Integrare politica Europeana

Posted on Noiembrie 27th, 2007 de PF

DISERTATIE
Integrare politica Europeana - evolutii si scenarii
A. ISTORIA POLITICA A EUROPEI

1. Ideea de unitate Europeana in istorie

2. Unitate si diversitate in Europa Medievala
3. Unitatea crestina si unitatea Europei
4. Problema europeana in istoria moderna

B. EVOLUTIA POLITICA A EUROPEI DUPA 1945

1. Viata politica in principalele tari ale Europei

2. Europa si inceputul razboiului rece
3. Detensionare in razboiul rece dupa 1953
4. Fondatorii integrarii europene
5. Extinderea catre sud

C. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

1. Inceputul extinderii UE spre Europa Centrala si de Est

2. Tarile asociate, de la cooperare la aderare
3. Criteriile de aderare
4. Strategiile extinderii-coordonate politico-economice
5. Europa in raport cu vecinii

D. EVOLUTII POLITICE PRIVIND VIITORUL EUROPEI

1. Parlamentele nationale intr-o Europa largita

2. Constructia europeana ca element structurant al proceselor de integrare si globalizare
3. Trecutul, baza a viitorului Europei

A. ISTORIA POLITICA A EUROPEI

1. Ideea de unitate Europeana in istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea

pentru unitate si, de asemenea, factori care au pus in evidenta diversitatea.
Sperantele si aspiratiile noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare in
trecut. Validarea sau nevalidarea idealului integrarii europene un este consolidata
si nici slabita de consideratiile asupra precendentelor istorice. Analiza istorica
poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, in trecut, sau poate revela
notiuni, tendinte, miscari si aspiratii care ar putea oferi premize pentru realizarea
unei unitati necunoscute de generatiile anterioare.

O prima dificultate preliminara consta in aceea ca termenul “Europa” nu

desemneaza o cantitate constanta. Geografic, asa cum a spus Paul Valéry, Europa
este doar o peninsula a Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa
dispune este mai mult rezultatul decat premiza istoriei sale. Asadar “Europa” este o
idee istorica, cu diferite conotatii de la o epoca la alta.

In aceasta consta principala dificultate a discutarii problemei integrarii europene.

Aceasta deoarece niciodata nu se stie precis la ce elemente ale integrarii gandesc
oamenii atunci cand vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul il
poate face este sa semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care
favorizeaza unitatea si care sunt cei cei impulsioneaza diversitatea. Vorbind de
notiunea de “Europa” care acopera o cantitate variabila, intrebarea/una din ele este:
includem sau excludem Rusia? Tot adevarat este ca aria fizica a Europei actuale
este tot o cantitate variabila; nu mai este similara cu ceea ce cosmografii greci
vedeau in Europa cu sase secole inaintea lui Christos. Ca urmare, trebuie luate in
considerare dimensiunile culturala, ideologica si politica a unitatii europene.

Problema se complica in privinta acordului cercetatorilor in privinta valorilor

culturale considerate europene. Exista exemple (Sir Ernest Barker) care considera
democratia parlamentara ca o valoare europeana intrinseca, pe cand autocratia,
existenta de la tiranii greci, la Hitler si Stalin, nu este considerata drept parte a
“mostenirii europene”. Asadar, intervine un subiectivism de natura sa incurce
argumentarea adevarului. Mai exista si alt aspect: majoritatea cercetatorilor fiind
din Europa de Vest, ei au inclinatia sa confunde Europa cu Occidentul si civilizatia
europeana cu cea occidentala. Facand astfel – si aceasta este o simpla supozitie -,
ei “sunt inclinati sa decida in avans asupra uneia din cele mai dificile si
controversate probleme ale istoriei europene” (Oskar Halescki).
Tot in privinta conceptiei despre Europa, trebuie luat in considerare faptul ca
Europa nu exista la inceputul istoriei europene, decat in dimensiune geografica.

Notiunea de unitate a Europei in sensul existentei Europei ca entitate distincta a

fost straina lumii antice. A existat o unitate la nivelul structurii politice a
Imperiului Roman si la acela al civilizatiei elenice comune. Totusi, Imperiul
Roman n-a fost niciodata european in sensul modern al cuvantului. Imperiul
Roman a fost un imperiu mediteranean; a controlat rutele comerciale in bazinul
Marii Mediterane, dar a fost unul tricontinental, controland zone in Europa, Asia si
Africa.

Civilizatia lui n-a fost una europeana si, cu timpul, a cunoscut cresterea
dimensiunii neeuropene. Pe drept cuvant s-a spus ca Roma a avut tendinta sa
slabeasca orice conceptie de Europa ca o unitate culturala. Aceasta deoarece sub
impactul stoicismului s-a intarit sensul ecumenismului. Ideea ecumenica a unitatii
intregii lumi, peste frontierelor geografice, a favorizat patrunderea religiilor si
filosofiilor orientale in societatile romana si elena. Spiritul ecumenic nu dispare
odata cu declinul Romei, ci-i supravietuieste. Acest spirit contrabalanseaza
tendintele exclusivismului european mai intai in universitatile bisericilor crestine,
care nu cunosteau diferente de rasa si culoare; a mai supravietuit in spiritul
cosmopolit al secolului al XVIII-lea.
inceputul capitolului

2. Unitate si diversitate in Europa Medievala

Ideea de Europa ca o unitate distincta este una postclasica. A fost creata in Evul
Mediu. In termenii cei mai generali, aceasta idee de Europa distincta este rezultatul
prabusirii universalismului Imperiului Roman, universalism care trecea peste
fruntariile Europei; este rezultatul dizlocarii, in primul rand, a comunicatiilor unei
zone nevoita sa urmeze o cale proprie de dezvoltare. Pe masura declinului Romei,
provinciile, mai ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate acestea, sensul
apartenentei unei lumi, a ceea a Imperiului Roman, a supravietuit peste generatii. A
ramas puternic in Italia cucerita de ostrogoti, spre exemplu.

Mai multi factori au concurat la slabirea acestui sens al apartenentei si, intre
acestia, expansiunea islamica este aceea care-i aplica lovitura mortala, fracturand
civilizatia mediteraneana (Henri Pirenne, Mahomed si Carol cel Mare, postum,
Paris, 1937). Imperiul Roman a supravietuit cu toate pretentiile sale universaliste si
avand capitala la Constantinopol. Expansiunea islamica insa a taiat caile
comerciale in Marea Mediterana; coborarea slavilor in Peninsula Balcanica a
blocat caile comerciale si legaturile pe uscat intre Constantinopol si Occident,
separand pe barbarii occidentali de centrele de civilizatie.

Acum, in secolul al saptelea, are loc o veritabila ruptura, o intrerupere a

continuitatii. Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care nu aveau
sensul unitatii, erau pe cale de a cadea total in anarhie. Ba, mai mult, se parea ca ei
vor trage spre decadere si Biserica crestina. In locul unitatii romane, parea sa se
instaleze o faramitare totala si sa se piarda elementele de cultura comuna, pe care
germanii le mostenisera de la Roma. In acest moment critic, situatia s-a schimbat si
schimbarea sa datorat misionarilor anglo-saxoni si energiilor constructive ale
francilor. Statele france timpurii s-au naruit ca si cele barbare. Acum, un alt popor
franc – ripuarienii – au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiana. Ei au oprit
declinul si-au reluat expansiunea pana cand Carol cel Mare a fost incoronat ca
imparat la Roma. Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel
roman de rasarit (bizantin) si cu Califatul din Bagdad.

Realizarile francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle Burns
descrie realizarea lui Carol cel Mare ca “nasterea primei Europe” (Prima Europa,
Londra, 1947), iar Christopher Dawson trateaza realizarea Imperiului lui Carol cel
Mare drept “punctul de inceput al intregii dezvoltari a civilizatiei occidentale” si
inceputul “unei miscari progresiste care urma sa continue fara intrerupere pana in
timpurile moderne” . Daca se recunosc realizarile epocii carolingiene, limitele ei
pot fi si mai bine apreciate. Prima realizare a constat din oprirea declinului.
Aceasta a constituit o premisa pentru progresul unor popoare occidentale. In al
doilea rand, francii, aducand sub aceeasi conducere majoritatea teritoriilor Frantei,
cele ale Germaniei, pana la Elba, parte a Italiei moderne – inclusiv Roma – si
Tarile de Jos, le-au imprimat anumite institutii desi, astazi stim, diferentele in
organizare (diversitatea… ) au persistat.

In al doilea rand, asa numita Renastere Carolingiana, desi a avut impact doar
asupra unui segment al stiutorilor de carte, a creat fundamente comune in gandire
si atitudini intelectuale, elemente care s-au reflectat in faimoasa scriere de mana
carolingiana (The Caroline minuscule), care, mai devreme sau mai tarziu, a
dizlocat scrierile minuscule “nationale” ale Italiei, Spaniei si Angliei. Drept
fundament al acestei civilizatii comune au servit invataturile patristice ale
Antichitatii tarzii, invataturi pe care savantii carolingieni au incercat sa le salveze.

Acest patrimoniu comun a fost luat in considerare ca mostenire peste toate

diferentele de rasa. Ca urmare, se poate afirma ca Imperiul Carolingian a intrupat
anumite elemente de unitate pentru a contracara tendinta opusa, spre divergenta si
diversitate rezultata din realitatea diferentelor de origine a diferitelor popoare
europene. Un rezultat al influentei Imperiului Carolingian rezida in faptul ca
feudalismul, care la origine a fost o masura a francilor de a lega omul de om intr-o
ierarhie sociala si politica, a devenit o institutie europeana cuprinzand Italia,
Spania, Anglia, Islanda si Scotia si, mai tarziu, Polonia si Ungaria.

Toate acestea, erau realizari remarcabile, dar care aveau limitele lor. Mai intai,
Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa; unitate impusa de ei, uneori cu
metode brutale, nu era unitate europeana. Chiar in occident, Anglia, regatele
crestine ale Spaniei si Scandinavia pagana ramaneau in afara Imperiului
Carolingian. Mai mult, Imperiul Bizantin continua sa existe si, ca urmare, crearea
Imperiului Carolingian n-a insemnat unitate, ci dualism si dihotomie. De aici
incolo, doua imperii, adeseori ostile, s-au infruntat si aceasta confruntare a avut
ample consecinte asupra unitatii Europei.

Si mai important este faptul ca o divizare similara a intervenit la nivelul Bisericii,

unde, in ciuda schismei, principiul unitatii a dainuit. Din timpul Sinodului de la
Frankfurt (794), animozitatile politice declansate de franci au avut repercusiuni
asupra Bisericii. Francii, egoisti si aroganti, au incercat sa coboare crestinatatea la
nivelul inteligentei lor limitate, sa acapareze Papalitatea si sa faca din Papa un
episcop franc. A rezultat o prima etapa a schismei care, in secolul al XI-lea, va
separa pe ortodoxi de catolici. Sensul unitatii europene existent la franci era
orientat impotriva altor popoare europene: mai intai, impotriva grecilor si apoi
impotriva popoarelor pagane de la est de Elba.
Totusi, cuvantul “Europa” a fost folosit pentru prima data in sens politic la curtea
lui Carol cel Mare. Unitatea pe care o desemna era doar partiala. Din punctul de
evdere al integrarii europene, n-ar trebui pus un accent prea mare pe Imperiul
Carolingian. A vedea in acest Imperiu, cum scria Dawson “fundamentul”
dezvoltarii europene este o exagerare. Era prea fragil, a avut o existenta precara si
scurta. Astazi istoricii sunt inclinati sa vada in Imperiul Carolingian nu atat un
inceput cat o incheiere. Unitatea carolingiana a fost un esec, o reminiscenta tarzie a
vechii Rome.

O suta de ani dupa moartea lui Carol cel Mare (742-814), tabloul era cu totul altul;
Imperiul se destramase. Incepea sa se arate Europa asa cum o stim: Europa
popoarelor diferite. Titlul unei carti aparuta la Paris, in 1941, pune admirabil in
evidenta schimbarea: Destramarea unui imperiu si nasterea Europei, de Joseph
Calmette. Adevarul titlului pune in evidenta necesitatea colapsului Imperiului
Carolingian pentru ca Europa sa apara. Ca urmare, unitatea carolingiana n-a
constituit o premiza a unitatii Europei. Nici afirmatia lui Dawson potrivit careia
“fundamentul culturii noastre nu rezida in statul national, ci in unitatea europeana”
nu rezista. Daca este adevarat – si este – ca trasatura caracteristica a Europei este
bogatia si diversitatea diferitelor ei popoare, nu exista indoiala ca aceasta
diversitate are radacini adanci, ajungand la primii migratori ce au atins solul
european. Numai ca in epoca postcarolingiana, cand integrarea partiala fortata de
franci s-a prabusit, aceasta diversitate devine o trasatura esentiala a societatii
europene. Atunci au prins forma principalele unitati ale vietii politice europene.

Din momentul in care natiunile, elemente ale vietii politice europene, au inceput sa
se formeze, conceptia unitatii s-a schimbat in mod necesar si inevitabil. Nu mai
putea fi vorba de a suprima sau absorbi natiunile diferite in maniera in care se
gandisera francii. Dimpotriva, unitatea europeana a putut insemna, dupa Carol cel
Mare, nu suprimarea, ci conservarea diversitatii regionale devenita realitate. „Toate
isi impart vastul domeniu al imaginarului, descurajand orice tentativa de
decolonizare”.

Sub Carol cel Mare, Biserica, in esenta, a cooperat cu Imperiul; a sprijinit ideea de
imperiu crestin propagata de franci ca forta unificatoare a Europei. A fost marele
merit al Bisericii ca a perceput si a acceptat aceasta schimbare fundamentala. Din
secolul al XI-lea, pozitia ei a fost diferita. Biserica a acceptat Europa diferitelor
popoare si a natiunilor diferite si s-a gandit nu atat la fuzionarea lor intr-o structura
politica – un imperiu crestin care sa fie replica pamanteasca a bisericii crestine, cat
la multiplicarea legaturilor intre aceste unitati separate.

Noile ordine religioase se prezentau ca organizatii internationale coerente peste

granitele nationale. Apoi, Papalitatea insasi, o institutie universala in teorie, a
devenit acum una universala de fapt. Papii au inceput sa aiba origini nationale
diferite, iar cardinalii erau alesi, de asemenea, din toate tarile. In sfirsit, urmau
universitatile. In secolul al XII-lea erau institutii europene; mai tarziu se vor
dezvolta pe linie nationala. Totusi, principalul factor a fost atitudinea papilor insisi.
Toti marii papi, de la Grigore al VII-lea (1020-1085), la Inocentiu al III-lea (1160-
1216), au acceptat noile natiuni ca fiind parti ale ordinii lui Dumnezeu; le-a
recunoscut individualitatea si au cautat sa le unifice, dandu-le un scop comun si
legandu-le de Roma.

Preocuparile lui Grigore al VII-lea fata de Ungaria, Polonia, Croatia, Boemia,

Rusia, Danemarca, Anglia si Spania sunt binecunoscute. Tarile de mai sus erau
independente pe relatia cu Papalitatea, dar erau, in acelasi timp, parti ale unei
comunitati mai mari careia conducerea papala ii imprima coerenta si constiinta de
sine. O constiinta europeana, data de unitatea culturala si intelectuala axata pe
universalismul crestin, constituie, dupa, G. Uscatescu, insasi ideea de Europa.

Din acest punct de vedere, Cruciadele se prezinta ca un moment de rascruce. In

Cruciadele a II-a si a IIIa, interesele nationale divergente erau doar aparente. Cu
prima Cruciada (1095-1099), Europa, pentru prima data in istorie, pornea intr-o
actiune unita. Conducerea papala a creat aceasta posibilitate. Totusi, ar trebui
remarcat faptul, nelipsit de importanta, ca aceasta unitate de scop a fost realizata
impotriva unui inamic exterior. Asa cum unitatea impusa de franci s-a facut sub
impulsul ostilitatii fata de alte imperii (Bizantin, Grec), tot asa unitatea realizata de
Papalitate era un raspuns la presiunea exercitata de lumea islamica si a slabit rapid
odata ce antagonismul acestei lumi s-a atenuat. Europa parea incapabila de unitate
de dragul ei, facuta sub impulsuri launtrice.

Cu toate acecstea, unitatea conceputa de Biserica – o veritabila unitate in

diversitate – a marcat un real progres. Aceasta unitate n-a incercat sa alcatuiasca si
sa impuna institutii uniforme popoarelor diverse si nici n-a incercat sa le lege
politic. Pe de alta parte, puterea imperiala ramane intepenita in conceptiile
carolingiene depasite. Imperiul pretindea sa reprezinte Europa; pretindea sa fie
imperiu crestin caruia toti crestinii ii datorau supunere, daca nu in termeni politici
reali, cu siguranta in termeni transcedentali. Acesta este faimosul Reichsmystic
exprimat de scriitori ca Otto Freising. Acest Reichsmystic implica o identificare,
poate inconstienta, a crestinatatii cu o putere, imperiul, care inca nu exista ca
realitate ce domina intreaga Europa. In fata unei asemenea imperium dominand
Europa, statele componente ar fi opus rezistenta.

Statele componente ale Europei, incepand cu Franta, erau pregatite sa accepte doar
tipul de unitate propus de Biserica – acela care le lasa neatinsa identitatea nationala
si integritatea. Astfel, ideea unei singure puteri temporale incorporata intr-un
imperiu era respinsa si Biserica nu s-a opus acestei tendinte, ci, dimpotriva. Papa
Inocentiu al IIIlea a proclamat independenta regelui Frantei “care nu recunoaste
nici un superior in temporalibus” si pregateste astfel terenul instalarii altor dinastii.
Procedand astfel, Inocentiu al III-lea/Biserica renunta la ideea unirii Europei in
ordinea temporala. Unitatea era acceptata doar in ordinea spirituala si nu in cea
materiala. Caderea Imperiului Hohenstanfenilor (1650) confirma acest fapt. Pentru
urmatoarele doua secole sunt putine semne de unitate in Europa. Biserica insasi s-a
divizat prin Marea Schisma din anul 1054. Mai mult, in occident, in secolul al
XIV-lea, Biserica tinde sa se divizeze, in general, respectand liniile statelor
nationale; cand in secolul al XV-lea isi recapata unitatea, Biserica pierduse mult
din autoritate si influenta educativa.

Din 1250 si mai ales din timpul lui Filip cel Frumos (rege al Frantei intre 1285 si
1314), parea sa nu mai existe sensul de unitate a Europei, unul care sa se impuna
peste frontierele nationale. Totusi, aceasta perceptie avuta de cineva care priveste
din afara nu este adevarata. Lipsa de unitate este incontestabila, este un fapt, dar
nici n-a fost aceptat si nici justificat. Denumirea mai corecta a starii existente era:
dezordine. Lipsa de unitate si consecintele aferente concretizate in razboaie
distrugatoare au amplificat in oameni convingerea nevoii de unitate. Multi au vazut
avansul turcilor spre vest drept o pedeapsa pentru lipsa de unitate a Europei; multi
au inceput sa vada in unitate un mijloc de recuperare a Pamantului Sfint si de
alungare a Turcilor din Europa. Cererea restaurarii unitati s-a articulat de-a lungul
unei generatii dupa moartea lui Frederick IIlea, Omul de Fier, electorul de
Brandemburg (1413-1471).

Dintre cei care au pledat pentru unitate, mai multi, vocea lui Dante este cu adevarat
remarcabila. Interesele celor care pledeaza pentru unitate sunt diverse si, adeseori,
asa cum mai tarziu s-a intamplat, pledoarea servea ca perdea de fum pentru
promovarea unor interese locale. Pierre Dubois, spre exemplu, formula necesitatea
reorganizarii Europei sub autoritatea Frantei; in acest fel, pledoaria lui pentru
unitatea Europei este una pentru hegemonia Frantei. Si atunci si acum asemenea
planuri trezeau si trezesc suspiciuni. Germanii sau englezii n-ar fi acceptat un
asemenea plan de unitate. Pe de alta parte, Dante insusi implora unitatea si
imperiul ca o arma impotriva Frantei; astfel, cercul vicios se inchide.

Literatura secolelor al XIV-lea si al XV-lea este plina de asemenea interese care au

blocat integrarea Europei. O singura voce suna clar si dezinteresat; este aceea a
Cardinalului si filosofului german Nicolae Cuzanul (1401- 1464). El a avut puterea
intelectuala sa reuneasca elementele cele mai bune ale traditiei medievale intr-o
perioada in care ideea de unitate europeana era asa de invaluita in argumentarea
intereselor locale. Pentru el, unitatea nu insemna o uniformizare impusa. Prin
unitate, el intelegea concordantia, adica armonizarea elementelor disparate. Cu alte
cuvinte, in acest tip de unitate era loc pentru pluralitate credintelor si pentru un
numar de state egale. Nicolae Cuzanul nu incearca sa bazeze unitatea pe
excludere/exclusivism, ci pe comprehensiune; pentru el, Europa includerea
deopotriva si pe greci si pe latini si nu era identificata cu Occidentul.

Prin acest mod de a vedea, Nicolae Cuzanul era, deopotriva, atat in avans, cat si in
urma timpului sau; era in avans in masura in care formula o conceptie despre
unitate mai deplina, completa decat a multora dintre contemporani; era in urma
timpurilor sale in masura in care interesele marunte tindeau sa se aseza in fata
scenei; printre aceste interese, cel de stat era considerat suprem. In lumina acestor
interese de stat, societatea politica lua forma unei societas leonina, in care cine nu
devoreaza este devorat…; o societate care isi stabileste standardele dupa Niccolo
Machiavelli (1469- 1527) si deci accepta implicit doctrina ratiunii de stat. Probabil
aceasta noua conceptie mergea spre ideea preluata de la Aristotel Stagiritul (384-
322 i.e.n.), derivata din conceptia acestuia, si potrivit careia statul este o societas
perfecta et per se sufficiens; aceasta conceptie despre stat, perfect si suficient siesi,
nu mai lasa loc ideii ca diferite state constituiau parti ale unei unitati europene
superioare.

La sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui de al XVI-lea, o schimbare in

viziunea politica devine evidenta si cu efecte practice. In cadrul acestei viziuni noi,
notiunea de unitate medievala a Europei a trecut in fata aceleia de stat suveran.
inceputul capitolului

3. Unitatea crestina si unitatea Europei

Notiunile despre o societate unita, un commonwealth, derivau in Evul Mediu din

doua surse: ideea de comunitate crestina si universalismul Imperiului Roman.
Francii, popor primitiv, incapabil de analiza intelectuala de finete, aveau tendinta
de a confunda ambele surse cu propria lor dominatie si dominatia lor o identificau
cu Europa. Ei gandeau ca sunt mostenitorii Imperiului Roman universal si, in
realitate, nu erau. Nici pretentia lor de a se indentifica cu Crestinatatea nu rezista.

In adevaratul sens al cuvantului, Crestinatatea era comunitatea credinciosilor de

oriunde si din orice timp; nu putea fi redusa Crestinatatea la unitati politice
temporale.Astfel se explica respingerea de catre intelectualii de marca a incercarii,
indubitabil conturata sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul si
unitatea europeana cu unitatea crestina. Biserica insasi nu-si putea permite sa
accepte o asemenea limitare a Crestinatatii. Drept rezultat al acestei situatii a fost o
anumita ambiguitate a ideii de unitate discutata de-a lungul Evului Mediu. Unii
vorbeau de unitatea crestina, una care insemna mai mult decat unitatea europeana
si nu insemna nicicum o unitate in sensul geografic al notiunii. Altii, in
imposibilitate intelectuala de a atinge anumite inaltimi, confundau unitatea
religioasa cu aceea politica. Geoffrey Barraclough nu crede ca aceasta confuzie era
constienta., ci rezulta pana in Evul Mediu tarziu din limitarea intelectuala a aunor
oameni.

Totusi, in Evul Mediu tarziu, confuzia a fost constient alimentata. Din aceasta
perioada, ideea de unitate europeana a fost transferata la nivelul propagandei si
redusa la acest nivel. Se mai adauga faptul ca era mai usor sa creiezi un sens al
unitatii europene pe baza ostilitatii si a opozitiei decat pe baza beneficiilor pe care
unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat fara succes fratia crestinilor, insa
numai sub amenintarea Islamului s-au unit crestinii si numai cat a tinut
amenintarea acestuia. Crestinii n-au fost tinuti impreuna de perceperea sensului
intereselor comune. Identitatea Europei ca entitate distincta s-a conturat pe timpul
lui Carol cel Mare pe temeiul ostilitatii fata de Imperiul Bizantin.

Acest sentiment de ostilitate, desi prezent cu intermitenta de-a lungul perioadei de

referinta, n-a fost asa de cuprinzator cum adeseori se crede. Biserica, spre exemplu,
na incetat sa gandeasca despre sine ca fiind una, in ciuda schismei pe care n-a
renuntat niciodata s-o vindece si, astfel, sa-si recupereze unitatea. De asemenea,
este semnificativa conceptia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464),
conceptie care cuprindea pe greci, Balcanii si Bizantul. S-a scris mult despre
unitatea medievala ca despre ceva ceea ce noi, modernii, am pierdut. O cercetare a
realitatii arata ca unitatea, pe care suntem inclinati sa o idealizam, nu era o unitate
a Europei, ci una crestina. Aceste tipuri de unitate nu se suprapun complet si nu
trebuie confundate. De asemenea, nu trebuie sa facem confuzie intre imperiul
occidental de la Carol cel Mare, la Friederick al II-lea si Europa. Nu era Europa si
nu era acceptata ca atare de francezi sau de englezi. Daca vrem sa descoperim
contributia medievala la unitatea europeana, trebuie sa luam in considerare un plan
secund situat sub sfera politica, alaturi de ea.

Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. Codul cavaleresc, spre
exemplu, nu tinea seama de granitele nationale. Apoi, la nivelul teologiei si al
filosofiei, s-a constituit un limbaj si o terminologie comuna care, evident, nu
trebuie exagerate ca importanta. In literatura nationala, locala, spre exemplu, cu
aparitia lucrarii Chanson de Roland (780), se poate vorbi de aparitia sentimentului
national. In filosofie, existau notabile difirente intre Oxford si Paris, ca centre
universitare. In secolul al XII-lea, existau, de asemenea, scoli de drept distincte. Cu
toate acestea, ar fi absurd sa negam caracterul european al civilizatiei.

In societatea feudala, de la Atlantic in mlastinile Pripetului, se gandeste si se

vorbeste in aceiasi termeni. Biserica era intr-adevar o institutie supranationala.
Aceste fapte ne arata ca exista o viziune europeana comuna in aceste regiuni.
Aceasta viziune nu genera vreun sens al unitatii politice; in Evul Mediu exista doar
o unitate de civilizatie, una incapabila sa ia forma politica.
inceputul capitolului

4. Problema europeana in istoria moderna

Istoria unitatii europene in timpurile moderne difera de aceea din timpul Evului
Mediu. Ganditorii medievali porneau de la ideea restaurarii unitatii existenta in
Antichitate, una reprezentata de universalismul Romei, pe de o parte, si, pe de alta
parte, de conceptia crestina a commonwealth-ului. Dupa Renastere si Reforma,
ganditorii porneau de la realitatea existentei statelor nationale. Scopul demersului
nu mai viza restaurarea unei unitati ideale pierdute; viza, de fapt, depasirea, intr-un
fel sau altul, a dezavantajelor unei societati in care fiecare stat suveran era propriul
sau ultima ratio. Acest efort de gandire a Europei unite a imbracat multe forme.
Una din acestea a constat in elaborarea unui cod international de legi, actiune
corelata cu numelui lui Hugo de Groot, zis Grotius (1583-1684). Lucrarea sa De
jure belli ac pacis i-a adus supranumele de “Tatal dreptului international”.

Alta forma de gandire moderna a unitatii Europei a constat in incercarea de a

revigora ideea de Europa care sa insemne ceva mai mult decat multiplicitatea
nationalitatilor diverse, sau incercarea de a opune segmentarii timpului sensul
unitatii europene; de a reface unitatea timpului la nivelul acestui sens. Perceptia in
aceasta forma noua a nevoii integrarii europene s-a realizat in secolul al XVII-lea.

Razboaiele religioase nesfarsite puneau in evidenta consecintele neunificarii

Europei. Si ca o reactie impotriva acestor razboaie religioase ia nastere aceasta
miscare de organizare a Europei. Nevoia acuta de instalare a pacii impulsioneaza
aceasta miscare ce se prezinta astfel si ca una pentru pace. Miscarea include:
faimosul Mare Plan al lui Sully; nume ca ale calugarului Emeric Curcé (1590-
1648), parintele arbitrajului international, calitate pe care o dobandeste prin
lucrarea sa din 1623 – Le Nouveau Cynée in care propune crearea unui consiliu
permanent cu sediul la Venetia, apt sa reglementeze pacific conflictele dintre
printii europeni; englezii W.Penn si Bellers. Intre cei care ilustreaza aceasta
miscare moderna pentru Europa unita, cel mai remarcabil ganditor a fost Gottfried
Wilhelm von Leibniz (1646-1714).

Multe din ideile oamenilor care au ilustrat aceasta miscare – cei mentionati mai sus
si multi altii – mergeau pana la marginea fantasticului, alunecand in utopii si
departindu-se de politica practica. Unii (intre ei si W.Penn) includeau Rusia in
Europa; altii (ca Sully) o excludeau. Unii isi intemeiau ideile pe traditiile
Cruciadelor; cei cu adevarat remarcabili se ridicau deasupra Europei si gandeau o
ordine a intregii societati umane vazuta de un Crucé ca un tot. Trasatura comuna a
gandirii tuturor consta in aspiratia spre o ordine federala si aceasta marcheaza clar
distinctia fata de modul medieval de a concepe unitatea Europei. Pe cand in Evul
Mediu ideea de unitate politica a Europei era conceputa doar sub dorma imperiului,
secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a republicii crestine.
Realizarea unitatii sub hegemonia vreunei puteri, fie ea a Habsburgilor sau a
Bourbonilor, era de neconceput; era apreciata incompatibila cu mentinerea
calitatilor esentiale ale societatii europene. Erau priviti ca cei mai buni europeni
oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combatut planurile de
dominatie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit si adevarul
afirmatiei se verifica si pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); imparat al
francezilor intre 1804 si 1815).

Conceperea Europei ca o republica, ca un concert al puterilor suverane, insemna ca

unitatea europeana era vazuta ca o unire si o armonizare a intereselor acestora.
Problema practica era cum sa fie unite aceste entitati in ceea ce se numea un sistem
general. Raspunsul a fost dat de conceptia balantei puterilor. Ca element al politicii
internationale, balanta puterilor avea deja o istorie lunga. Inceputurile acestei
istorii pot fi duse pana la lupta pentru investitura, cand Papalitatea realiza legaturi
cu mici state periferice (Danemarca, Boemia si altele) pentru a contrabalansa
imperiul. Astfel, sistemul balantei puterilor se articuleaza ca unul endemic in
relatiile internationale. Totusi increderea in balanta puterilor ca principiu a venit
mai tarziu. Acceptarea ideii echilibrului trebuie conectata cu viziunea epocii lui
Isaac Newton (1642-1727) si cu notiunile teiste ale armoniei cosmice
autoordonatoare, curenta in timpul Iluminismului.

Nu exista o conexiune necesara intre ideea balantei puterilor si aceea a integrarii

europene. Totusi, in contextul acelei perioade cand Europa era considerata o
republica a statelor independente, nu este de mirare ca ideea balantei puterilor a
fost in mod obisnuit tratata ca singurul mijloc mecanic prin care integrarea
europeana ar putea fi realizata; un antidot – singurul – impotriva hegemoniei unui
singure puteri. Astfel, notiunea de unitate, ca unitate federala si aceea de balanta a
puterilor, ca principiu al federalizarii mergeau mana in mana. Europa era
conceputa ca o mare familie, fiecare membru al familiei fiind responsabil,
independent, dar fiecare recunoscand legaturile comune; interesele individuale ar fi
trebuit sa fie armonizate. Singurul lucru care lipsea erau institutiile prin care sa se
realizeze armonizarea. Ca urmare, Europa era asemanata cu un mare congres si
aceasta perceptie s-a consolidat la marile congrese de pace de la Nymwegen,
Utrecht. Aix-la-Chapelle, in care Europa asigura o prezenta in asezarea propriilor
interese.
Aceasta imprejurare a dat nastere ideii ca unica legatura posibila, necesara si,
evident, nu neaparat daunatoare, intre natiunile componente ale Europei erau
acelea dictate de balanta puterilor si aceasta legatura putea fi mentinuta doar prin
mijloace diplomatice. Generatii de-a randul au preluat ideea care mai persista si
astazi. Un W.Robertson a caracterizat-o drept “marele secret al vietii politice
moderne”.

In viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786), sanatatea corpului politic

european depinde de echilibrul intre marile puteri si ruperea acestui echilibru ar
perturba sanatatea acestui corp. Chiar in secolul al XVIII-lea spirite mai elevate
precum un Iohann Heinrich von Iustian a manifestat indoieli fata de veracitatea
acestei afirmatii. Balanta puterilor, sustin ei, n-a facut decat sa conserve o legatura
sociala imperfecta, un grad de solidaritate suficient numai pentru mentinerea
Europei intr-o stare de agitatie perpetua fara a-i coagula unitatea. Era clar ca
armonia autoreglatoare intre puteri era aceea care conserva automat balanta
puterilor. Ca urmare, trebuia mai mult: o constitutie si institutii comune. Aceasta
era viziunea lui J.J.Rouseau desi se pare ca el s-a indoit asupra faptului ca un
asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere practic.

Impartirea Poloniei (in 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decat
altele, a zdruncinat increderea in balanta puterilor. S-a observat, de asemenea, ca,
desi marile congrese europene pretinsesera ca servesc interesele comune ale
Europei, cei care negociau reprezentau, de fapt, interesele anumitor tari. Ca
urmare, concluzia era ca este necesara o noua conceptie asupra unitatii europene.
Nimeni n-avea o idee clara despre felul in care o asemenea conceptie ar trebui
formulata si mai ales pusa in practica.

Daca un om de stat incerca, ocazional, sa formuleze consideratii mai largi, o facea

in sensul explicitarii interesului propriei tari. In 1777, spre exemplu, Contele
Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al XVI-lea dupa 1774, se opunea
anexarii Renaniei la Franta cu o argumentare caracteristica: “Tarile Rinului sunt
foarte tentante si ar merita anexate Frantei, dar prejudiciile implicate ar depasi
beneficiile. Franta ar ramane fara o politica intr-o Europa cazuta in anarhie”. Este
clar ca el nu vrea o Europa aruncata in anarhie, dar motivele lui reale tin de
interesele Frantei. Urmarirea doar a intereselor teritoriale ale Frantei ar putea avea
intre urmarile de nedorit tulburarea ordinii europene. Din argumentele lui
Vergennes rezulta clar ca el concepe Europa ca o unitate, iar Franta reprezinta o
parte a accesteia. Peste mai putin de un secol, pozitia va fi radical schimbata. Cand
un diplomat englez il prevenea pe Bismarck in privinta faptului ca isi asuma riscul
de a atrage dezaprobarea Europei, el a raspuns cu trufie: “Cine este Europa?”.

Intre 1777 si 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decat o expresie
geografica, s-a prabusit. “Cine vorbeste de Europa se inseala”, va remarca taios
Bismarck in 1876. Doua motive fundamentale explica aceasta schimbare. Mai
intai, cresterea nationalismului pe valul Revolutiei franceze. In fapt, filosofia
idealista a alimentat credinta in primatul natiunii si in statul – natiune ca forma cea
mai inalta de unitate. Aceasta crestere a nationalismului nu s-a produs dintr-o data;
in prima jumatate a secolului al XIX-lea, cresterea nationalismului a fost
contrabalansata de un conservatorism in care sensul unitatii europene era puternic.

Ordinea europeana conservata in Tratatul de la Viena din 1815 a durat pana la

Razboiul Crimeii (1853-1856). Cu triumful ideii ca natiunea este forma cea mai
valoroasa, Europa a devenit un simplu termen geografic. Al doilea motiv al acestei
schimbari radicale este acela ca, asa cum in gandirea comuna valorile nationale au
dizlocat pe cele europene, pe teren politic, Europa a pierdut treptat locul sau unic
in lume. In ultima instanta, aceasta modificare a locului Europei ne obliga s-o
explicam mergand inapoi spre Marile descoperiri geografice care au deschis
perspective globale. Din aceasta perspectiva, Europa inseamna, progresiv, mai
putin.

Evident, nu trebuie exagerata viteza schimbarii. Au trecut multi ani pana cand
Lunea Noua a putut contribui la reorganizarea echilibrului celei vechi. Deja la
trecerea dintre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, Olanda, Anglia si Franta se
concentrau tot mai mult asupra teritoriilor de peste mari, asa cum Spania si
Portugalia o facusera mai inainte. Drept rezultat al acestei tendinte, problema
europeana a inceput tot mai mult sa fie vazuta ca o parte a ordinii internationale, ca
o problema mondiala.
Inca pe timpul Razboiului de 7 ani (1756-1763), batranul Mirabeau arata ca sar
putea sa nu fie pace in Europa fara pace in America. In 1809, istoricul Heeren
prezicea ca viitorii istorici nu se vor mai ocupa numai cu sistemul limitat de state
europene, ci de cel mondial. Cel putin, in parte, aceasta atitudine reflecta
cosmopolitismul secolului al XVIII-lea. Cand Schiller (1759-1805) proclama ca:
“Eu scriu ca cetatean al lumii care nu este supus vreunui print; mi-am pierdut
patria si am schimbat-o cu lumea”, el se pronunta impotriva spiritului stramt
european ca si impotriva spiritului national in schimbul asocierii intregii umanitati.

Acest cosmopolitism era o versiune laica a spiritului ecumenic al crestinismului

timpuriu. Si crestinismul timpuriu si cosmopolitismul militau impotriva conceptiei
de unitate europeana. In cele din urma, cosmopolitismul si-a gasit expresia in
miscarea care a dus la formarea Ligii Natiunilor: o organizatie mondiala in care
Europa nu era recunoscuta ca o unitate distincta. Inainte de aceasta evolutie spre
Liga Natiunilor, problema integrarii europene a fost din nou adusa pe scena
politica de evenimente ca Revolutia franceza si razboaiele napoleoniene. Mai ales
aceste evenimente au sfaramat structura europeana asa cum fusese stabilita prin
Tratatul de la Westfalia (1648).

Initial, distrugerea acestei ordini slabe a venit bine unora, mai ales in Germania.
Una din axiomele acestei ordini fusese ca interesul Europei cere pastrarea unei
Germanii fara unitate. Bineanteles, patrioti germani ca Herder (1744-1803) si
Iustus Möser (1720-1794) au respins aceasta conceptie asupra ordinii europene.

Cu mult inainte, insa, regimurile revolutionare napoleoniene provocasera o reactie.

Ideea de unitate europeana impusa de Napoleon a lezat sensibilitatile patriotice in
Europa. Din nou, hegemonia si imperialismul unei singure puteri starneau repulsie.
Totusi, nu era suficienta opozitia fata de aceasta unitate impusa; trebuia propusa o
conceptie de unitate acceptabila. Cert este ca reactia impotriva Imperiului lui
Napoleon a pus la ordinea zilei problema unitatii europene in conditiile persistentei
cosmopolitismului secolului al XVIII-lea.

Caderea Imperiului napoleonian era intrucatva asemanatoare cu aceea creata de

prabusirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte
componenta a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeana
potrivite propriilor interese. Pentru Metternich, Revolutia franceza a distrus Europa
pe care el o stia. Unitatea europeana, in viziunea lui, era cel mai bine reprezentata
de solidaritatea curtilor si a guvernelor. Aceasta conceptie negativa si reactionara
asupra integrarii europene era slabiciunea sistemului lui Metternich.

Nimic din aceasta conceptie nu producea o vointa reala de realizare efectiva a

unitatii Europei. Atat liberalii cat si conservatorii au sesizat lipsurile conceptiei lui
Metternich; conservatorii au inteles ca trebuie dat conceptiei asupra integrarii
Europei ceva pozitiv daca oamenii vor sa lupte si sa faca sacrificii pentru a realiza
unitatea Europei. Pentru conservatorii europeni, romanticii au fost aceia care au dat
un nou impuls conceptiei despre integrare, invocand unitatea existenta in Evul
Mediu.

Ca aceasta unitate era mai mult o fictiune, n-a contat prea mult pentru mintile
infierbantate ale romanticilor; ei au considerat ca bolile Europei (iacobinism,
hegemonia napoleoniana etc.) erau rezultatul pierderii acestei unitati. Doar unirea
acestei viziuni cu catolicismul reactivat politic a constituit o forta politica efectiva,
distincta de strigatul simplu si lipsit de speranta dupa paradisul pierdut al unitatii
medievale.

Catolicismul a oferit un principiu unitatii Europei care a inlocuit calculul rece de

interese. In aceasta privinta, nobilul francez Joseph de Maistre (1753-1821) a fost
personalitatea cea mai remarcabila. Ideea lui era ca Europa nu se va putea uni daca
nu este unita religios, ca civilizatia europeana fusese creata de Biserica in Evul
Mediu si otravuri introduse in Europa din afara, in primul rand din America
(democratia si iacobinismul) erau principalul pericol pentru Europa si ele i-au
distrus unitatea. Simpla balanta a puterilor, simplul echilibru nu sant de natura sa
blocheze declinul deoarece n-au nimic moral in ele; sant “ateiste”.

Daca Europa este ceva, este o comunitate de credinta; lipsa credintei va distruge
Europa. Titlul faimoasei carti a lui Novalis, Crestinism sau Europa (1826) sintetiza
argumentele epocii. Din punctul de vedere al celui mai reprezentativ romantic
german, Europa insemna o unitate crestina si aceasta era, in primul rand, o unitate
catolica. De aceea, nici protestantismul, nici ortodoxia n-ar trebui acceptate ca
adevarat crestinism.

Marele avantaj al acestui fel de a argumenta consta in aceea ca predica unirea

impotriva a ceva, impotriva Angliei si a Americii, ca sedii ale democratiei si ale
liberalismului si a celor mai multe rele potrivnice Europei; impotriva Rusiei.
Pozitia Rusiei in acest sistem de gandire este complexa si interesanta. Frontul
catolic sustinea ca Rusia ar trebui exclusa pe temeiuri religioase. Includerea Rusiei
ortodoxe ar distruge baza insasi a unitatii Europei.

Pe de alta parte, in viziunea conservatorilor de talia lui Metternich, Rusia a probat

atasamentul la interesele Europei atunci cand tarul l-a trimis pe generalul Suvorov
sa lupte impotriva iacobinismului, remarcandu-se in Italia si Elvetia (1799); ca ar
trebui inclusa Rusia in Europa o data ce, dupa 1815, Tarul Alexandru I
recunoscuse sistemul european din care Rusia facea parte, Tarul fiind astfel obligat
sa-l apere. Si inainte de 1848 si dupa, conservatorii europeni priveau Rusia ca parte
esentiala a Europei mai ales ca tarul Nicolae I suprimase revolutia din Ungaria,
ajutand astfel la evitarea caderii Europei in anarhie.

Existau insa si alte voci care aratau ca la Tilsit, intreverea intre tarul Alexandru I si
Napoleon (iunie-iulie 1807) arata intentia Rusiei de a distruge Europa si a o
imparti in interes propriu. In mod curios, in aceasta privinta, viziunea catolica se
intalneste cu aceea a nationalismului liberal. Liberalii si, mai tarziu, marxistii
atacau autocratia moscovita (sau despotismul, cum obisnuiau ei sa spuna) ca fiind
“asiatica” si pretindeau ca Rusia este straina principiilor societatii europene si
trebuie exlusa din Europa. Impotriva acestei opinii, era folosit un argument
puternic: nu numai ca Rusia apartine Europei, dar era zidul/obstacolul necesar in
fata hoardelor asiatice (mai ales imparatul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a
contribuit la intensificarea discutiilor despre “pericolul galben”).

Trecand peste parerile antagoniste despre unitatea Europei, identificam trei puncte
clare:

- Problema unitatii europene era dependenta de formarea unei idei clare in privinta
constituirii Europei; aceasta claritate nu s-a realizat niciodata;

- Ca, luand Europa asa cum este - un fel de accident al evolutiei istoriei - si a
incerca sa o organizezi intr-o unitate, nu era suficient. Apelul la mentinerea status-
quo-ului era profitabila beneficiarilor acestuia. Altii – ca nationalistii din Germania
si Italia care nu-i realizasera unitatea – nu vor fi de acord ca o asemenea Europa ar
fi conservata. Dupa ei, inaintea unitatii acceptabile a Europei, era esential sa fie
stabilita o ordine justa;

- Era mai usor sa formulezi o notiune negativa, exclusivista a unitatii europene, una
indreptata impotriva unei puteri pretinse anti-europene, decat sa gasesti un obiectiv
pan-european la care toti pot adera.

Oamenii puteau fi mai usor uniti impotriva iacobinismului, a “pericolului galben”,

a democratiei (considerata in secolul al XIX-lea ca antiteza a traditiilor si a
valorilor europene), impotriva Angliei si a Rusiei; impotriva a orice; era mai greu
sa se lase uniti pentru ceva. Acesta era “calcaiul lui Ahile” a miscarii pentru
integrarea Europei. Trebuie spus ca antagonisme existau si inlautrul Europei.

Conceptia despre unitatea Europei a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) erau

antifranceze, asa cum erau cele ale lui Dante cu secole in urma. Intr-o epoca de
nationalism avansat, conceptia fiecarei tari despre unitate si a propriei cai de a o
realiza era puternic colorata de prejudecati nationale. Destul de rar apareau
personalitati care sa se ridice deasupra consideratiilor nationale si sa vada Europa
din punctul de vedere al Europei si nu al coltului Europei unde s-a intimplat sa
locuiasca el.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat in avanscena

impotriva hegemoniei lui Napoleon, era in eclipsa. Exista doua ratiuni ale acestei
alunecari a spiritului european pe un plan secund. Mai intai, era vorba de puterea
extraordinara a nationalismului care, sub Bismarck, Cavour si altii, a devenit
credinta de masa detorita combinatiei cu avansul democratiei; se ajunsese sa se
creada ca nationalismul era leacul bun la toate; ca daca fiecare natiune se va bucura
de dreptul la autodeterminare si-si va dobandi frontierele ei nationale, vor fi
automat indepartate toate cauzele de conflict; ca o armonie naturala se va instala
intre natiuni si aceasta armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoia de unitate
a Europei, fie ar aduce-o automat.

Astazi, ne dam seama ca aceste asteptari erau naive. Totusi, ele erau realitati si
prezenta lor este remarcabila in 1914 si, dupa aceea, pana in 1919. In 1923, la
initiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “miscarea
Pan-Europeana”. Rolul ei era sa militeze pentru crearea unei confederatii europene
pe fondul reconcilierii franco-germane in scopul apararii de doua pericole: unul
politic la Est (Rusia Sovietica) si unul economic la vest (Statele Unite ale
Americii). In prezent, miscarea se constituie intr-o alternativa confederala la
unificarea pe baze federaliste a Comunitatii Europene.

Al doilea motiv pentru eclipsarea ideii de unitate nationala rezida in imperialismul

secolului al XIX-lea si mai ales al ultimului sfert al acestui veac.

De fapt, numai Germania, Austro-Ungaria si inca vreo cateva state mici cu interese
nesemnificative in afara Europei erau realmente interesante de unitatea Europei.
Tocmai aceasta situatie, rezultata din numarul restrans al celor interesati in
realizarea unitatii Europei, aparea multora suspecta. “Logica istoriei” - o expresie
mult folosita la sfarsitul secolului al XIX-lea – parea sa lucreze impotriva unitatii
Europei. Pe masura cu tarile Europei erau tot mai mult implicate in politica
coloniala, Europa parea a fi pe punctul de a se desface. Mai ales “peste mari” era
devarata scena politica a lumii; acolo si nu in Europa.

Anglia si Franta intrau in coliziune la Fashoda (1898); Anglia si Germania, la

Agadir (1911). Regina Victoria era imparateasa Indiei. Ca urmare, pentru Anglia
putea fi mai important ceea ce se intampla in Egipt decat in Europa. Ne aflam,
asadar, in fata unei lumi in care marile puteri sunt in competitie; Statele Unite si
Japonia veneau spre primul plan al scenei politice tot cu statut de mare putere. In
aceasta lume, pozitia Europei devenea dependenta de ideea unirii ei sub hegemonia
unei mari puteri europene. De aici rezulta, in cel mai larg sens, esenta celor doua
razboaie mondiale, incepute in Europa. Incercarile Hohenzolernilor si ale lui Hitler
de a impune unitatea Europei au esuat.

Esecul se explica prin aceea ca nu era in interesul unor puteri mondiale ca Anglia,
America si Rusia, ca Europa sa intre in scena, unita, cu statut de mare putere. Se
mai explica prin faptul ca Europa insasi nu era pregatita sa accepte aceasta forma
de integrare si unificare. Este adevarat, ca, la acest nivel, erau europeni care ar fi
preferat fie si unificarea sub hegemonie germana decat decaderea Europei lipsita
de unitate. Ei erau “Quisling” , colaborationistii, inclusiv cei ai regimului Pétain de
la Vichy.

Nu toti au fost simpli oportunisti; multi au stiut exact de ce colaboreaza. Totusi, ei

– cei care au colaborat cu puterile Axei – erau o minoritate. Majoritatea
europenilor erau ostili unirii Europei sub hegemonia unei mari puteri. Aceasta
atitudine se alatura traditiei europene care operase si impotriva lui Filip al II-lea si
impotriva lui Ludovic al XVIlea; acum, aceasta traditie opera impotriva lui
Wilhelm al II-lea si a lui Hitler. Ramane un fapt insa: Europa era prea slaba si prea
divizata pentru a se salva.

Urmarirea intereselor nationale, ura si gelozia nationala, au blocat orice actiune

vizand realizarea unitatii. Sa amintim, spre exemplu, ura care a alimentat Polonia
sa se alinieze cu Hitler impotriva Cehoslovaciei in anii 1938-1939. Salvarea a venit
oarecum din afara: de la Statele Unite, de la dominioanele britanice, de la Rusia de
dincoace de Urali.

B. EVOLUTIA POLITICA A EUROPEI DUPA 1945

1. Viata politica in principalele tari ale Europei

A. Marea Britanie

Partidul Laburist la putere, 1945-1951. Laburistii au castigat o majoritate

semnificativa in alegerile generale din iulie 1945, obtinand 393 de locuri in
Parlament, comparativ cu cele 213 ale conservatorilor, 12 ale liberalilor si 22 ale
altora. Era pentru prima oara cand Laburistii obtineau o majoritate absoluta.
Victoria lor a fost surprinzatoare avand in vedere succesul lui Winston Churchill ca
lider de razboi, insa, de si Churchill insusi se bucura de popularitate, conservatorii
nu se aflau in aceeasi postura – prea multi oameni isi aminteau de somajul din anii
‘30, de conciliatorism si de dezastrele de la inceputul razboiului. Laburistii
promisesera reforma sociala si mai multe locuinte.

Noul guvern a trebuit sa faca fata enormelor probleme economice datorate

razboiului mondial, dar primul-ministru, Clement Attlee, de si bland in aparenta
(Churchill l-a descris odata drept “un lup in blana de oaie”), era inteligent si
hotarat. Dispunand de o majoritate parlamentara confortabila, Laburistii s-au
dovedit capabili sa promoveze un amplu program de transformari drastice, practic
aproape o revolutie sociala. (a.1) S-a produs o extindere semnificativa a protectiei
sociale (“statul bunastarii” - welfare state) pornindu-se de la asa-numitul Raport
Beveridge (1942). William Henry Beveridge era un liberal care considera ca venise
timpul pentru o revolutie sociala. Marile probleme ce trebuiau rezolvate erau,
potrivit raportului, saracia, bolile, ignoranta, mizeria si minactivitatea.

Guvernul trebuia sa le combata prin scheme de asigurari sociale, alocatii pentru

copii, un sistem national de sanatate publica si o politica menita sa combata
somajul. Guvernul de coalitie din timpul razboiului deja pornise procesul de
reforma prin adoptarea unei Legi a Educatiei in1944, care introducea gratuitatea
ciclului gimnazial pentru toti elevii si stabilea ca din 1947 invatamantul sa fie
obligatoriu pana la varsta de 15 ani; de asemenea, se instituisera alocatii pentru
copii (incepand cu cel de-al doilea).
Laburistii au nationalizat Banca Angliei, industria carbonifera, aviatia civila, caile
ferate, canalele, transporturile rutiere, gazul, electricitatea, productia de fier si otel.
Justificarea pentru aceasta operatiune a fost aceea ca instaurarea controlului
statului va conduce la o planificare mai eficienta si la conditii mai bune pentru
muncitori. Nationalizarea a fost intotdeauna o chestiune controversata, destui
englezi contestand necesitatea masurilor de acest gen. In orice caz, industria
exploatarii carbunelui si caile ferate erau ineficiente si foloseau echipamente
invechite; aveau nevoie de o retehnologizare rapida, ceea ce se spera ca se va
obtine prin nationalizare. Biroul National al Carbunelui a reusit, Dupa dificultatile
din 1947, sa determine cresterea productiei, dar rezultatele din alte domenii ale
nationalizarilor au fost mai degraba dezamagitoare, in special pentru ca guvernul
nu a investit suficient.

Laburistii au acordat un ajutor si agriculturii. A fost deosebit de important faptul

ca, intr-un moment cand exista o criza alimentara pe plan mondial, fermierii
britanici au putut produce cantitatile maxime de care erau capabili. Guvernul i-a
incurajat prin garantii pentru preturi, prin subsidii de modernizare, iar Serviciul
National de Consultanta Agricola le-a oferit consiliere de specialitate. Rezultatele
au fost pozitive: o crestere cu 20% a productiei intre 1947 si 1952 si unul dintre
cele mai mecanizate si mai eficiente sisteme de ferme din intreaga lume.

Alte legi au readus in legalitate grevele de sustinere si sponsorizarea partidelor

politice; s-a redus la un an intervalul de timp in care Camera Lorzilor putea bloca o
lege; s-a abolit votul colectiv. Refacerea economica si eradicarea somajului nu s-au
putut realiza decat Dupa depasirea obstacolului din iarna extrem de rece din
1946/1947, cand lipsa de carbune a determinat somajul tehnic pentru circa un
milion de muncitori.

De asemenea, a trebuit rezolvata criza financiara din 1949 care a determinat

devalorizarea lirei sterline. Oricum, la sfarsitul lui 1950 s-a produs un boom
industrial: exporturile erau cu 77% peste nivelul din 1938, cel mai spectaculos
succes fiind inregistrat in industria auto, dar si in privinta tractoarelor,
motocicletelor, utilajelor industriale, constructiei de nave si in industria chimica.
Succesul a fost obtinut printr-o combinatie de factori: o cerere mare de bunuri pe
plan intern pentru acoperirea urmarilor razboiului; Planul Marshall; dobanzile mici
pentru stimularea constructiei de locuinte si dezvoltarii industriale; un control
guvernamental strict asupra economiei. Ministrul de finante, Sir Stafford Cripps, a
devenit faimos prin masurile sale de “austeritate”; el a pus restrictii la importuri, a
convins sindicatele sa accepte inghetarea salariilor (1948-1950), a continuat
sistemul rationalizarilor din timpul razboiului si i-a incurajat pe oamenii de afaceri
sa exporte cat mai mult posibil. Devalorizarea lirei de la 4,03 la 2,80 dolari a facut
exporturile britanice mai ieftine.

Conservatorii la putere, 1951-1964.

Conservatorii au obtinut doar o mica majoritate (15 mandate) in alegerile generale
din 1951. Diferenta a sporit la peste 60 de mandate in alegerile din 1955 si la peste
100 de mandate in alegerile din 1959. Winston Churchill a fost din nou prim-
ministru, pana aproape de alegerile din 1955, cand s-a retras. A fost inlocuit cu
Anthony Eden, care a demisionat pe motive de sanatate in1957, la scurta vreme
Dupa esecul britanic in problema Suezului. Urmatorul premier conservator a fost
Harold Macmillan, intre 1957 si 1963, fiind urmat, pentru un an, de Alec Douglas-
Home.

In anii ‘50, nu s-a produs nici o schimbare dramatica in politica interna; a aparut
termenul de “Butskellism”, provenit din contopirea numelor lui R. A. Butler
(ministru de finante conservator) si Hugh Gaitskell (fostul ministru de finante
laburist), ceea ce sugera ca nu existau prea mari diferente intre cele doua partide.
Bineinteles ca acest lucru nu era, stricto sensu, adevarat, insa, pe de alta parte,
conservatorii au acceptat unele dintre politicile laburistilor, precum nationalizarile
(doar industria grea si transporturile rutiere au fost reprivatizate), “the welfare
state” si incercarea de a se utiliza forta de munca in intregime.

In timpul guvernarii conservatoare s-a produs o crestere marcanta a nivelului de

trai. Intre 1951 si 1963, salariile au sporit cu 72%, in timp ce preturile au crescut cu
doar 45%, astfel incat oamenii si-au permis achizitionarea mai multor bunuri de
larg consum ca niciodata: numarul de masini a crescut de la 3 la 7,5 milioane, iar
cel al televizoarelor de la 340 000 la circa 13 milioane. Rata constructiei de
locuinte a sporit de la circa 200 000/an in timpul laburistilor, la aproximativ 320
000/an. In 1961, saptamana de lucru a fost redusa de la 48 la 42 de ore. S-au
produs extinderi semnificative ale asa-numitului “stat al bunastarii” (The Welfare
State); s-au acordat ajutoare pentru agricultura, sub forma creditelor pentru
retehnologizare, astfel incat productia agricola a continuat sa creasca. S-a extins
sistemul educational cu circa 6000 de scoli noi si 11 noi universitati.

Aidoma laburistilor inaintea lor, conservatorii nu au reusit sa identifice o solutie

permanenta pentru tripla problema a cresterii economice, inflatiei si balantei de
plati. Diversi ministri de finante au incercat metode diferite, uneori reversandu-se
complet politica predecesorilor, o abordare care a ajuns sa fie numita “stop-go”.
Cat timp a fost ministru R. A. Butler, economia a fost stabila: exporturile au
explodat, iar balanta de plati a fost atat de favorabila incat s-a putut reduce
impozitul pe venit. In orice caz, pana in 1955, cresterile salariale au determinat
sporirea cererii de bunuri pe plan intern (si, de aceea, inflatia), ceea ce s-a rezolvat
prin cresterea importurilor; in acelasi timp, exporturile au fost afectate in mod
nefavorabil de o serie de greve, balanta de plati devenind deficitara. Ulterior, s-a
produs o redresare in 1956, insa a fost insotita de pericolul stagnarii economice.

In perioada 1957-1958, s-a produs o noua expansiune economica, prin diverse

masuri de incurajare, dar balanta de plati a devenit din nou nefavorabila. La
inceputul anilor ‘60, prin masuri de austeritate s-a redresat deficitul bugetar, insa
economia britanica a fost afectata, mai ales in conditiile competitiei cu tarile
europene care alesesera integrarea.

Conservatorii au inteles ca era nevoie de o noua abordare: initial, in 1961, au

incercat sa intre in Comunitatea Economica Europeana, tentativa esuata datorita
opozitiei Frantei; ulterior, ultimul ministru de finante conservator, Reginald
Maudling, a promovat masuri in vederea cresterii economice (reduceri de taxi si
avantaje pentru investitori).

Conservatorii au decis sa organizeze alegeri in februarie 1974, sperand sa obtina

sustinere populara pentru pozitia sa impotriva cererilor salariale ale minerilor. Insa,
cu o mica majoritate, scrutinul a fost castigat de laburisti.

Partidul Laburist a condus tara in perioada 1974-1979. Noul guvern, condus tot de
Harold Wilson, nu s-a dovedit capabil sa remedieze slabiciunile economiei
britanice, iar Dupa ce Wilson a acceptat in intregime pretentiile minerilor, s-a
produs o escaladare a cresterilor salariale. Pana in 1976, inflatia ajunsese la 20% pe
an, iar somajul de 1,3 milioane de persoane. De asemenea, costurile ridicate ale
importurilor petroliere au contribuit la atingerea unui deficit enorm al balantei de
plati. Principala arma a laburistilor pentru controlarea inflatiei a fost incercarea de
a convinge sindicatele sa coopereze si sa accepte cresteri limitate de salarii; este
ceea ce s-a numit “contractul social”. In 1976, Wilson s-a retras, iar Callaghan a
devenit prim-ministru.

Politica laburista si sporirea productiei petroliere britanice din Marea Nordului au

inceput sa dea rezultate, astfel ca, la sfarsitul lui 1978, inflatia scazuse sub 10%.
Din nefericire pentru Callaghan, sindicatele au refuzat sa extinda contractul social
pentru o noua perioada si au declansat un val de greve. In alegerile din mai 1979,
conservatorii au obtinut o majoritate confortabila, iar noul lor lider, Margaret
Thatcher, a devenit prima femeie prim-ministru in Marea Britanie. Margaret
Thatcher a fos foarte activa in politica externa, fiind partenera ideala pentru
presedintele american Ronald Reagan in schimbarea politicii occidentale, dintr-una
defensiva intr-una ofensiva, fata de Uniunea Sovietica si blocul comunist. De
asemenea, in conflictul cu Argentina in chestiunea insulelor Malvine/Falkland,
guvernul conservator britanic a fost transant si a obtinut un succes important.

B. Franta

De indata ce Franta a fost eliberata in 1944, generalul Charles de Gaulle a preluat

conducerea guvernului. Vechea Constitutie, care condusese la o guvernare slaba
vreme de atatia ani, a fost abolita, fiind adoptata o noua lege fundamentala,
instituindu-se Republica a IV-a. De Gaulle a demisionat, datorita faptului ca el era
de parere ca presedintele trebuia sa detina puteri mai mari. Desi conceputa in
euforia momentului eliberarii, Cea de IV-a Republica a inceput treptat sa-si piarda
sustinatorii, momentul de apogeu al nemultumirilor fiind anul 1958, popularitatea
Republicii fiind in scadere. A existat o inflatie constanta, ceea ce a alimentat
solicitarile pentru cresteri salariale si a condus la numeroase greve, mai ales in
1947. In fapt, economia s-a redresat relativ repede de pe urma razboiului, datorita
Planului Marshall si unei activitati guvernamentale de planificare eficienta (opera
in mare masura a lui Jean Monnet).

Pana in 1954, productia industriala a crescut cu 50% peste nivelul din 1938, iar
industria grea a fost complet modernizata. Intrarea in Comunitatea Economica
Europeana a facilitat dezvoltarea economica. Insa agricultura a stagnat in
continuare, iar inflatia a crescut permanent; existau nemultumiri in randurile
taranilor si micilor intreprinzatori, care aveau senzatia ca nu impartasesc progresul
general.

Guvernele erau tot lipsite de autoritate, deoarece noua Constitutie mentinea

reprezentarea proportionala si nu oferea presedintelui o putere mai mare. Existau
cinci partide principale: comunistii, socialistii, radicalii, Miscarea Republicana
Populara (MRP) – un nou partid de orientare democrat-crestina, si Adunarea
Poporului Francez (APF), partidul lui de Gaulle. Comunistii si APF isi manifestau
ostilitatea fata de republica; in consecinta, guvernele reprezentau unele coalitii
alcatuite din ministri apartinand celorlalte trei partide. Se produceau modificari in
permanenta: in cei 12 ani ai Republicii a IV-a au fost nu mai putin de 25 de
guverne, dintre care cele mai multe au fost prea slabe pentru a conduce efectiv. Nu
era un sistem politic care sa inspire incredere, iar ineficienta sa s-a manifestat in
repetate randuri.

Problemele din Algeria au atins punctul culminant in 1958, iar criza l-a adus din
nou pe de Gaulle la putere. Chestiunea era similara cu cele din Tunisia si Maroc:
Razboiul civil parea iminent; guvernul nu a gasit nici o solutie de rezolvare a crizei
si, drept urmare, a demisionat. presedintele Coty a facut apel la de Gaulle, care a
acceptat sa devina premier, cu conditia sa poata concepe o noua constitutie. Acesta
a fost practic sfarsitul Republicii a IV-a. De Gaulle a promovat in scurt timp o
noua constitutie, aprobata printr-un referendum de aproape 80% din electorat, si a
fost ales presedintele Republicii a V-a Franceze (in decembrie 1958), o pozitie pe
care a detinut-o pana la demisia sa din aprilie 1969.

Printre marile realizari ale lui de Gaulle se numara Noua Constitutie, ce a

reprezentat o imbunatatire marcanta fata de precedenta, deoarece permitea o
guvernare puternica si decisiva, pentru prima oara Dupa 1871. presedintelui i se
permitea sa detina initiativa legislativa; tot presedintele ii numea pe premier si pe
unii ministri. Adunarea si Senatul trebuiau sa adopte legile, dar presedintele, ales
prin scrutin national pe o perioada de sapte ani, putea sa dizolve Adunarea. Seful
statului controla politica externa si pe cea de aparare, putea organiza referendumuri
pe chestiuni importante, reducandu-se astfel puterea Parlamentului. Reprezentarea
proportionala era inlocuita cu cea uninominala. Sistemul defavoriza partidele de
stanga, a permis gaullistilor sa domine Adunarea si a oferit Frantei acea perioada
de stabilitate politica de care avea atata nevoie.
De asemenea De Gaulle a rezolvat criza algeriana, desi nu in modul in care
colonistii si militarii francezi din Algeria asteptau s-o faca. Luptele dintre armata si
FNE au continuat, ambele tabere comitand atrocitati. De Gaulle a inteles ca
victoria era iluzorie din punct de vedere militar si a deschis negocieri cu FNE,
oferind independenta tarii. Unii generali francezi s-au opus si au cucerit puterea in
Algeria, dar de Gaulle, aparand la televiziune in uniforma sa de general, i-a
condamnat, iar rebeliunea a esuat. Opinia publica din Franta era satula de razboi,
fapt dovedit atunci cand s-a convenit, in martie 1962, ca Algeria sa obtina
independenta, decizia aprobata prin referendum de 90% din populatie. Rezolvarea
crizei algeriene a fost o mare realizare a lui de Gaulle, singurii nemultumiti fiind
colonistii europeni din Algeria, care s-au simtit tradati de general.

Dupa retragerea lui de Gaulle, Republica a V-a Franceza a continuat sa furnizeze o

guvernare stabila sub mandatele urmatorilor doi presedinti. Georges Pompidou,
desi un gaullist, era mai moderat si mai realist decat generalul: a aprobat intrarea
britanica in C.E.E., a acordat mai multa atentie reformei sociale si a imbunatatit
relatiile cu Statele Unite. Dupa moartea lui Pompidou in 1974, a fost ales
presedinte Valery Giscard d’Estaing, care era mai degraba liberal decat gaullist. El
a inteles importanta mentinerii sustinerii muncitorilor, a promovat coborarea
varstei de vot la 18 ani si a sprijinit cresterea participarii angajatilor la impartirea
beneficiilor. Criza economica ce a afectat Franta, ca si intreaga Europa, la
inceputul anilor ’80 a lovit electoral si in dreapta franceza.

La alegerile din mai 1981, F. Mitterand, liderul socialist, a fost primul presedinte
de stanga ales in Franta dupa 1956. El avea sa conduca tara vreme de doua
mandate, pana la mijlocul anilor ’90.

2. Europa si inceputul razboiului rece

Spre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, armonia care existase intre Statele
Unite ale Americii, U.R.S.S. si Imperiul britanic a inceput sa se destrame, si toate
vechile suspiciuni au iesit din nou la iveala. Relatiile dintre Uniunea Sovietica si
Occident au devenit treptat atat de tensionate, incat in mai multe randuri
confuntarea militara a parut extrem de aproape. {i totusi, armatele rivale nu s-au
confruntat in mod direct, in special datorita faptului ca posesia armamentului
nuclear de catre ambele parti a determinat aparitia fenomenului ce a purtat numele
de “descurajare nucleara”.

Insa, desi puterile rivale nu au permis ca ostilitatea lor reciproca sa se transforme

intr-un conflict deschis, confruntarea s-a manifestat pe alte planuri: politic,
economic, tehnologic, ideologic, propagandistic. Ambele superputeri si-au alaturat
diversi aliati: intre 1945 si 1948 U.R.S.S. a inclus in orbita sa cele mai multe dintre
tarile Europei rasaritene, pe masura ce au fost impuse la putere guverne comuniste
in Polonia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia si
Republica Democrata Germana (1949). A fost instalat la putere un guvern
comunist si in Coreea de Nord (1948), iar blocul comunist a parut a se intari in
1949, cand Mao Tse Tung a obtinut in cele din urma victoria in prelungul razboi
civil din China.

Pe de alta parte, S.U.A. au grabit refacerea Japoniei si au intarit-o, transformand-o

intr-un aliat; de asemenea, americanii au cooperat indeaproape cu Marea Britanie
si alte 14 tari europene, ca si cu Turcia, oferindu-le un vast ajutor economic cu
scopul de a se reuni in cadrul unui bloc anticomunist. Orice actiune, gest sau opinie
a unuia dintre cele doua blocuri era interpretata de catre celalalt ca o dovada de
ostilitate. Au existat multe divergente in privinta frontierei polono-germane, iar
tratatele de pace cu Germania si Austria nu s-au putut incheia. Apoi, dupa moartea
lui Stalin (1953), noii lideri sovietici au inceput sa vorbeasca despre “coexistenta
pasnica”, aparand astfel unele semne ale detensionarii situatiei.

Cauza fundamentala consta in diferentele de principiu dintre statele comuniste si

cele democratice, diferente care s-au manifestat chiar din momentul in care
bolsevicii au capturat puterea in Rusia in 1917. In timpul celui de-al doilea razboi
mondial, divergentele au fost trecute pe un plan secund, din ratiuni ce vizau
mentinerea efecientei aliantei ce lupta impotriva Germaniei, Italiei si Japoniei. De
indata ce a devenit clar faptul ca infrangerea Germaniei era doar o chestiune de
timp, ambele parti, dar in special Stalin, au inceput sa faca planuri pentru perioada
postbelica.

Masurile de politica externa adoptate de Stalin au contribuit la escaladarea

tensiunii. Scopul principal al sovieticilor era acela de a profita de situatia militara,
pentru a spori influenta ruseasca din Europa. Atingerea acestui tel presupunea
ocuparea a cat mai mult teritoriu german, ca si preluarea in cadrul statului sovietic
a unor zone intinse din Finlanda, Polonia si Romania. Reusita lui Stalin a fost certa
in aceste privinte, insa actiunile sale au starnit ingrijorare in Occident, liderii
apuseni percepand actiunile Kremlinului drept o agresiune.

Cei mai multi dintre istorici considera ca Stalin a fost principalul responsabil de
declansarea asa-numitului razboi rece. Se considera, in general, ca Stalin sau a
continuat politica traditionala expansionista a tarilor, sau, si mai rau, era hotarat sa
raspandeasca comunismul in cea mai mare parte a lumii, lucru atunci posibil,
deoarece “socialismul intr-o singura tara” fusese desavarsit. Istoricii rusi si unii
dintre istoricii occidentali din anii ‘60-’70 au considerat ca motivele lui Stalin erau
pur defensive, el dorind doar sa contruiasca o zona-tampon menita sa protejeze
Uniunea Sovietica din perspectiva unei potentiale agresiuni ulterioare a
Occidentului.

Suspiciunile lui Stalin porneau de la amintirea interventiei occidentale impotriva

bolsevicilor din perioada 1918-1920, fusesera accentuate de faptul ca intarzierea
deschiderii celui de-al doilea front in Europa impotriva Germaniei paruse calculata
in mod deliberat, pentru a se mentine o presiune de proportii asupra Rusiei si a o
conduce la epuizare. De asemenea, Stalin nu a fost informat despre detinerea de
catre americani a armei nucleare decat cu putin timp inainte de bombardamentul
atomic asupra Japoniei. Solicitarea sovietica de a participa la ocupatia Japoniei a
fost respinsa de catre americani. Se pare ca sovieticii au perceput chestiunea
armelor nucleare in sensul unui santaj pe care S.U.A. il utilizau pentru a obtine
concesii de la ei.

Cei mai multi dintre oamenii de stat occidentali, in special cei americani si
britanici, fusesera ostili fata de sovietici inca din 1917. Harry S. Truman, care a
devenit presedinte in S.U.A. in aprilie 1945, dupa moartea lui Roosevelt, era mult
mai suspicios in privinta intentiilor rusesti decat fusese predecesorul sau. Parerile
lui Winston Churchill erau bine cunoscute: spre finalul razboiului el dorise ca
americanii si britanicii sa ocupe Berlinul inaintea sovieticilor; iar in mai 1945 ii
scria lui Truman: “Ce se va intampla cu Rusia? Ca si Dvs, simt o teama profunda
… o cortina de fier este trasa peste linia frontului”. Ambii lideri occidentali se
simteau pregatiti sa adopte o pozitie mai transanta fata de U.R.S.S.

Concluzia era ca, desi remediul tinea de Europa insasi, ajutorul de plecare trebuia
furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost grabit insa de decizia Marii Britanii,
luata in februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei si Turciei, ajutor
la care se angajase dupa razboi pentru a intari linia de rezistenta in fata presiunilor
sovietice.

Probabil ca ambele tabere au fost, intr-o anumita masura, responsabile pentru

declansarea razboiului rece. Lipsa reciproca de incredere, suspiciunile mutuale si
lipsa de flexibilitate au determinat, in ultima instanta, inevitabilitatea fenomenului
istoric ce a purtat numele de razboiul rece. In atmosfera respectiva de tensiune,
fiecare actiune internationala putea fi interpretata in doua feluri complet opuse:
ceea ce era considerat ca fiind o masura de autoaparare de catre una dintre parti era
vazut ca un act agresiv de catre cealalta parte. Insa cel putin razboiul direct a fost
evitat, deoarece americanii n-au dorit sa utilizeze armamentul atomic daca nu erau
atacati in mod direct, in timp ce rusii n-au indraznit sa riste lansarea unui asemenea
atac.

Am sa prezint cateva evenimente ce au influentat tendinta de unitate a Europei si a

condus la ceea ce s-a numit Razboiul Rece.

(a) La Conferinta de la Ialta (februarie 1945), desfasurata in Crimeea, au

participat Stalin, Roosevelt si Churchill. Aproape toata lumea a considerat ca
reuniunea a fost un succes, fiind realizate intelegeri in privinta mai multor puncte:
s-a cazut de acord cu privire la infiintarea Organizatiei Natiunilor Unite; Germania
urma sa fie divizata in trei zone de ocupatie - rusa, americana si britanica (ulterior,
avea sa apara si o zona franceza, alcatuita din teritorii apartinand de zonele
britanica si americana) -, in timp ce Berlinul, situat in zona sovietica, urma si el sa
fie impartit in sectoare de ocupatie ale marilor puteri invingatoare; aranjamente
similare urmau sa fie facute si pentru Austria; in toate tarile Europei rasaritene
urmau sa se desfasoare alegeri libere; Stalin a promis sa se alature razboiului
impotriva Japoniei cu conditia ca Uniunea Sovietica sa primeasca intreaga
Peninsula Sahalin si un teritoriu din Manciuria.

In orice caz, aparusera semne ingrijoratoare cu privire la Polonia: cand sovieticii au

ocupat militar teritoriul polonez, ei au stabilit un guvern comunist la Lublin, in
ciuda faptului ca exista un guvern polonez in exil, la Londra. La Ialta s-a convenit
faptul ca unii membri (necomunisti) din cabinetul de la Londra sa intre in guvernul
de la Lublin, iar in schimbul acestei concesii, Uniunea Sovietica urma sa detina in
continuare acea fasie din Polonia rasariteana pe care o ocupase in 1939. Insa
Roosevelt si Churchill n-au fost de acord cu solicitarea lui Stalin ca Polonia sa
primeasca intregul teritoriu german de la est de raurile Oder si Neisse.

(b) Conferinta de la Postdam din iulie 1945 a ilustrat o racire semnificativa a

relatiilor din cadrul aliantei. Principalii reprezentanti ai marilor puteri au fost
Stalin, Truman si Churchill (acesta din urma fiind la final inlocuit cu Clement
Attlee, devenit prim-ministru dupa victoria electorala a Partidului Laburist).
Razboiul cu Germania se incheiase, dar nu s-a reusit convenirea vreunei intelegeri
privitoare la viitorul acestei tari, totul ramanand la nivelul celor stabilite la Ialta
(dezarmarea, denazificarea si judecarea criminalilor de razboi).

Mai mult decat atat, Truman si Churchill erau ingrijorati datorita faptului ca
Germania de la est de Oder-Neisse fusese ocupata de Armata Rosie, iar autoritatile
comuniste poloneze au preluat acel teritoriu si au inceput sa-i expulzeze pe cei
aproximativ cinci milioane de locuitori germani ai regiunii, ceea ce, evident, nu
fusese convenit la Ialta. Truman nu l-a informat pe Stalin despre natura
armamentului atomic, si chiar lui Churchill i-a spus doar in timpul desfasurarii
reuniunii de la Potsdam. La cateva zile dupa finalizarea conferintei, doua bombe
nucleare au fost aruncate asupra Japoniei, iar razboiul s-a incheiat imediat, la 10
august, fara a mai fi nevoie de ajutorul rusesc, chiar daca Uniunea Sovietica
declarase razboi Japoniei la 8 august si invadase Manciuria. Desi sovieticii au
anexat sudul Sahalinului, asa cum se stabilise la Ialta, nu li s-a permis sa participe
la ocupatia Japoniei.

(c) Asa-numitul discurs al “Cortinei de Fier”, rostit de Winston Churchill, la

Fulton (Missouri) in Statele Unite in martie 1946, s-a dorit un fel de semnal de
alarma cu privire la raspandirea comunismului in Europa rasariteana. Pana in acel
moment, guverne rezultate in urma unor coalitii dominate de catre comunisti
fusesera instalate la putere prin intermediul rusilor in Polonia, Ungaria, Romania,
Bulgaria si Albania.

In anumite cazuri, adversarii comunistilor au fost intemnitati sau inchisi; in

Ungaria, spre exemplu, sovieticii au permis desfasurarea de alegeri libere in
noiembrie 1945, insa, desi comunistii au obtinut mai putin de 20% din voturi, cei
mai multi membri ai guvernului erau comunisti. In discursul sau de la Fulton,
Churchill a facut apel la o alianta a Occidentului care sa reziste cu fermitate in fata
amenintarii comuniste. „Eu nu cred ca Rusia sovietica doreste razboi. Ceea ce ei
doresc sunt fructele razboiului si extinderea puterii si a influentei doctrinei lor. Dar
ceea ce trebuie sa luam noi in considerare sunt prevenirea permanenta a razboiului
si realizarea conditiilor de libertate si democratie, cat mai curand posibil, in toate
tarile.”

Discursul a contribuit la adancirea rupturii dintre fostii aliati: Stalin l-a denuntat pe
Churchill drept un incitator la razboi, iar aproape 100 de parlamentari laburisti
britanici au semnat o motiune prin care il criticau pe liderul conservator. Insa
Winston Churchill nu facuse altceva decat sa exprime ceea ce simteau multi dintre
politicienii americani de frunte.

(d) Fara a se intimida in urma discursului de la Fulton, sovieticii au continuat

sa-si intareasca dominatia asupra Europei rasaritene; pana la sfarsitul lui 1947,
toate statele din regiune, cu exceptia Cehoslovaciei, aveau guverne eminamente
comuniste. Alegerile au fost masluite, membrii necomunisti au fost exclusi din
coalitiile de guvernamant, multi dintre ei fiind arestati si executati, iar in cele din
urma toate celelalte partide politice au fost desfiintate.

Aceste actiuni s-au desfasurat sub supervizarea politiei secrete din aceste tari si a
trupelor rusesti de ocupatie. In plus, Stalin trata zona rusa de ocupatie din
Germania ca si cum ar fi apartinut Rusiei, secatuind-o de resursele vitale si
permitand sa activeze doar partidului comunist. Singura tara unde acest model nu
s-a putut aplica a fost Iugoslavia. Guvernul comunist al lui Iosip Broz Tito a fost
legal ales in 1945.

Beneficiind de un imens prestigiu ca lider al rezistentei antigermane din timpul

razboiului, Tito s-a impus in tara, iar trupele sale au eliberat Iugoslavia, si nu
Armata Rosie. Astfel, Tito si-a putut permite sa respinga interferenta stalinista in
afacerile interne ale Iugoslaviei. Occidentul era profund iritat de atitudinea Rusiei,
care nu respecta promisiunea facuta de Stalin la Ialta, de a permite desfasurarea de
alegeri libere. Partea sovietica argumenta insa faptul ca aveau nevoie de guverne
prietene in tarile vecine, din ratiuni de securitate.

(e) Urmatoarea evolutie majora in cadrul razboiului rece a fost aparitia asa-numitei
“Doctrine Truman”, care in scurta vreme a fost asociata strans cu Planul
Marshall. „Gravitatea situatiei cu care se confrunta lumea de astazi necesita
aparitia mea in fata unei sesiuni comune a Congresului”.

(e.1) “Doctrina Truman” a derivat din evenimentele din Grecia, unde comunistii
incercau sa rastoarne monarhia si guvernul legal ales. Trupele britanice, care
ajutasera la eliberarea Greciei de germani in 1944, restaurasera monarhia, dar
aveau reale dificultati in a o sustine in lupta impotriva comunistilor greci, ajutati de
cei din Iugoslavia, Bulgaria si Albania, din ordinul Moscovei. Ministrul de Externe
britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar presedinte Truman a anuntat
in martie 1947 faptul ca politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor
libere care rezista incercarilor de subjugare de catre minoritati inarmate sau prin
presiuni externe”.

Grecia a primit imediat un ajutor masiv in materie de bani, arme si instructie,

asistenta ce a permis infrangerea comunistilor pana in 1949. Turcia, care si ea era
amenintata, a primit un ajutor american consistent. Doctrina Truman a scos in
evidenta faptul ca Statele Unite nu aveau nici o intentie de a reveni la izolationism,
asa cum procedasera dupaprimul razboi mondial. Americanii s-au angajat pe linia
unei politici de blocare a raspandirii comunismului, nu numai in Europa, ci in
intreaga lume, inclusiv in Coreea si Vietnam.

(e.2) Planul Marshall, anuntat in iunie 1947, reprezenta extensia in domeniul

economic a Doctrinei Truman. Secretarul de Stat al S.U.A., George Marshall, a
lansat un plan de refacere a Europei cu asistenta americana. “Politica noastra”,
spunea el, “nu este directionata impotriva vreunei tari sau doctrine, ci impotriva
foamei, saraciei, disperarii si haosului” . Telul planului era acela de a reconstrui
Europa din punct de vedere economic, facand astfel mult mai putin probabila o
extindere a comunismului asupra unei Europe apusene prospere. Pana in
septembrie 1947, 16 tari (Marea Britanie, Franta, Italia, Belgia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia, Austria, Elvetia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia,
Danemarca si cele trei zone apusene ale Germaniei) au schitat un plan comun
pentru utilizarea ajutorului american.

De-a lungul urmatorilor patru ani, peste 13 miliarde de dolari au venit din America
spre statele Europei occidentale, catalizand refacerea agriculturii si industriei, care
in multe tari erau prada haosului, ca rezultat al devastarii din timpul razboiului. Pe
de alta parte, sovieticii erau de parere ca asistenta americana nu era doar o dovada
de bunavointa, ci si o actiune cu substrat anticomunist. Desi teoretic ajutorul era
disponibil si pentru Europa rasariteana, Viaceslav Molotov, ministrul de Externe
Sovietic, a denuntat intregul plan ca fiind o ilustrare a “imperialismului dolarului”,
ce-si propunea sa instituie controlul Washington-ului asupra Europei apusene si
chiar sa intervina a rasaritul continentului, regiune pe care Stalin o considera o
“sfera de influenta” sovietica. U.R.S.S. a respins oferta, iar statele satelit, precum
Cehoslovacia si Polonia, care pareau dispuse sa accepte propunerea americana au
fost aduse la ordine, Moscova interzicand accesul in schema financiara si
economica promovata de americani.

(f) Cominformul a fost infiintat de catre Stalin in septembrie 1947. Era o

organizatie ce reunea diverse partide comuniste europene. Toate partidele din
statele-satelit ale Uniunii Sovietice erau membre, ca si partidele comuniste din
diverse tari vest europene, cele mai importante fiind cele din Italia si Franta.
Scopul lui Stalin era sa-si intareasca controlul asupra satelitilor: a fi comunism nu
era suficient, ci trebuia sa fie un comunism de tip rusesc. Europa rasariteana urma
sa fie industrializata, colectivizata si centralizata; statele din regiune trebuiau sa
faca comert in principal intre ele, iar contactele cu exteriorul lumii comuniste
trebuiau descurajate. Doar Iugoslavia a avut de obiectat si, drept consecinta, a fost
exclusa din Cominform in 1948, cu toate ca a ramas o tara comunista. In 1949 a
fost anuntat Planul Molotov, prin care satelitii Moscovei puteau primi ajutor
rusesc, fiind infiintata o organizatie in acest scop - C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc), al carei tel aditional era acela de coordonare a politicilor
economice ale tarilor din cadrul blocului sovietic.

(g) Capturarea puterii de catre comunisti in Cehoslovacia (februarie 1948) a

fost o lovitura serioasa pentru blocul occidental, deoarece respectiva tara era ultima
din regiune cu regim democratic. Exista un guvern de coalitie, rezultat in urma
alegerilor libere din 1946. Comunistii obtinusera 38% din voturi si detineau circa o
treime din posturile guvernamentale. Primul-ministru, Klement Gottwald, era
comunist, insa presedintele Edvard Beneš si ministrul de Externe Jan Masaryk nu
proveneau dintre bolsevici. Acestia din urma sperau ca Cehoslovacia, o tara cu un
nivel de dezvoltare mai ridicat decat cele ale altor tari rasaritene, va putea ramane
ca un pod intre Est si Vest.

Insa la inceputul lui 1948 s-a produs o criza politica serioasa. Alegerile urmau sa se
desfasoare in mai si existau indicii consistente ca Partidul Comunist urma sa piarda
teren: era considerat responsabil pentru respingerea de catre Cehoslovacia a
Planului Marshall, in conditiile in care penuria alimentara se instalase in tara.
Comunistii au decis sa actioneze inaintea alegerilor; controland deja sindicatele si
politia, ei au capturat puterea printr-o lovitura de stat, mii de muncitori inarmati
marsaluind pe strazile din Praga. Toti ministrii necomunisti, cu exceptia lui Beneš
si Masaryk, au demisionat. Cateva zile mai tarziu, corpul ministrului de externe a
fost gasit zdrobit pe pavajul din fata cladirii ministerului. Oficial, moartea sa a fost
explicata ca sinucidere, insa ulterior s-au descoperit dovezi clare in privinta
asasinarii lui Jan Masaryk.

Alegerile s-au derulat in luna mai, insa cetatenii au avut de votat o singura lista,
cea comunista. Beneš a demisionat, iar Gottwald a devenit presedinte. Puterile
occidentale si O.N.U. au protestat, insa nu s-a putut actiona in nici un fel, deoarece
nu s-a putut dovedi implicarea sovietica in evenimente. Lovitura de stat parea o
afacere interna. In orice caz, nu exista prea multe indoieli in privinta faptului ca
Stalin, nemultumit de legaturile cehilor cu Occidentul si de interesul lor fata de
Planul Marshall, le-a ordonat comunistilor cehi sa actioneze; nu a fost deloc o
coincidenta intamplatoare faptul ca diviziile rusesti din Austria au fost mutate
atunci langa frontiera cu Cehoslovacia. Podul dintre Est si Vest disparuse; “cortina
de fier” era completa in Europa.

(h) Blocada Berlinului si podul aerian din perioada iunie 1948-mai 1949 au
determinat prima criza majora din cadrul razboiului rece. Criza deriva din
neintelegerile referitoare la tratamentul aplicat Germaniei:
(h.1) La finalul razboiului mondial, asa cum se convenise la Ialta si Potsdam,
Germania si Berlinul fusesera fiecare impartite in cate patru zone de ocupatie. In
timp ce puterile occidentale au inceput sa organizeze refacerea politica si
economica a regiunilor pe care le controlau, Stalin, decis sa-i puna pe nemti sa
plateasca pentru pagubele aduse Uniunii Sovietice, a continuat sa trateze zona sa ca
pe o colonie, exploatandu-i resursele, ce luau drumul Rusiei.

(h.2) La inceputul lui 1948, cele trei zone occidentale din Germania au reusit sa
formeze o singura unitate economica, a carei prosperitate, multumita Planului
Marshall, se afla intr-un contrast marcant fata de inapoierea zonei rusesti de
ocupatie. In acelasi timp, occidentalii au inceput sa pregateasca constituirea unei
Germanii apusene capabila sa se autoguverneze, de vreme ce rusii nu aveau nici o
intentie sa permita reunificarea germana. Perspectiva unei puternice Germanii
occidentale independente, parte a blocului dominat de americani, a starnit serioase
aprehensiuni la Moscova.

(h.3) Atunci cand, in iunie 1948, occidentalii au introdus o noua moneda si au

oprit controlul preturilor si rationalizarea produselor in zonele lor de ocupatie si in
Berlinul de Vest, sovieticii au decis ca situatia la Berlin devenise intolerabila
pentru ei. Deja iritati de insula de capitalism din centrul zonei comuniste, ei au
considerat ca era imposibil sa existe doua tipuri de moneda in acelasi oras si erau
deranjati de contrastul dintre prosperitatea Berlinului occidental si saracia zonei
inconjuratoare. Raspunsul sovietic a fost prompt: toate soselele, caile ferate si
legaturile fluviale dintre Berlinul occidental si Germania occidentala au fost
inchise; scopul sovieticilor era acela de a-i forta pe occidentali sa se retraga din
Berlin datorita lipsei de alimente si de alte produse strict necesare traiului.

Puterile apusene, fiind convinse ca o retragere ar reprezenta prelediul unui atac

rusesc asupra Germaniei occidentale, erau hotarate sa se mentina pe pozitii; au
decis sa aprovizioneze Berlinul pe calea aerului, intuind corect faptul ca rusii nu
vor indrazni sa-si asume riscul doborarii avioanelor de transport. In urmatoarele
zece luni, peste doua milioane tone de produse de stricta necesitate au fost
trasportate aerian in orasul asediat, o operatiune tehnica de o anvergura
remarcabila, ce a permis subzistenta celor 2,5 milioane de vest berlinezi de-a
lungul iernii.

In mai 1949, rusii si-au recunoscut esecul, ridicand blocada. Criza a avut urmari
importante: a fost un mare succes psihologic al puterilor occidentale, chiar daca
relatiile lor cu Uniunea Sovietica ajunsesera extrem de tensionate; a catalizat
incercarea tarilor occidentale de a-si coordona politicile de aparare prin infiintarea
N.A.T.O. (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord). In sfarsit, devenise clar
faptul ca nici un compromis nu mai parea realizabil in privinta Germaniei,
divizarea tarii mentinandu-se pana la o data nedeterminata.
(i) Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a fost infiintata in aprilie 1949.
Blocada Berlinului demonstrase factorilor militari de decizie din Occident faptul ca
razboiul cu blocul sovietic putea izbucni in orice moment. Prin urmare, era nevoie
de o aparare organizata si de preparative eficiente.

Inca din martie 1948, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg
semnasera Tratatul de la Bruxelles, prin care se angajau sa colaboreze militar in
eventualitatea unui razboi. Acum , in aprilie 1949, li sau alaturat S.U.A., Canada,
Portugalia, Danemarca, Irlanda, Italia si Norvegia.

Toate au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, convenind asupra faptului ca un

atac impotriva oricareia dintre ele sa fie considerat un atac impotriva tuturor. S-a
mai stabilit ca toate fortele lor militare sa fie supuse unui comandament unic al
N.A.T.O., care sa coordoneze apararea Occidentului. Era un eveniment de maxima
importanta, deoarece semnifica faptul ca americanii abandonasera politica lor
traditionala de neimplicare in aliante politico-militare si, pentru prima data, isi
luasera angajamentul sa participe la o eventuala confruntare armata ulterioara.
Uniunea Sovietica a considerat infiintarea N.A.T.O. drept o provocare ce-i era
adresata, tensiunea dintre cele doua blocuri ramanand la cote inalte, mai ales ca, in
septembrie 1949, a devenit cunoscut faptul ca rusii se aflau in posesia propriei lor
bombe nucleare.

(j) Deoarece nu exista nici o speranta ca sovieticii sa permita unificarea Germaniei,

puterile occidentale au continuat sa urmeze calea adoptata in anii dinainte in
chestiunea germana si au fondat, in august 1949, Republica Federala Germana.
S-au desfasurat alegeri, iar Konrad Adenauer a devenit primul cancelar federal al
Germaniei. Rusii au replicat prin infiintarea in zona lor de ocupatie a Republicii
Democrate Germane in octombrie 1949.

3. Detensionare in razboiul rece dupa 1953

(a) Moartea lui Stalin. In martie 1953 a reprezentat probabil punctul de plecare al
detensionarii relatiilor Est-Vest, noii lideri de la Kremlin (Malenkov, Bulganin si
Hrusciov) dorind sa-si imbunatateasca relatiile cu Occidentul. Motivele din spatele
acestei dorinte ar putea fi legate si de faptul ca in august 1953 sovieticii, urmandu-i
indeaproape pe americani, au ajuns sa detina bomba cu hidrogen, producandu-se
astfel un echilibru, cel putin aparent, din perspectiva tehnologiei nucleare. Altfel
spus, incepea sa se manifeste principiul descurajarii nucleare: parea de neconceput
ca cineva sa aiba curajul sa utilizeze armamentul atomic.

Nikita Hrusciov si-a explicat noua politica intr-un discurs faimos din februarie
1956, in care l-a criticat pe Stalin si a spus ca o “coexistenta pasnica” cu
Occidentul nu era numai posibila, dar si vitala: “… exista numai doua cai - sau
coexistenta pasnica, sau cel mai destructiv razboi din istorie. Nu exista o a treia
cale”. Asta nu insemna ca Hrusciov renuntase la ideea unei lumi dominate de
comunisti; aceasta urma sa vina, insa se va realiza atunci cand puterile occidentale
vor aprecia superioritatea sistemului economic sovietic, si nu atunci cand vor fi
infrante in razboi. In acelasi fel, Hrusciov spera sa castige statele neutre de partea
comunismului prin intermediul asistentei economice furnizate.

(b) Destinderea s-a manifestat in mai multe feluri. Spre exemplu, in 1955 rusii
s-au declarat de acord sa renunte la bazele lor militare din Finlanda, Bulganin
intalnindu-se la Geneva cu presedintele american Dwight Eisenhower, iar in
decembrie acelasi an sovieticii nu au mai blocat prin veto admiterea in Organizatia
Natiunilor Unite a 16 noi state. Divergentele sovieto-iugoslave au fost puse in
surdina, iar Hrusciov l-a vizitat pe Tito; Cominformul a fost abandonat, acordandu-
se o mai mare libertate statelor-satelit (aprilie 1956).

Iar evenimentul cel mai sugestiv in privinta destinderii internationale l-a

reprezentat realizarea unei intelegeri in privinta Austriei, prin semnarea, in mai
1955, a Tratatului de Stat Austriac. In 1945, si Austria fusese impartita in zone de
ocupatie, capitala, Viena, fiind in zona sovietica. Insa, spre deosebire de Germania,
s-a acceptat formarea unui guvern central austriac, deoarece Austria nu era
considerata o tara infranta, ci una eliberata de sub dominatia nazista.

Guvernul austriac detinea doar puteri limitate, iar problemele cu care se confrunta
erau asemanatoare cu cele din Germania, deoarece occidentalii si sovieticii aveau
abordari similare ca si in cazul german. Americanii, britanicii si francezii au
promovat reconstructia si refacerea in zonele lor de ocupatie, in timp ce sovieticii
au insistat pe achitarea, mai ales in natura, a unor reparatii consistente, epuizante
pentru statul austriac. Se parea ca nu se va reusi ajungerea la vreo intelegere, insa
la inceputul lui 1955 rusii au devenit brusc cooperanti si s-a putut semna tratatul
din luna mai. O cauza probabila a acestei schimbari de atitudine a fost teama
ruseasca cu privire la o posibila unire intre R.F.G. si zonele occidentale de ocupatie
din Austria.

In conformitate cu tratatul, toate trupele straine au fost retrase, iar Austria a devenit
independenta in cadrul frontierelor ei din 1937. Nu-i era permis sa se uneasca cu
Germania, fortele ei armate erau strict limitate, ea urmand sa ramana neutra in
cazul oricarui conflict. In acelasi timp, nu se putea alatura nici unei organizatii de
natura politico-militara sau economica apartinand vreunuia din cele doua blocuri
adverse.

(c) Cu toate acestea, in realitate, destinderea a fost doar partiala. Politica lui
Hrusciov era un amestec curios pe care liderii occidentali l-au considerat uneori
greu de inteles. Pe langa miscarile conciliante descrise mai sus, liderul de la
Moscova raspundea cu promptitudine la orice ii parea o amenintare externa pentru
blocul comunist si nu era dispus sa relaxeze dominatia de ansamblu asupra
satelitilor Uniunii Sovietice, asa cum au descoperit maghiarii in 1956.

(c.1) In 1955 a fost semnat Pactul de la Varsovia intre Uniunea Sovietica si

statele din Europa rasariteana, la scurt timp dupa admiterea R.F.G.-ului in
N.A.T.O.. Pactul era un tratat declarat defensiv, dar a fost perceput in Occident
dpret o actiune agresiva.

(c.2) Rusii au continuat sa fabrice armament nuclear, ei testand pana in 1957

rachetele balistice intercontinentale si lansand in spatiu primul satelit, Sputnik 1,
operatiuni ce au starnit anxietati in Occident.

(c.3) Situatia de la Berlin a determinat o recrudescenta a tensiunii. In 1958,

Hrusciov a anuntat ca U.R.S.S. nu mai recunoaste drepturile puterilor occidentale
asupra Berlinului de Vest. Insa americanii au anuntat ca nu sunt dispusi sa cedeze.
In 1961, Hrusciov a sugerat din nou, de aceasta data noului presedinte John
Fitzgerald Kennedy, ca Occidentul ar trebui sa se retraga de la Berlin. Comunistii
erau profund deranjati de numarul mare de refugiati care fugeau din R.D.G. in
Berlinul de Vest - cam 200 000 pe an, adica aproximativ 3 milioane in perioada
1945-1960. Deoarece Kennedy a refuzat, in august 1961 a fost ridicat asa-numitul
“Zid al Berlinului”, o monstruozitate de circa 50 de km., ce-i izola nu atat pe vest
berlinezi, cat mai ales pe germanii din R.D.G. de conationalii lor si de lumea
libera.

(c.4) Criza rachetelor din 1962 a fost cel mai tensionat incident din intregul
razboi rece. Criza s-a produs atunci cand acelasi Kennedy a solicitat retragerea
rachetelor rusesti din Cuba, deci de la mai putin de 200 de km. De coasta
americana. Cele doua superputeri pareau a se afla in pragul unui razboi nuclear, dar
Hrusciov a fost in cele din urma de acord sa renunte la plasarea rachetelor in Cuba.

Criza a avut rezultate importante, mai ales din perspectiva faptului ca lumea a
inteles enormitatea a ceea ce s-ar fi putut intampla. Drept urmare, s-a produs o
anumita reducere a tensiunii internationale, concretizata in instalarea unei legaturi
telefonice directe intre Moscova si Washington si in semnarea, in iulie 1963, a
unui tratat sovieto-americano-britanic de interdictie a desfasurarii testelor nucleare
in alta parte decat in subteran.

4. Fondatorii integrarii europene

Unii analisti politici, printre care ma numar si eu, considera ca marii “parinti
fondatori” ai integrarii europene au jucat un rol major in startul procesului de
unificare Europeana: Jean Monnet (1888- 1979), Robert Schuman (1986-1963),
Konrad Adenauer (1876-1967) si Alcide De Gasperi (1881-1954).

Monnet a fost “inspiratorul” si “vizionarul”, iar ceilalti au fost reprezentantii

vointei politice cu privire la integrare. Toti aveau niste caracteristici comune ce s-
au dovedit vitale la finele anilor ‘40 si inceputul anilor ‘50. Toti erau crestini-
democrati, 30 conferind deci o anumita coerenta politica inceputului procesului de
unificare Europeana.
Erau, in acelasi timp, apropiati de “oamenii in negru”, adica de prelatii catolici,
ideea crestina conferind substanta legaturilor dintre oameni si natiuni, iar
sustinerea pe care Vaticanul a acordat-o procesului de integrare Europeana
meritand sa fie remarcata. Totodata, erau si asa-numiti “oameni ai frontierelor” -
Schuman era din Lorena, Adenauer era din Renania, iar Gasperi se nascuse in
Imperiul Austro-Ungar -, deci erau familiarizati cu multilingvismul si
multiculturalismul, fiind mai predispusi sa inteleaga alteritatea. “Europa nu se va
face dintr-o data si nici printr-o constructie de ansamblu: ea se va face prin
realizari concrete, creand mai intai o solidaritate de fapt.“

Insa , toti au beneficiat de o lingua franca, limba germana, ceea ce a facilitat enorm
comunicarea directa si apropierile dintre ei. Primii pasi concreti in directia
integrarii, in ciuda unor obstacole marcante, au fost:

(a) Infiintarea Uniunii Benelux, convenita in 1944 de catre guvernele in exil ale
Olandei, Belgiei si Luxemburgului. Era o asociatie vamala si comerciala, care a
devenit operativa in 1947.

(b)Tratatul de la Bruxelles din 1948, in care Marea Britanie si Franta s-au

alaturat celor trei tari din Benelux pentru a promova “colaborarea militara,
economica, sociala si culturala” dintre ele. In timp ce colaborarea in plan militar a
condus in cele din urma la infiintarea N.A.T.O., in privinta cooperarii economice,
urmatorul pas a fost:

(c) Fondarea in 1951 a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului

(C.E.C.O.). Aceasta era o concretizare a planului Schuman, Dupa numele
ministrului francez de Externe, care spera ca prin implicarea R.F.G.-ului sa
imbunatateasca relatiile franco-germane si sa sporeasca eficienta industriei
europene. Sase tari au fost membre fondatoare: Franta, R.F.G., Italia, Belgia,
Olanda si Luxemburg. Au fost eliminate toate obligatiile si restrictiile privitoare la
comertul cu fier, carbune si otel, creandu-se o Inalta Autoritate, ce avea sarcina de
a administra comunitatea si de a realiza un program comun de dezvoltare.

Singura dezamagire a federalistilor a fost aceea ca Marea Britanie nu a dorit sa se

alature, deoarece a refuzat sa atribuie controlul asupra unei parti importante din
industria sa unei autoritati supranationale. Cu toate acestea, C.E.C.O. s-a bucurat
de un succes remarcabil, productia de otel sporind cu 50% in primii cinci ani, astfel
incat cei sase membri au decis sa extinda sfera de activitate a comunitatii, pentru a
cuprinde toate produsele economiilor lor.

5. Extinderea catre sud

Daca prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al “Europei”
spre Nord, cea de-a doua extindere, din anii ‘80, reinstaureaza un anumit echilibru
geografic, consolideaza caracterul democratic al C.E.E., dar si produce
confruntarea procesului integrarii europene cu problemele dezvoltarii economiilor
mai putin avansate. Grecia, asociata la C.E.E. din 1 noiembrie 1962, avusese relatii
externe foarte reci in perioada “regimului coloneilor” (1967-1974) si si-a depus
candidatura pentru aderare in vara lui 1975.

Tratatul de aderare a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1981. In pofida numeroaselor

tranferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale,
aceasta tara ramane tributara deficientelor economice ce fac din ea “codasa”
C.E.E.: rata inflatiei de aproape 20%, sectorul privat faramitat, sectorul public
hipertrofiat si putin productiv, contractarea de datorii si subdezvoltarea fac din
Grecia un stat care are dificultati in a se ridica la nivelul partenerilor sai din
Comunitate. In plus, sensibilitatea balcanica si mediteraniana a Greciei, diferendul
cu Turcia asupra problemei cipriote si apropierea de regiunea cu potential exploziv
a fostei Iugoslavii influenteaza profund diplomatia Atenei, indiferent daca Grecia
este guvernata de socialistii din PASOK sau de conservatorii din Nea Demokratia.

Spania, marcata de razboiul civil din perioada 1936-1939 si izolata de Europa

in timpul regimului generalului Franco, a reintrat in randul democratiilor in 1975.
Aderarea sa la C.E.E., la 1 ianuarie 1986, la capatul unor lungi negocieri
influentate de atitudinea rezervata a Frantei, care se temea de concurenta
produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al noului elan politic european
al Madridului. Spania regionalizata, constituita din 1978 in 17 regiuni autonome,
pledeaza pentru o Europa descentralizata pe plan politic si solidara in plan
economic. Chiar daca, datorita increderii investitorilor si dinamismului
intreprinderilor sale, ea a recuperat partial ramanerea in urma fata de restul Europei
comunitare, Spania continua sa aiba nevoie de solidaritatea comunitara
(subdezvoltarea sudului si a regiunilor periferice, rata somajului de aproape 20%).

Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatica asemanatoare cu cea a Spaniei

Dupa razboi, datorita regimului autoritar dominat de catre Salazar, s-a alaturat
C.E.E. la 1 ianuarie 1986. Participarea portugheza la procesul de integrare
Europeana a contribuit semnificativ la consolidarea tinerei republici si la intrarea
sa in randurile democratiilor occidentale, ca si la dezvoltarea unei economii pana
atunci arhaice, dominata de o logica agrara si etatista.

Prin semnarea, la 7 februarie 1992, si intrarea in vigoare, la 1 noiembrie 1993, a

Tratatului de la Maastricht, a fost fondata Uniunea Europeana, ceea ce a
indicat existenta vointei politice de transformare a C.E.E., o entitate economica,
intr-o uniune dispunand de competente politice. Uniunea Europeana este o
federatie, fara a fi numita insa ca atare. Proiectul tratatului facea cunoscut acest
lucru, dar cuvantul “federal” a fost eliminat din respect fata de susceptibilitatile
britanicilor.

Renuntarea la acest cuvant nu a afectat esenta problemei, de vreme ce in toate

tipurile de asociatii politice, indiferent cum s-ar numi ele, problema de neevitat
este aceea a delimitarii puterilor intre autoritatile aflate pe diverse paliere. In acest
sens, tratatul afirma principiul “subsidiaritatii”, care atribuie autoritate statului
membru in toate cazurile de presupusa sau reala suprapunere intre stat si
Comunitate sau Uniune. Altfel spus, “Comunitatea nu intervine … decat daca si
doar in masura in care obiectivele actiunii respective nu pot fi realizate satisfacator
de catre statele membre”.

Europa celor cincisprezece a devenit o realitate la 1 ianuarie 1995. Dupa incheierea

razboiului rece si prabusirea comunismului in Europa, alte trei tari s-au alaturat
procesului de integrare Europeana: Austria, Finlanda si Suedia. In alte doua state,
Elvetia (1992) si Norvegia (1994) populatia s-a opus, prin referendum, intrarii in
Uniunea Europeana. Austria, Suedia si Finlanda au profitat de sfarsitul
antagonismului Est-Vest, care a facut sa devina fara rost neutralitatea lor, statut ce
le impiedica sa se alature integrarii europene.

Noile tari membre sunt dezvoltate din punct de vedere economic, nefiind deci o
povara financiara pentru bugetul Uniunii; ele sunt, in acelasi timp, democratii
vechi si stabile. Aceasta extindere a confirmat atractia exercitata de Uniunea
Europeana si functia sa stabilizatoare in cadrul unui continent aflat in cautarea unei
noi arhitecturi.

Datorita tensiunilor din cadrul razboiului rece, determinate printre altele de

razboiul din Coreea de la inceputul anilor ‘50, americanii au inceput sa exercite
presiuni pentru accelerarea procesului de dobandire a suveranitatii de catre
Republica Federala Germana. Pasul urmator viza reinarmarea acesteia, insa Franta
era dominata de anxietatea privitoare la refacerea puterii militare germane. René
Pleven, ministrul francez al apararii, a propus ca unitatile germane sa fie create si
incorporate in cadrul unor divizii multinationale, dar sa nu se permita Germaniei sa
detina o armata separata, un stat major general sau un ministru al apararii.

Adoptand formula C.E.C.O., care tocmai fusese lansata din initiativa Frantei si
urma sa-si inceapa activitatea, Pleven a propus infiintarea unei Comunitati
Europene a Apararii (C.E.A.). Obiectivul francezilor era acela de a minimaliza
efectivele militare germane si, in acelasi timp, de a integra contributia militara a
Germaniei, atat din punct de vedere operational, cat si politic, intr-o organizatie
internationala. In mai 1952, au fost semnat in acest sens un tratat, la Paris si Bonn,
act ce punea bazele constituirii unei armate “europene”. Insa, in august 1954,
Adunarea Nationala franceza a luat in sfarsit in discutie problema tratatului,
refuzand cu 319 voturi contra 264 sa dezbata ratificarea tratatului, marcand un esec
semnificativ in procesul de integrare Europeana.

La sfarsitul lui 1954, prevederile Tratatului de la Bruxelles din 1948 au fost

modificate pentru a permite includerea fostilor inamici, Germania si Italia. Tratatul
de securitate mutuala a fost redenumit Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.);
acest nou organism a preluat functiile nemilitare ale organizatiei Tratatului de la
Bruxelles, cele de natura militara revenind N.A.T.O.. In anul urmator, 1955,
Germania a devenit membra a Organizatiei Nord-Atlantice.

In anii ‘60 presedintele francez Charles de Gaulle a cauzat tensiuni in cadrul

C.E.E. initial prin blocarea admiterii Marii Britanii, iar ulterior prin ostilitatea sa
fata de Comisia Europeana, care, in opinia sa, devenea prea puternica. In 1965, a
amenintat cu retragerea Frantei din C.E.E. daca nu erau reduse puterile Comisiei.
De asemenea, Franta s-a opus principiului majoritatii calificate in cadrul
Consiliului, determinand asanumita “criza a scaunului gol”, reglementata abia in
ianuarie 1966. De Gaulle era promotorul unei Europe a statelor-natiune, preferand
o confederatie in locul preconizatei federatii. In plus, presedintele francez dorea o
“Europa Europeana”, si nu o “Europa atalantica” dominata de americani. A obtinut
in cele din urma un temporar castig de cauza, dar a blocat in acest fel evolutia
integrarii europene pentru aproape un deceniu.

Spre deosebire de federatie, confederatia e o simpla asociere de state pe baza unui

tratat, pentru realizarea in comun a unui obiectiv, de obicei apararea; confederatia e
situata la jumatatea drumului intre superstat si alianta.16 Fiind o “asociatie
contractuala intre suverane”, confederatia reprezinta o categorie a dreptului
international (spre deosebire de federatie, care emana din dreptul public intern). In
cadrul Confederatiei, statele membre isi pastreaza toate competentele, mentinandu-
se principiul suveranitatii si al egalitatii juridice. Obiectivele sunt, asadar, urmarite
in baza regulilor cooperarii interguvernamentale.

O criza majora a izbucnit in 1980, cand Marea Britanie a protestat in privinta

contributiei ei la bugetul C.E.E. din acel an: circa 1,2 miliarde lire sterline. Parea o
suma foarte mare prin comparatie cu aceea stabilita pentru Germania (circa 0,7
miliarde lire) si mai ales cu aceea datorata de Franta (0, 013 miliarde de lire).
Diferenta era atat de marcanta intrucat era calculata in parte si ca o impunere
asupra veniturile obtinute de fiecare tara din importurile realizate din afara C.E.E..
Deoarece Marea Britanie importa mult mai mult din lumea exteriora decat ceilalti
membri ai Comunitatii, contributia ei era atat de ridicata. Din fericire, Dupa o
negociere dura la care a participat premierul britanic, Margaret Thatcher, criza s-
a aplanat prin intermediul unui compromis, contributia britanica fiind redusa la
1,34 miliarde lire pe o perioada de trei ani.

C. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Extinderea Uniunii Europene spre tarile central si est europene reprezinta, alaturi
de unificarea monetara, cele mai dure provocari din istoria procesului de integrare
in Europa si cu implicatii majore asupra viitorului continentului european. In
termeni macro-economici, actualele tari candidate, raportat la marimea celor 15
(UE-15), reprezinta echivalentul Greciei, Spaniei si Portugaliei fata de UE-9 din
anii 80. Dar, diversitatea economica, sociala si institutionala, disparitatile
economice si dificultatile tranzitiei, in contextul exigentelor privind adoptarea
monedei unice, genereaza importante riscuri de dezintegrare.

 Europa are o sansa unica sa devina o forta in competitia globala si sa intoarca

definitiv spatele conflictelor care i-au zbuciumat destinul. Uniunea Europeana, ca
motor al integrarii, dar si statele asociate, sunt, prin urmare, obligate sa-si asume
aceasta responsabilitate cu realism si sa adopte strategii subordonate obiectivelor
pe termen lung. Bazata pe ceea ce uneste popoarele Europei, pe valorile si
interesele comune, actuala extindere poate fi drumul spre stabilitate, pace durabila
si bunastare in Europa.

1. Inceputul extinderii UE catre Europa Centrala si de Est

La sfarsitul anilor ‘80, tarile Europei comunitare erau preocupate de relansarea

procesului de integrare, proces aflat in stagnare de aproape doua decenii.
Accelerarea procedurilor de instituire efectiva a celor patru libertati si adoptarea de
noi principii de integrare urmau sa pregateasca terenul pentru mult controversata
unificare monetara.

In strategia integrarii, conceptul cheie a devenit convergenta: convergenta

nominala, pentru indeplinirea criteriilor de participare la moneda unica;
convergenta reala, pentru crearea unei zone monetare optime. Pe ansamblu,
convergenta politicilor si resurselor spre realizarea Uniunii Economice si
Monetare, in baza unei logici cumulative de aprofundare a integrarii economiilor
membre, in vederea unificarii politice. Relatiile cu tarile Europei Centrale si de Est
(ECE) se prefigurau ca relatii de cooperare diferentiata, conform acordurilor
bilaterale si multilaterale incheiate.

Schimbarea regimurilor politice din centrul si estul continentului precum si

optiunea ferma a fostelor tari socialiste de orientare politica si economica spre
modelul occidental au modificat strategia Uniunii Europene (UE) prin perspectiva
extinderii. Considerata imediat, atat in Vest cat si in Est, ca prioritate politica,
extinderea a fost imaginata ca un “proces rapid si global”, posibil de finalizat pana
la inceputul noului mileniu. Prin urmare, aprofundarea si extinderea au devenit
coordonatele esentiale ale strategiei de integrare pe continentul european.

La baza strategiei de extindere au fost asezate criteriile de aderare definite la

Copenhaga si principiul egalitatii de tratament. Consiliul european de la Madrid
(dec. 1995) insista asupra necesitatii ca, atat deschiderea cat si derularea
negocierilor, sa se decida in baza evaluarilor Comisiei asupra gradului de
indeplinire de catre fiecare candidat in parte a criteriilor de la Copenhaga. In
decembrie 1997, Consiliul european lansa oficial procesul de extindere. Acesta
include in prezent 13 tari: Bulgaria, Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia si Turcia.

Consiliul de la Luxemburg a decis in special ca extinderea va trebui sa includa:

  Conferinta Europeana, cadru multilateral incluzand cele 10 tari ECE, Cipru
si Malta; Conferinta a fost lansata in 1998;
 Procesul de aderare, pentru cele 10 tari ECE si Cipru; procesul a fost lansat
in 30 martie 1998;
 Negocierile de aderare, deschise la 31 martie 1998 cu sase tari, conform
recomandarilor Comisiei, respectiv: Cipru, Republica Ceha, Estonia,
Ungaria, Polonia si Slovenia.

Malta, care inghetase candidatura in 1996, a relansat-o in 1998.

In decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a confirmat caracterul global al

extinderii si a decis, ca in baza recomandarilor Comisiei, sa se deschida negocieri
formale de aderare cu alte 6 tari candidate, respectiv: Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta, Romania si Slovacia. Negocierile au fost deschise formal cu acest al doilea
grup pe 15 februarie 2000. Despre Turcia, Consiliul de la Helsinki a decis ca este
un candidat cu vocatie de posibil membru pe baza acelorasi criterii de la
Copenhaga. Uniunea Europeana a cunoscut deja cateva valuri reusite de extindere.

Tratatele de la Paris (1951), instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui

si Otelului si Tratatele de la Roma (1957), instituind Comunitatea Economica
Europeana si EURATOM au fost semnate de sase tari fondatoare: Belgia, Franta,
Germania, Italia, Olanda si Luxemburg. Ulterior, au avut loc 4 extinderi care au
ridicat la 15 numarul statelor membre:

1973 – Regatul Unit, Danemarca, Irlanda;

1981 – Grecia;

1986 – Portugalia si Spania;

1995 – Austria, Finlanda si Suedia.

Actuala extindere este insa apreciata ca fara precedent, implicand riscuri ridicate
din punct de vedere economic, social si politic, daca se are in vedere anvergura si
diversitatea pe care o presupune.

2. Tarile asociate, de la cooperare la aderare

Dupa caderea zidului Berlinului, in 1989, Comunitatea a dezvoltat rapid relatii

diplomatice cu toate tarile ECE, a incheiat acorduri de comert si de cooperare si a
creat programul Phare de sustinere financiara a eforturilor de tranzitie. Phare a
devenit intre timp cel mai important program de sprijin a TECE in eforturile de
pre-aderare.

In anii 90, Comunitatea a inceput sa incheie Acorduri de asociere, numite Acorduri

Europene, cu 10 tari ale Europei Centrale, acorduri care constituie baza juridica a
relatiilor bilaterale intre UE si aceste tari. Astfel de acorduri existau deja pentru
Turcia (1963), Malta (1970) si Cipru (1972). In cazul TECE, finalitatea acordurilor
este instituirea unei zone de liber schimb intre UE si tarile asociate, in baza
principiului asimetriei concesiilor (o liberalizare mai rapida de catre UE decat de
catre tarile asociate).

In cazul Ciprului, Maltei si Turciei, Acordurile acopera domenii similare, mai

putin dialogul politic, si au drept obiectiv instituirea unei uniuni vamale.
Obiectivul a fost atins cu Turcia (in 1995), iar cu Cipru uniunea vamala va deveni
efectiva in 2002. Acordurile europene au facilitat dezvoltarea comertului intre UE
si TECE, au promovat ajutorul financiar si investitiile. In prezent, Uniunea
Europeana este cel mai important partener comercial pentru toate tarile asociate.

Acordurile europene au recunoscut intentia tarilor asociate de a deveni membre ale

Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin depunerea candidaturilor individuale ale
acestor tari.

2.1 Conditiile de baza pentru extindere. Conditiile de baza pentru extindere au

fost prevazute prin Tratatul de la Roma (art. 49 in Tratatul de la Amsterdam):
“Orice stat european poate deveni membru al Uniunii. El adreseaza cererea
Consiliului, care se pronunta cu unanimitate de voturi, Dupa consultarea Comisiei
si Dupa avizul conform al Parlamentului european care se pronunta cu
majoritatea absoluta a membrilor care-l compun”.

Momentul cel mai important al actualei extinderii il constituie Consiliul de la

Copenhaga, prin decizia ca “orice tara asociata a Europei Centrale si de Est, daca
doreste, poate deveni membra a Uniunii Europene”. Din acel moment problema
principala a devenit cea a momentului aderarii si a procedurilor de aderare. In acest
scop, pentru a putea stabili o strategie conforma cu interesele pe termen lung ale
procesului de integrare europena, Consiliul a precizat: “Aderarea va avea loc pe
masura ce statele asociate vor indeplini conditiile economice si politice cerute”.

Conditiile, definite atunci, sunt cunoscute sub denumirea de “criteriile de la

Copenhaga”:

a) institutii stabile, garantand democratia, primatul dreptului, drepturile omului,

respectul si protectia minoritatilor;
b) o economie de piata viabila si capacitatea de aface fata presiunii concurentiale si
fortelor pietei interne unice;
c) capacitatea de asumare a obligatiilor aderarii, in special subscrierea la
obiectivele uniunii politice, economice si monetare.

Aderarea presupune, de asemenea, capacitatea tarilor candidate de a crea conditiile

integrarii si participarii la politicile Uniunii, prin adaptarea structurilor
administrative. Consiliul european de la Madrid (dec. 1995) a subliniat ca, desi
adoptarea legislatiei europene (aquis-ului comunitar) si transpunerea ei in dreptul
intern sunt extrem de importante in procesul aderarii, mult mai importanta este
crearea si dezvoltarea structurilor administratice si juridice necesare aplicarii
politicilor europene.

Prin urmare, criteriilor de la Copenhaga, le- a fost adaugat un al 4-lea criteriu:

d) capacitatea administrativa de aplicare a acquis-ului comunitar.

Acquis-ul comunitar cuprinde:

1. dispozitiile Tratatului instituind Comunitatea Europeana (Roma, 25 martie

1957), ale Tratatului privind Uniunea Europeana (Maastricht, 7 febr. 1992), ale
Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Roma, 25 martie
1957), precum si ale tuturor acordurilor care le-au modificat in timp, inclusiv
tratatele privind aderarea noilor membri;

2. regulamentele, directivele si deciziile emise de institutiile europene, ca acte de

putere obligatorie, precum si: declaratiile, rezolutiile, strategiile comune,
concluziile, deciziile cadru, etc.;

3. conventiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene,

precum si cele deschise unui numar mai mare de state, la care statele membre si
Comisia Europeana sunt parti, desemnate de catre Comisie ca facand parte din
acquis;

4. jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene.

Consiliul european de la Luxemburg (dec. 1997) a subliniat apoi ca „Extinderea

Uniunii necesita in prealabil intarirea si ameliorarea functionarii institutiilor
conform dispozitiilor Tratatului de la Amsterdam”, iar Consiliul de la Helsinki
(dec 1999) a confirmat ca aderarea la Uniune este subordonata respectarii
criteriilor de la Copenhaga, tarile candidate trebuind sa „impartaseasca valorile si
obiectivele Uniunii asa cum sunt ele enuntate in tratate”. Consiuliul de la Helsinki
a insistat in special asupra necesitatii de respectare a criteriilor politice si a
importantei asigurarii unui nivel ridicat de securitate nucleara.

2.2 Agenda 2000 Avizele Comisiei europene

Consiliul european de la Madrid a cerut Comisiei sa supuna evaluarii cererile de

aderare ale tarilor candidate, cat mai curand posibil Dupa Conferinta
interguvernamentala (CIG) asupra reformei institutiilor europene (iunie 1997) si sa
pregateasca o analiza detaliata asupra consecintelor extinderii pentru UE.

Documentul cadru pentru definirea actiunilor in masura sa permita Uniunii

Europene atat procesul de accentuare, cat si cel de extindere il reprezinta “Agenda
2000 - pentru o Uniune mai puternica si mai stabila”(iulie1997). Agenda 2000
prezinta principalele perspective de dezvoltare ale UE, perspectivele politicilor
comune, conceptia despre extinderea spre noi membri, cadrul financiar Dupa anul
2000 si insista asupra necesitatii unei reforme institutionale care sa permita
functionarea unui ansamblu eterogen de peste 20 de tari.

Politicile comunitare
Cu privire la politicile comune interne, Comisia a retinut patru obiective: crearea
conditiilor pentru o crestere durabila, axarea cresterii pe cunoastere, modernizarea
profunda a sistemului de ocupare a fortei de munca si promovarea unei societati
solidare si sigure, respectand mediul si interesul general. Pentru a atinge
obiectivele mentionate, se propune in document cresterea finantarii si concentrarea
acesteia pe prioritati cum ar fi cercetarea si dezvoltarea, formarea profesionala,
marile retele de transport si comunicatie etc.

Un rol important revine ameliorarii capacitatii comunitare de gestiune, coordonare

si control. Cele mai importante politici, cu impact esential asupra bugetului
comunitar, sunt politica de coeziune si politica agricola.

Politica UE de coeziune economica si sociala trebuie sa conduca la reducerea

disparitatilor regionale, dezvoltarea regiunilor aflate in regres economic si
dezvoltarea resurselor umane. Putem observa ca se doreste practic o accentuare a
gradului de concentrare a politicii regionale prin diminuarea numarului de
obiective la trei (obiectiv realizat, de altfel, prin stabilirea cadrului finaciar 2000-
2006). Se spera astfel intr-un plus de eficacitate a masurilor structurale.

Comisia preconizeaza, de asemenea, si o mai mare concentrare geografica in asa

fel incat, cu mentinerea efortului global de coeziune din anul 1999, sa se asigure
necesarul de finantare in perspectiva extinderii. Din bugetul comunitar, fondurile
structurale vor absorbi in perioada 2000-2006, 230 miliarde ECU (in preturi 1997)
pentru actualele tari si 45 miliarde ECU pentru noii membri, din care 7 miliarde
ECU sub forma subventiilor de preaderare. Cresterea transferurilor spre noii veniti
se va asigura progresiv, in functie de capacitatea lor de absorbtie, dar fara sa
depaseasca 4% din PIB national. Fondul de coeziune isi va pastra destinatia
actuala, respectiv sustinerea participarii la EURO a tarilor cu PNB sub 90% din
media comunitara.

In politica agricola comuna, Comisia estimeaza necesitatea de a aprofunda

directiile reformei Mac Sharry si de a incerca o mai mare apropiere a preturilor
europene de cele mondiale, in asociere cu subventiile directe pe venit. Factorii
determinanti in aplicarea PAC vor fi: riscul de dezechilibrare a pietelor,
angajamentele multilaterale OMC, constrangerile de mediu si de calitate,
perspectiva extinderii. Concret, se prevede o reducere a preturilor institutionale, in
special pentru cereale, carne de vita si lapte, reducere compensata prin subventii
inferioare insa pierderilor de venit. Disparitatile existente vor impune in scurt timp
elaborarea unei politici de dezvoltare rurala, desprinsa din politica agricola
comuna, cu accent pe masuri structurale si de mediu.

Comisia Europeana apreciaza ca extinderea UE va fi benefica nu doar din punct

de vedere politic ci si economic. Dar, accentuarea disparitatilor ce vor rezulta ca
urmare a slabelor performante economice ale tarilor central si est-europene,
prezinta riscuri de dezintegrare Europeana prin disfunctionalitate. In consecinta,
tarile ce doresc aderarea trebuie sa parcurga o etapa de tranzitie in care economiile
sa devina competitive si acquis-ul comunitar sa fie transpus in dreptul intern.

In sprijinul tarilor candidate, Comisia preconizeaza o importanta sustinere

financiara pentru perioada 2000-2006, constand in programe PHARE, subventii
pentru dezvoltarea agriculturii si subventii structurale, in special pentru transport si
mediu. Comisia va raporta anual Consiliului evolutia inregistrata de fiecare tara si
va recomanda lansarea procesului de adeziune pe masura indeplinirii criteriilor
solicitate.

Uniunea Europeana adoptase pana in 1997 doua perspective financiare (1989-

1993 si 1994-1999), din dorinta unei mai eficiente gestionari a bugetului
comunitar. Noul cadru financiar acopera perioada 2000-2006, urmarind atat
aprofundarea integrarii cat si extinderea. Comisia estima prin Agenda 2000 ca
necesarul de finantat poate fi acoperit prin mentinerea actualului plafon al
resurselor proprii, care urma sa fie atins in 1999.(1,27% din PNB comunitar).

Implicatiile financiare ale prevederilor cuprinse in Agenda 2000 se estimau la: 4

miliarde ECU suplimentar pe an pentru politica agricola comuna (cu o marja de 4,7
miliarde ECU sub linia directoare agricola, necesara ajustarilor determinate de
extindere); 275 miliarde ECU pentru politica de coeziune, din care 45 miliarde
ECU vor fi acordate noilor membri; 30 miliarde ECU asistenta pentru preaderare.
In prezent, perspectivele financiare in perspectiva extinderii spre 10 tari pana in
2006, cu mentinerea actuala a politicilor europene, arata o crestere a plafonului
resursei PNB la 1,4%.

In concluzie, cadrul european al extinderii UE, fixat prin Agenda 2000, poate fi
definit prin: cresterea rolului politicilor interne in procesul integrarii, concentrarea
fondurilor regionale in scopul asigurarii convergentei reale intre regiunile si tarile
membre, continuarea reformei Mac Sharry in politica agricola comuna, disciplina
bugetara, extindere diferentiata, cu parcurgerea asistata a unei etape de preaderare,
pe masura ce tarile candidate indeplinesc conditiile precizate la Copenhaga.

Agenda 2000 include, de asemenea, avizele Comisiei asupra situatiei tarilor

candidate, prin raportare la criteriile de aderare. Analiza a fost realizata in baza
unui chestionar de 160 de pagini completat de tarile asociate. Acesta a cuprins
cateva mii de intrebari, acoperind 23 de sectoare de activitate. Comisia a luat in
considerare autoevaluarea tarilor candidate dar si rapoartele si rezolutiile
Parlamentului european, rapoartele organizatiilor internationale si a institutiilor
financiare internationale, ca si progresele in baza Acordurile europene.

Avizele au avut rolul de evaluare a performantelor fiecarui candidat, dar si de a

face o analiza a potentialului acestora de indeplinire a criteriilor de aderare.
Avizele au fost urmate in fiecare an de cate un raport in care sunt prezentate
progresele fiecarei candidate in pregatirea pentru aderare, o evaluare a eficientei
instrumentelor de pre-aderare si prioritatile pe termen scurt si mediu. In baza
acestor rapoarte, Consiliul a decis si decide asupra asupra modului de realizare a
procesului de negociere.

2.3. Procesul de negociere.

Pe baza recomandarilor Comisiei europene, Consiliul european de la Luxemburg

(dec. 1997) a decis lansarea unui „proces global de extindere” catre toate tarile care
solicita aderarea.

Procesul presupune:

1. Conferinta europeana care sa grupeze toate tarile candidate, respectiv 10 tari din
Europa centrala, Cipru, Malta si Turcia. Conferinta este un forum multilateral cu
rolul de a examina aspecte de interes general privind: politica externa si de
securitate comuna, justitia si afacerile interne, domeniile economice sau de
cooperare regionala. Conferinta s-a reunit pentru prima data la Londra, in 12
martie 1998.

2. Aderarea, in baza unei strategii de pre-aderare, a negocierilor de aderare, a

examinarii analitice a legislatiei comunitare („screening”) si a unei proceduri de
supraveghere.

3. Negocieri de aderare, stabilind conditiile in care fiecare tara va adera la UE.

Negocierile se concentreaza asupra conditiilor de adoptare si aplicare a acquis-ului

in tarile candidate. Negocierile propriu-zise iau forma unei serii de conferinte
bilaterale interguvernamentale intre statele membre UE si tarile candidate. Dupa
examinarea detaliata a capitolelor de acquis („screening”), negocierile se deschid
cu fiecare tara candidata, capitol cu capitol. Comisia propune pozitii de negociere
comune UE pentru fiecare capitol, relativ la aspectele ce tin de competenta
comunitara (in baza principiului de subsidiaritate). Propunerile de negociere sunt
apoi aprobate de tarile membre cu unanimitate de voturi. Negocierile se tin la nivel
ministerial (reprezentantii permanenti pentru tarile membre si ambasadorii sau
negociatorii sefi pentru tarile candidate). Rezultatele negocierilor sunt preluate
intr-un proiect de aderare care este supus aprobarii Consiliului si Parlamentului
pentu aviz conform. Dupa semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare in
tarile membre si in tara candidata.
Dupa intrarea in vigoare, tara candidata devine tara membra. Negocierile au fost
deschise oficial la 31 martie 1998 cu 6 tari: Republica Ceha, Estonia, Ungaria,
Polonia, Slovenia si Cipru. La 15 februarie 2000, negocierile au fost deschise
formal cu alte 6 tari candidate: Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta si
Republica Slovacia. Decizia de a deschide simultan negocierile cu mai multe tari
nu a implicat mentinerea aceluiasi ritm al negocierilor. Acestea se poarta
individual, cu fiecare candidata in parte, ritmul fiind legat de gradul de pregatire al
fiecarei candidate si de dificultatea problemelor ce se impun solutionate.

In procesul negocierilor, UE si statele candidate au ca instrumente: perioade de

tranzitie, derogari permanente, derogari temporare si solutii novatoare. Conform
unui studiu al Institutului European din Romania , modul in care au decurs
negocierile pana in prezent, evidentiaza faptul ca statele candidate se focalizeaza
pe solicitarea unor perioade de tranzitie si nu pe derogari sau solutii novatoare.
Aceste perioade de tranzitie sunt solicitate din cauze de ordin tehnic (crearea
mecanismelor aplicarii acquisului), economic (atenuarea impactului pietei unice),
politice (interes national), social (diminuarea costurilor sociale).

Negocierile se poarta capitol cu capitol, 15 fiind considerate de relativa importanta:

usoara (stiinta si cercetarea, educatia si formarea, IMM, politica industriala,
statistica) si cu importanta limitata (telecomunicatii si tehnologia informatiei,
Politica externa si de securitate, Protectia consumatorului si sanatatea, control
financiar, UEM, cultura si audio-vizual, coeziune economica si sociala, uniune
vamala, relatii economice externe, politici comune ale pescuitului). 8 capitole sunt
considerate cu probleme sectoriale punctuale, sectoare de a caror finalizare depinde
in cea mai mare masura finalizarea negocierilor (libera circulatie a bunurilor, libera
circulatie a serviciilor, dreptul societatilor comerciale, impozitarea, politica de
concurenta si ajutoarele de stat, politica sociala si ocuparea fortei de munca,
energie, transporturi).

Ultima runda a negocierilor va cuprinde domeniile cele mai sensibile: agricultura,

mediu, justitie si afaceri interne, libera circulatie a persoanelor, libera circulatie a
capitalului, finante si buget, probleme institutionale.

In noiembrie 2001, Comisia a dat publicitatii ultimele Rapoarte de tara. In urma

analizelor efectuate, Comisia este de parere ca ritmul negocierilor poate fi accelerat
si ca pana la sfarsitul anului 2002 va putea propune primele 10 tari care vor putea
adera la UE. In acest scop, se prevede suplimentarea ajutorului pentru dezvoltarea
capacitatii administrative si judiciare a noilor tari candidate necasara aplicarii
acquis-ului. Pentru celelalte tari se prevede de asemenea un sprijin pentru a permite
deschiderea tuturor capitolelor de negociere pana la sfarsitul anului 2002.

2.4. Examenul analitic („screening”) al acquis-ului comunitar

In 1998, Comisia s-a angajat la un proces de examin analitic a acquis-ului atat cu

tarile aflate in negociere, cat si cu celelalte 6 din Europa Centrala. Rolul examinarii
este acela de a sprijini tarile candidate in intelegerea regulilor de functionare a
Uniunii si a masurilor ce, trebuiesc adoptate pentru aplicarea acquis-ului, inclusiv
pregatirea procesului de negociere. In decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a
introdus si Turcia in procesul de screening. Tot atunci s-a subliniat importanta ca
avansarea negocierilor sa aiba loc nu doar in masura introducerii acquis-ului in
legislatiile nationale, ci si a crearii, conditiilor necesare aplicarii, acestuia in
practica.

2.5. Procedura de supraveghere – Rapoartele de tara

Dupa publicarea avizelor Comisiei din 1997 asupra progreselor tarilor candidate in
procesul aderarii, Comisia supune avizarii Consiliului, anual „Rapoarte regulate”
asupra progreselor realizate de tarile candidate pe calea aderarii. Rapoartele
servesc drept puncte de plecare in deciziile luate de Consiliu cu privire la mersul
negocierilor si strategiile extinderii.

In noiembrie 1998, Comisia a inaintat Consiliului un prim ansamblu de Rapoarte

pentru cele 10 tari TECE, Cipru si Turcia. Dupa reactivarea cererii de catre Malta
de aderare la UE (oct. 1998), Comisia a inclus si aceasta tara in seria de rapoarte.
Rapoartele includ o analiza a evolutiilor relatiilor intre Uniune si acea tara, analiza
gradului de indeplinire a criteriilor politice, economice precum si a evolutiei
adoptarii acquisului, prezentarea si analiza prioritatilor parteneriatului pentru
aderare precum si a programului national de adoptare a acquis-ului.

Un moment extrem de important pentru evolutia procesului de extindere il

constituie cel al Rapoartelor din 1999 (noiembrie). Atunci, Comisia a recomandat
Consiliului ca: - ”negocierile sa fie angajate in 2000 cu toate tarile care satisfac
conditiile politice stabilite la Copenhaga si care au dovedit ca sunt gata sa ia
masurile necesare pentru a satisface conditiile economice, respectiv: Bulgaria,
Malta, Letonia, Lituania, Romania si Slovacia”;

 „deschiderea negocierilor cu Bulgaria sa fie subordonata obligatiei din

partea acesteia de a inchide unitatile 1 si 4 ale centralei nucleare de la
Kozlodui si confirmarii unui progres semnificativ in finalizarea procesului
de reforma”;
 „deschiderea negocierilor cu Romania sa fie subordonata confirmarii de
catre autoritatile romane a lansarii unei actiuni eficace privind alocarea
resurselor bugetare necesare centrelor pentru copii si luarea masurilor
necesare aplicarii reformelor structurale ale institiilor pentru copii, pana la
sfarsitul anului 1999; de asemenea deschiderea va fi subordonata unei
evaluari suplimentare a situatiei economice, in special in domeniul macro-
economic ”;
 „natura si numarul capitolelor deschise negocierii cu fiecare candidat in
parte vor fi stabilite de UE in baza principiului diferentierii, adica prin luarea
 in considerare a progreselor fiecarei candidate in pregatirea pentru aderare,
prin raportare la criteriile de la Copenhaga”;
 „capitolele inchise provizoriu in cadrul negocierilor, vor fi revazute pentru a
se tine cont de acquis-ul nou adoptat. Inchiderea provizorie va fi decisa
tinand cont exclusiv de rezultatul negocierilor si masura in care tarile si-au
indeplinit angajamentele de progresare in pregatirea pentru aderare.”;
 „Turcia va trebui considerata pe viitor drept o tara candidata, chiar daca nu
se pune in discutie deschiderea negocierilor in acest stadiu.”

Consiliul european de la Helsinki (dec. 1999) a aprobat aceste recomandari,

deschizand negocierile si pentru ceea ce numim acum „grupul Helsinki”.
Momentul releva o flexibilizare a criteriilor de aderare, extrem de greu de
indeplinit de catre tarile candidate pe termen scurt si mediu. Consiliul a deschis
astfel drumul spre o integrare mai rapida in UE si a dat asigurarile necesare statelor
ramase in urma pentru intensificarea eforturilor de indeplinire a criteriilor de
aderare.

Rapoartele de tara din noiembrie 2001 analizeaza progresele inregistrate de fiecare

tara candidata in procesul de aderare, din perspectiva criteriilor de aderare.
Rapoartele evalueaza progresele inregistrate, pe baza legislatiei care a fost efectiv
adoptata de catre statele candidate (si nu functie de proiectele legislative), precum
si masurile care au fost deja implementate.

Toate statele candidate continua sa indeplineasca criteriile politice, cu exceptia

Turciei (desi aceasta tara a inceput, la randul ei, sa inregistreze progrese, dovedite
si de importantele reforme constitutionale adoptate recent). In general s-au
inregistrat evolutii pozitive la nivelul tarilor candidate care indeplinesc criteriile
politice iar rezultatele generale obtinute pe linia intaririi institutiilor democratice si
in ceea ce priveste respectarea statului de drept si a drepturilor omului s-au
imbunatatit.

Cu toate acestea, exista in continuare cateva puncte sensibile: procesul de reforma

si de intarire a sistemului juridic trebuie accelerat. Lupta impotriva coruptiei va
trebui intensificata.

In mare, in ceea ce priveste cele doua criterii economice (existenta unei economii
de piata functionale si capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale si
fortelor de piata din cadrul Uniunii), s-a ajuns la urmatoarea concluzie:

- Cipru si Malta au confirmat faptul ca au economii de piata functionale si pot sa

faca fata presiunilor concurentiale si fortelor de piata din cadrul Uniunii.
- Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia si Slovenia sunt
economii de piata functionale. Exista diferente economice substantiale intre aceste
tari, dar, in conditiile in care aceste state continua adoptarea masurilor mentionate
in fiecare raport de tara, ele vor fi capabile sa faca fata presiunilor concurentiale si
fortelor de piata din cadrul Uniunii in viitorul apropiat.
- Bulgaria este pe punctul de a deveni o economie de piata functionala. In
conditiile in care va continua sa implementeze reformele si sa-si intensifice
eforturile de a inlatura dificultatile existente, aceasta tara va fi capabila sa faca fata
presiunilor concurentiale si fortelor de piata din cadrul Uniunii pe termen mediu.
- Romania nu indeplineste inca nici unul dintre aceste criterii economice dar,
pentru prima data, a inregistrat progrese decisive in atingerea acestui obiectiv.
- Turcia nu a reusit sa inregistreze noi progrese in directia realizarii unei economii
de piata functionale. Cu toate acestea, anumite domenii din economia acestei tari
sunt deja competitive pe piata UE, in cadrul uniunii vamale.

Capacitatea de asumare a obligatiilor impuse de calitatea de membru – care

reprezinta cel de-al treilea criteriu de aderare – impune adoptarea si aplicarea
acquis-ului. Acest lucru presupune prezenta structurilor administrative si juridice
adecvate.

Totusi, s-au inregistrat progrese semnificative in ceea ce priveste adoptarea

legislatiei. De asemenea, s-au inregistrat progrese in dezvoltarea capacitatii
administrative necesare implementarii acquis-ului dar acesta este domeniul in care
este inca nevoie de eforturi sustinute. Acest lucru este valabil pentru majoritatea
sau chiar toate statele candidate in domeniul politicilor Uniunii, in special in ceea
ce priveste buna functionare a pietei interne, asigurarea unui nivel de trai durabil,
protectia cetatenilor si administrarea fondurilor UE.

3. Criteriile de aderare

In cadrul criteriilor de aderare definite de Consiliul European din 1993 de la

Copenhaga si de Consiliile Europene ulterioare, calitatea de membru presupune ca
tarile candidate sa indeplineasca urmatoarele criterii:

 Stabilitatea institutiilor care garanteaza democratia, statul de drept,

drepturile omului si respectul si protectia minoritatilor.
 Existenta unei economii de piata functionale si capacitatea de a face fata
presiunilor concurentiale si fortelor de piata din cadrul Uniunii.
 Capacitatea de a indeplini obligatiile impuse de statutul de membru, printre
care aderarea la obiectivele uniunii politice, economice si monetare.
In 1995, Consiliul European de la Madrid a subliniat importanta incorporarii
acquis-ului in cadrul legislatiei nationale, precum si a asigurarii aplicarii sale
eficiente prin structurile administrative si juridice corespunzatoare.

3.1 Strategia de pre-aderare

In 1994, Consiliul de la Essen a definit o strategie de pre-aderare pentru a pregati
tarile Europei Centrale pentru aderarea la UE.

Strategia era bazata pe 3 elemente principale:

1. Acordurile europene;
 2. Programul Phare;
3. Dialogul structurat.

In urma propunerilor Comisiei europene prezentate in Agenda 2000, Consiliul de

Luxemburg a decis asupra unei strategii „intarite” pentru cele 10 tari candidate ale
Europei centrale si o strategie specifica pentru Cipru. Ulterior, au fost adoptate
strategii si pentru Turcia si Malta. In prezent, strategia de pre-aderare pentru TECE
include:

 Acordurile europene;
 Parteneriatele pentru aderare (PA) si Programele Nationale de Adoptare a
Acquis-ului (PNAA);
 Ajutoarele de pre-aderare, in special programele Phare, Ispa, Sapard si
cofinantarea ci institutiile internationale;
 Participarea la programele si Agentiile Comunitatii.

Strategia de pre-aderare pentru Cipru si Malta se bazeaza pe:

 Acordurile de asociere;
 Parteneriatele pentru aderare (PA) si Programele Nationale de Adoptare a
Acquis-ului (PNAA);
 Un ajutor specific de pre-aderare;
 Participarea la programele si Agentiile Comunitatii.

Strategia de pre-aderare pentru Turcia include:

 Acordul de asociere si Acordul de uniune vamala;

 dialogul politic intarit;
 Parteneriatul pentru aderare (PA) si Programul National de Adoptare a
Acquis-ului (PNAA);
 Un ajutor specific de pre-aderare;
 Participarea la programele si Agentiile Comunitatii.

3.2 Acordurile Europene si Acordurile de Asociere.

Acordurile europene includ prevederi cu privire la schimburile comerciale,
dialogul politic, apropierea legislatiilor, domeniile de cooperare (in special
industria, mediul, transporturile si vamile). Ele au drept scop constituirea unei zone
de liber-schimb intre UE si tarile asociate TECE, intr-un termen de 10 ani pentru
Bulgaria, Rep. Ceha, Ungaria, Polonia, Romania, Slovacia, de 6 ani pentru
Lituania, Slovenia si de 4 ani pentru Letonia. Liberul schimb a fost instituit cu
Estonia la 1 ian. 1995.

Din momentul intrarii in vigoare a Acordului European (AE), nu au mai putut fi

introduse noi taxe vamale sau restrictii cantitative intre Comunitate si tara asociata.
Pentru alte domenii, acordurile prevad perioade de tranzitie. In baza acordurilor,
are loc un proces de aliniere progresiva a legislatiilor tarilor asociate la
reglementarile comunitare, in special cu privire la libertatea de miscare a
capitalurilor, regulile concurentei, drepturile de proprietate intelectuala si
industriala, pietele publice.

In pofida caracterului asimetric al AE, care ridica restrictiile la exporturile TECE

mai rapid decat pentru exporturile UE, balanta comerciala globala a UE cu aceste
tari ramane pozitiva. Slaba competitivitate a produselor TECE, natura
specializarilor (in general produse care folosesc intensiv factorul munca),
dificultatile tranzitiei si reformelor structurale si institutionale antrenate de
indeplinirea criteriilor de aderare nu au permis tarilor asociate sa beneficieze de
avantajele asimetriei concesiilor.

Cu toate acestea, AE au stimulat cooperarea si schimburile comerciale reciproce,

creand astfel un cadru favorabil integrarii TECE in Uniune. In plus, AE au creat
structurile de dialog necesare procesului de aderare. Incepand cu 1994, pentru
fiecare tara asociata exista un ciclu de reuniuni anuale ale unui Consiliu de
Asociere (la nivel ministerial) si un Comitet de asociere (la nivelurile superioare
ale functiilor publice) si o Comisie mixta Parlamentara (la nivel politic).

Aceste structuri joaca un rol esential in strategia de pre-aderare, indeosebi prin

supravegherea progreselor tarilor candidate in adoptarea si aplicarea acquis-ului ca
si in respectarea parteneriatului de aderare (procesul de screening). De asemenea,
AE au promovat cooperarea in diverse domenii, participarea tarilor asociate la
programe comunitare, la dialogul politic structurat.

Acordurile de asociere (AS) cu Cipru, Malta si Turcia dateaza din anii `60 si
inceputul anilor `70. Rolul AS a fost de a crea un cadru de dezvoltare a cooperarii
si schimburilor comerciale intre UE si aceste tari in vederea constituirii progresive
a unei uniuni vamale. In cazul Turciei obiectivul a fost atins in 1995 iar cu Cipru
uniunea va deveni efectiva pana la sfarsitul lui 2002. Spre deosebire de Acordurile
europene, AS nu prevad dialogul politic.

Acesta se deruleaza cu Cipru si Malta in baza unei decizii a Consiliului Afacerilor

generale si cu Turcia in baza unor rezolutii specifice ale Consiliul de Asociere si a
Concluziilor Consiliului de la Helsinki („Turcia trebuie considerata in continuare o
tara candidata, chiar daca nu indeplineste conditiile de deschidere a negocierilor”).
In decembrie 1997 Turcia a suspendat unilateral dialogul politic cu UE si l-a reluat
in 1999.

In noiembrie 2001, Comisia a recomandat trecerea la o noua etapa, bazata pe o

pregatire mai detaliata pentru cerintele presupuse de calitatea de membru UE. In
acest context, Turcia este incurajata sa intensifice si sa accelereze procesul
reformelor politice si economice, conform criteriilor de aderare si prioritatilor
stabilite de Parteneriatul de Aderare pentru Turcia, adoptat de catre UE la inceputul
acestui an. Turcia va trebui, de asemenea, sa accelereze procesul de identificare a
unei solutii in rezolvarea problemei cipriote si a divergentelor legate de Securitatea
Europeana si Politica de Aparare. In plus, Comisia propune o analiza detaliata a
legislatiei Turciei si o agenda referitoare la alinierea la acquis-ul comunitar.
Trebuie sa acorde o mai mare atentie, capacitatii administratiei turce de a
implementa eficient prevederile acquis’-ului.

In rapoartele de tara se constata progrese substantiale, dar sunt necesare eforturi

suplimentare pentru implementarea eficienta a legislatiei UE.

3.3 Parteneriatele pentru aderare

Prin Agenda 2000, Comisia a scos in evidenta necesitatea de a orienta sprijinul
comunitar pentru tarile candidate catre domenii particulare, conform Rapoartelor
de tara. Parteneriatele pentru aderare (PA) raspund acestei cerinte si se constituie
intr-o piesa centrala a strategiei de pre-aderare intarita. Ele fixeaza prioritatile
pentru tarile candidate in pregatirea pentru aderare si regrupeaza ansamblul
diferitelor forme de ajutor al UE intr-un cadru unic. Consiliul european de la
Luxemburg a acceptat Parteneriatul pentru aderare ca un instrument cheie al
strategiei de pre-aderare.

Consiliul a adoptat apoi, in martie 1998, un regulament fixand principiile,

prioritatile si conditiile generale ale fiecarui parteneriat. Pe aceasta baza, Comisia a
adoptat parteneriate detaliate pentru fiecare tara. Acestea expun prioritati clare pe
termen scurt si mediu si stabilesc instrumentele principale si resursele financiare
disponibile, orientate pe obiective. Parteneriatele au devenit cadru unic de
programare a sprijinului financiar comunitar. Ele sunt actualizate permanent, in
functie de concluziile Rapoartelor de tara.

In baza Parteneriatelor, fiecare tara a fost invitata sa adopte un program national de

adoptare a acquis-ului (PNAA) care sa defineasca modul concret in care fiecare
tara intelege sa respecte parteneriatul pentru aderare si sa precizeze calendarul
implementarii masurilor necesare cu incidentele umane si financiare pe care le
implica. PNAA se revizuiesc periodic.

In cazul Romaniei, versiunea revizuita a PNAA a fost prezentata Comisiei in mai

2000 si acopera perioada 2000-2003. Sunt incluse toate capitolele de acquis,
conform capitolelor de negociere. Sunt precizate obiectivele si masurile de
indeplinire a criteriilor de aderare, inclusiv de ameliorare a capacitatii
administrative si judiciare. Primul volum include o analiza a situatiei actuale si
prioritatile pe termen scurt si mediu. Volumul doi cuprinde matricea elementelor
de acquis care vor fi adoptate.

3.4 Sprijinul financiar comunitar pentru pre-aderare.

Conform concluziilor Consiliului european de la Berlin, pentru 2000-2006,
sprijinul de pre-aderare pentru tarile din Europa Centrala este de 3120 miloane
euro anual. Comisia poate propune insa suplimentari ale fondurilor, in vederea
accelerarii procesului de extindere. Fondurile sunt alocate prin intermediul a trei
instrumente financiare:
Phare, cu rolul de finantare a masurilor pentru intarirea institutiilor
(democratizare, sistem de gestiune, formare profesionala) si investitii in programe
neacoperite de celelalte doua fonduri, in special pentru programe integrate de
dezvoltare regionala; Fondul este plasat sub responsabilitatea Directiei Generale
pentru Extindere si dispune de un buget anual de 1560 milioane euro;

ISPA, cu rol de finantare a infrastructurilor majore in domeniul transportului si

mediului; dispune de un buget anualde 1040 milioane euro si este plasat sub
responsabilitatea Directiei Generale pentru politica regionala;

SAPARD, cu rol de finantare a dezvoltarii agricole si rurale; dispune de un buget

anual de 520 miloane euro si tine de Directia Generala pentru Agricultura. Cipru si
Malta beneficiaza incepand cu 2000 de un buget de 95 milioane euro pentru 2000-
2004, folosit pentru procesul de armonizare in domeniile prioritare fixate prin
parteneriatul pentru aderare. Turcia beneficiaza de un ajutor de 177 milioane
pentru 2000-2002.

In procesul de sprijin pentru pre-aderare, un rol important revine, incepand din

1998, sistemului de „infratire” („jumelages”). Acesta contribuie in special la
constituirea unor administratii moderne si eficace, dispunand de structuri, resurse
umane si competente de gestiune necesare aplicarii acquis-ului comunitar.
Sistemul consta in colaborarea intre adminstratii si organizatii semi-publice din
tarile candidate si din tarile membre pentru elaborarea si aplicarea unui proiect
privind transpunerea si aplicarea unei parti specifice din acquis-ul comunitar.

Caracteristica principala a sistemului o constituie productia de rezultate specifice

concrete, in domenii prioritare fixate prin Parteneriatul pentru aderare. Banca
Europeana pentru Investitii, in colaborare cu Institutiile Financiare Internationale,
contribuie, de asemenea, la sustinerea procesului de pre-aderare.

Finantarile privesc investitii prioritare in tarile candidate, in special in proiecte care

faciliteaza adoptarea acquis-ului comunitar si integrarea cu UE. Fondurile se
concentreaza pe: protectia mediului, dezvoltarea retelelor de transport,
telecomunicatii, energie, competitivitatea industriei si dezvoltarea regionala. Tarile
candidate beneficiaza si de sistemul de participare la programele si agentiile
Comunitatii.

Programele comunitare au rolul de a promova cooperarea intre statele membre in

domenii politice specifice (sanatate publica, mediu, cercetare, energie) si de a
favoriza schimburile de studenti si tineri (programele Socrates, Leonardo, Jeunesse
pour l’Europe). Programele sprijina acomodarea tarilor candidate cu politicile si
instrumentele comunitare. De asemenea, tarile candidate perticipa la agentiile
comunitare, indeosebi Agentia Europeana pentru mediu si Oservatorul european al
drogurilor si to` xicomaniei. Liniile directoare generale de participare la programe
si agentii sunt definite de catre Comisie.
4. Strategiile extinderii - coordonate politico economice

In urma Consiliilor de la Copenhaga (iunie 1993) si de la Essen (dec. 1994), a fost

confirmata optiunea UE de extindere spre est in baza unei strategii de pre-aderare.
Strategia s-a articulat treptat in jurul acordurilor de asociere, a dialogului structurat
cu institutiile comunitare, a sprijinului financiar european, a Cartii albe si a
Parteneriatelor de aderare. Se spera atunci intr-o extindere rapida si globala. Au
aparut insa imediat dificultati in aplicarea strategiei, legate de disparitatile
situatiilor politice si economice ale tarilor candidate. Unele s-au considerat favorite
si au adoptat o strategie de tip “fiecare pentru ea insasi”, in detrimentul cooperarii
regionale. Celelalte, aflate in fata unor criterii ce par sa doresca anterior integrarii
crearea unor state “perfecte”, s-au vazut in perspectiva de tari marginalizate in
procesul integrarii europene si tinute la nesfarsit la poarta Europei comunitare sau
chiar aflate in pericolul de revenire la regimul comunist.

Eterogenitatea situatiilor si disparitatile existente, pe de o parte, intre tarile asociate

si, pe de alta parte, intre acestea si tarile membre, au dus deja la o nuantare a
strategiei si la o apreciere diferentiata, specifica. Consiliul european de la Helsinki
(dec.1999) a decis, spre exemplu, inceperea negocierilor cu tarile care indeplinesc
cel putin criteriile politice. Ulterior, negocierile au inceput cu toate tarile ECE, sub
rezerva indeplinirii unor conditii politice apreciate ca esentiale.

Din rapoartele Comisiei rezulta ca desi, in principiu, criteriile politice sunt

indeplinite, raman o serie larga de probleme de rezolvat. Cu toate acestea,
negocierile continua si chiar se stimuleaza accelerarea lor, adeseori doar in plan
formal. In plus, desi exista diferente semnificative intre Polonia, Repubica Ceha,
Slovenia, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia sau Ungaria in ce priveste
indeplinirea criteriilor de aderare, in aproape toate strategiile de extindere se
prevede ca vor intra impreuna in primul val de integrare.

Intre timp, Uniunea Europeana se pregateste. Poate surprinzator, nu se pregateste

atat din punct de vedere economic, cat din punct de vedere democratic si
institutional. Actuala extindere va antrena schimbari calitative in sistemul
comunitar din toate punctele de vedere - politic, institutional, economic, social.
Dar, ingrijorarea Europei comunitare se plaseaza mai ales in planul perspectivelor
democratice si al eficientei decizionale. Actuala extindere risca sa schimbe radical
natura Uniunii si, astfel, imaginea Europei de maine. De la o simpla zona de liber
schimb, ca minim al integrarii, pana la o federatie de state, ca maxim de integrare,
au fost imaginate fel si fel de scenarii. Toate insa duc la concluzia ca perspectivele
sunt conditionate de:

a) Evolutia decalajului intre puterea economica si cea politica a Europei

comunitare.

Extinderile succesive, in contextul unor progrese incontestabile in directia

aprofundarii integrarii, au accentuat decalajul intre puterea economica si cea
politica a Europei comunitare. Rezultat al unei confruntarii quasi-permanente intre
confederalisti si federalisti, sistemul institutional comunitar este mai curand
expresia unui compromis intre cele doua conceptii si mai putin expresia unei
unitati de decizie politica in masura sa asigure identitate Europei unite pe plan
mondial. Institutiile sunt acuzate de birocratie, centralism excesiv, ineficienta, lipsa
de transparenta, anti-democratie. Parlamentul are inca functii prea limitate.
Comisia actioneaza in prea multe domenii si dreptul comunitar este prea dezvoltat,
accentuand gradul de reglementare economica in spatiul comunitar Prea multe
decizii sunt luate la nivelul Consiliului cu majoritate calificata, limitand
posibilitatile membrilor de a-si urmari propriile interese. Decizii importante pentru
evolutia integrarii se iau prin vot unanim, lipsind institutiile de eficienta si coerenta
decizionala. Nu exista autonomie bugetara si fiscala la nivel comunitar.

b) Masura in care Uniunea va fi capabila sa-si fixeze limitele si sa construiasca o

unitate in diversitate.

Amplificarea pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului

de apartenenta la o identitate Europeana, risca sa amplifice diferentele de opinii si
asteptari legate de viitorul Europei. O Uniune puternica este strict conditionata de
stabilirea unei limite a extinderii, ca si a aprofundarii. In acest sens, un sprijin
poate fi gasit in sentimentul de apartenenta la un spatiu comun de valori care
trebuie aparat mai presus de contradictiile de interese intre natiunile membre si
costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate si coeziune economico-
sociala are tocmai rolul de a crea bazele unei unitati in diversitate, diversitate pe
care popoarele europene doresc sa o pastreze. Sunt pregatiti insa europenii sa
accepte ideea de apartenenta la o identitate Europeana si in numele acesteia sa
accepte costurile aprofundarii si ale extinderii? Richard Beer - redactor sef la
Semaine de l’Europe - este de parere ca europenii sunt ingrijorator de
“dezinteresati, indiferenti, nemultumiti si recalcitranti” in legatura cu proiectul
european. Exista deja un decalaj puternic intre opinia publica si deciziile Uniunii.

c) adoptarea unui ritm adecvat de unificare monetara si cresterea gradului de

armonizare-coordonare a politicilor nationale.

Nivelul ridicat de integrare presupus de unificarea monetara, in conditiile aplicarii

principiului de subsidiaritate, obliga la asigurarea unei coerente intre politicile
europene si intre nivelurile de decizie, coerenta cu atat mai greu de realizat cu cat
Uniunea se va extinde spre un numar mare de membri. Diferentele intre
competentele economice sau aspiratiile politice ale diverselor tari vor conduce spre
o Europa diferentiata, cu geometrie variabila, in care vor exista mai multe niveluri
de decizie, grade si forme diferite de integrare. Functionarea Uniunii va putea fi
posibila in acest context numai in conditiile asigurarii coerentei intre politicile
economice (prin armonizare sau chiar prin politici comune) si intre nivelurile de
decizie national si comunitar. Ce strategie de extindere si ce metoda de integrare
pot asigura coerenta necesara unui spatiu de aproximativ 500 mii locuitori? Este
metoda comunitara adaptata ritmului de integrare si ritmului de extindere pe care il
impun eurocratii?

d) modul in care extinderea va fi realizata cu luarea in considerare a capacitatii de

absorbtie a Uniunii si a posibilitatilor efective ale tarilor candidate de participare la
diversele trepte ale integrarii.

Comunitatea nu se afla la prima extindere. Cat insa, din experienta acumulata

poate servi in gestionarea actualei extinderi? Ce riscuri prezinta diferitele strategii
posibile? Care va fi impactul actualei extinderi asupra configuratiei politice a
Europei de maine? Care sunt limitele Europei comunitare? Deocamdata avem o
strategie; bine definita, dar aplicata ineficient, cu slabe sanse sa asigure o
convergenta reala anterior aderarii, avand in vedere disparitatile ridicate intre
economiile membre si cele ale tarilor candidate. Avem si un calendar al extinderii;
cu termene care se modifica usor, dar care merg pana in 2007-2008. Desi sunt
foarte aproape, nimeni nu pare sa se indoiasca de realismul lor. In interior, Uniunea
se reconfigureaza pastrand logica comunitara, sperand in eficientizarea sistemului
institutional.

Pentru a face fata extinderii democratice, au fost antrenate dezbateri publice care sa
apropie opinia publica de proiectul european. Tratatul de la Nice incearca sa
asigure democratizarea institutiilor si eficienta decizionala. In diverse medii
academice si politice se elaboreaza si se propun strategii, de pe pozitiile apararii
unor viziuni specifice asupra perspectivelor Europei.

Dar, dincolo de diversitatea conceptiilor, pot fi identificate doua strategii majore:

extindere Dupa modelul celor anterioare, cu integrarea deplina a noilor membri si
extindere partiala, (Politica externa si de securitate comunna si Justitie si afaceri
interne), cu obtinerea calitatii de “membru partial“.

a) Extindere dupa schema clasica.

Ca proces de integrare intre economii diferite ca nivel de dezvoltare, capacitate
competitiva si structuri ale specializarilor, Uniunea Europeana este caracterizata de
importante disparitati teritoriale. Acestea risca sa se transforme in factor de
dezintegrare prin disfunctionalitate, in conditiile avansarii pe calea aprofundarii
integrarii si a extinderii rapide spre est. Conform teoriilor integrarii, un proces de
integrare poate fi durabil si eficace daca se realizeaza intre economii comparabile
ca nivel de dezvoltare, cu structuri productive similare.

Nu este insa cazul pentru tarile membre UE. Disparitatile initiale s-au amplificat
prin liberalizarea pietelor si extinderile succesive, antrenand disfunctionalitati si
conflicte in procesul de accentuare a gradului de integrare. Asa se explica de ce,
atunci cand s-au cautat solutii pentru depasirea crizei anilor ‘80, cele mai
importante masuri in planul politicilor comunitare au vizat realizarea coeziunii
economice si sociale in spatiul comunitar. Progresele inregistrate sunt remarcabile
(o crestere a PIB-ului celor 3 mai putin dezvoltate economii de la 68% din media
comunitara in 1988 la 79% in 1999), dar disparitatile se vor dubla in contextul
extinderii.

Concomitent, liberalizarea schimburilor in procesul globalizarii amplifica si ea

riscurile de dezechilibre in spatiul european. Economiile din sud, mai putin
avansate, suporta cu dificultate presiunile concurentiale antrenate, pe de o parte, de
piata unica interna si, pe de alta parte, de liberalizarea externa. In plus, UE
urmareste intarirea competitivitatii firmelor europene in domenii de inalta
tehnologie unde concurenta internationala este ridicata. O serie de activitati cu rol
esential in ameliorarea productivitatii si potentarea cresterii economice nu ar
rezista in spatiul comunitar si ar accentua gradul de dependenta externa, cu efecte
negative asupra competitivitatii si posibilitatilor de restructurare a apratului
productiv.

Principiul dezvoltarii echilibrate in ansamblul Comunitatii ar fi serios pus in

discutie in conditiile unei deschideri totale si rapide a economiilor comunitare, pe
de o parte, spre economiile central si est europene si, pe de alta parte, spre lumea
intreaga, mai ales spre cea americata, apreciata mai competitiva . Liberul schimb
nu este o solutie decat daca se verifica o serie de conditii, precum: specializari
concurentiale determinate de conditii obiective si nu de politici economice, grad
similar de deschidere a pietelor, distorsiuni limitate ale mecanismelor pietei, mediu
economic international stabil.

In absenta acestor conditii, riscurile de dezintegrare sunt ridicate, mai ales in cazul
unui sistem format din economii diferite ca nivel de competitivitate care urmaresc
realizarea unui model de dezvoltare axat pe convergenta, ocupare deplina, protectie
sociala ridicata, solidaritate.

Actualele economii central si est europene se afla intr-un dificil proces de

implementare a mecanismelor economiei de piata si de adaptare instutionala in
vederea asigurarii functionalitatii pietei. Procesul poate fi de durata si poate genera
efecte dezintegratoare in interiorul Uniunii, daca extinderea va avea loc anterior
realizarii unui minim de convergenta structurala intre actualele si viitoarele tari
membre. Instabilitatea macroeconomica, slaba capacitate a institutiilor de a se
adapta pe de o parte noului sistem economic si, pe de alta parte, cerintelor
participarii la uniunea economica, slaba competitivitate a economiilor tarilor
candidate sunt factori destabilizatori care pot pune in pericol proiectul comunitar.

Schema clasica, folosita de Comunitate pentru extinderile anterioare, presupune o

aderare diferentiata, evolutiva, strict corelata cu posibilitatile tarilor candidate de
participare la diferitele etape ale integrarii si cu capacitatea de absorbtie pe plan
intern. Concret, s-ar induce ritmuri diferite de integrare fiecarei candidate, in
functie de performantele economice si de dorinta de participare la politicile
Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat bazele acestei integrari diferentiate, prin
introducerea perioadelor de tranzitie si a derogarilor. Metoda ar conduce spre o
Europa cu “geometrie variabila”, in care fiecare tara ar participa la acele politici
pentru care este pregatita si/sau pe care le considera ca fiind conforme cu propriile
interese.

O astfel de strategie are avantajul fexibilitatii si ar diminua riscurile de

dezintegrare prin disfunctionalite (legate de piata). Dar, exista riscul major ca
regulile de baza ale “jocului comunitar” sa se schimbe. Derogarile tranzitorii s-ar
putea prelungi, producand distorsiuni in functionarea pietei interne si antrenand
costuri ridicate de ajustare sau s-ar putea transforma in regula a procesului de
integrare, diminand natura comunitara a Uniunii.

b) Extindere partiala.
Strategia “membrului partial” este propusa de pe pozitia conceptiei confederale
asupra perspectivelor integrarii europene. Diversitatea economica, politica, sociala,
culturala a tarilor Europei, limitele prea largi pe care le poate impune Uniunea unei
posibile Europe federale, forta identitatilor si intereselor nationale nu favorizeaza
constituirea unei federatii de state pe continentul european. In plus, in vederea
mentinerii pacii si securitatii la scara continentala, este suficienta participarea
tarilor la pilierele 2 si 3 ale Uniunii, respectiv Politica externa si de securitate
comuna si Afacerile interne si justitia, cele doua conferinte inter-guvernamentale
care formeaza structura Unuinii, alaturi de pilierul comunitar. Rezultatul ar fi o
Europa a cercurilor concentrice, in care cele mai multe tari candidate ar participa la
zona de liber schimb si la activitatile celor doua conferinte. Ele ar avea calitatea de
membru al Uniunii, ar putea beneficia de avantajele politice si de cele ale pietei
unice, fara costuri economice si sociale ridicate si fara transferuri din bugetul
comunitar care sa puna in pericol obiectivele pe termen lung.

Treptat, noile tari partial membre ar putea adera la piata comuna sau la uniunea
monetara, in functie de interesele economice si politice. Europa s-ar construi in
jurul unui nucleu dur format din tari care ar aplica toate regulile tratatului, urmat de
tari care ar beneficia de derogari temporare si care ar intra in nucleul dur pe masura
evolutiilor lor in plan economic. Un numar de tari ar putea aplica doar partial
tratatul, din considerente economice sau politice. Proiectul de Constitutie propus
de catre Conventie si modul in care este conceputa in prezent extinderea reflecta
aplicarea strategiei Dupa schema clasica, actualele tari asociate urmand sa aplice
intreg acquis-ul comunitar si sa participe astfel, conform geometriei variabile, la
toate politicile Uniunii.

5. Europa in raport cu vecinii

In ciuda puterii sale economice, influenta politica a UE in lume este slaba.

Nevoia de a completa puterea economica cu puterea politica este una din
principalele ratiuni ale unei politici externe si de securitate comuna. Extinderea
reprezinta o ocazie pentru UE de a transforma acest deziderat in realitate.
UE trebuie de asemenea sa-si dezvolte relatiile cu tarile vecine, in perspectiva
deplasarii spre Est a frontierelor sale, astfel incat stabilitatea si prosperitatea sa se
extinda si in tarile din jur.

a) Politica externa si de securitate.

Politica externa si de securitate comuna a UE a fost stabilita ca al doilea pilon al
Uniunii Europene, in 1993. Scopul acesteia este de a salvgarda valorile comune,
interesele fundamentale, independenta si integritatea Uniunii, conform principiilor
consfintite de Carta Natiunilor Unite. Acest lucru implica: intarirea securitatii
Uniunii; mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale; promovarea
cooperarii internationale; dezvoltarea si consolidarea democratiei si a statului de
drept; si respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. S-au facut
progrese importante in acest sens. Urmeaza stabilirea politicii de securitate si
aparare comuna, in contextul mondial actual, iar in 2001, UE s-a declarat capabila
sa conduca operatiuni de gestionare a crizelor.

Statele membre nu si-au manifestat insa suveranitatea in acest domeniu. Politica

externa si de securitate nu tine nici de competenta exclusiva a UE, nici competenta
conjugata a UE si statelor membre, ci ramane in responsabilitatea fiecarui stat
membru. La nivelul UE, acestea isi coordoneaza mai indeaproape politicile si
incearca sa conceapa strategii comune, sa ajunga la pozitii comune si sa desfasoare
actiuni comune in domenii diverse. Intre actualele state membre exista insa
divergente de opinie privind aplicarea obiectivelor politice pe termen mediu si lung
in domeniul afacerilor externe si al apararii. Exista diferente de opinie in ceea ce
priveste viitoarele sarcini care urmeaza a fi indeplinite si sfera geografica a
acestora.

Viitoarele state membre percep pericolele si interesele legate de securitate diferit

de felul in care acestea sunt percepute de actualele state membre, multe din acestea
din urma fiind membre NATO, in vreme ce altele, cu traditie in nealiniere, au
ramas in afara acestei organizatii. In cazul statelor din Europa Centrala si de Est,
experienta dominatiei sovietice isi pune amprenta pe modul in care acestea percep
chestiunile de securitate. Dupa desfiintarea Pactului de la Varsovia, aceste tari s-au
orientat spre Alianta Atlantica si spre UE, pentru a-si asigura securitatea; in 1999,
trei dintre aceste tari (Polonia, Ungaria, Republica Ceha) au devenit membre
NATO, iar Romania a devenit membra in 2004.

Desi UE a pus bazele unei politici externe si de securitate, realizarile ei in domeniu

sunt modeste. Slabiciunea UE s-a vazut in Bosnia si Kosovo, unde nu a putut
preveni conflictul si nu a actionat la timp pentru a determina partile beligerante sa
incheie o pace durabila. Atitudinea nepotrivita a UE s-a facut si mai brutal
remarcata cu ocazia crizei internationale referitoare la Irak, in care statele membre
si-au manifestat public profundele divergente de opinie. In aceasta problema cheie
de politica externa, UE ca atare a fost absenta, cu toate ca unele state membre au
jucat, in mod individual, roluri majore. Faptul ca nu s-a reusit discutarea in
profunzime a acestei probleme in cadrul institutiilor de politica externa si de
securitate ale UE a fost un simptom al lipsei de vointa politica a statelor membre
de a adopta o pozitie la nivel european. In consecinta, viitoarele state membre din
Europa Centrala si de Est nu pot fi blamate pentru aceasta situatie.

b ) Relatii economice internationale.

Cu o populatie de 375 milioane si un PIB de peste 8000 miliarde de euro, EU este
unul din actorii principali de pe scena mondiala. Ea reprezinta peste o cincime din
volumul comertului mondial. Este pe locul intai in lume la exportul de bunuri si
servicii si o sursa majora de investitii straine directe, precum si principala piata de
export pentru un numar de peste 130 de tari din intreaga lume.

UE are cea mai mare piata integrata din economia mondiala si a doua moneda de
rezerva valutara din lume. Deoarece relatiile comerciale sunt de competenta UE,
Comisia negociaza majoritatea aspectelor comerciale, in numele statelor membre,
in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului si in tratativele comerciale inter-
regionale si bilaterale. Principiile calauzitoare ale politicii comerciale a UE
constituie contributia acesteia la dezvoltarea armonioasa a comertului mondial,
eliminarea treptata a restrictiilor din cadrul comertului international si a barierelor
vamale.

Strategia UE este de a-si deschide piata pentru majoritatea comertului

international, excluzand, printre altele, comertul agricol, in conditiile in care si alte
tari fac acelasi lucru. Valoarea exporturilor din tarile in curs de dezvoltare catre UE
a crescut constant (52% in 2000) si UE este cel mai mare importator de marfa din
cele 49 de tari cel mai slab dezvoltate. UE a creat o retea de relatii comerciale
institutionalizate, multilaterale, inter-regionale si bilaterale, care cuprind aproape
toate tarile lumii. Baza politicii de dezvoltare a UE o reprezinta acordurile de
comert-si-asistenta si acordurile de cooperare economica si parteneriat pe care UE
le-a incheiat cu 71 de tari din Africa, Caraibe si Pacific. UE reprezinta si un
furnizor major de asistenta internationala destinata dezvoltarii, mergand de la
ajutoare alimentare, la asistenta tehnica, pana la donatii financiare.

Extinderea va duce la cresterea la 450 milioane a populatiei UE si la sporirea

ponderii sale economice din punct de vedere al PIB-ului si relatiilor comerciale.

UE va deveni cel mai mare bloc economic, cu cea mai mare piata unica, depasind
astfel Statele Unite. Acest lucru ar trebui sa confere UE o mai mare influenta in
negocierile si tratativele economice mondiale, care cuprind de la negocierile
comerciale, reformele financiare si monetare internationale si procesul G8, pana la
problemele economice regionale.

Toate noile state membre fac parte din Organizatia Mondiala a Comertului (OMC)
si din principalele institutiile financiare internationale. Polonia, Ungaria, Republica
Ceha si Republica Slovaca sunt membre OECD (Organizatia pentru Dezvoltare si
Cooperare Europeana). Statutul lor de membre ale institutiilor internationale va da
posibilitatea UE de a avea un cuvant mai greu de spus in politica economica,
financiara si comerciala. In plus, tranzitia rapida a viitoarelor state membre spre
economia de piata si experienta acestora de integrare economica internationala vor
oferi UE exemple instructive si o vor ajuta in relatiile sale cu tarile in curs de
dezvoltare.

c) Politica de vecinatate.
Dupa viitoarea extindere, frontierele externe ale UE se vor deplasa spre Est, cu mai
mult de 500 de km. UE va dobandi asadar o noua granita cu cinci noi state
(Croatia, Serbia, Romania, Ucraina, Belarus), isi va extinde granita pe care o are cu
Rusia, cuprinzand o parte din aceasta (Kaliningrad), si va fi prezenta in zona
mediteraneana de est (Cipru) si de sud (Malta).

Toate tarile vecine din Balcani si din Europa de Est au un nivel scazut de
dezvoltare economica -mai scazut decat al tarilor care se vor integra in UE in 2004
– si multe dintre acestea nu sunt inca ancorate in democratie, stabilitate politica si
economie de piata. Extinderea UE pana la granitele lor creeaza deja probleme, data
fiind nevoia noilor membri de a aplica efectiv controalele la frontiera, in procesul
de pregatire in vederea intrarii in zona UE de libera circulatie a bunurilor si
persoanelor. Exista riscul ridicarii unei noi „cortine” in Estul si Sudul mai
indepartat al Europei, intre tarile bogate si cele sarace.

Relatiile cu „noii vecini” vor constitui o provocare importanta, pe masura ce UE se

extinde. De aceea, UE trebuie sa elaboreze o politica de vecinatate, care sa
promoveze prosperitatea si buna administrare si in tarile inconjuratoare, pentru a
crea un „cerc” de stabilitate si siguranta. UE a elaborat deja o serie de instrumente
destinate politicii sale de vecinatate, incluzand Zona Economica Europeana,
Acorduri de Asociere si Stabilitate si Acorduri de Parteneriat si Cooperare.

Aceste modele trebuie dezvoltate de o maniera care sa promoveze prosperitatea,

stabilitatea si buna guvernare, pe baza unor valori comune. Drept recompensa
pentru progresele facute in plan politic, economic si al reformelor institutionale,
tarile vecine obtin acces la piata unica a UE, iar integrarea si liberalizarea viitoare
vor promova libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalului.
Alte domenii de cooperare includ: intensificarea cooperarii in combaterea
amenintarilor la adresa securitatii; implicarea in prevenirea conflictelor; retelele de
transport, energie si telecomunicatii; si cercetare europeana.

Asistenta UE destinata acestor tari trebuie coordonata cu asistenta acordata de alte

organizatii internationale si trebuie sa faciliteze cooperarea transfrontaliera.
Rezultatele pozitive ale actualei runde de extindere demonstreaza ca obiectivele
privind stabilitatea si securitatea pot fi atinse foarte eficient prin extinderea UE.
Perspectiva aderarii la UE – cu conditia indeplinirii criteriilor de aderare – a avut
un efect extraordinar de benefic in Europa Centrala si de Est, prin aceea ca a
impulsionat reformele politice si economice. Dar acest proces nu poate fi extins la
nesfarsit. UE nu poate, efectiv, sa integreze toate tarile vecine care doresc sa intre
in UE, aplicand rationamentul logic ca extinderea aduce pace si prosperitate.
Aceasta logica este, in ultima instanta, in contradictie cu logica coeziunii. Prin
urmare, problema extinderii viitoare a UE trebuie plasata in contextul mai larg al
„politicii de vecinatate” (sau „de proximitate”) al Uniunii extinse.

Extinderea ar trebui:

 sa insiste pe pregatirea satisfacatoare in vederea aderarii, a acelor tari care

urmeaza sa se alature UE in urmatorii ani;
 sa-si dezvolte parteneriatul cu toate tarile vecine, indiferent daca acestea se
vor integra sau nu in UE.

Procesul de extindere a UE prin includerea Bulgariei, Romaniei si Turciei va

continua. UE a declarat ca acest proces este ireversibil si cele trei tari au facut
eforturi in vederea aderarii. Bulgaria (cu o populatie de 8 milioane) a inregistrat
mai multe progrese in reformele economice, comparativ cu Romania (populatie 22
milioane); ambele tari spera sa intre in UE in 2007, obiectiv pe care UE la andosat,
cu conditia ca tarile in cauza sa indeplineasca criteriile de aderare. UE a
suplimentat asistenta financiara destinata acestor tari, pentru a le ajuta sa se
pregateasca de aderare. Turcia (populatie 65 milioane) are probleme mai dificile,
intrucat nu a indeplinit inca criteriile politice de aderare, inclusiv cele legate de
drepturile omului si protectia minoritatilor.

Cele cinci tari din vestul Peninsulei Balcanice (cu o populatie totala de 25 milioane
de locuitori) sunt in urma tarilor din Europa Centrala si de Est. Desi situatiile
difera de la o tara la alta, majoritatea acestora se straduiesc in continuare sa creeze
institutiile democratice de baza, necesare functionarii normale ca state. Unele se
afla inca sub monitorizarea comunitatii internationale, dupa conflictele care au
urmat destramarii Iugoslaviei. UE trebuie sa defineasca o strategie mai buna pentru
dezvoltarea acestor tari. In schimbul confirmarii viitoarei lor aderari, aceste tari
trebuie sa subscrie la un program de reforme interne, monitorizat de UE, ca un
prim jalon pe drumul catre integrare.

Nu se pune problema de a promite o data anume pentru integrarea lor in UE,

deoarece aceasta depinde de eforturile lor de a functiona normal ca state, de a
continua procesul de Stabilitate si Asociere si de a indeplini criteriile stabilite la
Copenhaga. Integrarea „conditionata” a acestor tari in UE trebuie pusa in slujba
stabilitatii si prosperitatii; costurile vor fi mici comparativ cu riscurile, in cazul
izbucnirii unui nou conflict in regiune.

O astfel de politica de vecinatate impune implicarea deplina a celor zece state

candidate la aderare. Interactiunea UE-25 cu viitorii sai vecini va depinde, de fapt,
in mare masura, de viitoarele state membre, care isi cunosc mult mai bine vecinii
decat actualele state membre UE. Noii membri vor veni in UE cu o experienta
valoroasa in domeniul politic, diplomatic si comercial, cu cunostinte despre tarile
si limba tarilor cu se invecineaza. Acest lucru este valabil in cazul Rusiei, de
exemplu, cel mai mare vecin al UE, cu care UE va trebui sa dezvolte legaturi
politice si economice mai stranse, ca urmare a extinderii.

Este posibil insa ca noile state membre sa nu doreasca sa dea prioritate acordarii de
asistenta financiara vecinilor, atata vreme cat ele insele vor avea nevoie de fonduri
din partea UE. Exista riscul ca primii ani de integrare europeana a noilor state sa
provoace o stare de “oboseala generata de extindere”, si acesta este inca un motiv
in plus pentru a stabili modalitatea corecta de abordare a viitoarei extinderi, in
contextul unei politicii de vecinatate care tine cont de extinderea la 25 de membri a
UE (UE-25).

Concluzie

UE este deja un actor principal pe scena relatiilor economice internationale, iar

extinderea la 25 de membri ii confera si mai multa influenta. In domeniile relatiilor
externe, de securitate si aparare, ea a facut oarecare progrese, in sensul dezvoltarii
actiunilor comune; insa UE a fost total absenta intr-o chestiune cheie din cadrul
politicii externe actuale, si anume criza irakiana. Europa este puternica din punct
de vedere economic, dar slaba sub aspect politic.

In perspectiva extinderii:

- trebuie consolidata o adevarata politica externa comuna, astfel incat sa se poate

vorbi intr-un singur glas.
- Conventia privind Viitorul Europei trebuie sa conduca la o mai buna reprezentare
externa a UE. Extinderea este, in fapt, cel mai de succes act de politica externa al
UE si - pe masura ce se infaptuieste extinderea – relatiile sale cu noii vecini vor
capata importanta.

Prin urmare, UE trebuie:

- sa dezvolte forme mai bune de parteneriat cu tarile din jur, indiferent daca acestea
se alatura sau nu UE;
- sa continue procesul de extindere, prin includerea Bulgariei, Romaniei si Turciei,
si sa se foloseasca de candidatura la UE ca de un factor catalizator pentru a induce
schimbari in tarile din vestul Peninsulei Balcanice.
- sa insiste ca tarile candidate sa se pregateasca corespunzator in vederea aderarii,
inclusiv prin respectarea criteriilor politice si de alta natura ale UE.

D. EVOLUTII POLITICE PRIVIND VIITORUL EUROPEI

 1. Parlamentele nationale intr-o Europa largita.

“Una dintre cele mai importante teme ale agendei post-Nisa este rolul
parlamentelor nationale in viitoarea structura europeana. Aceasta tema presupune
„examinarea sistemului politic al Uniunii Europene in sens larg si cautarea cailor
de intarire a rolului parlamentelor nationale in diferitele faze ale procesului de
luare a deciziilor la nivel comunitar”. (Romano Prodi, Presedintele Comisiei
Europene, la intalnirea Comisiei pentru Afaceri Constitutionale, Bruxelles, 20
martie 2001.)

Dezbaterea despre rolul parlamentului nu poate evita problema legitimitatii

democratice a deciziilor politice la nivel european si felul in care se poate realiza
aceasta in mod concret. Consolidarea dimensiunii parlamentare, atat la nivel
national cat si la nivel european, este destinata sa aduca un aport consistent in
legitimarea democratica a procesului politic de luare a deciziilor.

Dezbaterea privind rolul parlamentelor nationale in Europa largita presupune

abordarea a 3 teme: 

1. Rolul parlamentelor nationale in contextul delimitarii clare a competentelor

intre Uniune – nivelul comunitar si statele membre – nivelul national,
conform principiului subsidiaritatii. Aceasta tema se subsumeaza de fapt
unei problematici mai largi care atinge fondul principal al dezbaterii, centrat
pe ideea identitatii viitoarei entitati europene, in contextul actualelor tendinte
de globalizare. Ea este legata de gradul de aprofundare in continuare a
integrarii care va orienta apoi dezvoltarea constitutionala si arhitectura
institutionala. Repartitia competentelor va depinde, prin urmare, de alegerea
tipului viitoarei entitati europene.
2. Locul parlamentelor nationale in arhitectura institutionala a Uniunii
Europene. Aceasta tema priveste mai degraba o chestiune de metoda,
incercand sa raspunda la intrebarea: care este cea mai buna metoda pentru a
face auzite vocile parlamentelor nationale? Este nevoie ca reprezentantii
parlamentelor nationale sa exercite direct la Bruxelles exercitiul controlului
parlamentar prin crearea unei a doua camere a Parlamentului European sau
rolul parlamentelor nationale in materii europene sa se exercite doar in
cadrul national prin controlul si monitorizarea propriilor executive. Aceasta
tema este strans legata de preocuparea fata de atenuarea deficitului
democratic.
3. Rolul constitutional al parlamentelor nationale in:

a) monitorizarea si controlul executivelor privind deciziile cu relevanta europeana;

b) transpunerea legislatiei comunitare.

Competentele parlamentelor nationale vor depinde esential de viitoarea diviziune a

muncii intre nivelele comunitar, national si, in anumite cazuri, regional. La randul
ei, repartitia competentelor este o functie a gradului de integrare a viitoare entitati
europene.

Adancirea integrarii europene presupune o delegare crescanda a competentelor

dinspre national spre comunitar ceea ce aduce in discutie conceptul de
suveranitate. In prezent sistemul westphalian al statelor natiune este supus unei
puternice presiuni cauzate de consecintele globalizarii. Statul suveran poate fi
descris pe baza a 3 dimensiuni:

A. Recunoastere
B. Resurse

C. Realizare a scopurilor guvernarii

A) Baza normativa a statelor moderne este recunoasterea. Cea mai importanta

componenta a acestei dimensiuni este chiar principiul suveranitatii, adica
„autoritatea juridica suprema a natiunii de a emite legi si a impune aplicarea lor in
cadrul unui anumit teritoriu si, in consecinta, independenta fata de autoritatea
oricarei alte natiuni si egalitatea cu ea pe baza dreptului international” . Prin
recunoasterea sa ca subiect de drept international o organizatie politico-teritoriala
devine stat.

Conceptul de suveranitate, desi exista deja, de facto, a fost recunoscut prin

Tratatele de la Westphalia (1648). In secolele 18 si 19, odata cu dezvoltarea
nationalismului, recunoasterea externa a fost suplimentata cu recunoasterea interna
a statului ca o forma organizatorica legitima si necesara a comunitatii politice,
definita de ea insasi ca natiune. Statul teritorial a devenit statul natiune. Desi statul
teritorial a fost capabil sa construiasca peste comunitati si culturi proto-nationale,
in acelasi timp, el a contribuit la ridicarea identitatilor nationale prin armonizarea
politicilor. In concluzie, „suveranitatea este recunoasterea de catre actori externi si
interni ca statul are autoritatea exclusiva de a interveni activ in activitati in
interiorul teritoriului sau” . Recunoasterea este strans legata de notiunea de
legitimitate.

B) Recunoasterea este, totusi, dependenta atat de premizele materiale, cat si

de cele normative. Statele nu pot exita fara o baza materiala, care inseamna
resurse fundamentale. Autoritatea statului a fost recunoscuta de alte state cand
acesta a dobandit capacitatea de a-si apara autoritatea impotriva provocarilor
interne si internationale. Pentru dezvoltarea acestei capacitati a avut loc un proces
de monopolizare a fortei, acompaniat de monopolul asupra ridicarii impozitelor.

C) Pe termen lung, recunoasterea interna si internationala, ca si monopolul

fortei si a capacitatii de a culege impozitele, trebuie suplimentate de o alta
dimensiune a statului, pentru a-l face durabil: realizarea obiectivelor guvernarii.

Aceste scopuri ale guvernarii sunt in principal legate de asigurarea urmatoarelor

dimensiuni:

1. Securitate – in dubla ipostaza de aparare (externa) si protectie (interna);

2. Statul de drept;
3. Identitate si participare;
 4. Bunastarea sociala;

Procesele care insotesc globalizarea, in special integrarea pietelor - de marfuri,

servicii si indeosebi cele financiare – si progresul comunicatiilor, precum si
aparitia unor puternici actori nestatali, in primul rand societatile multinationale,
determina o puternica presiune asupra statelor natiune si provoaca erodarea
factorilor traditionali de coeziune societala pe care se bazeaza acestea. In acelasi
timp, globalizarea provoaca o denationalizare, definita ca o extensie a spatiilor
sociale, ce se constituie din tranzactii dense dincolo de frontierele nationale. Aceste
tranzactii transfrontaliere creeaza probleme pentru guvernarea nationala pentru
simplul motiv ca spatiul social care trebuie guvernat nu mai este national.

Tranzactiile sociale se refera la situatii cand bunuri, servicii, capital (in domeniul
economiei), amenintari (militare), poluanti (mediu), semne (comunicatii) sau
persoane (mobilitate) sunt schimbate sau produse in comun. In ultimul timp,
numarul tranzactiilor sociale transfrontaliere a crescut fata de cele care se
desfasoara in cadrul teritoriului national, amplificand interdependenta
internationala.

Cele mai semnificative dezvoltari sunt in legatura cu globalizarea pietelor

financiare, pericolele globale de mediu, Internet-ul si crima organizata. Trasatura
comuna a tuturor acestor recente dezvoltari este ca ele sunt legate mai degraba de
productia integrata de lucruri si bunuri decat de simplul schimb de bunuri, dincolo
de frontierele nationale. Acest mediu globalizat, cu efectele lui pozitive si negative,
submineaza capacitatea statului-natiune de a-si atinge scopurile guvernarii in mod
unilateral. Raspunsul rational la aceste tipuri de provocari nu poate fi decat o
acceptare a transformarii notiunii de suveranitate, in sens westphalian, si o
redefinire a rolului statelor natiune.

In contextul provocarilor globalizarii, statele natiune au doua optiuni teoretice:

a) sa se acomodeze rational la fenomen, acceptand ideea suveranitatii impartasite,

care-i ofera si sansa de a deveni competitive, prin realizarea in comun a cel putin o
parte a obiectivelor guvernarii.
b) sa se autoizoleze, producand o crestere practic insuportabila a costurilor
necesare pentru a ramane competitive. Practic, nici un stat, fie el mare sau mic, nu-
si mai poate permite sa-si realizeze obiectivele guvernarii in mod unilateral.

Principiile constitutionale ale sistemului westphalian al statelor natiune sunt

interguvernamentale. Sistemul international westphalian se baza deci pe
recunoasterea reciproca a guvernelor, dar nu avea nici o legatura cu guvernarea
internationala. Institutiile internationale si-au schimbat in timp caracterul. Ele isi
propun din ce mai mult sa reglementeze nu numai actiunile actorilor statali, dar si
ale actorilor societali. Prevederile tratatului de la Westphalia ramane unul dintre
cele mai elaborate acte emise de Uniunea Europeana.
In Uniunea Europeana, metoda comunitara este utilizata in primul rand in cadrul
pilierului 1. Dimensiunea interguvernamentala a procesului decizional ramane inca
dominanta in cazul pilierului 2 si a pilierului 3 si ea reflecta tendinta, inca
puternica, de afirmare a intereselor nationale. Evolutia graduala a competentelor de
la nivelul national la cel european depinde de procesul de constientizare de catre
actorii nationali a faptului ca in anumite domenii guvernarea corporatista ofera mai
multa eficienta pentru realizarea obiectivelor guvernarii.

In acelasi timp, evolutia integrarii este legata de vointa politica de stimulare a

transformarii de la Europa- piata spre Europa-Putere. Premierul britanic Tony Blair
remarca inca din anul 2000: „Cea mai importanta provocare pentru Europa este sa
fie vigilenta la noua realitate: Europa se afla simultan intr-un proces de extindere si
aprofundare a integrarii. Vom fi mai multi in viitor, incercand sa facem mai mult”.
(Tony Blair, Primul Ministru al Marii Britanii, discurs la Bursa din Varsovia, 6
octombrie 2000).

Recenta declaratie comuna franco-germana privind viitorul Uniunii Europene

reitereaza necesitatea cresterii responsabilitatii: „Teribilele atentate teroriste din 11
septembrie 2001 au plasat Uniunea in fata unor noi provocari. Ele au facut si mai
presanta necesitatea ca statele membre sa-si asume mai eficient responsabilitatile
lor in interior – fata de resortisantii lor – si, de asemenea, in exterior – in raport cu
evenimentele mondiale”. (Declaratia comuna privind viitorul Europei; Nantes, 23
noiembrie 2001, cu ocazia intalnirii la nivel inalt franco-germane.)

In acelasi timp, pentru ca aceasta evolutie sa pastreze o dinamica rezonabila, este

nevoie de o evolutie calitativa de la efortul de a mentine echilibrul de interese a
natiunilor europene spre o fuziune a intereselor nationale, adica spre o
redescoperire a logicii initiale a fondatorilor Uniunii Europene: „Cooperarea intre
natiuni, desi esentiala, nu poate singura sa rezolve problemele noastre- spunea Jean
Monet. Ceea ce trebuie urmarit este o fuziune a intereselor popoarelor europene si
nu doar un simplu alt efort de a mentine echilibrul acelor interese”.(Jean Monnet,
1950, cu ocazia lansarii planului Schuman pentru crearea primei Comunitati
Europene.) Fuziunea s-ar putea realiza in jurul unui model de societate si
civilizatie bazat pe valori universale ca diversitatea, libertatea si solidaritatea, in
contextul preocuparii pentru reconcilierea acestor valori cu trasaturile care tin de
specificul national. Diversitatea Europei este o bogatie care trebuie conservata in
procesul integrarii.

Una dintre provocarile esentiale cu care se confrunta Europa post-moderna este de

a combina simtul global in devenire cu simtul local al apartenentei. Acest lucru
necesita o revizuire a modelelor mostenite ale suveranitatii nationale. Una dintre
intrebarile decisive este: cum sa realizam un echilibru corect intre fidelitatea fata
de natiune si fidelitatea fata de entitatea europeana?
Uniunea Europeana s-a dezvoltat, in ultimele decenii, intr-un nou tip de sistem
politic, cu consecinte importante asupra democratiei si guvernarii in statele sale
membre. Cazul Uniunii Europene este unul particular, dar probabil cel mai
relevant, al unei problematici mai complexe, definita de modul cum
internationalizarea afecteaza guvernarea si democratia. Trebuie sa gasim echilibrul
corect intre, pe de o parte, cooperarea internationala necesara si luarea in comun a
deciziilor si, pe de alta parte, in egala masura, respectul necesar pentru integritatea
nationala, unde cetatenii, ca si institutiile nationale sau locale, au un rol clar de
jucat. Doar in felul acesta putem evita deficitul democratic.

In Uniunea Europeana s-a dezvoltat un sistem multi-nivel dinamic. Fara indoiala

ca europenizarea economiei este mai avansata. Asta inseamna ca posibilitatea
detinatorilor de capital de a se misca liberi in intreaga Uniune Europeana
constrange guvernele nationale in politica lor economica. Constrangerile asupra
politicilor nationale determinate de mediul international sunt relativ mult mai
puternice decat cu decenii in urma. Europenizarea economica este realizata si
institutionalizata de dezvoltarea rapida a unei legislatii economice europene.

In contradictie cu dezvoltarea avansata a economiei si a sistemului juridic

european, politica, societatea si legea constitutionala au ramas in mare parte
organizate in cadrul statului natiune. Clivajele sociale, cultura politica, structurile
sociale si identitatile politice sunt in buna masura nationale. Societatile individuale
europene au multe probleme similare, dar mai putin probleme comune.

Un mare numar de institutii, in sens larg, au aparut ca rezultat al unor lupte dure si
indelungate asupra unor valori conflictuale, care au avut loc in cadrul statelor
natiune. Aceste institutii nu pot fi usor „europenizate” pentru ca ele depind de
aceasta dezvoltare si sunt legate de o baza societala. Asteptarile legate de aparitia
unui sistem european de partide nu au fost onorate. Fenomenul deficitului
democratic a devenit din ce in ce mai preocupant si el este masurabil in mod
concret prin prezenta in scadere a votantilor la alegerile europene in mod special,
dar chiar si la nivelul alegerilor parlamentare nationale, in cele mai multe cazuri.

Anumite scoli de gandire in stiintele politice considera ca democratia este posibila

numai la nivel national si subnational. Chiar daca aceasta viziune nu este acceptata
de toti, studiile au aratat ca la alegerile pentru Parlamentul European, temele
europene sunt eclipsate de chestiuni ce se refera la politici si personalitati
nationale. Votantii nu privesc Parlamentul European ca un corp legislativ care
poate fi facut, in mod democratic, responsabil pentru intregul proces legislativ.
Daca cetatenii nu vor smti ca sunt parte a structurii politice care ii afecteaza direct,
atunci neincrederea lor se va accentua.

Pentru Uniunea Europeana, ca entitate politica, este o problema faptul ca

cetatenii din tarile membre nu au deplina incredere in procesele politice ale
Uniunii. Exista nevoia de a face fata unei probleme care a devenit din ce in ce mai
evidenta: complexitatea si internationalizarea problemelor au condus la o situatie
in care increderea oamenilor in democratie ca atare pare a se diminua, deoarece ei
simt ca deciziile sunt luate prea departe de ei.

Problema controlului parlamentar al deciziilor la nivel european este cu atat mai

actuala in contextul in care, desi Parlamentul European a capatat imputerniciri mai
mari in controlul Comisiei Europene, Consiliul nu este subiectul unui asemenea
control nici la nivel national, nici la nivel comunitar. Acesta ar putea deveni un
domeniu in cadrul structurarii institutionale a Uniunii Europene, in care
parlamentele nationale ar putea juca un rol mai mare.

O implicare mai puternica a parlamentelor nationale in afacerile europene va aduce

beneficii dezvoltarii Uniunii. In felul acesta, parlamentele nationale ar deveni mai
vizibile in procesul integrarii europene pentru ca ar fi implicate direct in procesul
de luare a deciziilor, iar interesele nationale vor fi mai usor de urmarit si
implementat. De asemenea, o institutie parlamentara largita ar putea in plus sa
reprezinte statele si sa imbunatateasca echilibrul intre Parlamentul European si
Consiliul pentru acele domenii legate de cooperarea interguvernamentala (de
exemplu, politica comuna de externe si securitate sau politica comuna de securitate
si aparare).

Fara indoiala, sarcina principala a parlamentarismului este tocmai de a legitima

deciziile politice si de a mentine dialogul creativ cu cetatenii pentru a-i apropia pe
acestia de deciziile politice care ii afecteaza in mod direct. Constitutia Romaniei
stipuleaza ca parlamentul este organul suprem al poporului roman si unica
autoritate legiuitoare a tarii. Parlamentul national este asadar principala institutie
care asigura legatura intre cetateni si deciziile politice.

In statele membre ale Uniunii Europene, ca si in tarile candidate, parlamentele

nationale sunt alese in mod popular si democratic. Ele reprezinta cetatenii, exprima
parerile lor si actioneaza in numele lor. Parlamentele nationale servesc ca arene de
dezbateri politice si ca actori politici si sunt, in ultima instanta, responsabile in fata
cetatenilor. Fiecare sistem de guvernare ia decizii colective care sunt obligatorii si
deci, cel putin potential, intervin masiv in viata oamenilor. Pentru acest motiv,
acestia trebuie sa aiba o voce in sistem si o sansa realista de a schimba cursul
evenimentelor. Este deci o acuta nevoie de a identifica o legatura democratica intre
cetateni si deciziile politice care ii afecteaza in mod direct si personal.

„Problema nu consta in a face un anumit lucru, ci in a vedea cum reformam

aceasta noua Europa, astfel inca sa ofere beneficii reale popoarelor Europei
discutand prioritati pe care ele le doresc abordate si sa o facem in asa fel incat
aceasta reforma sa aiba consimtamantul si sprijinul lor”. (Tony Blair, Primul
Ministru al Marii Britanii, discurs la Bursa din Varsovia, 6 octombrie 2000). Daca
nu se va asigura legatura dintre cetateni si deciziile politice internationale riscam o
situatie in care orice decizie internationala sa fie privita ca o amenintare la
democratie.

Raspunsul natural, dar nu singurul, la problemele ridicate anterior este utilizarea

cat mai eficienta a parlamentului national. Parlamentele nationale sunt implicate in
mai multe moduri in configurarea politicilor nationale rezultate din luari de decizie
internationale:

 Ratificarea tratatelor internationale si a conventiilor semnate de guverne,

 Alocarea mijloacelor financiare la dispozitia guvernelor pentru a putea
implementa acordurile internationale;
 Realizarea legislatiei ca urmare a unor acorduri internationale;
 Colectarea unor informatii relevante din strainatate privind teme care sunt
programate sa fie adoptate pe plan national, cu scopul de a nu devia de la
curentul principal international;
 Functionarea, ca forumuri de dezbatere politica, pentru teme cu implicatii
transnationale;
 Functionarea, ca institutii de interpretare si clarificare a unor subiecte
complicate, cu implicatii dificile pentru cetateni.

Pozitia formala a parlamentelor nationale in cadrul structurii Uniunii Europene se

limiteaza in prezent la cinci sarcini fundamentale:

 Ratificarea tratatelor si a amendamentelor fundamentale la tratate, inclusiv

aprobarea noilor membri;
 Alocarea mijloacelor financiare in general pentru Uniunea Europeana;
 Aprobarea legislatiei in cadrul Uniunii si ajustarea corespunzatoare a
legislatiei nationale;
 Elaborarea legislatiei secundare ( incluzand anumite implicatii bugetare);
 Monitorizarea raspunderii guvernului pentru activitatea in cadrul procesului
de luare a deciziilor incadrul Uniunii.

Ultima sarcina mentionata este cea mai importanta din punct de vedere politic si
psihologic pentru ca priveste asigurarea legitimitatii pentru deciziile la nivel
comunitar.

Reusita unificarii politice depinde insa de modul in care proiectul european va fi

apropiat de cetatean, de masura in care acesta se va regasi in proiectia politica.
Amplificarea pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului
de apartenenta la o identitate europeana, risca sa amplifice diferentele de opinii si
asteptari legate de viitorul Europei. O Uniune puternica este strict conditionata de
stabilirea unei limite a extinderii, ca si a aprofundarii.

In acest sens, un sprijin poate fi gasit in sentimentul de apartenenta la un spatiu

comun de valori care trebuie aparat mai presus de contradictiile de interese intre
natiunile membre si costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate si
coeziune economico-sociala are tocmai rolul de a crea bazele unei unitati in
diversitate, diversitate pe care popoarele europene doresc sa o pastreze.

Richard Beer - redactor sef la Semaine de l’Europe - este de parere ca europenii

sunt ingrijorator de “dezinteresati, indiferenti, nemultumiti si recalcitranti” in
legatura cu proiectul european. Exista deja un decalaj puternic intre opinia publica
si deciziile Uniunii. Intr-un sistem democratic, puterea trebuie sa se sprijine pe
vointa cetatenilor.

Asigurarea bazelor democratice pentru promovarea proiectului de uniune politica

ar trebui sa constituie azi o prioritate, atat in actualele tari membre, cat si in tarile
candidate. A contura o identitate europeana, a crea sentimentul de apartenenta, a
convinge de existenta unui patrimoniu comun, a unui bine comun , a genera o
cetatenie europeana presupune un efort concertat, la toate nivelurile educationale,
si orientat cu precadere catre generatiile de maine.

2. Constructia europeana ca element structurant al proceselor de integrare si

globalizare (comunicarea sustinuta de domnul Ion Iliescu, la Forumul Politic
Mondial de la Torino – 4-6 martie 2005. Text aparut in revista TIMPUL 7 ZILE
IN ROMANIA SI IN LUME, nr. 14 (739), 05.-11.04.2005)
Cei 17 ani scursi de la prabusirea comunismului in tarile din Estul Europei
reprezinta o perioada suficient de lunga pentru a putea emite judecati de valoare
pertinente atat despre cauzele esecului generalizat al sistemului de tip sovietic, cat
si despre consecintele transformarilor de sistem din aceasta parte a lumii asupra
evolutiilor la nivel global. Reformele din Estul Europei au scos in evidenta
importanta a doua mari procese, pe care lumea bipolara, rezultata in urma celui de-
al doilea razboi mondial le-a franat si le-a fragmentat: si anume la integrare si la
globalizare.

Uitam adesea ca Europa se afla la originea ambelor procese, motiv pentru care nu
acordam suficienta atentie modului in care constructia europeana, inclusiv prin
integrarea fostelor tari socialiste, influenteaza si structureaza procesele de
globalizare si de integrare. Asistam, in principal ca urmare a prabusirii
comunismului, la o modificare de fond a mecanismelor de functionare ale
procesului.

Este vorba de trecerea de la globalizarea cu statele nationale ca actori la cea in care

mari blocuri politice, economice si militare de tip Uniunea Europeana, ASEAN,
NAFTA, MERCOSUR, vor fi, de acum incolo, principalii sai actori. In aceasta
noua postura, marimea pietei interne a blocului, performantele sale economice,
stabilitatea si taria monedei comune, competitivitatea, abilitatea de a folosi noile
tehnologii, coeziunea sociala, stabilitatea interna sunt, alaturi de influenta politica
si puterea militara, elemente esentiale in competitia la nivel global. Aceasta
mutatie nu a ramas si nu va ramane fara o serie de importante consecinte. Unele se
manifesta deja si cer solutii rationale si efective, altele pot fi doar banuite.
Cresterea interdependentelor si a gradului de integrare a economiilor pune
problema imaginarii unor instrumente si mecanisme de corelare a proceselor la
scara globala, pentru a putea contracara eficient crizele economice, pentru a
stimula cresterea economica si pentru a imparti echitabil fructele dezvoltarii la
nivel global. La randul lui, proiectul reunificarii continentului european se afla in
fata unei importante si, as spune, critice incercari: adoptarea Constitutiei Europene,
care ar trebui sa reprezinte un veritabil proiect de viitor pentru toate natiunile
europene.

Acest proiect de viitor trebuie formulat cu claritate si obiectivitate, plecand de la

valorile care ne sunt comune si care, dincolo de particularitatile de dezvoltare ale
fiecarei natiuni, au stat la baza a ceea ce acum numim “cultura si civilizatie
materiala” europene. Nimeni nu poate nega existenta unor perceptii deosebite
asupra Europei si a viitorului ei. Aceste deosebiri de viziune exista atat in sanul
Uniunii Europene, cat si in randul tarilor central si est-europene.

Asa cum jumatatea de Vest a Europei nu a fost si nici nu va fi un spatiu omogen,

indiferent de criteriu - politic, economic, social, cultural, religios - nici jumatatea
sa de Est nu a fost omogenizata de cei cincizeci de ani de “lagar socialist”. Aceste
diferente, care se constituie intr-o multitudine de interese si de identitati nationale
ar fi putut sa constituie obstacole in calea unui proiect comun, cum este cel
reprezentat de Uniunea Europeana.

Cu toate acestea, Dupa cel de-al doilea razboi mondial, tarile vest-europene au
reusit sa treaca peste deosebirile existente si peste unele sensibilitati cu incarcatura
istorica, reusind sa descopere interesul comun intr-o constructie suprastatala, care
in timp le-a adus prosperitate economica, stabilitate sociala, si le-a garantat atat
existenta ca democratii consolidate, cat si drepturi si libertati cetatenesti extinse.
Viziunea tarilor din centrul si estul Europei despre constructia europeana si despre
viitorul Europei nu are cum sa fie cu mult deosebita de cea a tarilor din Vestul
Europei.

Dorind si solicitand sa fie admise ca membre cu drepturi depline ale Uniunii

Europene si ale Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, tarile foste comuniste
si-au asumat explicit valorile proprii lumii occidentale. Chiar daca acum
economiile si societatile noastre nu sunt la fel de performante ca cele din Uniunea
Europeana, noi, cei care aspiram la integrarea in Uniune, gandim si actionam
practic la fel ca cetatenii din Vestul continentului.

Acest lucru este, dupa parerea mea, principalul castig in efortul de reunificare a
Europei. Existenta diferentelor de dezvoltare este un dat istoric si atenuarea lor
cere timp si eforturi umane, materiale si financiare extrem de importante. Chiar in
randul membrilor Uniunii Europene exista astfel de diferente, cu toate eforturile -
deloc neglijabile sub toate aspectele - de reducere a lor. Nu trebuie sa facem din
existenta acestor diferente de dezvoltare economica si sociala un alibi pentru a
justifica amanarea sau intarzierea procesului de extindere spre Est a Uniunii
Europene.

Proiectul Europei Unite nu este o simpla problema tehnica, ci una de construire si

de consolidare a unei identitati comune europene, bazata pe un set de valori
pozitive, comune tuturor cetatenilor europeni. O astfel de constructie, practic unica
in istoria umanitatii, trebuie sa se bazeze pe o viziune politica pe termen lung, pe o
utopie pozitiva si nu doar pe un proiect tehnic.

Procesului de reunificare ii trebuie atat ratiune, cat si suflet. Daca ratiunea exista,
sufletul trebuie intrupat din valorile proprii civilizatiei comune europene. Romania,
ca si celelalte tari din Estul fost comunist, recent incluse in UE, sau aflate in curs
de aderare, simte in primul rand nevoia acestui “suflet” al Europei Unite. Exista in
Romania un mare elan, o dorinta sincera de reantoarcere la civilizatia europeana
careia ii apartine, intelegand prin aceasta atat aspectele spirituale, cat si pe cele
materiale ale termenului.

Ceea ce este clar si imbucurator in acelasi timp, este faptul ca Europa Unita nu se
va limita la a fi doar un spatiu al liberului schimb, o piata de sute de milioane de
consumatori. De aici incolo incep cu adevarat problemele, si fiecare tara trebuie sa
contribuie la structurarea unui proiect viabil si consensual privitor la Europa
viitorului. Personal cred ca vom asista la transformarea Uniunii Europene intr-o
federatie de state nationale, cu o Constitutie si cu o redistributie a atributelor
suveranitatii intre nivelul federal si nivelul national care sa permita Europei sa-si
asume un rol politic si militar mai important intr-o lume tot mai integrata, in care
procesul de globalizare sufera o mutatie dramatica.

Europa are, in acest moment, o oportunitate unica de a deveni lider si formator al

acestui nou proces de globalizare, oferind celorlalti valorile sale democratice,
modelul sau social si cultural, precum si o forma originala de organizare
economica, cu puternice preocupari sociale. Europa a dovedit ca respinge
darwinismul social, fundamentalismul de piata si guvernarea fara cetateni, si acest
lucru poate fi un factor structurant al proiectului politic european, care sa ofere
solutii pentru oprirea dezintegrarii identitatilor nationale sau minoritare, a reducerii
angajamentului civic, sau a deficitului de democratie din tarile membre.

Ne confruntam, practic, cu un paradox: cu toate eforturile statelor membre ale

Organizatiei Natiunilor Unite, ale organismelor financiare internationale care au
inteles miza procesului de dezvoltare la nivel global, existenta unor mari
discrepante sociale constituie o trista realitate a lumii de azi. 20 la suta dintre
locuitorii planetei consuma 80 la suta din resursele ei si detin cam tot atat din
bogatia ei. 1 la suta din cei mai bogati oameni din lume au venituri mai mari decat
57 la suta dintre cei mai saraci. Aproape un miliard de oameni nu au acces la surse
de apa, 2,4 miliarde nu au acces la asistenta medicala de baza, 854 milioane sunt
analfabeti, iar 1,2 miliarde de oameni traiesc cu mai putin de 1 dolar US pe zi -
dupa cum arata datele furnizate de PNUD.

Accentuarea polarizarii sociale si economice devine, prin efectele ei directe si

indirecte, principala sursa de instabilitate la nivel global. Iar aceasta se produce
intr-o perioada in care economia mondiala a cunoscut ritmuri de crestere fara
precedent in intreaga istorie a umanitatii. In ultimii 50 de ani, productia globala de
bunuri si servicii a crescut de peste 7 ori. In acelasi timp, prapastia dintre tarile
bogate si tarile sarace a crescut dramatic. Mai mult, inclusiv in tarile cele mai
bogate a crescut diferenta de venituri intre cei bogati si cei saraci, amenintand in
acest fel pacea sociala. Iar fara pace sociala sunt de neimaginat dezvoltarea si
cresterea economica.

Acestor discrepante privitoare la veniturile cetatenilor si la bunastarea sau saracia

natiunilor li se adauga o alta, la fel de penalizatoare pentru cei mai multi dintre
locuitorii planetei: aceea care ii desparte pe cei care stiu, care au acces la
cunoastere si informatie, de cei care se vad lipsiti de aceasta sansa. Intr-o lume in
care bunastarea incepe sa fie fundamental legata de cunoastere, de inovare, de
noile tehnologii comunicationale si informatice, educatia si calitatea pregatirii
profesionale devin determinante in procesul dezvoltarii economice si reducerii
decalajelor.

Eliminarea saraciei la nivel global, reducerea decalajelor economice si sociale

raman actiuni de o imperioasa actualitate, care sunt in interesul tuturor tarilor,
inclusiv in interesul tarilor bogate. Tinerea sub control, prin mijloace militare, a
actualelor surse de instabilitate si a conflictelor armate costa incomparabil mai
mult decat ajutorul necesar tarilor sarace din partea tarilor dezvoltate. piata libera,
nereglementata, a generat intotdeauna polarizare sociala. De aici si nevoia unor
politici sociale, atat la nivel national, cat si la nivel global, in favoarea celor
defavorizati si pentru reducerea decalajelor. Revine organismelor internationale sa
gandeasca politici si masuri, la scara globala, pentru atenuarea marilor discrepante
dintre tarile bogate si cele sarace.

Eradicarea saraciei, a foametei si a bolilor sociale, micsorarea decalajelor de

dezvoltare trebuie sa devina prioritatea numarul unu a comunitatii internationale.
Avem nevoie de noi mecanisme la scara globala care sa permita atingerea acestor
obiective ambitioase, cu atat mai mult cu cat economia mondiala dispune astazi de
resursele necesare sustinerii lor. In aceste realitati trebuie sa cautam explicatia
interesului crescut pentru modelul social european, care a reusit sa armonizeze
interesele legate de competitivitate, productivitate si profitabilitate ale capitalului,
cu nevoile unei reale protectii sociale si ale unui climat politic si social stabil.

Conceptul de economie sociala de piata - aplicat prima data de socialistii suedezi,

in anii 1930, extins in tarile Europei Occidentale, Dupa anii 1960 - a reusit sa
imbine performanta economica, lupta pentru eficienta si profit, cu corectii sociale,
prin interventia statului, promotor al unor politici de protectie si solidaritate
sociala. Nu cred ca este in interesul Uniunii Europene extinse sa cedeze presiunii
unor factori conjuncturali si sa puna in discutie continuitatea si coerenta modelului
social european. Personal, cred ca cei care atribuie existentei acestui model
esecurile Europei in materie de competitivitate economica gresesc, simplificand
lucrurile in mod nepermis. Europa are toate datele pentru a deveni un lider in
procesul de globalizare, pentru a structura procesul plecand de la constrangerile de
natura economica, sociala si ecologica.

Renuntarea la sustinerea modelului sau social ar pune-o intr-o situatie de

inferioritate, intr-un moment in care lumea devine tot mai explicit unipolara.
Experienta totalitara ne-a aratat care este importanta existentei unor contraputeri
legitime si credibile, care sa asigure functionarea democratica a sistemului. Daca
Europa are slabiciuni de natura politica, economica, sociala si militara in
competitia la nivel global, ele trebuie identificate si rezolvate prin vointa si
actiunea comuna a tarilor europene. Europa viitorului nu are numai prieteni si
sustinatori, ci si adversari. As putea spune ca unul dintre acesti adversari este
trecutul ei.

Modelul reconcilierii franco-germane, reconciliere care se afla la temelia

constructiei europene, pare sa-si fi pierdut din puterea sa de exemplu si unii dintre
demonii trecutului renasc. Ma refer, printre altele, atat la renasterea unui
nationalism agresiv in centrul Europei, si nu numai, cat si la punerea in discutie a
granitelor, a Tratatelor de la Versailles si a celor de dupa al doilea razboi mondial,
de renasterea antisemitismului, xenofobiei, rasismului, intolerantei si
extremismului.

Ar fi o greseala sa minimalizam aceste fenomene si sa le atribuim doar

conjuncturilor politice din unele tari. Ele exprima un rau social profund, rani
nevindecate, esecuri politice, economice si sociale, egoisme nationale, spaime
identitare. Aceste evolutii periculoase fac si mai urgenta sarcina celor care cred
sincer ca numai in unitate sta viitorul si influenta Europei in lume. Aici nu este
vorba de dispute academice intre suveranisti si federalisti, intre euroentuziasti si
eurosceptici, ci de o actiune concertata si ferma pentru promovarea proiectului
Europei Unite, care sa fie una a cetatenilor, pentru cetateni si impreuna cu ei.

Nu trebuie sa lasam camp liber de actiune celor care pun pe prim plan egoismele
nationale sau, mai nou, egoismele regionale, care doresc mai putina, nu mai multa
“Europa”. Eu cred ca nu putem avansa decat actionand pana la capat in logica
solidaritatii intre natiunile Europei, a adancirii si consolidarii democratiei, a largirii
spatiului de actiune a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Identitatilor nationale li
se poate adauga o identitate europeana, bazata, asa cum am spus, pe valori si
idealuri comune.
Noua generatie de oameni politici ai Europei are greaua misiune de a reabilita
politica, de a o repune in slujba cetateanului si a interesului public, de a gasi noi
temeiuri pentru solidaritatea si pentru justitia sociala. Cu alte cuvinte, ei trebuie sa
dea suflet Europei unite. Este o sarcina pe masura fortei si inteligentei lor, si cred
ca impreuna vom reusi sa ducem mai departe idealurile fondatorilor proiectului
european.

3. Trecutul, baza a viitorului Europei

Exista trei scoli de gandire in privinta unirii Europei; ele preconizeaza pe rand:o
alianta intre state; o totala integrare; o federtie. Un acord se profileaza intre aceste
conceptii sub presiunea lumii care are nevoie de vocatia universala a Europei
pentru a se elibera de foame, teama si ura; este solicitata “capacitatea globala” a
continentului, una care sa rezulte din unirea natiunilor Europei. Impulsul dinspre
lume vine intr-un moment cand situatia Europei este determinata de trei factori
importanti. Mai intai, Europa a inceput sa se uneasca in cei 15 ani dupa un razboi
in care marile puteri si-au pierdut imperiile coloniale. Aceasta implica o scurta
analiza a raportului intre decolonizare si unirea Europei. S-a facut afirmatia potrivit
careia legaturile si efectele colaterale ale celor doua fenomene rezulta din evolutia
dialectica a nationalismului.

Inca de la sfarsitul sec. al XVIII-lea, discipolii lui Rousseau, urmati de Herder,

Bentham si Fichte, au denuntat expansiunea coloniala ca un pacat mortal al unei
parti a Europei deoarece va agrava divizarea acesteia in natiuni rivale. Este
incontestabil ca presupusa necesitate a spatiilor coloniale (viitorul spatiu vital
pretins de Hitler) a avut un rol considerabil in declansarea celor doua razboaie
mondiale. Decat ca aceste razboaie au declansat, la randul lor, doua serii de reactii
opuse. Pe de o parte, au facut din ideea dreptului popoarelor la autodeterminare
una cu circulatie mondiala. Primul razboi mondial a fost purtat in numele acestui
principiu si tratatele din 1919-1920 l-au incorporat ca atare; a insemnat, de
asemenea, declansarea luptei pentru libertate a coloniilor care au cunoscut pe
seama lor efectele violentelor nationalismului.

Pe de alta parte, aceleasi razboaie au reamintit europenilor ca a venit vremea sa

puna sub control propriul sovinism si aceasta a provocat reluarea discutiilor asupra
planurilor de uniune a Europei. Mai exista si alt aspect al problemei si aceasta tine
de corelatia dintre decolonizare si prosperitate. Istoria a probat eroarea celor care,
nationalisti sau marxisti, au sustinut, de-a lungul unei jumatati de secol, ca bogatia
Europei se datoreaza exploatarii coloniilor. Daca ei ar fi avut dreptate,
decolonizarea ar fi trebuit sa insemne moartea economiei europene. Contrariul este
demonstrat nu numai prin amplificarea tendintelor spre unitate, ci si prin
prosperitatea fara precedent a continentului. Asadar, o veritabila coincidenta a
decolonizarii, a amplificarii tendintelor spre unificare si a prosperitatii. Aceasta
coincidenta constituie un reper al analizei relatiei Europei cu lumea.
Expansiunea coloniala a statelor rivale – oricat de criminala ar considera-o unii – a
avut indubitabil, intre efectele ei, trezirea popoarelor din partile neprivilegiate ale
lumii. Aceste popoare au ajuns sa simta ca modul lor traditional de viata a ajuns sa
le sufoce. De aici, au ajuns sa aspire la avantajele civilizatiei europene si la
solicitarea suveranitatii pentru ele insele. Ele au formulat aceste deziderate in
numele unora dintre cele mai pretuite valori europene: a libertatii, a valorii
individului si a egalitatii natiunilor si raselor. Nu-i mai putin adevarat ca au cerut
dreptul la suveranitate si in numele nationalismul. In acest fel, natiunile coloniale
ale Europei (metropolele), aduse de doua ori pe marginea prapastiei de mania
nationalismului, au fost fortate sa judece din nou realitatile.

Rand pe rand, aceste puteri coloniale au renuntat la imperii sub presiuni multiple
ale opiniei publice create pe baza propriilor lor principii, ale elitelor conducatoare
create de ele in tarile colonizate (cazul Indiei); ale propriului interes, inteles mai
adecvat si cu putin impuls din partea S.U.A. care le-a salvat, din cand in cand, de la
faliment. Concomitent si din aceleasi ratiuni, puterile coloniale au acceptat ceea ce
refuzasera de peste sase secole si jumatate: ca trebuie sa se uneasca. Ele au pierdut
o lume si au recastigat Europa. Cel de-al doilea factor cu influenta asupra situatiei
Europei este, de asemenea, paradoxal: retragerea politica a Europei coincide cu
adoptarea accelerata a civilizatiei europene de catre natiunile sarace/neprivilegiate.

Si aceasta deoarece Europa nu numai ca a facut lumea descoperindu-i suprafata, ci,

mai ales, dandu-i prima civilizatie universala. Aceasta civilizatie este responsabila
– pe drept sau pe nedrept – de tot atatea beneficii cat si de rautati. Cu toate acestea,
este singura care a reusit sa devina transferabila si asimilabila peste originile ei
rasiale, politice si religioase.

Mijloacele prin care si-a asigurat expansiunea Dupa Reforma (odata cu ea) n-au
fost toate crestine. Motivele au fost foarte diverse (de la misionarismul crestin,
pana la spiritul de aventura, adaugandu-se cele comerciale si politice; in numele
acestor motive, europenii, incepand din sec. al XVI-lea au construit peste tot in
lume banci, birouri, orase si industrii, scoli si plantatii, ziare si parlamente.
Cucerind prin forta sau primiti ca zei – precum Cortez in Mexic -, preocupati sa
salveze suflete sau sa exploateze mine, europenii au cucerit, civilizat, au pradat si
evanghelizat, s-au angajat in comertul cu sclavi, au deschis spitale, au raspindit
teorii umanitare pe care ei insisi nu le-au aplicat totdeauna riguros, au arestat pe cei
care indrazneau sa citeze principiile umanitare impotriva lor si, in acelasi timp, au
eliberat popoare intregi obisnuite de secole sa traiasca sub cea mai cruda opresiune
autohtona.

Toate aceste fenomene descrise mai sus constituie continutul a aceea ce numim
colonialism. Sensul priorativ imprimat astazi este nedrept; procesul este imens si
cuprinde deopotriva iubire umanitara si eroica, crima si lacomie. A fost o aventura
inca neasezata in perspectiva potrivita; aceasta perspectiva corecta ar putea arata ca
beneficiile depasesc trasaturile negative. Este vorba, in fapt, de o tendinta spre
progres asa cum este conceput in occident, una adoptata inclusiv de aceia care
dispretuiesc/resping Occidentul.

N-a mai existat o civilizatie raspandita precum cea europeana, chiar daca un
Arnold Toynbee ne-ar contrazice, trimitand la Alexandru cel Mare si la imparatii
Chinei care, de asemenea, au stapanit lumea lor. Acum, lumea este mai bine
cunoscuta ca spatiu si aceasta datorita mai ales europenilor. Mai mult decat atat, au
fost explicate sistematic dimensiunile istorice ale acestei lumi si arheologii
dezgroapa multe probe ale traditiilor uitate de popoarele colonizate insa ele, mai
mult decat armatele si misiunile europene, au distrus sau au schimbat. Ce se va
intampla cu <> Dupa retragerea europenilor cunoscuta sub numele de
“decolonizare” este greu de spus.

Exista semne care arata tendinta continuarii expansiunii culturii europene in

coloniile curand eliberate. Exemplul Indiei poate fi considerat relevant; retragerea
englezilor n-a insemnat respingerea sistemului de guvernamant avand ca model pe
cel englez; a fost desfiintat sistemul castelor vechi de peste 3.000 de ani si pe care
englezii il lasasera intact. Au continuat proliferarea partidelor politice si
dezvoltarea industriei; a inceput sa fie adoptat controlul nasterilor.

In esenta, India libera vrea, mai mult decat pe timpul stapanirii britanice, sa fie
britanica, adica occidentala. Acelasi fenomen se intampla in alte colonii din Asia si
in cele din Africa. In general, administratiile coloniale au plecat deoarece liderii
locali au adoptat idealurile europene. Idealurile sunt folosite acum impotriva
europenilor si impotriva practicilor lor care adeseori au fost imorale. Probabil ele
sunt mai valoroase decat credem noi. Iata de ce aceste idealuri nu se retrag odata
cu decolonizarea; dimpotriva, receptarea lor se intensifica.

Cel de-al treilea factor, care influenteaza situatia Europei aflata sub presiunea
externa pentru a se uni, tine de faptul ca idealurile si practicile europene au fost
raspandite nesistematic. Datorita acestei lipse de plan, doua serii de consecinte
nefericite au rezultat, nefericite si pentru europeni si pentru natiunile emergente
(acum trezite la viata). Mai intai, civilizatia europeana a devenit transferabila si
asimilabila cu pretul unei disocieri periculoase intre produsele europene de tot felul
si valorile europene fundamentale. Lumea accepta masinile si unele lozinci ale
noastre europene si tinde sa respinga fundamentele religioase, filosofice si
culturale, fundamente care, pe langa producerea stiintei si a ideologiei, ne-a ajutat
sa-i integram (pe cei colonizati), dupa un timp, in complexul nostru de obiceiuri si
echilibre umane.

Trebuie admis ca versiuni simplificate ale civilizatiei occidentale au ajutat efectiv

la exportarea produselor noastre. Aceasta realitate procura avantaje americanilor si
mai ales rusilor cand vor sa modernizeze (adica sa occidentalizeze) coloniile
eliberate. (Lenin „Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului” în 1916). Acesti
noi veniti aduc idei mult mai simple despre progres natiunilor emergente, fie la
nivel material, sau la cel social si moral; ca acesti noi veniti – cu trimitere speciala
spre sovietici - au mai putina consideratie pentru culturile autohtone, dar au
avantajul de a nu putea fi acuzati de “necolonialism”.

Natiunile emergente acuza Europa si modul dezordonat in care si-a propagat

valorile. Ele, mai intii, au imitat tot aceea ce Occidentul a trimis, ca, apoi, sa
blameze Europa pentru toate relele rezultate din aceasta imitare. Dr.Raghavan Iyer,
profesor indian la Oxford, a demonstrat cum ideile europene au fost deformate,
preluate gresit, in natiunile emergente.

In lista “relelor” percepute ca venind dinspre cultura europeana, el inscria: credinta

excesiva in progresul material, nationalismul agresiv, care a ridicat nivelul urii
rasiale abia ascunsa, utilitarismul la Bentham (Ieremy – 1748-1832; junist si filosof
englez), colectivismul militant si socialismul mesianic, liberalismul a la Hayek,
preamarirea puterii militare si politice, birocratia coplesitoare, multiplicarea
dorintelor, consumul la scara colosala, pasiunea pentru lucrurile stranii, pretentiile
exclusiviste in religie, fanatismul ideologic, ateismul arogant, cultul cinismului si
filistinismul cultural neinfranat.

Lista viciilor europene si mai ales a manifestarilor incepand cu era industriala este
impresionanta. Totusi, Europa si europenii au o vina si aceasta consta in faptul ca
au fost trimisi in colonii oameni mai putin reprezentativi si mai putin constienti de
valorile Europei; putin cunoscatori ai tarilor in care au ajuns. Decolonizarea a
coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de prosperitate fara
precedent. Lumea invata de la europeni, dar nu invata intotdeauna cea ce este mai
valoros. Ca urmare, ar trebui alcatuita o politica a civilizatiei una care sa asigure
intalnirea comandamentelor secolului cu responsabilitatile civilizatoare ale Europei
in lume.

Important este pledoaria pentru unitatea Europei. Unita, Europa poate arata
“capacitatea ei globala” si se poate pune in evidenta nu numai statistic, ci la
nivelul constiintei cetatenilor. Aceasta “capacitate globala” are premize reale:
demografice, economice si culturale. Aspiratia Europei la postura de prima putere
a lumii se justifica. Premizele pot fi fructificate numai daca exista constiinta
vocatiei in lume la liderii europeni. De asemenea, trebuie luate in considerare forta
si puterea altor culturi si civilizatii competitoare pentru primul loc in lume.

Desigur, exista si voci sceptice, care vorbesc inca despre declinul Occidentului si
care vad in Rusia postcomunista purtatoarea noilor valori care ar putea contribui la
atragerea lumii spre ideal. Nu se vede ce ar putea fi 80 de ani mai tarziu, dar
acelasi Denis de Rougemont observa ca ideologia comunista este jumatate
ruseasca. Cealalta jumatate inseamna marxism aplicat, iar marxismul s-a nascut in
vestul Europei. Sovieticii nu au facut decat “sa intoarca propriile noastre valori
impotriva noastra” sub forma materialismului dialectic, foarte mult simplificat. Din
perspectiva anilor ’60, era greu sa se vada alt succesor decat Europa care “sa preia
torta civilizatiei”.

Vocatia Europei trebuie sa se manifeste prin unirea ei si prin eradicarea urmarilor

crimelor care se reproseaza Europei si care s-au datorat nationalismului, rasismului
si, intr-o oarecare masura, colonialismului . Vocatia Europei poate fi exprimata
mai ales prin trei verbe: a stimula; a balansa; a federaliza. Sa stimuleze in primul
rand schimbarile internationale pe care le-a intensificat hotarator dupa Marile
Descoperiri Geografice. Statistic, se dovedeste ca Europa ramane inca centrul
oricarui sistem de schimburi internationale; proportiile importurilor si exporturilor
Europei raportate la veniturile interne ale tarilor componente arata ca lumea este
vitala pentru Europa in mai mare masura decat pentru S.U.A. si U.R.S.S.

Din punct de vedere cultural, vocatia Europei de a stimula schimburile este si mai
relevanta; natiunile emergente se intorc spre valorile Europei pentru a se abilita
pentru dialog (unele cu altele si cu lumea). Vocatia balansarii poate fi admirabil
pusa in evidenta de nevoia echilibrului intre lucrurile create de oameni: intre
tehnologie si traditie, spre exemplu. In tarile occidentale, s-a acumulat o experienta
in aceasta privinta datorita socialismului, marxismului, liberalismului, sindicatelor,
planificarii, ghidarii profesionale etc. S-a ajuns astfel la o adaptare, uneori inceata
si dureroasa, la nevoile reale ale oamenilor.

Natiunile emergente ahtiate dupa tehnologie ar putea invata din aceasta experienta
deoarece tehnologia le poate distruge nu numai traditiile valoroase, ci si echilibrul
psihic. Mai pot invata de la europeni echilibrul intre autoritate si libertate, intre
agresivitatea critica si imaginatia poetica in stiinte; intre tonurile pure, s-au vocile
separate, si combinatiile armonice in arte; intre inovatie si continuitate in viata
civica; intre diversitate si unitate in organizarea politica; intre pasiunea pentru
aventura, fara a gandi la consecinte, si experienta acumulata in meditatia asupra
actiunii si indraznelii; Ulysses poate fi considerat, din aceasta perspectiva, un
european.

Exista si vocatia federalizarii. Europa a secretat virusul nationalismului si l-a

imprastiat in lume; un nationalism care a adus-o de doua ori, prin cele doua
razboaie mondiale, pe marginea prapastiei. Vocatia federalizarii este si o obligatie
pentru Europa: este un fel de vaccin impotriva nationalismului preluat de natiunile
emergente si amplificat impotriva propriilor interese. Federalismul poate fi un
antidot impotriva nationalismului si sovinismului bazate fie pe rasa, fie de clasa;
un antidot impotriva totalitarismelor unde ajung aceste exagerari nationaliste.
Europa are o vocatie de indeplinit, are de facut/refacut lumea, facandu-se pe sine
unita in diversitate.

Concluzie

Noua etapa a extinderii Uniunii Europene va accentua disparitatile economice,

sociale si teritoriale, cu importante riscuri privind stabilitatea si perspectivele
procesului de integrare. Avand in vedere limitele bugetare comunitare si efectele
potentiale relativ modeste ale politicii structurale, obtinerea unui impact favorabil
asupra convergentei este conditionata de generarea unor sinergii in directia
coeziunii. In prezent, politicile comunitare, desi au inclusa dimensiunea regionala,
nu reflecta o adaptare eficace la obiectivul convergentei si limiteaza, in general,
efectele politicii de coeziune. Strategia de integrare va trebui sa asigure o
coerenta a politicilor nationale si comunitare in scopul dezvoltarii echilibrate a
spatiului comunitar. O astfel de exigenta se incadreaza, de altfel, in prioritatea
acordata de Uniune integrarii durabilitatii in politicile economice. Asta ar
insemna adoptarea la nivel de principiu, in politicile economice, a ”triunghiului
magic” – crestere economica, coeziune sociala, protectia mediului, posibil de
obtinut intr-un spatiu de integrare ca cel european doar in conditii de convergenta
structurala regionala. ( Coeziunea economico-sociala principiu de integrare in
Uniunea Europeana - conf.univ.dr. Gabriela Carmen Pascariu Universitatea „Al. I.
Cuza” Iasi)

Tags: Neclasificat //

2 Responses to “Integrare politica Europeana”

1. IOnita Liliana // Mar 30, 2008 at 8:05 am

M-ar interesa si o bibliografie pt aceasta disertatie!!!!!!!

2. olga // Mai 23, 2008 at 5:23 pm

Hristos a Inviat!
puteti sa oferiti informatii mai detaliate despre cadrul financiar multianual al
UE , de la inceput si pana in 2013?
Va multumesc
olga

Discussion Area - Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

« Cum se explica vindecari ale bolii canceroase? Dieta si alimentatia rational