Senzația 

este prima formă de reflectare psihică a realității. Ca reproducere în creier a realității

reflectă însușirile simple ale obiectului care acționează sub formă de stimuli direct asupra
organismului. Însușirile reflectate de senzație sunt simple, concrete, exterioare, accidentale,
neesențiale. Senzația reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului.Ea se produce la nivelul
creierului ca rezultat al unui proces ce începe cu acțiunea stimulului asupra receptorului, se continuă
cu transmiterea informației prin căile nervoase aferente și se finalizează într-o experiență psihică.
Senzația este elementul psihic indivizibil al cunoașterii dar nu se prezintă singură decât în rare
cazuri ca de exemplu în primele zile ale vieții sau în cazuri patologice. Este rezultatul final al unui
proces cognitiv elementar, primordial realizat datorită proprietății organismului numită (sensibilitate)

Clasificare:
Criteriul morfologic[modificare | modificare sursă]
După criteriul morfologic utilizat în special în secolul XIX au fost considerate cinci tipuri de
senzații: senzație vizuală, senzație auditivă, senzație olfactivă, senzație gustativă și senzație
cutanată. Clasificarea după organele de simț s-a dovedit a fi grosieră deoarece în compunerea unor
organe de simț s-au găsit subsisteme organice autonome. Pe de altă parte s-au descoperit
subdiviziuni ale unor senzații precum și senzația vagă, neclare ce nu puteau fi localizate în organele
cunoscute la un moment dat.

Criteriul funcțional[modificare | modificare sursă]

Criteriul funcțional a depășit limitele criteriului organului în clasificarea senzațiilor prin delimitarea
funcției senzoriale și apoi identificarea organului receptor care îndeplinește funcția.Avantajul acestui
criteriu este că s-au descoperit mai multe senzații și s-a constatat o diversitate sporită a senzațiilor.
Pe lângă acest avantaj, s-au descoperit și organele de simț pentru senzații mai puțin evidente cum
sunt senzația kinestezică, senzația vestibulară sau senzația organică. Criteriul funcției îndeplinite de
senzație s-a dovedit a fi mai riguros, mai profund pentru clasificarea senzațiilor.Limitele acestui
criteriu de clasificare s-au dovedit a fi delimitarea dificilă a senzațiilor deoarece modalitățile
senzoriale sunt inegal specializate și sunt unele senzații care sunt produse de același sistem organic
sau de o combinație de subsisteme biologice.
O clasificare mai avansată a senzațiilor s-a făcut pe fundamentul condițiilor și direcțiilor recepției.
Fiziologul Charles Scott Sherrington ( 1861-1962) utilizat intens acest criteriu elaborând două
clasificări ale senzațiilor. Prima clasificare a prevăzut 2 categorii de receptori, adică receptori de
contact sau tangoreceptori și receptori de distanță în felul acesta găsind senzațiile obținute prin
contactul direct cu obiectul ca senzația tactilă, gustativă etc și senzațiile obținute de la distanță ca
senzația auditivă și și senzația vizuală. Pentru că era totuși un criteriu relativ superficial deoarece
chiar și în cazul auzului timpanul are contact cu energia mecanică a vibrațiilor emanate de obiect
Sherrington a trecut la a doua clasificare care avea ca punct de reper locul amplasării receptorilor.
Conform cu acest criteriu autorul a stabilit că receptorii de la suprafața corpului
adică exteroceptorii produc senzații corespunzătoare însușirilor mediului extern cum ar fi culoarea, ,
sunetul. De asemenea receptorii plasați în înteriorul corpului interoceptorii produc senzații
corspunzătoare proprietăților interne corpului. O altă categorie de receptori, cei plasați în tendoane,
articulații, mușchi adică proprioceptorii aduc informații despre poziții, mișcări, concretizate în senzații
proprioceptive. Totuși această clasificare are limite; ulterior s-a descoperit că stimulii din afară
provoacă o reacție complexă intero-exteroceptivă iar propriorecepția îndeplinește și funcții
exteroceptive. Clasificarea lui Sherrington este unilaterală și pentru faptul că bazează clasificarea pe
un singur segment anatomo-fiziologic al producerii senzației și anume pe receptor, pe când senzația
ca produs finit este rezultatul unui proces executat de serie de mecanisme dispuse corelat.
Pe fundamentul însușirilor detectate senzorial s-a făcut o clasificare ce pune în prim plan funcția
reflectorie a senzațiilor și relația dintre subiect și obiect. Autorul remarcabil care a efectuat o
asemenea clasificare a fost A. H. Uhtomski ( 1875-1942). Considerând natura stimulilor receptați a
surprins patru categorii de senzații: senzații cutanate provocate de stimuli mecanici, senzații vizuale
și auditive produse de stimuli fizici, senzații gustative și olfactive cauzate de stimuli chimici și senzații
proprioceptive și interoceptive determinate de stimuli fiziologici. Clasificarea lui Uhtomski are meritul
de a evidenția conectarea senzațiilor la lumea externă și internă și că subliniază natura reflectorie a
senzațiilor. Mai prezintă această clasificare avantajul că sintetizează un criteriu unic în clasificare.
Efectele negative produse de această clasificare este că restrângând numărul senzațiilor face
imposibilă diferențierea și surprinderea specializării proceselor senzoriale.
Criteriul specializării și corelării senzațiilor discriminează senzații intramodale și senzații
intermodale.În senzațiile intramodale de exemplu, în interiorul senzațiilor cutanate găsim modalitățile
specializate tactil și termic, în sensibilitatea gustativă găsim senzații de acru, dulce, sărat și amar iar
în sensibilitatea proprioceptivă intră senzația somato-estezică, cele kinestezice. Senzațiile
intermodale se produc la intersecția activității a două procese senzoriale distincte ca de
exemplu văz și pipăit care pot produce corelații între vedere și pipăire producând senzația pipăirii cu
ochii.
Datorită faptului că fundamentele clasificării senzațiilor sunt evolutive și complementare și
clasificările sunt în curs de perfecționare.