INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ ÎN SITUAŢIA DE CRIZĂ

DIN FAMILIE DETERMINATĂ DE ÎMBOLNĂVIREA BRUSCĂ

A UNUI PĂRINTE

FLORENTINA PALADA∗
Asociaţia Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană, Bucureşti

Abstract
The article presents theoretical notions about the emotional impact of a crisis situation
emerged as result of exposure to an event with traumatic potential, objectives of psychoprophylactic
and pshychotherapeutic intervention when dealing with trauma of individual and family system level.
Neurobiological, psychodynamic and person-centered psychotherapeutic approaches are presented.
The accent falls upon describing the internal psychic processes that unfold while passing through the
traumatic event and the consequences that might appear in time at the level of personality
development. The article also emphasizes particularities of the intervention at the individual and
family levels as a system that can support the process of integration and synthesis of psychic trauma.
Cuvinte-cheie: criză, concept de sine, simbolizare, trăire traumatică, intervenţie psihoprofilactică.
Keywords: crisis, self-concept, symbolization, traumatic experience, psychoprophylactic intervention.

1. INTRODUCERE

Articolul prezent face referire la aspecte prezentate pe larg în lucrarea de

doctorat cu tema „Strategii de coping la copiii cu un părinte cu traumatism cranio-
cerebral sever sau mediu”. Au fost evaluate pe un interval de 6 luni strategiile de
coping ale copiilor şi părintelui de sprijin folosite în situaţia de criză din familie
determinată de îmbolnăvirea bruscă a unui părinte. Sunt evidenţiate aspecte ale
dinamicii intrapsihice, particularităţi ale trăirii traumatice şi obiective ale intervenţiei
psihoprofilactice şi psihoterapeutice. În lucrarea de faţă propun o abordare teoretică
a crizei traumatice, a psihologiei şi neurobiologiei traumei (Perry et al., 1995;
Lazarus, Folkman, 1984; Lazarus, 1999; Horowitz, 1980), a specificităţii trăirii
traumatice şi a consecinţelor asupra dezvoltării personalităţii (Biermann-Ratjen,
2001) precum şi obiective ale intervenţiei psihoprofilactice şi psihoterapeutice în

∗
Asociaţia Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană, bd. Camil Ressu nr. 26, Bucureşti,
flo.palada@yahoo.com

Rev. Psih., vol. 58, nr. 2, p. 152–159, Bucureşti, aprilie – iunie 2012
2 Intervenţia psihoterapeutică în criza familială 153

situaţia de criză (Malchiodi, 2008; Rogers, 1951; Rappaport, 2010) în intervenţia

individuală şi în cea acordată părinţilor cu referire la rolul suportiv al relaţiei
părinte-copil.
Apariţia în familie a unui eveniment traumatizant provocat de îmbolnăvirea
bruscă şi de lungă durată a unuia dintre părinţi are un impact emoţional asupra
membrilor acesteia. Acesta aduce cu sine „deteriorarea funcţiilor parentale, schimbarea
autorităţii şi redistribuirea rolurilor în familie, lipsuri materiale, bulversarea pro-
gramului şi rutinei zilnice, insuficientă supraveghere a copiilor, frământări şi, în
primul rând, suferinţă psihică tuturor celor implicaţi” (Milea, 2006, p. 105).
Familia ajunge într-o situaţie de criză în care este nevoie de o intervenţie
psihoprofilactică sau psihoterapeutică specializată care să ofere resurse suplimentare
pentru reducerea impactului evenimentului traumatizant.
Spre deosebire de alte tipuri de evenimente care pot determina reacţii de
disstres la membrii unei familii, îmbolnăvirea de traumatism cranio-cerebral sever
sau mediu a unuia dintre părinţi – cu consecinţe de lungă durată – se încadrează pe
Scala severităţii factorilor de stres la nivelul 4 „sever” (din 5 trepte) având ca
circumstanţe de viaţă durabile „boală cronică ce ameninţă viaţa unui părinte”
(DSM III – R).
Abordarea situaţiei de criză ce apare ca o consecinţă a expunerii la un
eveniment traumatizant are o mare complexitate prin diversitatea factorilor declanşatori
şi prin particularitatea reacţiilor fiecărei persoane aflate în acea situaţie (Milea,
2006). Comun, însă, este faptul că persoanele încearcă prin moduri atât de diverse
să-şi recâştige sentimentul de control asupra situaţiei, să se simtă din nou în
siguranţă.

2. DEFINIREA CRIZEI TRAUMATICE

Avem în vedere, pe de o parte, criza ce apare la nivelul familiei, al relaţiilor

dintre membrii acesteia, la alterarea funcţiilor şi rolurilor familiale şi la apariţia
necesităţii unor redistribuiri ale acestora şi, pe de altă parte, criza traumatică trăită
la nivel intern, psihodinamic.
Horowitz descrie, în 1976, un caracter bifazic al crizei traumatice ca mecanism
psihobiologic central de elaborare. Este vorba despre un „schimb periodic recurent
între intruziune şi negare a amintirilor mnezice traumatice” (p. 104).
Din perspectiva psihoterapiei centrate pe persoană (PCP) „criza este o stare
de incongruenţă extremă. Persoana este incapabilă să integreze trăirile de mare
intensitate apărute brusc, care poartă în sine iminenţa pericolului. Ea este într-o
stare de mare vulnerabilitate în care dezorganizarea psihică este posibilă în orice
moment” (Rogers, 1959, p. 29).
Crizele traumatice sunt declanşate de evenimente neprevăzute, bruşte, de
întâmplări prin care are loc o pierdere sau care ameninţă propria identitate.
154 Florentina Palada 3

Când vorbim despre criză, ne referim de cele mai multe ori la reacţia acută la
stres, la tulburarea de adaptare, la tulburarea de stres posttraumatic. Sunt categorii
bine definite, descrise pe etape de manifestare şi intervenţie la care nu voi face
referire acum.
Reacţiile importante în sindroamele de răspuns la stres constau în (Horowitz,
2003): o stare de amorţeală care poate fi prezentă când simptomele de negare sunt
predominante şi starea opusă, de suferinţă datorată unor emoţii puternice care însoţesc
simptomele intruzive, ca de exemplu reamintiri pătrunzătoare ale imaginilor
traumatice (intruziuni).
„Amorţeala nu este o simplă absenţă a emoţiilor ci o trăire de a fi îndepărtat,
sufocat, înăbuşit” (Horowitz, 2003, p. 2). Persoana se poate simţi de fapt înconjurată
de o zonă de izolare. Tocirea emoţională poate altera patternurile de interacţiune
ale persoanei cu sistemele importante de sprijin în viaţa de familie, prietenii şi
relaţiile profesionale. Persoanele acestei reţele de sprijin se pot simţi ofensate de
aceste schimbări ale modului de relaţionare şi se pot retrage şi-şi pot reduce
sprijinul exact atunci când, de fapt, e mai multă nevoie de ele.
Răspunsul fiziologic la traumă implică sistemul nervos autonom (SNA) al
corpului. Dintre numeroasele cercetări neurofiziologice desfăşurate sunt de menţionat
texte ale unor autori ca: Greenfield (2000), Cozolino (2002), Damasio (2003). În
aceste lucrări este descrisă în mod special funcţionarea hipocampusului. Această
mică parte a sistemului limbic pare să fie la fel de relevantă în vindecare ca şi în
contextualizarea amintirilor despre un eveniment şi menţinerea lor în timp. Hipo-
campusul este asociat cu amigdala, „prima noastră alarmă” care evaluează pericolul
sau siguranţa. Dacă simte un pericol aceasta declanşează o reacţie de apărare
reprezentată de o cascadă de evenimente biofiziologice. Răspunsul neurotrans-
miţătorilor acţionează ca un serviciu de mesagerie care comunică cu tot corpul. Se
eliberează hormoni de stres care asigură cea mai bună funcţionare a corpului în
situaţia dată.
Trauma pe durata copilăriei are potenţialul de „a influenţa organizarea
permanentă şi toate capacităţile funcţionale din viitor ale copilului. Spre deosebire
de adult, la copil, o experienţă traumatică poate organiza sistemele cerebrale nu
doar să le schimbe pentru o anumită perioadă” (Perry et al., 1995, p. 290).
Literatura PCP face referire la trăirile traumatice resimţite la nivel emoţional
şi corporal, aceastea rămânând fixate ca nişte amprente în memorie. Corpul
reacţionează puternic în timpul crizelor şi este pus în pericol, deseori el fiind
purtătorul principal de simptome (Lazarus, 1980; Damasio, 1999).
Din cauză că nu poate înţelege aceasta situaţie, se zdruncină progresiv şi
sentimentul de autoapreciere. Acest lucru face ca aceste persoane să fie uneori
retrase sau agresive faţă de ceilalţi sau faţă de ele însele.
O persoană aflată în criză este preocupată să-şi ţină la distanţă de conştiinţă
trăirea care îi ameninţă conceptul de sine (Biermann-Ratjen, 2001).
4 Intervenţia psihoterapeutică în criza familială 155

3. PERICOLE ALE TRĂIRII TRAUMATICE

Situaţiile de criză însoţite de trăiri traumatice, în timp, schimbă ceva în

personalitatea individului. Deoarece nu ştim când şi unde se întâmplă aceste
lucruri, intervenţia psihoprofilactică are un rol foarte mare în menţinerea stării de
sănătate mentală prin îmbunătăţirea accesului la astfel de trăiri şi prin a face mediul
familial mai primitor, mai capabil să integreze, să facă loc exprimării acestui tip de
emoţii.
Eva Maria Biermann-Ratjen (2001, curs universitar) arată că există unele
pericole pentru dezvoltarea personalităţii mai ales când aceste trăiri traumatice apar
în cursul construirii acesteia, în situaţia copiilor, unde pot duce la „o stagnare
permanentă în dezvoltarea personală” sau la situaţia în care „apărarea împotriva
trăirilor devine obişnuită şi generalizată”. Autoarea afirmă că „ceea ce începe ca o
formă limitată de anestezie se poate transforma în retragere emoţională şi o stare de
amorţire în care trăirile de orice fel sunt ignorate”. Astfel persoana se protejează de
o potenţială apariţie a unei trăiri dureroase, iar „ceea ce începe ca un impuls de a
scăpa de pericol se poate transforma în vigilenţă excesivă”, persoana evitând sau
fiind în alertă ca să scape de orice fel de nouă trăire.
De asemenea, pot apărea schimbări în identitate şi în modalităţile de relaţionare
cu ceilalţi ca rezultat al trecerii prin evenimente de viaţă stresante şi prin noile
realităţi pe care ele le creează (Horowitz, 2003).
Herman afirmă că „întâmplările traumatizante cauzează modificări profunde
şi de lungă durată în emoţia fiziologică, în sentimente, în percepţie, în memorie. Pe
lângă aceasta, câteodată, aceste funcţii care în mod normal se sincronizează sunt
despărţite una de cealaltă după o întâmplare traumatizantă. Cel traumatizat are, de
exemplu, emoţii intense, dar nu îşi poate aminti exact întâmplarea sau îşi aminteşte
fiecare detaliu, dar nu simte nimic faţă de aceste lucruri. Se poate simţi iritat în
mod permanent şi foarte vigilent, fără însă să ştie de ce. Frecvent se pierde legătura
dintre simptomele traumatice şi factorii lor declanşatori, iar simptomele se
individualizează” (Herman, 1992, 1997, p. 97).

4. INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Un obiectiv al intervenţiei psihoterapeutice în situaţia de criză este creşterea

sentimentului de securitate. Terapeutul ajută clientul să „dezvolte o atitudine de
deschidere şi acceptare faţă de trăirile corporale pe care le are în legătură cu o
anumită situaţie sau eveniment prin care a trecut” (Rappaport, 2010, p. 130).
Un alt obiectiv al intervenţiei psihoterapeutice în traumă este simbolizarea
experienţelor cu mare încărcătură emoţională care au fost trăite din momentul
expunerii la situaţia traumatică; gândurile, reprezentările, cuvintele, afectele şi
senzaţiile corporale care descriu experienţa traumatică să poată fi reprezentate ca
un tot, astfel încât experienţa traumatică să poată fi pe deplin simbolizată ca
156 Florentina Palada 5

experienţă proprie. Doar atunci poate să fie inclusă în conceptul de sine, şi

reapariţia ei în conştiinţă să nu mai fie o ameninţare pentru acesta (Biermann-
Ratjen, 2001).
Pentru ca acest proces de simbolizare să devină posibil este nevoie de crearea
unui cadru terapeutic adecvat. Carl Rogers (1959) prezintă condiţiile necesare şi
suficiente pentru ca schimbarea la nivelul personalităţii să se producă: o atitudine
din partea terapeutului de acceptare pozitivă necondiţionată a cadrului intern de
referinţă al clientului, înţelegere empatică a emoţiilor, nevoilor şi valorilor atribuite
de client acestora şi congruenţă între experienţă şi integrarea ei în conceptul de sine.
Dacă aceste condiţii sunt menţinute, în timp, persoana va deveni din ce în ce
mai deschisă la experienţele proprii, strategiile de apărare vor diminua şi vor
apărea schimbări la nivelul comportamentului şi al personalităţii.
Congruenţa în relaţie se referă la un anumit mod de a fi al terapeutului în
relaţie, când reacţiile sale manifestate faţă de client se potrivesc consecvent cu
trăirea interioară pe care o are în relaţia cu acesta (Mearns, Thorne, 2010). Terapeutul
conştientizează trăirea sa internă din situaţia şi momentul respectiv şi, atunci când
este potrivit, o verbalizează.
Atitudinea de acceptare pozitivă necondiţionată se referă la valorizarea pe
care terapeutul o arată experienţelor clientului său. Terapeutul acceptă şi apreciază
clientul aşa cum este, fără a-i impune condiţii de valorizare. Sentimente bizare,
inutile, dureroase, ca şi sentimente plăcute sunt acceptate de către terapeut cu aceeaşi
deschidere, fără ca acest lucru să însemne că şi este de acord cu ele. Terapeutul
valorizează experienţa clientului aşa cum acesta o vede din cadrul său intern de
referinţă.
Înţelegerea empatică se referă la un proces care se desfăşoară continuu în
timpul şedinţei, terapeutul „lasând deoparte modul său propriu de a trăi şi percepe
realitatea, alegând să simtă şi să răspundă la experienţele şi percepţiile clientului
său”. El simte pas cu pas ceea ce simte clientul ca şi cum ar fi trăirile sale, fără însă
a pierde condiţia de „ca şi cum” (Rogers, 1959). Acest lucru înseamnă să simţi
durerea sau bucuria celuilalt aşa cum o simte el şi să percepi cauzele aşa cum le
percepe şi el, dar şi să conştientizezi faptul că se întâmplă lucrul acesta ca şi cum
am fi fost răniţi sau ne-am bucura de ceva. În cazul în care se pierde această
condiţie, atunci se trece la un proces de identificare cu clientul (Rogers, 1959, 2008).
Psihoterapia centrată pe persoană oferă un mediu în care clientul se concentrează
pe modul de procesare a emoţiilor trăite (Bohart, Greenberg, 2011). Simbolizarea
cât mai adecvată a trăirilor traumatice şi integrarea acestora în conceptul de sine al
persoanei conferă, potrivit abordării centrate pe persoană, reducerea vulnerabilităţii
şi a nevoii de apărare, creşterea gradului de încredere în sine şi în capacităţile de a
face faţă cerinţelor mediului şi îmbunătăţirea capacităţii de a găsi strategii de
coping mai adaptate situaţiilor dificile de viaţă.
6 Intervenţia psihoterapeutică în criza familială 157

5. INTERVENŢIA PSIHOPROFILACTICĂ ADRESATĂ PĂRINŢILOR

În paralel cu intervenţia adresată copiilor este foarte util să se ofere şi

părinţilor consiliere. Atât pentru modul în care ei fac faţă situaţiei (strategiile lor de
coping) cât şi pentru a-i ajuta să înţelegă prin ce trece copilul lor.
Intensitatea şi durata răspunsului copiilor la psihotraumă sunt dependente de
o varietate de factori. Am amintit deja factorul reprezentat de evoluţia stării de
sănătate a părintelui bolnav. Însă unul dintre cei mai importanţi factori pare să fie
„existenţa în viaţa copilului a unei persoane care să-l îngrijească şi care să fie
responsivă şi capabilă să-i ofere copilului sprijin pe durata traversării traumei”
(Perry et al., 1995, p. 285). Această prezenţă reduce considerabil la copil reacţiile
de alarmă şi pe cele disociative.
Dacă persoana care are grijă de copil a fost expusă aceleiaşi traume ca şi
copilul este important să primească separat consiliere pentru propriul proces, astfel
încât să se poată ocupa şi de sprijinirea copilului (Perry et al., 1995, p. 291).
Obiectivul intervenţiei la nivelul sistemului familial este de a-i ajuta pe
părinţi sǎ înveţe despre traumǎ.
Este important ca părinţii să înţeleagă trauma psihică ca pe o experienţă,
decât ca pe un set de reacţii sau criterii de diagnostic. De exemplu, cuvintele
„amintiri intruzive” înseamnă prea puţin pentru părinţi, dar a descrie trauma ca o
experienţă de a te simţi în totală nesiguranţă, lipsit de puterea de a face ceva legat
de o situaţie, îi face pe părinţi să înţeleagă mai bine lupta copiilor lor. De
asemenea, îi ajută să-şi dea seama de ce ar avea nevoie copiii lor ca să se simtă din
nou în siguranţă (Malchiodi, 2008).
Părinţilor trebuie să li se explice diferenţa între doliu şi răspunsuri traumatice:
doliul produce un copleşitor sentiment de tristeţe şi tânjirea după persoana care a
murit, dar aceasta nu lasă un sentiment de insecuritate şi lipsa puterii de a face
ceva.
În contrast, trauma este o experienţă terifiantă care slăbeşte sau distruge chiar
sentimentul de siguranţă şi putere. Orice răspuns instinctiv de supravieţuire la
traumă este de fapt o încercare de a recâştiga sentimentul de siguranţă şi putere.
Doar după ce sunt restabilite sentimentele de siguranţă şi control va apărea doliul
după pierderile suferite (Riedesser, Ficher, 2007).
Oferindu-le părinţilor informaţii despre modul în care memoria procesează
trauma, îi poţi ajuta să inţeleagă mai bine nevoile senzoriale ale copilului traumatizat.
Memoria explicită se referă la a-şi da seama în mod cognitiv, a fi conştient de fapte
şi evenimente. În memoria explicită avem cuvinte care să descrie ceea ce gândim şi
simţim. Putem comunica celorlalţi gândurile şi sentimentele noastre şi le putem
procesa pentru a determina ce am putea avea nevoie. Memoria explicită ne permite
să dăm un sens la ceea ce s-a întâmplat (Lazarus, Folkman, 1984).
Trauma este trăită, pentru marea majoritate a oamenilor, la nivel implicit.
Memoria implicită se referă la modul în care un eveniment este amintit de către
158 Florentina Palada 7

corp şi sistemul nervos central. Nu există limbaj în memoria implicită, nu există

cuvinte care să descrie ce a fost experimentat. Ne amintim şi definim experienţa
noastră prin simţuri: ce am văzut şi auzit, sunete şi imagini care ne amintesc de
ceea ce s-a întâmplat (Lazarus, 1999).
Copilul trăieşte experienţa traumatică la nivel senzorial şi nu cognitiv.
Părinţii ar trebui să se întrebe: „Ce pot să fac să-mi ajut copilul să se simtă în
siguranţă?” Ei pot începe acest proces întrebându-şi copilul ce l-ar ajuta să se simtă
măcar un pic mai bine (mâncare, anumite activităţi, jocuri, persoane familiare).
Trauma nu a trecut atunci când situaţia traumatică sau evenimentul traumatizant
a luat sfârşit (Riedesser, Fischer, 2007, p. 50). Cu atât mai mult, în cazul situaţiei la
care facem referire în acest articol – părinte bolnav – există factori care menţin
expunerea la traumă în funcţie de evoluţia stării de sănătate a părintelui bolnav. În
cazul în care această evoluţie este neliniară, putem întâlni expuneri prelungite sau
repetitive la situaţii cu înalt potenţial de re-traumatizare. Iar acest lucru măreşte
anxietatea anticipatorie şi prelungeşte durata în care copilul are nevoie de sprijin.
În final, terapeutul ar trebui să-i înveţe pe părinţi şi despre răspunsurile la
traumă în plan cognitiv şi comportamental. Este vorba despre reacţii psihologice şi
neurologice ale creierului activate de către traumă. Să înţeleagă acest concept îi va
ajuta pe părinţi să fie mai puţin speriaţi de comportamentul copiilor lor şi mai
toleranţi cu orice problemă cognitivă care ar putea rezulta în urma expunerii la o
traumă: dificultăţi de atenţie şi concentrare, de memorie.

6. CONCLUZII

Expunerea unei persoane la o situaţie psihotraumatizantă de tipul celei

prezentate anterior, apariţia bruscă a unei afecţiuni determinată de un traumatism
cranio-cerebral sever sau mediu la unul dintre părinţi, pune familia în situaţia de a
parcurge o criză atât la nivelul sistemului dinamic intrafamilial cât şi al fiecărui
membru al acesteia în parte. Această criză este modulată ca intensitate şi durată de
evoluţia stării de sănătate a părintelui bolnav şi de alţi factori ce ţin de reactivitatea
personală şi de mediul familial şi social.
Unele efecte asupra membrilor familiei pot fi observate cu uşurinţă, însă în
cazul altor persoane pot rămâne nevăzute, ele putând să se facă vizibile mai târziu
în timp, când avem deja de-a face cu consecinţele lor.
De aceea, consider a fi importantă orientarea atenţiei asupra întregului sistem
din care face parte un părinte bolnav şi, mai ales, asupra copiilor, însoţită de reco-
mandarea de a se adresa serviciilor specializate care pot evalua situaţia şi pot
recomanda o intervenţie psihoprofilactică sau psihoterapeutică. Aceste servicii
reduc influenţa factorilor traumatogeni. Şi astfel, contribuie la creşterea calităţii
vieţii în prezent şi pe viitor.

Primit în redacţie la: 9.II.2012

8 Intervenţia psihoterapeutică în criza familială 159

BIBLIOGRAFIE

1. BIERMANN-RATJEN, EVA-M., Client-centred therapy: A European perspective, Londra, Sage

Publications, 2001, p. 119–129.
2. BOHART, A.C., GREENBERG, L., Empatia în psihoterapie, Bucureşti, Editura TREI, 2011.
3. COZOLINO, L., The neuroscience of psychoterapy, London, W.W. Norton & Co., 2002.
4. DAMASIO, A., The Feeling of What Happens: Body and Emotion in the Making of Consciousness,
London, Heinemann, 1999.
5. DSM-III-R, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Washington, American
Psychiatric Association, 1987.
6. GREENBERG, L., RICE, L.N., ELLIOT, R., Facilitating Emotional Change: The Moment-by-
moment Process, New York, The Guilford Press, 1993.
7. GREENFIELD, S., The private life of the brain, London, Penguin, 2000.
8. HERMAN, J.L., Trauma and Recovery: The Aftermath of Violence – From Domestic Abuse to
Political Terror, New York, BasicBooks, 1992, 1997.
9. HOROWITZ, M., Treatment of Stress Syndrom Response, Washington DC, American Psychiatric
Publishing Inc., 2003.
10. HUBER, M., Trauma und die Folgen. Trauma und Traumabehandlung, Teil 1, Paderborn,
Junfermann, 2007.
11. LAZARUS, R.S. & FOLKMAN, S., Stress, appraisal and coping, New York, Springer, 1984.
12. LAZARUS, R.S., Stress and Emotion, New York, Springer, 1999.
13. MALCHIODI, C., Creative interventions with traumatized children, New York, Guilford Press,
2008.
14. MEARNS, D., THORNE B., Consilierea centrată pe persoană în acţiune, Bucureşti, Editura
TREI, 2010.
15. MILEA, S., Profilaxia primară a tulburărilor psihice la copil şi adolescent, Bucureşti, Editura
Ştiinţelor Medicale, II, 2006.
16. PERRY, B.D., POLLARD, R.A., BLAKLEY, T.L., BAKER, W.L., VIGILANTE, D., Childhood
Trauma, the Neurobiology of Adaptation and „Use-dependent” Development of the Brain: How
„States” become „Traites”, Infant Mental Health Journal, 16, 4, 1995, p. 271–291.
17. RAPPAPORT, L., Person Centered and Experiential Psychotherapies, 9, 2, 2010, p. 128–142.
18. RIEDESSER, P., FISHER, G., Tratat de psihotraumatologie, Bucureşti, Editura TREI, 2007
(ediţia a II-a).
19. ROGERS, C.R., Client Centred Therapy, Boston, Houghton Mifflin Company, 1951.
20. ROGERS, C.R., A theory of therapy, personality and interpersonal relationship, as developed in
client-centred framework, în S. KOCH (Ed.), New York, McGraw-Hill, 3, 1959, p. 184–256.
21. ROGERS, C.R., A deveni o persoană, Bucureşti, Editura TREI, 2008 (reeditare după ediţia din
1961).

REZUMAT

Articolul prezintă noţiuni teoretice despre impactul la nivel emoţional al unei situaţii de criză
apărute ca urmare a expunerii la un eveniment cu potenţial traumatogen, obiective ale intervenţiei
psihoprofilactice şi psihoterapeutice în lucrul cu trauma la nivel individual şi la nivelul sistemului
familial. Sunt expuse perspective neurobiologice, psihodinamice şi ale abordării psihoterapeutice
centrate pe persoană. Accentul este pus pe descrierea proceselor psihice interne ce se desfăşoară pe
perioada traversării evenimentului traumatic şi a consecinţelor ce pot apărea în timp la nivelul
dezvoltării personalităţii. De asemenea, sunt evidenţiate particularităţi ale intervenţiei la nivel
individual şi la nivel de familie ca sistem ce poate susţine procesul de integrare şi sinteză a traumei
psihice.