Leonid Brejnev a fost conducătorul efectiv al 

Uniunii Sovietice din 1964 până în 1982.  Ca șef

al statului, a promovat o politică rigidă, ceea ce a dus la o politică de stagnare a vieții
economice și sociale din URSS.
La moartea lui Stalin în martie 1953 existau câţiva pretendenţi la titlul de lider al Uniunii
Sovietice. Hruşciov nu era nici pe departe favorit, dar el reuşeşte să se impună în cele din
urmă
Unsprezece ani mai târziu, la 14 octombrie 1964, Brejnev este ales prim secretar de către
plenara Comitetului Central al PCUS, iar Nikita Hruşciov, protectorul acestuia, este eliberat din
funcţia de lider al partidului şi din cea de premier la iniţiativa sa personală în legătură cu starea
sănătăţii.
Venirea la putere a noului conducător sovietic a fost o surpriză pentru sovietologii occidentali şi
serviciile secrete, dovadă a faptului că operaţiunea a fost pregătită în mare taină.
În politica internă, Brejnev care este acum liderul partidului, îi pune în cârcă lui Hruşciov criza
grâului din Uniunea Sovietică şi eşecul programului de desţelenire a pământului, menit să
asigure securitatea alimentară a Moscovei şi a lagărului socialist.
Cât a condus destinele Uniunii Sovietice timp de 18 ani, din 1964 până în 1982, Leonid a
promovat o politică conservatoare. A preferat să nu introducă nici o reformă esenţială, ştia că
regimul comunist este foarte firav şi avea premoniţia că dacă se schimbă ceva în mecanismul
pus la cale de predecesorii săi, totul se va nărui.
Anume această prudenţă exacerbată de a lăsa intact regimul şi a reveni chiar la anumite
practici staliniste condamnate de către Hruşciov, a determinat ceea ce se numeşte epoca
stagnării, şi nu a „socialismului dezvoltat” cum o numea propaganda oficială.
Pe timpul lui Brejnev a înflorit corupţia şi nepotismul, precum şi falsificările planurilor
economice. După o uşoară creştere economică la sfârşitul anilor 1960 - începutul deceniului
următor, economia sovietică a suferit tendinţe regresive ireversibile.
Factorul care a permis ca vasul numit URSS să plutească încă o vreme a fost accentul pus pe
exportul de petrol în Occident.
În politica externă, Brejnev a promovat doctrina „suveranităţii limitate”, adică a instituit un
mecanism explicit de implicare în treburile interne ale statelor din Europa Centrală şi de Est ca
urmare a „primăverii de la Praga” din 1968.
O altă invazie, mult mai catastrofală, a fost cea din Afganistan din decembrie 1979, unde
armata sovietică s-a împotmolit într-o prea costisitoare și total inutilă ocupație.
Numele lui Brejnev este legat şi de Moldova sovietică, acolo unde a fost prim secretar al CC al
PCM între iulie 1950 şi octombrie 1952. Memoria colectivă locală păstrează o imagine relativ
pozitivă faţă de Brejnev, el adoptând un stil de conducere mai deschis decât cel al
predecesorilor şi urmaşilor săi
Se uită adesea însă că anume Brejnev a fost cel care a cerut Moscovei în martie 1951
organizarea unei noi deportări în Siberia a „inamicilor de clasă” şi a lichidat ultimele organizaţii
de rezistenţă armată din Basarabia.
Istoricii de convingere comunistă, ca Nikolai Bugai, afirmă că Brejnev este liderul care a pierdut
ultima ocazie de a salva comunismul. El reprezintă arhetipul unei generații de comuniști care
nu mai avea nevoie să-i omoare pe toți foștii "dușmani de clasă" sau să dinamiteze toate
bisericile. El a lasat amintirea unui abil negociator, dar a unui conducător stalinist, incapabil de
a "pilota" modernizarea statului pe care îl guverna.