Normele de logică în comunicarea orală

După cum s-a afirmat deja, respectarea normelor de etică nu cere de la vorbitor
nimic mai mult decît simțul bunei cuviințe. Alte norme, cum ar fi cele de logică, ar
presupune, spre deosebire de cele dintîi, o anumită pregătire a vorbitorului în sensul
familiarizării lui cu tehnica operațiilor de gîndire. Limbajul și gîndirea constituie două
manifestări simultane ale unei activități binare a creierului, una fără cealaltă fiind de
neconceput. Pentru că gîndirea este generatorul limbajului, iar limbajul este haina
materială a gîndirii.
în lumina postulatului de mai sus, este evident că o gîndire sănătoasă generează
un limbaj sănătos. Și viceversa: greșelile de gîndire conduc neapărat la greșeli de
limbaj, în consecință și la greșeli de comunicare. Erorile de gîndire pot fi evitate prin
respectarea unor principii pe care nu le vom examina aici (de ele se ocupă știința
logicii), dar vom atrage atenția doar asupra unuia dintre ele, numit legea identității și
devenit normă pentru actul gîndirii și al comunicării.
Cele spuse mai sus demonstrează o dată în plus necesitatea studierii logicii și
însușirii formelor corecte ale gîndirii. Tocmai de aceea în școala românească
preuniversitară din Basarabia de pînă la 1940 (mai ales în licee și în școlile normale)
logica era una dintre disciplinele obligatorii care, împreună cu latina și cu alte obiecte,
contribuiau la formarea unui nivel elevat de cultură generală a absolvenților școlilor
respective. Regimul sovietic totalitar a exclus din programele școlare logica, pentru că
el nu avea nevoie de oameni care gîndesc, ci de executori docili.
înainte de a trece la materia propriu-zisă privind normele de logică în
comunicarea orală, vom aminti că acestea vizează activitatea cerebrală redată în
limbă prin verbele a gîndi, a cugeta, a judeca. Ne vom opri în special la noțiunea și,
respectiv, la termenul a judeca, întîlnit în Evanghelia după Luca (6.37): „Nu judecați și
nu veți fi judecați’. în limba română, a judeca înseamnă „a-și forma o opinie despre
cineva sau ceva, examinînd argumentele, luînd în considerare împrejurările, urmările
etc.; a discerne, a chibzui”. Dacă vom aplica acest înțeles al cuvîntului a judeca la
citatul biblic de mai sus, vom trage concluzia că evanghelistul Luca, prin cuvintele lui
lisus Hristos, ne îndeamnă să nu ne formăm o opinie despre cineva sau ceva, să nu
discernem, să nu chibzuim. Iar acest îndemn ar fi în totală contradicție cu ființa umană
care, spre deosebire de alte ființe, este una gînditoare, rațională. Adică, omul tocmai
prin aceasta este om, că judecă, gîndește, deosebește binele de rău, adevărul de
minciună etc.

Probabil, concluzia noastră, că lisus Hristos ne-arfi îndemnat să nu gîndim nu

este corectă. Vorba e că verbul a judeca mai are și sensul de „a condamna, a acuza”
sau, așa cum e formulat în DEX, „a examina o cauză sau o persoană în calitate de
judecător și a da o hotărîre judiciară”. Această interpretare a citatului de mai sus este
mai plauzibilă decît prima, deși și ea ar trebui, credem, acceptată cu anumite rezerve.
Pentru că omul, atunci cînd distinge binele de rău (să zicem, o faptă a cuiva), nu face
altceva decît se transformă într-un fel de judecător. Chiar Sfînta Scriptură ne dă

1998
.

1
 numeroase exemple în care răul și binele sînt separate, delimitate cu rigurozitate.
Acestea fiind spuse, l-am îndemna pe cititorul nostru să gîndească mai mult și cît
mai corect, fără a se grăbi să acuze, să condamne, mai ales atunci cînd etica nu i-o
permite. Iar a gîndi corect nu se poate fără a cunoaște și a respecta normele de logică.

§1. Respectarea legii identității -

o condiție indispensabilă a comunicării
Legea identității stabilește că un obiect este identic cu el însuși (“A” este " A”). De
exemplu, într-o comunicare rațională (expunere, raționament, de- -. onstrație etc.), atunci
cînd o noțiune se referă la un obiect, prin ea trebuie să înțelegem anume acel obiect, și nu
altul. Cu alte cuvinte, legea identității ne obligă să păstrăm, în cadrul unui mesaj, înțelesul
termenilor cu care operăm, fapt care va asigura consecvența și precizia comunicării. Astfel,
dacă într-o :: municare termenul delegație este utilizat cu sensul de “act ce confirmă drep-
mnle și sarcinile pe care le primește cineva pentru realizarea unui scop”, el nu rebuie înțeles
în alt sens al lui, și anume în cel de “grup de persoane trimis cu misiunea de a reprezenta
pe cineva și a înfăptui anumite acțiuni”.
Schimbarea sensului termenilor și, respectiv, a noțiunilor desemnate de acești termeni
produce confuzii grave în conținutul comunicării. De exem- 7 J: Dacă pădurea este verde,
iar verde este adjectiv, rezultă că pădurea este zdectiv.
în raționamentul de mai sus nu este respectată identitatea termenului verde. în prima
premisă verde exprimă noțiunea de “denumire de culoare”, iar în a doua - de “parte de
vorbire”.
încălcarea legii identității prin schimbarea noțiunii se întîmplă relativ rar, pentru că
eroarea este prea evidentă ca să nu fie observată de oamenii cart dndesc normal.
O altă variantă de încălcare a acestei legi este mult mai frecventă și de aceea a
devenit obișnuită și parcă neobservată. Ea constă în schimbarea nu 7 amai a unei noțiuni
dintr-o anumită teză, ci și în înlocuirea în întregime a -zei puse în discuție cu una nouă. De
regulă, teza nouă pare a fi într-o anumită legătură cu teza veche și tocmai acest fapt
camuflează greșeala sau cel puțin o prezintă ca fiind neglijabilă. Să dăm un exemplu din
cele mai simple, întîlnit foarte des în comunicarea curentă. Bunăoară, un alegător îl întreabă
în cadrul unei întîlniri pe un candidat la postul de Președinte: “Ce veți face, dacă veți deveni
Președinte, pentru redobîndirea Transnistriei și a teritoriilor de sud?”, la care candidatul
răspunde: “Noi trebuie să restabilim relațiile economice cu partenerii pe care i-am pierdut și
să trăim în bună înțelegere atît cu Estul, cît și cu Vestul”.
Deși în întrebarea adresată candidatului teza a fost formulată absolut clar, fără a da
posibilitate diferitelor interpretări și echivocuri, totuși în așa-zisul răspuns ea a fost
schimbată prin altă teză. în mod normal, candidatul trebuia să răspundă la ceea ce a fost
întrebat, dar nu să schimbe teza, referindu-se la cu totul alte lucruri. Este evident că
asemenea încălcări ale legii identității se comit în mod deliberat, pentru a evita, din diferite
motive, răspunsul corect, care trebuie să vizeze în mod obligatoriu teza formulată în
întrebare.1

1 A se vedea mai amănunțit în paragraful întrebarea și răspunsul în comunicarea orală.

2
 Alteori însă greșeala nu e comisă intenționat, ci din neatenție sau din ignoranță.
Oricum, rezultatul este același: răspunsul conține o altă teză decît cea enunțată în
întrebare. De exemplu:

-Ați sosit cu trenul de dimineață?

- Am venit cu foarte multe treburi și ne grăbim să le scoatem la capăt.

Uneori greșeala e mai puțin gravă, pentru că răspunsul totuși conține informația cerută
în întrebare, însă teza formulată în el este mai largă decît cea din întrebare. De exemplu:

-Ați vîndut toate legumele în anul acesta?

- Am făcut bani buni.

în mod normal, la această întrebare trebuia dat unul din următoarele răspunsuri, în
funcție de situație:

- Da, le-am vîndut pe toate.

-Am vîndut numai o parte.
- Le-am vîndut aproape pe toate.
- In anul acesta nu am vîndut nimic.

Or, din răspunsul real aflăm, pe de o parte, că în urma vinderii legumelor s-au realizat
mulți bani (informație de prisos, care nu a fost cerută în întrebare), însă, pe de altă parte, nu
aflăm exact dacă au fost vîndute totuși toate legumele (fapt care tocmai îl interesează pe
acel care a pus întrebarea). Prm intuiție s-ar putea crede că, dacă s-au făcut multi bani, ar
însemna că i_ fost vîndute toate sau aproape toate legumele. însă intuiția nu ne va da c
informație clară. Pentru că nu vom ști totuși exact care a fost factorul ce i determinat
realizarea banilor respectivi: sau legumele au fost vîndute la prețuri ridicate, sau prețurile au
fost normale, dar în schimb cantitatea de legume a fost mare.
Viața ne demonstrează cu prisosință că legea identității se încalcă atît cu nă știință
(deliberat și chiar programat), cît și inconștient. Uneori încălcările : trecute ușor cu
vederea, din motive de etică, alteori însă ele duc la confrun- ■ serioase la toate
nivelurile, începînd cu relațiile dintre membrii familiei și minînd cu îndelungatele și
sterilele discuții parlamentare. Vom da un exemplu lai din viața familială, care reproduce
un dialog între soți:

- Ar trebui făcută reparație în locuință.

- Da, dar nu avem bani, pentru că i-ai cheltuit tu astă vară cu bijuteriile tale.
- Tu cheltuiești cu bețivanii.
- Eu nu sînt bețivan, fratele tău e bețivan.
- Știi ceva? Fratele meu e om cumsecade, nu ca neamurile tale, zgîrcite cum
sînt toți cei de la nordul Moldovei.
-Acei de la Nord întotdeauna au fost mai gospodari și mai deștepți, de aceea
trăiesc mai bine, dar nu ca la voi.

Dialogul ar putea fi continuat, însă și din acest fragment scurt, tipic pentru ..:e familii,
se poate observa clar, în fiecare replică, încălcarea legii identită- După cum vedem, teza

3
pusă inițial în discuție vizează necesitatea reparării uinței. Răspunsul însă conține două
teze, ultima de prisos, care dă discuției direcție străină și nedorită. în continuare se trece
la alte subiecte ce nu au tic în comun cu teza abordată la început. Acest exemplu
constituie de fapt celui încălcării tipice a legii identității în dialoguri, fapt care conduce, în
mai bun caz, la confuzie și tensiune.
încălcarea legii identității este frecventă nu numai în dialoguri. Ea se co- c deseori în
alocuțiuni și discursuri, pentru a abate atenția celor prezenți de problema în discuție,
precum și în situații cu totul obișnuite, mai ales cînd există un subiect clar al conversației.
Să urmărim acest lucru pe baza unui tgment din comedia O scrisoare pierdută de Ion
Luca Caragiale:

«TIPATESCU: “...Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om!..

Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României
pradă în ghearele unui vampir!...” (indignat) Eu vampir, ‘ai?.. Caraghioz!
PRISTANDA: (asemenea) Curat caraghioz!.. Pardon, să iertați, coane Fonică, că
întreb: bampir... ce-i aia, bampir?

TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sîngele poporului... Eu sug sîngele

poporului!..
PRISTANDA: Dumneata sugi sîngelepoporului!.. Aoleu!
TIPĂTESCU: Mișel!
PRISTANDA: Curat mișel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege!
PRISTANDA: Nu s-alege!
TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a
dumnealui... degeaba! să-mi rază mie mustățile!
PRISTANDA: Și mie!
TIPĂTESCU: Dar în sfîrșit, las-o asta! Lasă-l să urle ca un cîine!
PRISTANDA: Curat ca un cîine!
TIPĂTESCU: începuseși să-mi spui istoria de aseară, (șade)
PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică, (se apropie) aseară, ațipisem
nițel după masă, precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră știți că bietul
polițai n-are și el ceas de mîncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul...
TIPĂTESCU: Firește...
PRISTANDA: Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot... Ce să zici?
Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică. încă d-aia nevastă-mea
zice: “Mai roagă-te și tu de domnul prefectul să-ți mai mărească leafa, că te prăpădești
de tot!..” Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee de ce face
omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii și optzeci de lei pe lună: famelie
mare, renumerație mică, după buget.
TIPĂTESCU: Nu-i vorbă, după buget e mică, așa e... decît tu nu ești băiat prost;
o mai cîrpești, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las ’că știm noi!

4
 PRISTANDA: Știți! Cum să nu știți, coane Fănică, să trăiți! tocmc, dumneavoastră
să nu știți!
TIPĂTESCU: Și nu-mi pare rău, dacă știi să faci lucrurile cuminte: mie-mi place
să mă servească funcționarul cu tragere de inimă... Cînd e om de credință...
PRISTANDA: De credință, coane Fănică, să trăiți!
TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă sefolosește și el cu o para, două... mai ales un om
cu o familie grea.
PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, și renumerație...
TIPĂTESCU: După buget!..
PRISTANDA: Mică, sărut mîna, coane Fănică.
TIPĂTESCU: Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras
frumușel condeiul.

5
 TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sîngele poporului... Eu sug sîngele
poporului!..
PRISTANDA: Dumneata sugi sîngelepoporului!.. Aoleu!
TIPÂTESCU: Mișel!
PRISTANDA: Curat mișel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege!
PRISTANDA: Nu s-alege!
TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a
dumnealui... degeaba! să-mi rază mie mustățile!
PRISTANDA: Și mie!
TIPĂTESCU: Dar în sfîrșit, las-o asta! Lasă-l să urle ca un dine!
PRISTANDA: Curat ca un cîine!
TIPÂTESCU: Incepuseși să-mi spui istoria de aseară, (șade)
PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică, (se apropie) aseară, ațipisem
nițel după masă, precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră știți că bietul
polițai n-are și el ceas de mîncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul...
TIPĂTESCU: Firește...
PRISTANDA: Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot... Ce să zici? Famelie
mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică. încă d-aia nevastă-mea zice: “Mai
roagă-te și tu de domnul prefectul să-ți mai mărească leafa, că te prăpădești de tot!.."
Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee de ce face omul
acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii și optzeci de lei pe lună: famelie
mare, renumerație mică, după buget.
TIPÂTESCU: Nu-i vorbă, după buget e mică, așa e... decît tu nu ești băiat prost; o
mai cîrpești, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las ’că știm noi!
PRISTANDA: Știți! Cum să nu știți, coane Fănică, să trăiți! tocmi, dumneavoastră
să nu știți!
TIPĂTESCU: Și nu-mi pare rău, dacă știi să faci lucrurile cuminte: mie-mi place
să mă servească funcționarul cu tragere de inimă... Cînd e om de credință...
PRISTANDA: De credință, coane Fănică, să trăiți!
TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se folosește și el cu o para, două... mai ales un om
cu o familie grea.
PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, și renumerație...
TIPÂTESCU: După buget!..
PRISTANDA: Mică, sărut mina, coane Fănică.
TIPĂTESCU: Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel
condeiul.
PRISTANDA: Curat condei! Adicăte, cum condei, coane Fănică?.. TIPATESCU:
Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci și patru de steaguri...»

în dialogul de mai sus dintre Ștefan Tipătescu, prefectul județului, și Ghiță Pristanda,
polițaiul orașului, se trece de la un subiect la altul, fără importanță și argumente. Mai întîi
Tipătescu, acompaniat de Pristanda, își exprimă indignarea în legătură cu materialul

49
publicat în Răcnetul Carpaților, apoi Pristanda se lamentează că familia i-i mare și o duce
greu, apoi prefectul dă de înțeles că știe despre niște venituri ilicite ale polițaiului, după care
se mai enunță și alte teze ca în sfîrșit să se ajungă la niște... steaguri.
Maestrul Caragiale improvizează special acest dialog fără substanță, inteligență și
probleme sociale, pentru a arăta nivelul și preocupările autorităților respective.
Intr-un alt pasaj din această piesă, cînd intervine cetățeanul turmentat, iarăși vedem și
încălcarea legii identității, și incoerență, și contradicții între afirmații. Să urmărim fragmentul.

“ZOE: S-a dus?.. Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Și Ghiță nu mai vine...

Fănică, Fănică, ne amenință o nenorocire grozavă... TIPĂTESCU: Taci! Vine cineva.
E Ghiță, desigur. CETĂȚEANUL: Sluga!
ZOE: Cine e ăsta?
TIPĂTESCU: Ce poftești d-ta?
CETĂȚEANUL: Eu?... Eu sînt alegător...
TIPĂTESCU: Cum te cheamă?
CETĂȚEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă... vorba
e, sînt alegător?
ZOE: E turmentat?
TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toți nebunii,
toți bețivii... 'Aide, ieși!
CETĂȚEANUL: Nu sînt turmentat... coană Joițico... Las'că ne cunoaștem... Mă
cunoaște conul Zahar ia de la 11 fevruarie... Nu e vorba, ținem la d. Nae Cațavencu...
e din Soțietate... dar vorba e, eu alegător... eu... apropitar, eu pentru cine votez? D-aia
am venit.
ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul... e amețit de tot... TIPĂTESCU: Fii bun,
cetățene, du-te. Aldată mai vorbim. CETĂȚEANUL: Dar ce să vorbim aldată?
ZOE: A!
CETĂȚEANUL: Acu ce treabă avem?.. Nu vă uitați la mine că sînt așa de... Am
făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură... că a fost lată de tot...
TIPĂTESCU: bun, omule, și-nțelege.
CETĂȚEANUL: Eu am găsit o scrisoare...
TIPĂTESCU și ZOE: O scrisoare!”

Cetățeanul turmentat, rămas de poveste în dramaturgia românească, este prin el

însuși expresia paradoxului nostru, plămădit din rîs și plîns (vorba poetului Petru Zadnipru:
“la un coif de masăplîng, la alt coif de masă cîntă”). Aproape fiecare replică din acest
fragment constituie o teză autonomă, nelegată bine de celelalte, toate împreună creînd
grotescul incoerent al lui Caragiale, care în esență e foarte coerent, dacă e văzut “de
departe”, în toată complexitatea lui.
De remarcat că în cazurile discutate aici incoerența și încălcarea legii identității nu
trebuie interpretate ca greșeli de text ale lui Caragiale; ele sînt comise, după cum s-a mai
spus, în mod deliberat, pentru nuanțarea culorilor folosite la crearea portretelor personajelor
respective.

49
 §2. Definirea
în procesul comunicării omul este pus, la tot pasul, în situația de a defini noțiuni care
numesc diverse obiecte, fenomene, stări, însușiri, evenimente etc. Trebuie precizat faptul că
omul nu definește realitățile care îl înconjoară, ci noțiunile care numesc aceste realități.
Definirea este o operație logică constînd în identificarea și formularea esenței, a
semnelor proprii, distinctive ale unei noțiuni. Rezultatul final al acestei operații este
definiția, care exprimă prin cuvinte semnele necesare și distinctive ale noțiunii
respective. O afirmație de felul Eu am definit un obiect sau o acțiune este doar un fel uzual
de a zice, simplificat, pentru că firea umană preferă să meargă pe calea cea mai scurtă și
să depună un efort cît mai mic. Pentru comoditate în exprimare, vom proceda și noi în
același fel, fără să uităm că definim nu realitățile ontologice, ci noțiunile care, prin mijlocirea
cuvintelor, numesc aceste realități.
Evident, nu există om care să cunoască toți termenii și, respectiv, toate noțiunile aflate
în circulație, de aceea, în foarte multe împrejurări, sîntem ne- voiți să definim singuri
noțiunile pe care le folosim. De exemplu, deseori ne punem întrebarea: Ce înseamnă acest
lucru, acest eveniment etc.? Pentru a afla răspunsul la întrebare, încercăm să găsim
semnele esențiale și distinctive ale lucrului sau evenimentului respectiv și să-l încadrăm în
noțiunile deja cunoscute. Alteori găsim semnele distinctive ale unui eveniment, dar nu-1
putem încadra într-o noțiune, pentru că în momentul dat încă nu există o noțiune care l-ar
putea cuprinde. Există și altfel de situații, cînd diferite părți/persoane definesc același
eveniment în moduri cu totul diferite. De exemplu, în cazul evenimentelor care au avut loc în
august 2008 în Osetia de Sud, toată Europa și Statele Unite ale Americii le definesc ca
agresiune a Rusiei împotriva Georgiei, Rusia însă le definește ca agresiune a Georgiei
contra Osetiei de Sud.
Firește, o realitate poate fi definită numai dacă sînt cunoscute semnele esen țiale ale
ei. Așa cum s-a afirmat mai sus, omul este pus foarte des în situația de a defini. De
exemplu, o faptă a unei persoane poate fi definită ca prostie, neghiobie, obrăznicie etc., iar
altă faptă - ca gentilețe, cumințenie, politețe etc. Important este ca semnele faptei respective
să se înscrie în noțiunile respective.
Uneori noi nu spunem că am definit o faptă, dar zicem că am calificat-o, ceea ce este
același lucru. De exemplu, a defini și a califica o faptă drept infracțiune este același lucru, cu
singura diferență că în unele texte, cum sînt cele juridice, se utilizează verbul a califica, iar
în altele, cum ar fi dicționarele, se utilizează verbul a defini sau a explica.
Definiția conține următoarele elemente: definitul, adică noțiunea care formează
obiectul definiției; definitorul, adică explicația constînd în ceea ce se spune despre definit;
relația de definire, adică identitatea dintre conținutul definitului și cel al definitorului. De
exemplu,,,pătratul este un patrulater cu toate laturile egale și cu unghiurile drepte”. Definitul
este pătratul. Definitorul este patrulater cu toate laturile egale și cu unghiurile drepte. Relația
de definire este este. Această structură ar putea fi exprimată schematic în felul următor:
definitul = definitorul.
O definiție este sau nu este corectă în funcție de respectarea sau nerespec- tarea
regulilor de formulare a ei. Iată cîteva reguli dintre cele mai importante.
Regula 1. Definiția trebuie să respecte întocmai relația de definire, adică

49
definitorul trebuie să corespundă întocmai întregului definit, și numai lui, iar sfera
definitorului trebuie să corespundă cu cea a definitului. Să încercăm a explica această
regulă pe baza evenimentelor din Georgia, din august 2008. Rusia și Georgia s-au învinuit
reciproc de agresiune armată, de aceea în rîn- durile de mai jos vom examina în ce măsură
acțiunile militare ale fiecărei părți implicate în conflict pot fi definite ca agresiune armată.
Așadar, definitul este noțiunea „agresiune armată”, iar definitorul este „folosire a forței
armate de către un stat sau o coaliție de state împotriva suveranității, integrității teritoriale și
independenței politice a unui alt stat (sau a altor state)”. Amintim în acest sens că Osetia de
Sud este parte a Georgiei, fapt recunoscut de comunitatea internațională, inclusiv de Rusia.
Acțiunile Rusiei demonstrează clar că, în primul rînd, ea a folosit forțele armate, nu
alte forțe, să zicem, diplomatice. Nu a întreprins anumite acțiuni politice sau culturale, ci în
exclusivitate militare. în al doilea rînd, e vorba de folosirea forței armate de către un stat
împotriva altui stat, nu de folosirea forței armate în cadrul aceluiași stat. în al treilea rînd,
Rusia a folosit forța armată împotriva suveranității, integrității teritoriale și independenței
politice, nu pentru lichidarea, să zicem, a consecințelor unor calamități naturale. Așadar, se
poate conchide că acțiunile militare ale Rusiei corespund întru totul celor trei componente
ale definitorului noțiunii de „agresiune armată”. Prin urmare, acțiunile militare ale Rusiei (în
Georgia, 2008) nu pot fi definite altfel decît agresiune armată. Tocmai de aceea
comunitatea internațională a condamnat acțiunile Rusiei.
Pe de altă parte, Rusia afirmă exact contrariul: acțiunile Georgiei în Osetia de Sud sînt
o agresiune armată. Să vedem dacă acțiunile Georgiei pot fi definite cu adevărat ca
agresiune armată. Definitorul noțiunii de agresiune armată are un conținut clar: „folosirea
forței armate de către un stat sau o coaliție de state împotriva suveranității, integrității
teritoriale și independenței politice a unui alt stat (sau a altor state)”. în cazul Georgiei însă,
nu se poate vorbi de folosirea forței armate de către un stat împotriva unui alt stat, pentru
că Osetia de Sud nu este un alt stat față de Georgia, ci o parte componentă a Georgiei.
Prin urmare, împrejurările realității nu corespund cu conținutul definitorului, iar aceasta
înseamnă că acțiunile Georgiei nu sînt o agresiune armată.
Regula 2. Definiția trebuie să evite prezența definitului în componența
definitorului. Sînt cu totul rare cazurile în care definitul este prezent în componența
definitorului. De exemplu: înalt - „care este mai înalt decît altul”. O asemenea definiție este
un fel de cerc vicios și nu conduce la explicarea și cunoașterea noțiunii care ne interesează.
în schimb, sînt mai dese cazurile în care în componența definitorului se află unele derivate
ale definitului. De exemplu: pilot - „persoană care pilotează o aeronavă”. Pilotează este un
derivat al lui pilot, adică ambele cuvinte sînt din aceeași familie. Prezența cuvîntului
pilotează în definitorul noțiunii pilot constituie un cusur al definiției date. Iată cum definește
DEXI cuvîntul pilot: „Persoană calificată care conduce o aeronavă sau care manevrează
cîrma unei aeronave (în regiuni în care navigația este dificilă)”.
Regula 3. Definiția nu trebuie să conțină termeni confuzi, echivoci, noțiuni
necunoscute sau vide, expresii cu sens figurat. Să examinăm trei definiții date noțiunii
absență.
Absența este o piatră de încercare pentru adevăratele legături sufletești (H.
Lacordaire).

49
 Absența este în aceeași măsură un leac împotriva urii și o armă împotriva iubirii (La
Fontaine).
Absența este lipsa unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle
(DEXI).
Observăm mai întîi cît de diferite sînt aceste trei definiții, de parcă nu ar avea ca obiect
al definiției aceeași noțiune -absența. Prima definiție nu se referă la absență în general,
adică sub toate aspectele, dar mai degrabă la importanța absenței pentru adevăratele
legături sufletești, pe care o califică ca piatră de încercare. De aici derivă o serie de
neclarități: ce ar însemna adevăratele legături sufletești, pentru că și legăturile sufletești sînt
diverse, în funcție de subiecți? A cui absență este o piatră de încercare? Dar ce ar însemna
absența pentru celelalte tipuri de legături, nu numai sufletești? Dar ce este absența în
general? Cu alte cuvinte, este clar că din această definiție nu aflăm aproape nimic despre
absență.
Definiția a doua, a lui La Fontaine, conține de fapt trei definiții: 1. absența este un leac
împotriva urii; 2. absența este o armă împotriva iubirii; 3. absența ca leac împotriva urii și
absența ca armă împotriva urii sînt egale. în afară de aceasta, ca și în prima definiție,
absența este definită nu în general, ci în raport cu ura și cu iubirea. De aceea, și în această
definiție constatăm aceleași cusururi.
în sfîrșit, definiția a treia este una satisfăcătoare, pentru că în ea absența este
echivalată cu lipsa, lucru care nu poate fi contestat. Ar fi fost corect dacă DEXI ar fi arătat că
între absență și lipsă există un raport de identitate și ar fi pus punct. însă în acest caz DEXI
risca să se transforme dintr-un dicționar explicativ în unul de sinonime (pentru că nu a
prezentat explicația cuvîntului, ci sinonimul acestuia). Tocmai de aceea a adăugat la
sinonimul lipsă următoarele determinări: „unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi
trebuit să se afle”, însă aceste determinări sînt departe de a satisface necesitățile
definitorului, pentru că în viață pot lipsi nu numai ființele și obiectele, dar și multe altele, cum
ar fi unele calități, metehne etc. De aceea ar fi fost corect ca lista determinărilor să nu fie
încheiată cu „o ființă sau un obiect”, dar să rămînă deschisă, acest fapt indicîndu-se prin
etc.
Din analiza celor trei definiții am putea să ne dăm seama nu numai de faptul că
definiția nu trebuie să conțină termeni echivoci, cuvinte cu sens figurat etc., dar și de faptul
că definitorul trebuie să fie adecvat întregului definit, și numai lui. Aceasta e în primul rînd.
în al doilea rînd, cele două maxime date în calitate de exemple de definiții nu conțin cu
adevărat „cusururile” arătate mai sus, pentru că autorii lor nu și-au pus de fapt scopul să
definească noțiunea absență în general. în funcție de context, fiecare dintre autori a văzut
absența prin propria prismă. Primul autor, H. Lacordaire, a văzut absența ca factor în
contextul adevăratelor legături sufletești, iar al doilea, La Fontaine, a văzut absența în raport
cu ura și cu iubirea. E un fenomen absolut normal pentru adevărul artistic, nu și pentru cel
științific.
Realitatea comunicării ne cere să respectăm cu rigurozitate regulile definirii, care, de
fapt, sînt mai multe decît cele trei, la care ne-am referit mai sus. Dacă nu le respectăm,
ajungem să afirmăm altceva decît este în realitate, ajungem la neadevăr și, prin urmare, la
toate consecințele legate de neadevăr. Iată de exemplu o definiție în care definitorul nu

49
corespunde întocmai întregului definit, fapt care conduce la confuzie: „Jocul didactic este o
activitate cognitivă care asigură o asimilare activă și conștientă a noțiunilor, categoriilor,
regulilor.'" (G. Beldescu, Ortografia în școală, București, EDP, 1973). Evident, definitul este
noțiunea,jocul didactic”, iar definitorul urmează după definit și continuă pînă la sfîrșitul
enunțului. Este oare o echivalență între definit și definitor? Pentru a găsi mai ușor răspuns
la această întrebare, să răspundem la o altă întrebare: există oare și alte activități cognitive
care asigură o asimilare activă a noțiunilor, categoriilor, regulilor? Vom răspunde: da, există
mai multe tipuri, însă, dacă există și alte asemenea activități, prin ce se deosebește de ele
jocul didactic? Răspunsul va fi următorul: prin faptul că jocul didactic este, în același timp, și
o activitate generatoare de distracție, plăcere și reconfortare. Tocmai acest indiciu relevant
îl deosebește de alte activități similare. Or, în definiția jocului didactic, dată de G. Beldescu,
lipsește tocmai acest semn principal. Era suficient ca definiția să fie completată în felul
următor: după cuvîntul cognitivă se pune virgulă, apoi se inserează determinativele
distractivă și reconfortantă după care urmează restul enunțului.

§3. Argumentarea tezelor

3.1. Argumentarea obiectivă și cea subiectivă
Argumentarea tezelor ca totalitate de operații de gîndire constituie obiectul logicii, de
aceea nu ne vom ocupa aici de ea decît în măsura în care ne-o cere prezenta lucrare.
Tezele care exprimă adevăruri absolute sau cel puțin adevăruri care nu trezesc
îndoieli, precum și tezele acceptate a priori de acei care ne ascultă, nu cer argumentare.
Argumentarea se face numai în măsura necesității sau, mai exact, în măsura cerută de
situația concretă. Evident, o situație cum ar fi cea de la o conferință științifică sau cea de la
un proces judiciar cere o argumentare riguroasă a tezelor, respectîndu-se toate procedurile
sofisticate ale logicii formale. Iar o situație banală și lipsită de importanță ar putea în general
să se dispenseze de argumentare, tezele fiind considerate ca și cum argumentate.
Sub aspect teoretic, argumentarea este o formă de fundamentare (întemeiere) a unei
teze. Ea are ca scop dobîndirea adeziunii unui auditoriu la teza unui vorbitor.
în lucrarea de față nu vom examina întreg mecanismul argumentării, cu tot
instrumentarul ce aparține științei logicii, ocupîndu-ne mai mult de aspectele co-
municaționale. Cu atît mai mult cu cît “m tratarea argumentării, considerentele de logică în
sens strict nu sînt suficient delimitate de considerente retorice, pragmatice, psihologice,
comunicaționale și acționale",2
Argumentarea are trei etape:
I - Emiterea unei teze cu veleități de adevăr sau justețe (în știința logicii se face
distincție între adevăr și justețe);
II - Indicarea mijloacelor de întemeiere (argumentele);
III - Stabilirea unei legături de ansamblu între mijloacele de întemeiere și susținerea
respectivă.
Argumentarea se face prin... argumente, care se mai numesc fapte sau probe.

2 Drăgan Stoianovici, Teodor Dima, Andrei Marga, Logica generală, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1990, p. 230.
49
Faptele sînt lucruri, acțiuni, întîmplări sau împrejurări reale. Argumentarea poate fi de două
tipuri: obiectivă și subiectivă.

Argumentarea obiectivă demonstrează adevărul (sau combate falsul) în mod obiectiv,

adică prin procedeele raționale ale logicii formale (judecăți, raționamente, inducții, deducții),
de aceea ea se mai numește argumentare demonstrativă.
Argumentarea subiectivă încearcă să-l convingă pe cel care ascultă prin alte procedee
decît cele raționale, fără să poată însă demonstra adevărul, de aceea ea se mai numește
argumentare nedemonstrativă. Acele alte procedee decît cele raționale sînt de natură
psihologică, tactică, retorică etc. Evident, ele nu includ ridicarea exagerată a vocii și alte
abateri indecente, utilizate uneori în loc de argumente. Toate urmăresc scopul ca discursul
să fie persuasiv (adică să convingă și să demonstreze), seductiv (adică să placă publicului)
și incita- tiv (adică să miște și să trezească emoții). 3 Așadar, argumentarea subiectivă, spre
deosebire de cea obiectivă, presupune implicarea subiectului, cu toate aptitudinile sale
intelectuale, artistice, psihologice etc. (de aceea și se numește argumentare subiectivă). în
cele ce urmează, prezentăm o situație în care ar putea fi folosită o asemenea argumentare.
Să admitem că în sarcina unui avocat intră apărarea unui învinuit pe care îl așteaptă
ani grei de detenție. Toate probele materiale și de altă natură dovedesc învinuirea, toți
martorii fac declarații din care de asemenea rezultă clar vina inculpatului. Cu alte cuvinte,
vinovăția este demonstrată prin probe și judecătorul va trebui să aplice prevederile legii.
Avocatul învinuitului se află într-o situație cu totul dificilă, pentru că argumentarea obiectivă
este în defavoarea clientului său. în asemenea cazuri, el nu are altă soluție decît să apeleze
la argumentarea subiectivă. Iată ce ar putea conține ea:
- învinuitul este prea tînăr, nu are experiența vieții și de aceea nu a putut să-și
dea seama de gravitatea infracțiunii pe care a săvîrșit-o.
— Anii lungi de detenție, în condiții de penitenciar, nu corectează o personalitate
(mai ales, la o vîrstă tînără), dar dimpotrivă, o deformează, o degradează. Are nevoie
societatea noastră de o personalitate degradată?
- învinuitul este un produs defectuos al sistemului nostru de învăță- mînt, al
societății degradate. Prin urmare, cele săvîrșite trebuiau, într-un fel sau altul, să aibă
loc în mod obiectiv, ca o consecință firească a factorilor care au contribuit la formarea
acestui tînăr învinuit. Deci, vina trebuie distribuită în mod proporțional.
- învinuitul a crescutfără tată și nu a avut parte de o educație normală. El este
cel mai mare dintre cei patru copii ai mamei sale, fiind, în anumită măsură, cel care
întreține familia. Detenția lui se va resimți foarte mult și asupra celorlalți trei copii
minori.
Aceste cîteva “argumente”, precum și multe altele de felul acesta, muiate într-un sos
de lăcrimații, ar putea constitui o adevărată cetate emotivă, pe care în cazul de față o
numim argumentare subiectivă. Dacă la ele s-ar mai adăuga calitățile oratorice ale
avocatului, vocea și gesturile adecvate ale sale, această argumentare subiectivă ar avea
șanse să fie luată în calcul pentru a ușura pedeapsa infractorului.
Argumentarea obiectivă și cea subiectivă nu se exclud. Dimpotrivă, în situațiile ideale

3 Ase vedea mai amănunțit: Gh. Mihai, Psiho-logica discursului retoric, Focșani, Editura
Neuron, 1996, p. 52.
49
ele se completează perfect, după cum se completează logicul cu psihologicul. In acest
sens, are dreptate P. Botezatu cînd afirmă că “teoria argumentării (logice - precizarea
noastră) nu poate ignora ajutorul psihologiei, al retoricii și afinitatea sa cu dreptul, morala”. 4

3.2. Regulile demonstrației

Argumentarea obiectivă (eventual completată de cea subiectivă) care reușește să
demonstreze validitatea unei afirmații se numește demonstrație. în mod normal,
demonstrația trebuie să respecte anumite reguli. Ne vom opri la principalele dintre ele, dar
mai întîi vom da o serie de exemple de teze pe care le vom discuta prin prisma regulilor
respective (tezele sînt numerotate, pentru a putea face mai ușor referire la fiecare dintre
ele).

1. Ciupercile nu sînt comestibile.

2. Ciupercile otrăvitoare nu sînt comestibile.
3. La 21 august 2001 deasupra orașului Brașov au zburat 8320 de vrăbii.
4. Comuniștii sînt vinovați de distrugerea bisericilor din fosta Uniune Sovietică.
5. Luni magazinul nu a fost deschis.
6. Magazinul nu este deschis.
7. Luni, între orele 13 și 14, magazinul nu a fost deschis.
8. Uniunea Sovietică este un “stat unic, din vreri de noroade zidit”.
9. Polițiștii nu iau mită.
10. Esența imperialismului colonial este aceeași, indiferent dacă el este
american sau rus.
11. Rusul este o fire deschisă, generoasă, bună la suflet.
12. Națiunea rusă moștenește virusul expansionismului și al șovinismului.

Regula 1. Teza de demonstrat trebuie să fie o judecată formulată precis. Pe de o

parte, teza 1 nu exprimă un adevăr, pentru că, de fapt, ciupercile sînt comestibile. Pe de
altă parte, ea exprimă totuși un adevăr, pentru că există și ciuperci necomestibile. Cu alte
cuvinte, avem un caz de dificultate a tezei, deoarece ea exprimă concomitent un adevăr și
un fals. De ce are Ioc acest lucru? Pentru că teza respectivă nu este formulată precis. Altă
variantă a ei, formulată cu exactitate, o avem în teza 2.
în viața de toate zilele, imprecizia tezelor conduce deseori la confuzii sau chiar la
conflicte de comunicare. Tocmai de aceea este absolut necesar ca fiecare afirmație pe care
o facem să fie formulată cu precizie, mai ales cînd sîntem în circumstanțe care ne cer o
responsabilitate sporită. De exemplu: să ne imaginăm că cineva face în public (de pildă,
într-o instanță de judecată, la o întrunire etc.) o afirmație precum că judecătorii iau mită.
Deși se știe foarte bine că multe persoane plătesc mită judecătorilor, totuși este riscant să
facem o asemenea afirmație, pentru că ea atrage după sine răspunderea morală și chiar
cea penală. Vorba e că atunci cînd spunem că judecătorii iau mită, ne referim (poate, fără
să ne dăm seama) la toți judecătorii, fără excepție. însă nimeni nu a demonstrat pînă în
prezent că toți judecătorii iau mită. S-ar putea întîmplă ca unii dintre ei să nu ia mită. De
aceea, pentru a fi mai aproape de adevăr și totodată pentru a nu risca să răspundem de
cele afirmate, vom preciza teza zicînd că unii (sau mulți, foarte mulți, puțini, foarte puțini

4 P. Botezatu, Semiotică și negație, lași, Editura Junimea, 1973, p. 184.

49
etc.) judecători iau mită.

Regula 2. Teza de demonstrat trebuie să fie o judecată care poate fi demonstrată

prin probe. Să ne imaginăm că cineva enunță teza 3 care îi miră pe toți acei care îl ascultă.
Poate oare vorbitorul să demonstreze justețea tezei sale? Nu. Dar pot ascultătorii să
demonstreze contrariul? Probabil, tot nu. Pentru că nu există probe nici pentru a confirma
teza cu pricina, dar nici pentru a o infirma. Pur și simplu, această teză este una care nu
poate fi demonstrată prin probe.
E cu totul altceva dacă ne referim la teza 4. Aici, pentru a o demonstra, putem găsi
diverse probe materiale și de altă natură cum ar fi:

- Cazuri concrete în care, din dispoziția conducătorilor-comuniști sau cu

participarea nemijlocită a lor, sute și mii de locașuri de cult au fost demolate,
devastate, deteriorate (smulgîndu-li-se crucile sau distrugîn- du-li-se clopotnițele) sau
folosite în calitate de grajduri, depozite, aziluri pentru alienați mintal etc.
- Depoziții ale martorilor oculari care cunosc bine împrejurările în care s-a
pomenit un locaș de cult sau altul.
- Date statistice și materiale de arhivă.
- Faptul că pe tot parcursul existenței Uniunii Sovietice la putere au fost numai
comuniștii.

Așadar, din cele discutate în cazul regulii 2, conchidem că există teze care pot fi
demonstrate prin probe și teze care nu pot fi demonstrate prin probe. Tocmai acestea din
urmă deseori ne joacă festa, pentru că ele sînt folosite cu multă “măiestrie” de către unele
persoane certate cu onestitatea. Să ne amintim bunăoară de discursurile preelectorale ale
comuniștilor în care ei afirmau că dacă vor ajunge la putere, vor ridica nivelul de trai al
populației (pîinea va costa un leu și ceva, iar kilogramul de salam va costa doi lei și ceva),
vor soluționa problema Transnistriei etc. Evident, toate aceste teze, tentante la prima
vedere, nu puteau fi demonstrate prin probe, pentru că ele țineau de o perspectivă, de viitor.
Iar electoratul nici nu a încercat să ceară probe și demonstrații, căzînd în cursă și crezînd
fabulațiile populiste ale comuniștilor.
Iată de ce tezele care nu pot fi demonstrate prin probe nu pot fi luate ca adevăr, ci
numai ca ipoteze, pronosticuri, proiecte etc.

Regula 3. Teza de demonstrat trebuie să fie o judecată care nu este modificată

ori substituită pe tot parcursul demonstrației. Discutînd cu patronul programul de lucru
al unui magazin, un cumpărător a spus că luni magazinul nu a fost deschis (teza 5). Alt
cumpărător, nemulțumit de serviciile prestate de magazin, l-a susținut pe primul, afirmînd că
magazinul nu este deschis (teza 6). Mirat de aceste afirmații, patronul s-a uitat nedumerit și
dojenitor la vînzător, dar înainte de a-i cere explicații, i-a rugat pe cei doi cumpărători să
repete cu mai multă răspundere afirmațiile pe care le-au făcut. Primul cumpărător,
înțelegînd că de spusele sale poate depinde situația vînzătorului, a modificat teza inițială:
luni, cînd am venit să-mi cumpăr produse, magazinul nu era deschis. Iar al doilea a
schimbat-o cu totul: luni pe la amiază magazinul era închis. Văzînd că de data aceasta
afirmațiile cumpărătorilor sînt altele decît cele dintîi, patronul i-a cerut explicații vînzătorului
care a zis că luni magazinul nu a fost deschis între orele 13 și 14 (teza 7), adică tocmai așa

49
cum prevede programul.
Este de prisos să arătăm că în cazul de față o teză a fost modificată, iar alta substituită
înainte de a fi demonstrate. Altădată însă acest fapt (modificarea și substituirea) poate avea
loc chiar pe parcursul demonstrării. Indiferent de intențiile celui care își modifică sau își
substituie teza, aceasta nu poate fi luată în discuție și cu atît mai mult nu poate fi
demonstrată, atît timp cît nu este stabilă. Modificarea tezei poate avea loc atît din intenții
bune (de exemplu, pentru a face anumite precizări și aceste cazuri se aseamănă cu cele din
regula 1, cît și din rea-credință (de exemplu, pentru a mușamaliza un adevăr). în multe
situații, doar o “ușoară” modificare a tezei poate avea consecințe semnificative. De
exemplu, modificarea unor depoziții în procesele judiciare poate da o cu totul altă turnură
dezbaterilor. Tocmai de aceea persoanelor interogate li se pune în vedere că, în
conformitate cu legea, ele poartă răspundere pentru cele mărturisite.
în concluzie, vom sublinia în mod expres că stabilitatea tezei, atît sub aspectul formei,
cît și sub cel al conținutului, este una din condițiile necesare ale examinării și demonstrării
ei.

Regula 4. Probele care servesc pentru fundamentul tezei trebuie să fie fapte
adevărate. Ele au menirea să creeze fundamentul pe care urmează să se sprijine “edificiul”
tezei. De aceea este de la sine înțeles că dacă probele nu sînt fapte adevărate,
fundamentul va fi șubred, pentru că nici el nu va fi adevărat, iar de aici va rezulta că teza nu
va fi demonstrată. în acest sens, avem un exemplu foarte cunoscut - o teză din imnul
Uniunii Sovietice (teza 8): “Trăiască Uniunea Sovietică tare, stat unic din vreri de noroade
zidit'. Conducătorii imperiali vroiau să se creadă că la temelia Imperiului Sovietic stă vrerea,
adică voința tuturor popoarelor conlocuitoare. însă nimeni nu a încercat niciodată să afle,
prin referendum sau prin alte modalități legale, voința popoarelor. Această voință a
popoarelor, ridicată la nivel de probă și de întemeiere legală a imperiului, era o ficțiune, un
fals. De exemplu, în cazul Basarabiei, se știe clar că ea a fost răpită de două ori, prin forța
armelor, în 1812 și în 1940. Aproximativ aceeași soartă au avut-o și alte popoare
încorporate în imperiu. Prin urmare, teza conform căreia Uniunea Sovietică a fost un stat
zidit din “vreri de noroade” este falsă.
Alteori, pentru a demonstra o teză prin argumente false (din lipsa celor adevărate), se
apelează la un tertip pe care oamenii neavizați nu-1 pot sesiza ușor. De exemplu, ministrul
afacerilor interne afirmă că polițiștii nu iau mită (teza 9). Ca probe, el invocă numele a patru
polițiști care... nu iau mită.
La o examinare atentă atît a tezei, cît și a probelor, ne putem ușor da seama că așa-
zisele probe invocate de ministru nu au fost demonstrate și de aceea nu pot trece în mod
obligatoriu drept adevăruri. Aceasta e în primul rînd. în al doilea rînd, chiar dacă probele
respective ar reflecta adevărul, ele totuna constituie doar niște exemple concrete pe care nu
avem dreptul să le generalizăm și să afirmăm că polițiștii nu iau mită. S-ar putea întîmpla ca
alți polițiști, foarte mulți, să ia mită.
Așadar, din cele examinate în cadrul regulii 4 vom lua aminte că: 1) faptele, înainte de
a fi folosite ca probe, trebuie să fie verificate sau cunoscute ca adevăruri; 2) exemplele
concrete, atît timp cît nu cuprind toate cazurile reale, nu pot fi generalizate pentru a servi ca
fundament al tezei (despre aceasta vom mai discuta în cadrul regulii 6).

49
 Regula 5. Probele care servesc pentru fundamentul demonstrației trebuie să fie
judecăți care nu se contrazic reciproc. Este de la sine înțeles că dacă o probă o
contrazice pe alta, ele nu pot constitui, împreună, fundamentul tezei. Să admitem că este
pusă în discuție imaginea unei personalități (în scopul votării pentru ea sau contra ei). Este
important a se cunoaște dacă persoana respectivă a colaborat sau nu cu organele
securității. Să zicem că o probă afirmă că a colaborat, iar alta că nu a colaborat. Evident,
una dintre aceste probe este adevărată, iar cealaltă este falsă. Ambele nu pot fi adevărate.
în acest caz, precum și în toate celelalte în care avem probe ce se exclud, trebuie să fie
cercetată veridicitatea probelor. Astfel, proba va deveni teză, iar pentru demonstrarea ei vor
fi căutate alte probe. Procesul de căutare și de cercetare va dura atît timp cît va fi necesar
pentru a descoperi validitatea (sau falsul) probelor, iar de aici cercetarea se va îndrepta
spre teza principală.

Regula 6. Probele care servesc pentru fundamentul demonstrației trebuie să fie

judecăți care constituie o rațiune suficientă pentru teză. Să reluăm examinarea tezei 9,
pe care am discutat-o în cadrul regulii 4: polițiștii nu iau mită. Am arătat deja că, chiar dacă
cei cîțiva polițiști pomeniți de către ministrul de interne nu ar lua mită, totuna nu s-ar putea
afirma cu certitudine că polițiștii nu iau mită. Pentru că aceste cîteva probe nu sînt suficiente
sau, altfel spus, nu constituie o rațiune suficientă pentru a demonstra teza. S-ar putea
considera că teza este demonstrată numai dacă am ști cu certitudine că toți (absolut toți)
polițiștii nu iau mită. Teza în cauză îi vizează pe toți polițiș tii, de aceea dacă măcar un
singur polițist ia mită, teza nu mai este adevărată, ci falsă. In această ordine de idei, e bine
să ținem minte că orice afirmație categorică riscă să fie falsă. De aceea este recomandabil
să ne abținem în a face asemenea afirmații și să le facem doar atunci cînd o cere situația și
avem o rațiune suficientă pentru a demonstra teza respectivă. în rest, este bine să
exprimăm anumite rezerve față de o teză sau alta, cu atît mai mult cu cît aceste rezerve, în
unele situații, vor însemna modestie, bună-creștere, diplomație și cultură a vorbitorului. Pe
de altă parte, respectivele rezerve sînt cu totul nepotrivite în formularea unor teze științifice
cum ar fi: Pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor. Dăm mai jos zece
exemple de teze, cinci dintre ele fiind categorice, iar altele cinci exprimînd și anumite
rezerve față de judecățile respective.

Australia se află în emisfera sudică a Globului Pămîntesc. Matematica este o

știință exactă.
In clasa a zecea sînt 25 de elevi.
Imperiul Sovietic s-a prăbușit.
Toți cei trei președinți ai Republicii Moldova (Snegur, Lucinschi și Voronin)
descind din partidul comunist.
O bună parte dintre cadrele didactice din Republica Moldova au un nivel scăzut
de pregătire profesională.
Sănătatea bunicului nu este prea bună.
In unele cazuri consumul de alcool poate fi folositor.
O parte dintre preoți îi atrag pe creștini la biserică, iar altă parte îi îndepărtează
de ea.
Foarte puțini compatrioți de-ai noștri își dau seama de valoarea practică a lozincii

49
 “Unire, moldoveni!”.

Pentru a arăta că vorbitorul nu este categoric și are anumite rezerve față de cele
exprimate (pentru că totul este relativ), el ar putea folosi unele formule de tipul: probabil; s-
ar putea crede că; s-ar putea întîmplă; (nu) cred că; mi se pare că; după părerea mea (sau
a altei persoane); unii (mulți, puțini, foarte mulți etc.) oameni; nu știu dacă; nu este dovedit
că; nu este cel mai bine (mai reușit etc.) să; în unele (multe, puține etc.) locuri (cazuri,
situații etc.) și altele.

Regula 7. Probele care servesc pentru fundamentul demonstrației trebuie să fie

judecăți care nu se sprijină pe adevărul tezei. Să nu uităm un adevăr principial: teza
trebuie să se sprijine pe probe, și nu probele pe teză. Dacă probele se sprijină pe adevărul
(sau falsul) tezei, demonstrația este falsă. Iată un caz în care teza se sprijină pe fundament
constituit din probe.
Vom examina teza 10: Esența imperialismului colonial este aceeași, indiferent dacă el
este american sau rusesc.
Fundamentul constituit din probe:
1. Și S.U.A., și Rusia au apărut în urma colonizării unor teritorii străine care
aparțineau populațiilor băștinașe.
2. Și S. 17. A., și Rusia au supus, au marginalizat și au discriminat populațiile
cucerite, încît unele dintre ele au ajuns la dispariție.
3. Și în S.U.A., și în Rusia există mecanisme statale de impunere a limbii majorității
asupra minorităților conlocuitoare.
4. Și S. U.A., și Rusia tind să dețină controlul și chiar să domine în diverse zone ale
Globului Pămîntesc.
5. Și S.U.A., și Rusia deseori își satisfac interesele prin forță, neglijînd voința țărilor
mai slabe.
Iată și un alt caz, în care nu teza se sprijină pe probe, ci invers, probele se sprijină pe
teză. Vom da ca exemplu expresia rusească русская душа, care s-ar traduce ad litteram
suflet rusesc. Curios lucru, îmbinarea în cauză, destul de frecventă în cazurile în care este
nevoie să fie exprimat sensul “care este specific rușilor”, nu este atestată în sursele
lexicografice (vezi, de exemplu, Большой этциклопедический словарь sau Толковый
словарь русского языка de S.I. Ojegov și N.Iu. Șvedova), de aceea în cazul de față sensul
acesteia a fost identificat și formulat în urma unui sondaj sociolingvistic. Așadar, sensul ar fi
“fire deschisă, bun la suflet, om generos”. Cu alte cuvinte, această îmbinare din limbajul oral
rusesc ar exprima teza 11 Rusul este o fire deschisă, generoasă, bună la suflet. Pornind de
la teza în cauză, identificată cu un postulat, multi ruși afirmă:
1. Firea rusească este deschisă, fără ascunzișuri, fără fățărnicie.
2. Rusul este generos, gata să ajute în mod dezinteresat pe alții.
Este foarte important să observăm că aceste afirmații nu sînt probe confirmate prin
experiență și recunoscute ca fiind specifice tuturor rușilor, ci mai degrabă sînt afirmații care
derivă din teza arătată mai sus, teză care, în viziunea multor ruși, exprimă adevărul.
Falsul tezei în cauză, precum și al judecăților care derivă din ea, se pro filează mai
evident dacă îl punem în contrast cu teza 12, care se sprijină pe o serie de probe confirmate

49
prin experiență: Națiunea rusă moștenește virusul expansionismului și al șovinismului.
Probe:
1. Cea mai mare parte a teritoriilor Rusiei de azi a fost cucerită prin expansiune de la
alte popoare.
2. Popoarele cucerite de ruși au suportat o discriminare teribilă, astfel încît unele au
ajuns la dispariție.
3. Mai mult de jumătate din națiunea rusă locuiește în afara frontierelor actuale ale
Rusiei, generînd în alte țări probleme grave de separatism și de altă natură și creînd un
permanent pretext pentru Rusia de a se amesteca în treburile interne ale acestora.

Regula 8. Teza trebuie să derive în mod necesar din fundamentul constituit din
probe. în cazul unei argumentări corecte, între teză și probe trebuie să existe un raport de
inerență, adică de interdependență. Să observăm acest lucru pe baza tezei 12, demonstrată
ceva mai sus. Pe de o parte, probele formează un fundament pe care se sprijină teza,
această relație exprimîndu-se grafic în felul următor:

Pe de altă parte, dacă răstumăm această schemă, lucrurile pot fi văzute și invers,
adică fiecare probă devine o premisă, iar teza devine concluzia trasă din premisele
respective. Iată schema răsturnată:

Raportul de inerență dintre teză și probe constă tocmai în faptul că dacă teza într-
adevăr se sprijină pe probe, ea mai trebuie neapărat și să derive din probe, dar nu invers
(probele din teză). Prezența acestui raport demonstrează validitatea tezei.
Atît prima schemă (mai întîi se enunță teza, apoi se expun argumentele), cît și a doua
(mai întîi se expun premisele, apoi se trage concluzia) sînt bine cunoscute în practica
argumentării, de aceea nu s-ar putea recomanda una dintre ele ca fiind preferabilă. Totul
depinde de situația concretă.

3.3. Tertipuri de argumentare

După cum am arătat mai sus, încălcarea unor reguli de argumentare se face fie din
ignoranță, fie din rea-credință. în cazul din urmă, e vorba de tertipuri prin care poate fi
realizat scopul de a tăinui anumite adevăruri, de a le da drept neadevăruri sau de a da un
fals drept adevăr. Iată cîteva feluri de tertipuri:
1. Teza poate fi formulată neclar, pentru ca pe parcursul demonstrării (discuției) să fie
modificată treptat în vederea satisfacerii anumitor interese.
2. Unele probe pot fi false, însă ele pot fi scăpate din vedere și trecute, împreună cu

49
probele valide, drept adevăruri.
3. Probele se pot sprijini pe teză în loc să se facă invers.
4. Atenția vorbitorului poate fi abătută de la demonstrarea tezei la demonstrarea unei
probe, astfel încît teza poate să rămînă nedemonstrată.

49
 Al doilea exemplu este un banc cu pretenții de caz autentic, povestit de un omulean mucalit intr-un cerc de prieteni.

Cică acum cîțiva ani guvernul punea la cale o afacere destul de profitabilă pentru țărișoara noastră. Era vorba să
cumpărăm din Kazahstan niște cămile de prăsilă ca să le înmulțim și să le creștem la noi. Vă dați seama cît de
rentabilă este cămila?!
în primul rînd, cămila rezistă la cele mai năprasnice geruri (ca în Kazahstan) și la cele mai arzătoare călduri (ca
în pustiu). Prin urmare, în condițiile Moldovei ea poate trăi fără grajduri speciale și alte adăposturi amenajate.
în al doilea rînd, cămila este cu totul nepretențioasă față de mînca- re, rezistînd mult timp chiar și fără apă. De
nevoie, ea se hrănește și cu ciulini, cu scai și cu alte buruiene pe care la noi nu le mănîncă nici un animal. Dar dacă ne
mai gîndim că pe pămînturile țărișoarei noastre cresc atîtea bunătăți, am putea fi siguri că așteptatele cămile ar huzuri
aici. Așa credea și guvernul.
în al treilea rînd, cămila dă cea mai bună lînă, mai fină decît a oilor noastre. Ce haine luxoase se fac din lîna
asta!
In al patrulea rînd, cămila mai dă și lapte despre care se zice că e de leac, iar carnea de cămilă e foarte
hrănitoare.
Cu alte cuvinte, înțeleptul nostru guvern avea un plan grandios, care ne-ar fi îmbogățit pe toți. Dar, ca să vezi,
tocmai cînd era vorba de încheierea unor contracte de cumpărare a cămilelor, fapt care era pus în sarcina Ministerului
Agriculturii, s-a întîmplat ceva nemaipomenit. Cineva i-o fi șoptit la ureche unuia din capii guvernului că dobitoacele
celea din Kazahstan au un mare cusur: ele scuipă!.. Și te scuipă atît de urît, încît nu te mai poți spăla cu nimic. Și nu
scuipă chiar așa, unde s-ar afla și jără pricină. Au ele probabil socoteala lor.
Și dacă s-a aflat despre acest cusur, cei de sus s-au îngrijorat rău: dar dacă păcătoasele de animale se apucă de
scuipat în... guvern?..
Nu știu ce s-o mai fi vorbit atunci la conducere despre cămilele din Kazahstan, dar contractele celea n-au mai
fost încheiate. Și iată că sîntem și azi săraci lipiți pămîntului. Și fără cămile.

Al treilea exemplu este un fragment dintr-un monolog al unei persoane care își exprimă nedumerirea și indignarea în
legătură cu unele realități ale societății noastre.

încercați să găsiți în casele din Chișinău măcar un ascensor nezgîriat, nemurdărit, nescuipat sau cu butoanele
nearse. Pe pereții unor cabine, uneori chiar mai sus de un metru, stau urmele picioarelor unor persoane antrenate în
ale relelor.

Ce se face oare în conștiința omului care urcă în lift și începe să distrugă? E sănătos oare acest om sau e
bolnav? A încercat oare vreun psiholog (sau poate vreun psihiatru) să studieze aceste anomalii sociale? Anume
sociale, pentru că e vorba nu de un om, de doi sau de zece. Nici chiar o sută de tineri n-ar fi în stare să facă atîta
scîrnăvenie. Am spus tineri, pentru că cei în vîrstă пи-și pot pune amprentele tălpilor atît de sus.
încercați să găsiți în Chișinău troleibuze cu pereții nescriși, nezgîriați sau cu banchetele netăiate de cuțitele unor
răufăcători.
încercați să mai constatați cîți tineri care fumează în stațiile de troleibuze aruncă mucurile de țigări în pubele (lăzi
de gunoi) și cîți le aruncă alături.
Doamne, ce se întîmplă?! Mergi dimineața la serviciu și te apucă groaza cînd vezi din cînd în cîndpe străzi
grupuri de tineri bine hrăniți, cu musculatură de culturiști, tunși scurt sau rași pe cap și parcă gata de bătaie. încercați
să-i întrebați pe acești tineri care e capitala vreunei țări europene sau poate ceva din tabla înmulțirii.
Doamne, ce se întîmplă?!

După cum vedem, gradul de argumentare în fiecare din cele trei exemple este diferit.
în primul exemplu, după cum ar fi absolut necesar în discursul unui avocat, găsim o argumentare perfectă, cu atît mai
60
mult cu cît e vorba de infirmarea unei învinuiri. în acest caz, fiecare argument are menirea să încline cît mai mult balanța în
sensul dorit, astfel convingîndu-1 pe judecător de veridicitatea sau, dimpotrivă, de netemeinicia unor teze, afirmații, hotărîri
etc. Aici orice greșeală de argumentare sau de coerență ar putea avea consecințe grave.
In al doilea exemplu, deși e vorba de un banc (nu de discursul unui avocat), rigurozitatea argumentelor de asemenea
are o importanță de netăgăduit, pentru că ea determină înălțimea punctului culminant al anecdotei. Fără înșiruirea
argumentelor și ridicarea maximă a interesului ascultătorului, poanta bancului nu ar avea nici un haz.
în exemplul al treilea, argumentarea este minimă (de exemplu: am spus tineri, pentru că cei în vîrstă пи-și pot pune
amprentele tălpilor atît de sus), însă nici nu se simte necesitatea ei. Natura situației și mai ales stilul comunicării parcă nu ar
cere o argumentare temeinică. Majoritatea frazelor din această comunicare pot fi împărțite în trei tipuri, fiecare din ele
necerînd argumente.
 Frazele de primul tip nu au nevoie de probe, pentru că nu pretind a exprima adevăruri, ci mai degrabă niște îndemnuri
(de exemplu: încercați să...).
Frazele de tipul al doilea de asemenea nu cer argumentare, pentru că ele nu conțin afirmații, ci întrebări (de exemplu:
ce se face, ce se întîmplă?).
Nici frazele de tipul al treilea nu necesită argumentare, pentru că nici ele nu conțin afirmații sau negații, ci fapte (de
exemplu: vezi din cînd în cînd...).
însă toate acestea sînt doar la prima vedere. Pentru că dacă examinăm fragmentul cu pricina în integritatea lui,
observăm că el, prin cele trei tipuri de fraze, constituie un argument strigător la cer, ce stă la baza indignării exprimate în
comunicare. Și îndemnul de a deschide ochii și a observa, și întrebările retorice, și faptele neîndoielnice - toate acestea,
turnate într-un stil oratoric și exprimînd o situație de disperare, formează un argument de neclintit.
Din cele de mai sus trebuie să se rețină că argumentarea se face în funcție de necesitățile situației, uneori cu toată
scrupulozitatea, iar alteori nu e necesară. Este de asemenea important să știm că argumentele nu pot lua locul tezei și nu
trebuie puse în dezbatere în cadrul comunicării respective. Teza constituie axa comunicării și dacă într-o discuție ea este
uitată, trecîndu-se la expunerea fără măsură și la detalierea unui argument, înseamnă că s-a comis o greșeală. Repararea
ei se face prin revenirea la teza emisă inițial.

§4. Tragerea concluziilor

4.1. Greșeli comise la tragerea concluziilor
în cele ce urmează nu va fi elucidat mecanismul propriu-zis al tragerii concluziilor. în comunicările de toate tipurile în
general și în cele care au caracter de raționament în special, concluziile trebuie trase din premise în modul, recomandat de
știința logicii formale. Aici ne interesează aspectul pur comu- nicațional și îndeosebi o greșeală destul de frecventă, comisă
în comunicarea orală la tragerea concluziilor.
în comunicările cotidiene, inclusiv în cele narative sau descriptive, tragem foarte multe concluzii, uneori chiar fără a ne
da seama. E adevărat că în numeroase situații banale, cînd lucrurile sînt clare și fără a fi formulate și spuse în voce tare, nu
mai respectăm succesiunea operațiilor de tragere a concluziilor, trecînd peste unele premise pe care nu le rostim, dar le
avem în conștiință și ținem cont de ele. O facem după principiul “doi scriem și trei în minte”. De fapt, în aceste situații nici nu
este necesară respectarea succesiunii amintite. Principalul e să fie justă concluzia. Iată un exemplu: Dinspre miazănoapte
se ridică nori negri și fioroși. înseamnă că se apropie furtuna.
Din cele două enunțuri primul este premisa, iar al doilea e concluzia trasă din premisa respectivă. Firește, în mod
normal, concluzia nu poate fi trasă dintr- o singură premisă. însă în situația de față se presupune numaidecît ca existentă și
a doua premisă ca o convenție nerostită, dar de la sine înțeleasă de cei care comunică. Probabil, în locul, în timpul și în
condițiile meteorologice pe care le au în vedere vorbitorii, norii negri și fioroși dinspre miazănoapte întotdeauna prevestesc
furtuna. Aceasta și este cea de a doua premisă.
Faptul că deseori premisele sînt doar subînțelese, fără a fi rostite (ceea ce nu este o greșeală), duce uneori la confuzii
serioase. Să cercetăm un exemplu. Soțul îi spune cuiva la telefon: luni nu voi fi la serviciu. Soția, fiind aproape și auzind
acest mesaj, imediat ia o decizie: luni îmi iau și eu zi liberă, ca să fim împreună.
După cum vedem, soția a luat această decizie după ce a auzit mesajul și a tras următoarea concluzie: luni soțul vafi
acasă. Dar e justă oare concluzia? Ea poate fi justă sau nu în funcție de conținutul premisei a doua. Dacă în premisa a doua
s-ar afirma că soțul nu poate fi decît acasă sau la serviciu, concluzia va fi justă. Iar dacă în această premisă se spune că
soțul poate fi acasă, la serviciu sau în altă parte, concluzia poate fi greșită. Evident, soția a presupus ca valabilă prima
variantă a premisei. Cu alte cuvinte, în conștiința ei a fost construit următorul silogism:
Prima premisă: luni soțul nu va fi la serviciu.
A doua premisă: soțul nu poate fi decît acasă sau la serviciu.
Concluzia: luni soțul va fi acasă. 61
Adevărul e că premisa presupusă de soție a fost falsă, de aceea concluzia nu este justă. Altfel zis, s-a produs o
confuzie din cauza că s-a tras concluzia dintr-o premisă presupusă și falsă, dar nu din una reală.
Cazuri asemănătoare celui de mai sus sînt foarte frecvente, iar cauza lor, de regulă, este aceeași: concluziile se trag
din premise presupuse și false. Pentru a evita astfel de greșeli, este recomandabil să tragem concluzii numai din premise
realmente cunoscute. Iată încă un exemplu de tragere eronată a concluziei:
Lenuța a afirmat: trandafirul este o floare adorată de mulți oameni. Pornind de la afirmația Lenuței, care a servit ca
primă premisă, Dumitru a presupus că a doua premisă ar fi: trandafirul este floarea preferată a Lenuței. Din cele două
premise Dumitru a tras concluzia: am să-i dăruiesc Lenuței la ziua de naștere trandafiri. Insă concluzia lui Dumitru a fost
greșită, pentru că de fapt trandafirii nu sînt florile preferate ale Lenuței, adică premisa a doua, cea presupusă, nu exprima un
adevăr.
 Tragerea concluziilor greșite este periculoasă nu numai sub aspect teoretic, ci și sub aspectul activității practice,
deoarece concluziile greșite conduc, de regulă, la fapte greșite. Iar de aici pornesc toate neînțelegerile.
Cazul cu florile, după cum spune vorba populară, este floare la ureche. Din pă cate, cazurile din realitate sînt mult mai
neplăcute, iar uneori de-a dreptul triste.
Concluzia care se impune e următoarea: înainte de a trage concluzia trebuie să fim absolut siguri de justețea ambelor
premise. Dacă nu avem această siguranță, este cazul să precizăm premisa neclară printr-o întrebare adresată interlocutoru-
lui. De exemplu, după ce Lenuța a afirmat că trandafirul este o floare adorată de mulți oameni, Dumitru ar fi trebuit s-o
întrebe dacă trandafirul este și floarea ei preferată. După ce ar fi primit răspunsul, ar fi putut trage o concluzie justă.

4.2. Concluzii pripite

Deseori sîntem sfatuiți să nu tragem concluzii pripite, avîndu-se în vedere concluziile care nu derivă cu necesitate din
(toate) probele de care dispunem.
Acestea pot fi concluzii unilaterale sau categorice, greșite nu numai sub aspectul strict al logicii, dar și al procedurii judiciare,
al eticii, al adevărului științific etc. De exemplu, dacă un judecător, examinînd cazul unui accident rutier care a avut ca
urmare traumatisme și leziuni corporale grave, aplică șoferului o pedeapsă prea aspră pentru că automobilul se deplasa cu
o viteză mai mare decît cea permisă, dar nu ține cont de faptul că pietonul trecea strada în mod neregulamentar și că
suprafața carosabilului era foarte lunecoasă, el trage, din probele disponibile, o concluzie unilaterală, care conduce, evident,
la o decizie unilaterală (pentru că nu au fost luate în calcul toate împrejurările cazului).
Asemenea concluzii unilaterale uneori pot fi și categorice. De exemplu, dacă o persoană a întîrziat la serviciu, iar
directorul a tras din acest caz concluzia că persoana respectivă este nedisciplinată și iresponsabilă. Firește, acest caz, unic,
nu era suficient pentru a trage o asemenea concluzie.
Sau dimpotrivă: un om plin de vicii a făcut cu totul întîmplător o faptă bună. Cineva a văzut această faptă și a tras
concluzia că omul care a facut-o este foarte bun.
Și în primul caz, și în cel de-al doilea concluziile sînt unilaterale (pentru că sînt trase doar dintr-o singură premisă, care
ar putea fi o excepție sau care nu constituie o rațiune suficientă pentru o asemenea concluzie) și categorice (pentru că
exprimă limitele unei scări ale unor vicii sau virtuți).
Dacă totuși sîntem puși în situația să ne pronunțăm pe marginea unor asemenea cazuri, recomandăm să apreciem
fapta (bună, rea, urîtă, frumoasă, condamnabilă, exemplară etc.), dar nu persoana. Cu alte cuvinte, nu vom face
generalizări, pentru că am putea greși. Iar dacă totuși limitele ne constring să ne referim la persoană, aprecierea noastră
trebuie să aibă un caracter rezervat, cu totul necategoric. De exemplu: Este o persoană care a făcut o faptă reprobabilă
(bună, lăudabilă etc.).
în general, nu este recomandabil a face afirmații categorice (determinate de cele mai multe ori de anumite stări de
spirit, de emoții, interese etc.) de felul: Ție nimic пи-ți place din hainele mele; Ție toată lumea îți este datoare cu ceva; Те-ai
certat cu toată lumea; Ești în stare să acostezi toate femeile; El este un om de nimic. Asemenea afirmații (care de cele mai
multe ori sînt niște concluzii) sînt tendențioase și ne pot compromite imaginea de oameni onești.

§5. Interpretarea
în mod normal, actul comunicării, indiferent dacă se realizează oral sau în scris, prezintă o înlănțuire a două operații
complexe: a. generarea, codarea și emiterea mesajului; b. receptarea și decodarea mesajului. Fiecare dintre aceste operații
poate fi divizată în operații de alt nivel, însă în cazul de față delimitarea respectivă nu este relevantă. Aceste două operații
au loc, după cum am afirmat, cînd lucrurile se desfășoară în mod normal, avînd în vedere că mesajul este formulat absolut
clar și nu dă posibilitate să fie înțeles în mai multe feluri, adică nu permite să fie interpretat. Din păcate însă, realitatea ne
demonstrează că o mare parte (ca să nu spunem cea mai mare parte) dintre mesaje lasă loc pentru interpretare, și nu
numai în două, ci în cîteva feluri. Mai mult, aproape niciodată vorbitorul nu spune tot ce ține de un anumit subiect, ci numai
atît cît socotește de cuviință. De aceea receptorul se simte de fiecare dată62nevoit „să tălmăcească” și să completeze
mesajul receptat. Iar dacă interesele lui o cer, el tălmăcește și completează mesajul auzit în funcție de interesele sale. De
aici ajungem la concluzia că interpretarea devine un element complementar al comunicării, însoțind-o mai mult sau mai
puțin frecvent în funcție de nenumărați factori, cum ar fi interesele participanților la actul comunicării, preocupările, menta -
litatea acestora etc. Vom da doar un singur exemplu, dintr-o frază: Inspectorii de circulație rutieră din Japonia poartă măști
de gaze cînd sînt în exercițiul funcțiunii. Deși mesajul pare să fie suficient de clar, totuși, pentru interlocutor rămîne ceva
neclar. Să zicem că interlocutorul cu o anumită experiență de viață pricepe de ce polițistul care reglementează circulația
rutieră are nevoie de mască de gaze: pentru a nu inspira gazele de eșapament care sînt foarte dăunătoare. Dar
interlocutorul nu știe de ce anume în Japonia se întîmplă lucrul acesta. De aici pornesc și interpretările. Iată două dintre ele:
1. Pentru că Japonia, mai ales capitala acestei țări, orașul Tokio, are o atmosferă foarte poluată cu gaze de eșapament. 2.
Pentru că în Japonia se consideră că sănătatea cetățenilor constituie o valoare foarte mare și de aceea trebuie protejată pe
toate căile.
Așadar, diversitatea interpretărilor unui mesaj va depinde, în linii mari, de doi factori:
1. claritatea sau lipsa de claritate a mesajului (cu cît mesajul este mai evaziv, mai nebulos, adică mai puțin clar, cu
atît el va suporta mai multe interpretări, și viceversa);
2. interesele, mentalitatea, preocupările persoanelor care receptează mesajul (cu cît interesele față de subiectele
expuse în mesaj sînt mai diversificate, mai ales interese contradictorii, cu atît mesajul va suporta mai multe
interpretări).
Interpretarea poate fi de două feluri:
a. interpretarea faptelor (obiecte, acțiuni, fenomene etc.);
b. interpretarea mesajelor, adică a afirmațiilor sau a negațiilor despre anumite fapte. în cazul de față ne vom ocupa de
interpretarea mesajelor, pentru că actul comunicării (iar pe noi ne interesează comunicarea) nu este altceva decît emitere și
receptare de mesaje. Interpretarea, ca element al comunicării, poate fi definită ca „explicare și comentare a unui mesaj”.
Văzînd lucrurile dintr-o altă perspectivă, am putea afirma cu certitudine: cauzele interpretării mesajelor sînt: a. lipsa de
claritate a mesajului ca impediment în calea înțelegerii acestuia; b. necesitatea de a tălmăci mesajul conform cu interesele
sau cu modul de a fi al receptorului. Deseori sînt prezente ambele cauze, ajungîndu-se la una mixtă.
Lipsa de claritate a mesajului de asemenea ar avea două cauze:
a. neglijența, ignoranța sau lipsa (în anumită măsură) de capacități de comunicare ale vorbitorului;
b. intenția deliberată a vorbitorului de a exprima un gînd în mod confuz, de a comite echivocuri, pentru a ascunde un
adevăr sau pentru a fi înțeles în mai multe feluri.

5.1. Lipsa de claritate a mesajului ca impediment în calea înțelegerii acestuia. Interpretarea obiectivă
Cele mai frecvente cazuri de interpretare a mesajelor sînt determinate de lipsa de claritate a acestora. Dar dacă ne
gîndim că aproape fiecare mesaj nu este clar în sensul absolut al cuvîntului, nu trebuie să ne mai mire faptul că
interpretarea este necesară și posibilă la tot pasul. La prima vedere, afirmația că aproape fiecare mesaj nu este clar în
sensul absolut al cuvîntului ar putea părea neadevărată. Pentru că din ea ar reieși că oamenii comunică permanent cu o
anumită aproximație, dar mai ales comunică fără a spune ceva pînă la capăt. Iar ceea ce nu este spus (pînă la capăt) lasă o
permanentă umbră (în sensul de „gol informațional”) și o incertitudine asupra celor spuse. Din păcate, aceasta are loc foarte
des, dar nu pentru că limba ca instrument de comunicare nu ar putea asigura precizia formulării și transmiterii mesajului
(acest lucru este adevărat în anumită măsură), ci mai c urî nd din cauza că așa este concepută și construită comunicarea.
Să ne convingem de aceasta examinînd două pasaje luate la întîmplare din Dan Mănucă, Perspective critice, Editura
Universității Al.I. Cuza, Iași, 1998, p. 5 și Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Arc,
Chișinău, 1997, p. 7.
Primul pasaj: „Lirica numită dialectală își are savoarea ei și adesea, nepricepînd sensul, cititorul se lasă furat
doar de muzicalitatea sonurilor. Acestea se desfată în vocabule stranii, în combinații prozodice neașteptate.
Necunoașterea înțelesului naște presupuneri ispititoare, etimologia pare că ar dori să sugereze cite ceva. ”
Iată o serie de incertitudini și semne de întrebare referitor la primul pasaj: de ce lirica este numită dialectală, dacă
potrivit DEX-ului, dialectal înseamnă „caracteristic unui dialect” și poate fi utilizat doar cu referire la cuvinte, expresii,
termeni, vorbire? Cine zice că lirica este dialectală? Cînd, în ce condiții lirica poate fi numită dialectală! Al cui este sensul pe
care nu-l pricepe cititorul? Al liricii? Dacă al liricii, de ce autorul nu a scris nepricepîndu-i sensul! Care sonuri, ale cui? Ale
liricii? Dacă sonurile sînt ale liricii, de ce autorul nu a scris sonurile acesteia! De ce el a preferat să spună muzicalitatea
sonurilor, și nu muzicalitatea sunetelor! Doar substantivul son se întrebuințează rar și numai în stilul artistic, preponderent
poetic. De ce vocabulele sînt stranii? Prin ce sînt ele stranii! E vorba de necunoașterea înțelesului cui? Cum, de ce și în ce
fel presupunerile sînt ispititoare! Ce are etimologia (așa cum o definește norma limbii literare) cu presupunerile privitor la
lirică?
Al doilea pasaj: „Istoria stă adesea în fața noastră ca un sfinx cu tai nele pecetluite, ca o carte cu șapte peceți. O
63
tăcere desăvîrșită, coborîtă parcă din Neant, zădărnicește încercările noastre de a-ipătrunde sensurile intime, ordinea
interioară, legile implacabile.”
Incertitudini și semne de întrebare referitor la pasajul al doilea. E vorba de istorie ca realitate ontologică sau ca știință?
Care e volumul noțiunii „noastră” în cazul de față, adică cine intră în acest noastră!
Am observat că în ambele pasaje există anumite goluri de informație care, pe parcursul receptării mesajului, „vor fi
completate” de către receptor în funcție de inteligența, pregătirea și imaginația acestuia, iar această completare nu este
altceva decît interpretare.
La interpretarea golurilor se adaugă și interpretarea echivocurilor, precum și a altor deficiențe stilistice, astfel încît
lesne putem trage concluzia că mesajul perceput de receptor se deosebește de mesajul transmis de emițător printr-o parte
de conținut generată în urma interpretării. Această parte poate fi mai mare sau mai mică, în funcție de mai multe
circumstanțe.
Interpretarea mesajelor a ajuns să fie ridicată la rangul de activitate a unor persoane și instituții. Bunăoară, politologii
și, mai ales, comentatorii politici interpretează mesaje (aici mesaj înseamnă, în sensul cel mai larg, „politici publice, acțiuni
exprimate verbal, declarații, comunicate de presă etc.”), criticii literari interpretează lucrări de literatură artistică, unele
instituții teologice interpretează sensurile Bibliei etc. Astfel, atît timp cît toate cele spuse sau scrise sînt relative și
schimbătoare în timp și spațiu, este necesară interpretarea lor pentru a fi înțelese mai bine. Și pentru că în aceste cazuri
eforturile interpretării sînt orientate spre cunoașterea mesajului în sensul în care acesta a fost emis, o astfel de interpretare
o vom numi obiectivă (chiar dacă variantele mesajelor generate de această interpretare nu sînt întotdeauna identice cu cele
concepute de către emițător; în acest sens, am putea aminti că unii critici literari „descoperă”, prin imaginația lor, în unele
opere literare, idei la care autorii operelor respective nici nu s-au gîndit vreodată).

5.2. Necesitatea de a tălmăci mesajul conform cu interesele sau cu modul de a fi al receptorului. Interpretarea
subiectivă
Oamenii, prin natura lor, sînt foarte diferiți. La fel diferite sînt și interesele lor. Unii tind să vadă în toți și în toate mai
mult binele și frumosul, ei cred în schimbările spre bine, de aceea „completează” locurile goale ale mesajelor cu conținut
pozitiv, optimist. Alții însă tind să vadă în toți și în toate în special răul și urîtul, ei îi privesc pe mulți cu suspiciune și nu cred
în schimbările spre bine, de aceea „completează” locurile goale din mesaje cu un conținut preponderent negativ, pesimist.
Capacitatea oamenilor de a interpreta lucrurile, de a adăuga din imaginația proprie ceva la cele auzite este deseori
surprinzătoare. Anume din acest motiv nu trebuie să ne mire faptul că aceeași informație auzită de la diferite persoane are
un conținut diferit, cu totul altul decît cel pornit de la sursă. Mai mult, dacă o informație trece „din gură-n gură” de la sursă
pînă la punctul final, ea poate ajunge în acest punct cu un conținut de nerecunoscut. Iată în acest sens un studiu de caz.
z Mama lui Ion i-a telefonat fiului la serviciu și, negăsindu-l, a rugat pe un coleg de-al lui să-i comunice lui Ion ca
acesta să dea un telefon acasă. Acest coleg, știind că bătrîna este bolnavă și are peste 80 de ani, i-a spus altui coleg
că ea a rugat să i se telefoneze de urgență, poate s- o fi întîmplat ceva rău. Al treilea coleg i-a spus celui de-al patrulea
că mama lui Ion este pe patul de moarte. Iar cînd a apărut Ion la serviciu, al cincilea coleg căuta o formulă de
condoleanțe pentru Ion. Insă biata bătrînă telefonase doar pentru a-l ruga pe fecior ca seara, la întoarcere, să treacă
pe Ia magazin și să cumpere pîine.
La natura oamenilor se mai adaugă și interesele lor personale sau de grup (aici se poate vorbi despre interese de
partid, de clan, de stat etc.). Interesele de asemenea sînt foarte diverse - de la cele mai nobile pînă la cele mai perfide. De
exemplu, o afirmație obraznică a unui copil va fi interpretată de mama sa în alt fel decît ar face-o un om străin, neutru. Sau
alt exemplu: căderea Imperiului Sovietic este interpretată de către ruși cu regret (dacă nu luăm în calcul excepțiile), spre
deosebire de celelalte popoare, care au salutat-o.
Astfel, natura și interesele omului (adică ale subiectului) constituie suportul generator de interpretări pe care le numim
subiective.

5.3. Neglijența, ignoranța sau lipsa de dexterități de comunicare ale vorbitorului

O bună parte dintre vorbitori manifestă neglijență și ignoranță în actul comunicării, nu au deprinderi de comunicare
civilizată, sînt incoerenți. Ignoranța vine din educația și instruirea proastă și din preocuparea conducerii sovietice de altă
dată (care a deformat mentalitatea mai multor generații) de a forma persoane care execută, și nu care gîndesc. Iar
neglijența, ca atitudine iresponsabilă față de ceea ce spui și cum spui, a devenit un viciu cultivat, în mod indirect, chiar de
funcționarii de stat de rang înalt. De exemplu, ziarul Jurnal de Chișinău a adresat, în mod oral și operativ, aceeași întrebare
unui număr de șase deputați comuniști. Cuvîntul-cheie din întrebare era un neologism al cărui sens, firește, deputății
respectivi nu-1 cunoșteau. Răspunsurile date au fost dintre cele mai stupide. Evident, mesajele emise de asemenea
vorbitori cer să fie interpretate, dacă în general mai pot fi interpretate în vreun fel. Pentru că unele mesaje de felul acesta
par a fi exprimate într-o limbă păsărească.

5.4. Intenția deliberată a vorbitorului de a exprima un gînd în mod confuz, de a comite echivocuri, pentru a
64
ascunde un adevăr
Deseori oamenii nu doresc să se refere la un anumit subiect, dar nu au încotro, pentru că circumstanțele îi obligă să o
facă. Alteori o persoană vrea să spună ceva, dar nu dorește să o facă în mod direct, pentru că nu voiește să vizeze
interesele altei persoane, să-și prejudicieze relațiile cu cineva sau, ceea ce este și mai important, nu are o argumentare
suficientă pentru cele spuse, în astfel de cazuri fiecare găsește o soluție în funcție de ingeniozitatea și de pregătirea sa
intelectuală.
în asemenea situații, cel mai înțelept ar fi să apelăm la remediul universal - tăcerea, care poate însemna dezangajare,
eschivare, dar poate exprima și adevăruri principiale. Eschivarea ar putea fi exprimată prin diverse formule de genul nu sînt
gata (nu sînt pregătit, nu sînt suficient de informat, nu este momentul oportun etc.) să mă pronunț în această chestiune.
Dacă totuși situația ne constrînge să luăm neapărat atitudine, trebuie să o facem în mod franc, dar să selectăm doar cuvinte
și formule decente, care nu lezează demnitatea umană. Cea mai nepotrivită soluție este de a vorbi confuz, cu echivocuri,
pentru că mesajele respective vor fi interpretate în multe feluri, iar unele interpretări îl vor compromite cu siguranță pe
vorbitor. în asemenea cazuri delicate se pot pomeni toți, de la oameni simpli pînă la conducători de state.

65