Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu"

REFERAT

TEMA: Formele arcadelor dentare

superioare și inferioare în condiții
fiziologice.

A elaborat: Dicusar Victoria gr. S2006

Chișinău 2021
Forma arcadelor dentare extraalveolare poate fi apreciată convențional după traseul
unor linii curbe după cum urmează (fig.13.10):

a) linia care trece prin marginile incisivilor, vârfurile cuspizilor caninilor şi ale
cuspizilor vestibulari ai dinților laterali superiori;
b) linia care trece prin marginile incizale ale incisivilor, vârfurile cuspizilor
caninilor şi ale cuspizilor vestibulari ai dinților laterali inferiori;
c) linia cuspidiană palatinală (superioară), care trece prin vârfurile cuspizilor
palatinali superiori şi poate fi prelungită prin cingulum-urile frontalilor superiori;
d) linia cuspidiană linguală (inferioară), care uneşte cuspizii linguali mandibulari şi
poate fi prelungită prin cingulum-urile frontalilor inferiori. Este interesant de
urmărit evoluția formei arcadelor dentare de la antropoide până la om. Evoluția lor
are loc preferențial în plan transversal.
Astfel, arcadele antropoidelor imită forma literei ,,U", pe laturile paralele ale
acestui ,U" fiind dispuşi premolarii şi molarii. Între canini şi incisivii laterali apare
caninul inferior (fig. 13.13, a).
Arcadele oamenilor fosili le repetă pe cele ale antropoidelor mari, forma lor
rămâne pătrată; caninii, deşi îşi mai reduc dimensiunile, rămân totuşi proeminenţi.
La hominide, caninul îşi reia rangul său, curba se atenuează, ia aspect eliptic
consecutiv largirii bazei craniului şi reculului concomitent al viscerocraniului.
Fiind armă de apărare, caninul depăşeşte la hominide doar cu puţin planul de
ocluzie.
De altfel, dimorfismul sexual face ca şi acest dinte să fie mai dezvoltat la masculi
decât la femele. Acest dimorfism există încă la australopitec şi dispare o dată cu
el.
Pitecantropul posedă dinți mai puternici decât omul actual. Choquet oferă în acest
sens cifre elocvente, iar Lavergne precizează că dimensiunile dinților au diminuat
uşor după paleolitic.

Arcadele naturale normale îmbracă unele forme caracteristice. Izard remarcă şase
forme: parabolă, elipsă, hiperbola, semicerc, în „U", ovoida (fig. 13.14).
Pentru Marseillier există trei tipuri mai frecvente: hiperbolă, elipsă şi în ,,U".
Arcadele parabolice, se caracterizează printr-o curbă uşoară în regiunea frontalilor
care se continuă prin două linii divergente spre distal (fig. 13.14, a).
Arcadele eliptice au curbura mai accentuată în regiunea frontală, cu deschidere
spre lateral şi o oarecare convergență în zona ultimilor molari (fig. 13.14, b).
Arcadele hiperbolice prezintă o curbură strânsă, uşor aplatizată în regiunea frontală
care se continuă spre distal sub forma a două linii diver gente (fig. 14.14, c),
identificându-se adeseori la mandibulă.
Arcadele ovoidale sau in semicerc (fig. 13.14, d şi f), sunt mai frecvente în dentația
temporară (cu precădere cele în semicerc).
Arcadele în ”U” par a reproduce arcadele antropoidelor, fiind considerate de
majoritatea autorilor normale pentru specia umană. La maxilar predomină formele
semieliptice (parabolice), iar la mandibulă cele hiperbolice.

Există autori (Lowery, Garbarino etc.) care susţin existența unei corelații între
forma arcadelor şi forma feței (fig. 13.15).
Deşi între arcada eliptică superioară şi cea hiperbolică inferioară există diferente de
formă şi dimensiune, dinții stabilesc raporturi normale datorită axului diferit de
implantare. La maxilar, toate axele lungi ale dinților converg spre apex, iar la
mandibulă diverg spre apex. Villain a demonstrat aceasta prelungind virtual axele
tuturor dinților, obținând un con (,con de sustentație") cu vârful situat la nivelul
apofizei crista galli a osului etmoid.
Gabaritul arcadelor dentare este o caracteristică proprie pentru fiecare ADM
(pentru fiecare individ) şi se poate corela cu sexul, tipul constituțional etc.
Procesele alveolare mari se asociază de obicei cu dinți voluminoşi şi invers.

În cazul unor arcade armonioase există o corespondenţă între gabaritul dinților şi al

alveolelor, cunoscută sub numele de congruență dento alveolară. Când această
corespondență nu există ne aflăm în fața unei incongruente dento-alveolare. S-au
mai utilizat şi termenii de armonie şi dizarmonie dento-alveolară.