CURSUL 3.

CONSTRUCŢIA SOCIALĂ A SINELUI

1. Sinele
William James (1842- 1910) este primul psiholog care a realizat o analiză a conceptului de sine. El
considera că sinele omului obişnuit, sănătos din punct de vedere psihic, are două faţete: sinele empiric
(the Empirical Self or Me) şi eul pur (the Pure Ego).
Sinele empiric este constituit din:
 sinele material (posesiunea asupra corpului propriu și a obiectelor de orice fel, mândrie pentru
avere, frică de sărăcie, apetit fizic, plăcere pentru podoabe, dorinţa de a achiziţiona şi de a
construi, dragoste pentru casă etc.)
 sinele social (recunoaştere din partea persoanelor dragi, apreciere din partea celor egali, faimă,
onoare, mândrie socială şi familială, glorie, snobism, umilinţă, ruşine, dorinţa de a plăcea, de a
fi remarcat şi admirat, sociabilitate, emulaţie, invidie, dragoste, căutarea onorurilor etc.)
 sinele spiritual (fiinţa interioară, subiectivă, facultăţi şi dispoziţii psihice, voinţă; o parte a
fluxului conştiinţei, sentimentul superiorităţii morale sau mentale, puritate, sentiment al
inferiorităţii sau vinovăţie, aspiraţii intelectuale, morale şi religioase; conştienţă etc.)
Sinele empiric stă la baza identităţii personale şi asigură unitatea fluxului gândirii.
Charles H. Cooley introduce termenul de sine în sociologie prin prezentarea teoriei looking-glass
self (sinele oglindit), potrivit căreia conceptul de sine se formează prin oglindirea individului de către
ceilalţi oameni în cursul interacţiunilor sociale. Oamenii interpretează gesturile celor cu care
interacţionează şi îşi dau seama care este imaginea acestora despre ei = de aici ideea de oglindire. În
viziunea acestui autor, factorul cel mai important în formarea sinelui este participarea individului la
grupul primar = familia.
Baron şi colaboratorii săi au definit sinele ca pe "o colecţie organizată de credinţe şi simţăminte
despre noi înşine" .
Greenwald şi Pratkanis (1984) au realizat o analiză a principalelor teorii şi modele referitoare la
sine, în urma căreia au concluzionat că sinele este „o schemă complexă, centrală, atitudinală, specifică
persoanei”. Ei arată că sinele:
 este accesibil investigaţiei psihologice (sinele în calitate de cunoscător);
 este o structură cognitivă centrală, al cărei conţinut diferă de la o persoană la alta;
 este un obiect atitudinal – cu alte cuvinte, conţine totalitatea atitudinilor faţă de propria
persoană, acestea fiind elemente esenţiale ale componentei afective a sinelui;
 este complex, fiind alcătuit din faţete ( public, privat etc ) care asigură, fiecare, o bază pentru
evaluarea de sine.

2. Conceptul de sine (self-concept)

Conform lui Baumeister, conceptul de sine se referă la "Totalitatea informaţiilor despre sine
stocate în memorie".
Tendinţa actuală, modernă, este de a înlocui noţiunea de „concept de sine” = structură pasivă,
constituită din caracteristici ale sinelui - cu cea de „schemă de sine” = structură dinamică, bazată pe
procesare activă de informaţii.
Conceptul de sine este unic, dinamic şi în continuă evoluţie. El influenţează identitatea unei
persoane, stima sa de sine şi rolul pe care îl joacă în societate, deciziile pe care le ia şi relaţiile pe care le
formează.
Caracteristicile conceptului de sine sunt următoarele:
 este subiectiv:
- este afectat de faptul că indivizii obişnuiesc să distorsioneze feed-back-ul primit din
partea celorlaţi, trecându-l prin filtrul propriilor conţinuturi psihice;
- pune accent pe perfecţiune (ceea ce este greu de atins);
- se supune expectaţiilor sociale, care cer modestie şi nu egocentrism;
 este rezistent la schimbare:

1
 -
fiinţele umane tind să se "agaţe" de propriul concept de sine, chiar şi atunci când au
dovezi că este depăşit;
- de asemenea, ele rămân cantonate în moduri de auto-percepţie învechite; din această
cauză indivizii se pot auto-iluziona şi se pot opri din dezvoltarea personală;
 este flexibil (dacă este sănătos):
- "sănătatea" conceptului de sine se menţine prin fixarea unor aşteptări realiste de la sine şi
de la ceilalţi, prin efortul de a adapta percepţia de sine la realitate, prin exersarea voinţei
de schimbare şi prin cultivarea abilităţilor care facilitează schimbarea personală;
 este multimensional:
- este alcătuit din sinele existent, privat (sinele autoperceput, persoana care credem că
suntem), sinele dorit (persoana care dorim să fim), sinele ideal (persoana care ar trebui să
fim);
- unii autori vorbesc despre sinele ideal (persoana care am vrea să fim – bună, morală,
respectată etc.), sinele real (persoana care suntem cu adevărat) şi sinele public (ceea ce
proiectăm în exterior la care se adaugă ceea ce cred ceilalţi despre noi)
- cercetările moderne arată că avem un sine stabil (alcătuit din schema despre sine, din
reţelele de informaţii despre propria persoană care rămân relativ neschimbate pe tot
parcursul vieţii) şi sinele de lucru (working self-concept – care este maleabil şi
schimbător)
 afectează comunicarea şi relaţionarea cu celelalte persoane.

Persoana cu un concept de sine pozitiv Persoana cu un concept de sine negativ

Gândeşte pozitiv despre alţii
Se aşteptă să fie acceptată
Îşi evaluează pozitiv performanţele
Execută bine ceea ce are de făcut atunci când
este observată
Lucrează din greu pentru cei ce cer standarde
mai înalte
Se simte bine cu cei pe care îi percepe ca
superiori
Este capabilă să se apere împotriva criticilor;
nu este uşor de influenţat
Cel mai adesea îi dezaprobă pe ceilalţi
Se aşteaptă să fie respinsă
Îşi evaluează performanţele mai puţin pozitiv
Execută prost ceea ce are de făcut atunci când este
observată
Lucrează din greu pentru cei ce cer standarde
scăzute; se pierde în faţa standardelor înalte
Se simte ameninţată de cei pe care îi percepe ca
fiind superiori
Are dificultăţi în a se apăra de critici; este uşor de
influenţat

3. Stima de sine este componenta evaluativă a sinelui şi este expresia judecăţilor de valoare
pe care le facem cu privire la valoarea elementelor care intră în alcătuirea acestuia.
Fiecare individ se percepe pe sine însuşi într-un mod particular şi face judecăţi de valoare cu
privire la sine pe baza acestei percepţii. Aceste judecăţi de valoare generează anumite atitudini faţă de
sine: faţă de propriile abilităţi, talente, comportamente, credinţe, gânduri, emoţii. Acest set de atitudini
faţă de propria persoană este un element principal al stimei de sine şi implică trăiri afective intense –
emoţii pe care persoana le trăieşte atunci când se raportează la propria persoană.
Stima de sine este strâns legată de succesele pe care persoana le-a avut de-a lungul vieţii şi este
susţinută de acestea. Indivizii îşi menţin un nivel acceptabil al stimei de sine prin diminuarea
pretențiilor, prin evitarea eşecului sau a posibilităţii manifestării acestuia: fie nu se implică în activităţi
despre care ştiu că le depăşesc posibilităţile fie îşi stabilesc nişte ţeluri mai puţin ambiţioase. W. James
considera că diminuarea pretenţiilor poate avea un efect la fel de gratifiant pentru un individ ca şi
îndeplinirea lor.
Nivelul stimei de sine a unui individ nu poate fi dedus din realizările obiective ale acestuia, ci din
măsura în care aceste realizări sunt relevante pentru aspiraţiile lui personale. Din exterior, individul
poate fi admirat pentru succesele sale, dar el poate avea o părere negativă despre el însuşi, deoarece
acestea nu corespund aspiraţiilor lui reale sau profunde.

2
 Realizând o analiză a conceptului stimă de sine, C.H. Cooley ajunge la concluzia că nu ne putem
măsura propria valoare decât pe baza judecăţilor celorlalţi cu privire la noi. Mai mult, contează cine ne
judecă: oameni de succes, cu status, putere şi recunoaştere socială sau oameni modeşti, lipsiţi de aceste
atribute. Într-un grup de oameni care au la rândul lor succes în ceea ce fac şi au diferite realizări demne
de luat în seamă, propriile noastre succese şi realizări devin mai puţin impresionante.
De aceea, putem spune că nu realizările obiective contează pentru stima de sine, ci modul în care
acestea sunt recunoscute pe plan social.
De asemenea, Cooley arăta că este important şi ceea ce ne imaginăm că cred ceilalţi despre noi, iar
ceea ce ne imaginăm se află în strânsă legătură cu felul în care am fost trataţi de-a lungul vieţii, deci cu
experienţa noastră interpersonală.
Leon Festinger (1954) analizează conceptul stimei de sine în teoria comparării sociale. El arată
că fiinţele umane au o tendinţă înnăscută de a-şi evalua opiniile şi abilităţile, însă, pentru că nu au la
dispoziţie mijloace obiective, nonsociale, ele realizezează acestă evaluare prin compararea cu opiniile şi
abilităţile altor persoane. În general, fiinţele umane tind să se compare cu persoane similare; în cazul
comparării abilităţilor, ele tind să se compare cu persoane pe care le consideră a fi puţin mai bune decât
ele. Compararea cu persoane care diferă foarte mult nu aduce prea multe informaţii utile pentru
acurateţea evaluării. Consecinţa principală a comparaţiilor sociale este schimbarea personală printr-un
proces de asimilare a noului; intesitatea şi amploarea schimbării depind de importanţa, relevanţa şi
atractivitatea grupului sau persoanelor de referinţă, iar incapacitatea de a atinge standardele acestora este
percepută ca insatisfacţie.

4. Autoeficacitatea
Conceptul de auto-eficacitate (self-efficacy) a fost propus de Alfred Bandura ca parte a unei teorii
mai largi – teoria învăţării sociale. Ulterior, acestă teorie a fost preluată de către alţi autori iar ideile de
bază au fost aprofundate în ceee ce astăzi cunoaştem drept teoria cogniţiei sociale. Ideea fundamentală
a acestei teorii este aceea că oamenii nu răspund pur şi simplu la influenţele mediului, ci se implică activ
în prelucrarea informaţiilor sociale, se automotivează şi îşi modulează comportamentele în mod activ,
influenţând la rândul lor mediul înconjurător.
Conceptul central în teoria cogniţiei sociale rămâne însă auto-eficacitatea care se referă la
ansamblul de credinţe cu privire la propria capacitate de a rezolva cu succes o sarcină sau de a atinge
un ţel.
Sentimentul de auto-eficacitate creşte capacitatea de efort şi perseverenţa în atingerea scopurilor
personale.
Credinţele personale legate de auto-eficacitatea proprie sunt o componentă esenţială a motivaţiei şi
comportamentelor umane. Indivizii tind să se angajeze în activităţi pentru care simt că au un grad înalt
de auto-eficacitate şi se retrag din faţa celor pentru care consideră că nu au aptitudini.
A. Bandura arăta că performanţa şi motivaţia sunt influenţate de gradul de încredere al indivizilor
în propria eficacitate. Indivizii cu un nivel înalt al auto-eficacităţii tratează sarcinile dificile ca pe nişte
provocări şi nu ca pe ameninţări ce trebuie evitate. Conform concepţiei lui, există patru surse de
informaţie pe baza cărora individul îşi evaluează nivelul propriu de eficacitate:
 Performanţele proprii (reuşitele anterioare) sunt cele mai importante surse ale auto-eficacităţii.
Experienţele pozitive sau negative anterioare legate de diferite sarcini de lucru influenţează
performanţa individului în acel tip de sarcini, în unele asemănătoare sau în cele total noi.
 Experienţele vicariante sunt dobândite de individ prin compararea propriilor performanţe cu cele
ale altor persoane pe care le observă; în consecinţă, el îşi compară propriul nivel de competenţă cu
al altora, iar rezultatele acestei comparaţii influenţează sentimentul auto-eficienţei.
 Persuasiunea verbală – auto-eficacitatea este influenţată de încurajările sau criticile venite din
partea celorlalţi, care au efect asupra volumului de efort depus pentru atingerea scopurilor. De
asemenea, mai trebuie luată în considerare şi credibilitatea sau importanţa sursei; în funcţie de
aceasta, individul se va lăsa (sau nu) influenţat de încurajări şi critici. Persuasiunea verbală este o
sursă slabă de influenţă asupra auto-eficacităţii.
 Feedback-ul fiziologic (excitaţia emoţională) – este cea mai slabă sursă de influenţă asupra auto-
eficacităţii şi este reprezentată de senzaţiile corporale pe care le percep indivizii în momentul
3
 realizării unei sarcini; aceste senzaţii pot fi agitaţia, anxietatea, transpiraţia excesivă, tremurul
extremităţilor, tahicardie etc. sau, dimpotrivă, senzaţii care le susţin activitatea.

5. Auto-handicaparea poate fi definită ca fiind orice acţiune, afirmaţie sau alegere prin
intermediul căreia un individ externalizează eşecul şi internalizează succesul; cu alte cuvinte, sunt
acţiuni sau strategii prin care indivizii încearcă să-şi scuze eşecul sau să-şi atribuie succesul.
Auto-handicaparea presupune furnizarea unei explicaţii cauzale pentru posibilele eșecuri, înainte
ca acestea să se întâmple; dacă se întâmplă, totuşi, ca acţiunea să nu se soldeze cu un eşec ci cu un
succes, acesta va fi cu atât mai impresionant deoarece apare ca şi cum individul a trebuit să depăşească
obstacole considerabile pentru a reuşi.
Cercetările recente realizate de Leary şi Shepperd au indicat două tipuri de auto-handicapare:
a. auto-handicapare comportamentală
b. autohandicapare revendicată
Auto-handicaparea comportamentală se referă la situaţia în care individul îşi construieşte în mod
activ obstacole care vor îi reduce posibilităţile de succes în rezolvarea unor sarcini şi care îi furnizează
scuze pentru eşec. În literatura de specialitate legată de acest subiect se descriu o multitudine de strategii
comportamentale de auto-handicapare:
 amânarea,
 lipsa efortului,
 lipsa practicii sau evitarea oportunităţilor de a practica,
 alegerea unor activităţi care inhibă performanţa cum ar fi consumul de alcool şi de droguri,
binge-watching, jocul pe calculator pe perioade lungi de timp etc
 lipsa somnului,
 stabilirea unor scopuri prea înalte,
 implicarea excesivă în activităţi care nu sunt legate de sarcină.
Auto-handicaparea revendicată se referă la situaţia în care individul afirmă că există circumstanţe
care induc un handicap în atingerea succesului (lucru care poate fi adevărat sau fals), dar nu se
angajează în acţiuni care să înlăture aceste circumstanţe. Strategii de autohandicapare revendicate pot fi
considerate următoarele:
 invocarea anxietăţii în situaţii de testare sau evaluare,
 anxietate generală ridicată,
 dispoziţie proastă,
 evenimente traumatice de viaţă,
 boală,
 timiditate,
 simptome psihologice, emoţionale şi fizice,
 efecte secundare ale medicamentelor etc.
Unul dintre scopurile auto-handicapării este acela de a proteja sinele individului.
Un alt scop este managementul impresiilor pe care le formăm în ceilalţi, din dorinţa ca aceştia să
nu ne evalueze negativ performanţele. Altfel spus, utilizarea strategiilor auto-handicapării face ca ceilalţi
să îi acorde individului mai multă apreciere în cazul succesului şi să îl blameze mai puţin în cazul
eşecului.
Synder and Smith (apud Sahranc, 2011) consideră că putem vorbi despre auto-handicaparea
cronică: un set de strategii prin care individul îşi induce dispoziţii şi simptome care îi inhibă
performanţele şi îi permit să menţină un mediu în care este maximizat feedback-ul pozitiv şi este
minimizat cel negativ din partea celorlaţi.
Cercetările efectuate în acest domeniu pun în evidenţă legătura auto-handicapării cu o serie
întreagă de comportamente dazadaptative ale individului precum şi cu anumite trăsături de personalitate:
 stimă de sine scăzută,
 introversiune,
 lipsa voinţei şi a auto-determinării,
 anxietate socială,
 perfecţionism excesiv,
4
  idei exagerate legate de performanţă,
 capacități cognitive scăzute,
 lipsa abilităţilor de coping sau prezenţa unor strategii de coping negative.

Auto-monitorizarea este o caracteristică personală care îl determină pe individ să fie atent la

situaţiile sociale astfel încât să-şi poată ajusta comportamentul pentru a se potrivi mai bine acelor
situaţii.
Persoanele cu grad înalt de auto-monitorizare pot fi descrise astfel:
 se integrează uşor în situaţiile sociale,
 interacţionează cu uşurinţă,
 sunt sensibile la indiciile sociale,
 au atitudini deschise faţă de ceilalţi,
 îşi variază comportamentele de la o situaţie la alta,
 interpretează corect semnalele non-verbale,
 sunt mai preocupate să reacţioneze corect la situaţie decât să fie în acord cu propriile
convingeri,
 dacă reuşita lor depinde de o altă persoană sunt capabile să îşi aducă aminte mai multe
informaţii şi să realizeze rapid raţionamente legate de aceasta,
 se descriu ca fiind flexibile, adaptabile şi îndrăzneţe şi tind să îşi explice comportamentele
pe baza factorilor situaţionali.
Persoanele cu grad scăzut de auto-monitorizare:
 se conformează într-o măsură mică normelor sociale,
 sunt mai puţin sensibile la indiciile sociale,
 au un comportament constant, slab influenţat de situaţiile în care se află,
 sunt atente la propriile convingeri şi nevoi,
 comportamentele lor sunt influenţate în foarte mare măsură de dispoziţiile şi stările lor
interioare,
 se descriu ca persoane cu principii şi comportamente constante,
 nu relaţionează cu uşurinţă, dar relaţiile pe care le stabilesc sunt profunde şi de durată,
 îşi explică propriile comportamente pe baza dispoziţiilor şi trăirilor interioare.