multe relatii de munca, dau incredere si
multumire de sine si sunt o modalitate prin care conducerea recunoaste realizarile
profesionale ale angajatului (indeplinirea obiectivelor).

Totul despre Managementul Resurselor Umane. Click aici!

Daca salariul nu este corespunzator, lipsa motivarii in munca a angajatilor dvs. nu trebuie sa
va mire. Un salariu necorespunzator este, de obicei, acel salariu perceput de angajati ca fiind
prea mic (in comparatie cu volumul de munca prestat, cu posturi similare din organizatie sau
din exterior) sau in scadere.
• Conditiile de munca neprielnice (localizare neatractiva, existenta unor riscuri de
imbolnavire sau accidentare, probleme legate de luminozitate, caldura, aerisire) distrag
atentia si alimenteaza frustrarea angajatilor. O demotivare a acestora apare astfel ca
inevitabila. Conditiile de munca ireprosabile permit exprimarea normala a potentialului
angajatilor. Nu trebuie insa sa va a steptati ca rezultatele activitatii sa creasca proportional
cu imbunatatirea conditiilor de lucru.
• Siguranta postului se refera in principal la privilegiile oferite angajatilor cu vechime in
organizatie, dar si la modul in care sunt enuntate si se aplica politicile, regulamentele si
procedurile din firma.

Cand angajatii au indoieli in privinta disponibilitatii conducerii de a continua sa ii mentina in

organizatie, devin extrem de demotivati in munca. In aceste conditii, ei vor incerca sa caute
un alt post. Nerezistand tensiunii, unii vor pleca, iar cei ce raman vor exercita un efect
 demotivant asupra colegilor lor.

Uneori nevoia de siguranta joaca un rol important in luarea unor decizii de munca. Angajatii
pot refuza transferul sau promovarea pe posturi mai atractive din punct de vedere financiar
daca percep ca siguranta acestora ar fi periclitata intr-un anumit fel.
• Factorii sociali se refera la: statutul ocupat in organizatie, titlul postului, gradul de
supervizare exercitat, existenta unui birou propriu.
Angajatul care percepe ca statutul lui in organizatie a fost diminuat (de exemplu, numarul
de angajati pe care ii avea sub o conducere directa s-a redus drastic, ceea ce nu s-a
intamplat cu colegii lui) resimte o puternica insatisfactie care il va demotiva in munca.

Resurse umane de la A la Z. Solutii practice pentru toate problemele dvs. de

personal. Click aici!
• Nu uitati! Satisfacerea tuturor acestor factori (factori-igiena) va impiedica
demotivarea angajatilor, dar nu va conduce la o motivareactiva a acestora.
• actori care cresc motivarea angajatilor

Factorii care cresc motivarea sunt factori psihologici: aduc acea satisfactie suplimentara pe
care o cauta angajatii in munca. Acesti factori se orienteaza in special asupra continutului
posturilor ocupate de angajati si, atunci cand sunt prezenti, satisfactia in munca a angajatilor
tinde sa creasca.
• Principalii factori motivatori sunt:
• • salariu potential bun;
• un pachet atractiv de beneficii (facilitarea unor imprumuturi, calatorii in strainatate etc.);
• atractivitatea muncii prestate;
• autoritatea, responsabilitatea si autonomia pe post;
• recunoasterea de catre conducerea organizatiei si de catre colegi a succeselor in munca;
• dezvoltarea profesionala.
• Acesti factori difera de la un angajat la altul si de la un moment la altul. De obicei, ceea ce a
motivat in trecut un angajat nu il mai motiveaza in prezent.
• Nivelul salariului este vazut ca o masura a importantei in organizatie a unui angajat
(statutului atasat muncii sale). Mai ales pentru angajatii de la nivelurile ierarhice joase
(muncitori, functionari), principala sursa de motivare o constituie perspectiva unor salarii mai
mari.

Aflati totul despre managementul resurselor umane. Click aici!

Banii nu trebuie insa supraestimati ca factor motivator. Ideea ca banii motiveaza, ca oamenii
muncesc doar pentru bani, nu este intotdeauna adevarata. Un salariu prea mare nu asigura
intotdeauna o crestere a motivarii angajatilor. Un angajat care ocupa un post total
neinteresant sau care presupune conditii de lucru riscante va fi mai degraba motivat de o
imbunatatire a sigurantei postului decat de o crestere salariala.

In plus, peste un anumit nivel (in special in cazul salarizarii personalului de conducere), suma
de bani primita inceteaza sa mai constituie principala preocupare, ci mai degraba cat de
placuta este ziua de lucru si cum pot fi cheltuiti mai bine banii castigati.
• Acolo unde salariul inceteaza sa mai motiveze, un pachet atractiv de beneficiipoate prelua
rolul de stimulare a efortului in munca.

Daca rezultatele sale si ale organizatiei il indreptatesc pe un angajat sa anticipeze o crestere

salariala mare, iar cresterea este sub asteptarile sale, el se va simti demotivat.
• O crestere salariala nu va reusi sa motiveze prea mult daca se stie ca li s-a
maritsalariul tuturor angajatilor (inclusiv celor care nu au avut performante bune). Desigur,
lipsa acestei cresteri ar fi provocat o mare insatisfactie angajatilor, dar acordarea ei nu
asigura cresterea satisfactiei lor.

Dupa o crestere salariala mai mare, exista desigur o dorinta a angajatului de a- si imbunatati
performantele, dar curand aceasta se estompeaza.
In general angajatii se obisnuiesc repede cu noul nivel salarial si au tendinta de a-l percepe
ca fiind normal.
• Postul in sine poate oferi cele mai importante si motivante recompense. Nu subestimati
puterea motivationala de a sti cum sa faci bine un lucru si de a-l face bine. Iata de
ce instruirea este un factor motivator puternic.
Cu cat angajatii sunt mai instruiti, cu atat ei au mai multe posibilitati de a avea performante
bune in munca si, implicit, de a fi motivati.

Managementul resurselor umane PRACTIC: sfaturi, exemple, modele si formulare.

Click aici!
 Urcarea intr-o ierarhie ( promovarea) este o forma de recunoastere a dezvoltarii
profesionale si il motiveaza pe cel promovat. In schimb, nepromovarea unui angajat care a
steapta acest lucru si care este recunoscut de colegii sai ca cel mai indicat pentru o avansare
are un efect contrar.

Unii manageri incearca sa stimuleze performantele subordonatilor pomenindu-le insistent de

posibilitatea promovarii lor in conditiile unor rezultate bune in munca. Pentru a avea insa un
efect motivator, aceasta posibilitate trebuie sa fie perceputa de angajat ca fiind realista.
•
ATENTIE!
• Stabilirea vechimii in organizatie drept criteriu esential de promovare conduce la anularea
promovarii ca factor motivator pentru cei abia veniti in firma.
• Oferiti angajatilor posibilitatea de a se dezvolta profesional. Puneti la dispozitia lor
un program de instruire adecvat, facilitati participarea lor la
cursuri de perfectionare, cooptati-i in cadrul unor proiecte de lucru care sa-i atraga si sa le
solicite potentialul de care dispun.
• Indeplinirea unei sarcini il motiveaza pe angajat sa incerce obtinerea altor succese si
in continuare. Esecul descurajeaza, de aceea e necesar ca obiectivele sa fie realizabile.
• Obtinerea unor rezultate bune motiveaza, dar recunoasterea performantei realizate
si recompensarea ei corespunzatoare sunt adevaratii factori motivatori. Uneori un simplu
“multumesc” este
de-ajuns!
Dimpotriva, o reusita in munca ramasa nerecompensata demotiveaza. Angajatul
gandeste in astfel de situatii: “Se pare ca nu exista nici o diferenta intre a face ceva bine si a
face prost. Atunci ce sens are sa ma mai straduiesc sa fac ceva bine?”.
• Fiecare angajat prefera sa controleze modul in care isi desfasoara activitatea,
precum si deciziile pe care le ia, si sa fie raspunzator pentru rezultatele sale. Daca membrii
unei echipe au responsabilitati individuale, munca lor va fi mai eficace. Lipsa
responsabilitatilor individuale va permite ca, in cazul unui esec, vina sa fie aruncata asupra
celorlalti membri ai echipei.

In ultima vreme angajatorii au inceput sa acorde o mare atentie motivarii salariatilor. si salariatii au
nevoie de perspective care sa le indeplineasca anumite nevoi. Sigur ca aceste nevoi difera de la un
salariat la altul. Angajatorul trebuie sa aleaga oferta potrivita pentru fiecare salariat. in acest sens,
angajatorii pot:

- sa sprijine salariatii sa acumuleze cunostinte noi si sa-si formeze capacitati noi (cursuri, implicarea in
proiecte noi, rotatia pe post, participarea la diverse seminarii si conferinte)

- sa incurajeze salariatii sa-si dovedeasca abilitatile si cunostintele acumulate (delegarea unor sarcini cu
nivel ridicat de solicitare si asumare a raspunderii, promovarea „celor mai buni dintre cei mai buni).

- sa asigure dezvoltarea statutului profesional al angajatilor (avansarea profesionala pe scara

ierarhica, salariu corespunzator, recompense).