La sfarsitul primului mileniu al erei noastre, Europa incearca sa se zmulga din

inertia in care a zacut secole de-a randul si sa se elibereze din claustrarea ce si-a
impus-o sau i-a fost impusa dupa prabusirea lumii romane.
Regi cu feude putine si cu autoritate pe masura posesiunilor lor-ca Hugo
Capet spre exemplu-incep acum acea munca migaloasa si anevoioasa, stropita
din plin cu sange, pentru a duce la capat ceea ce istoria va denumi mai tarziu
crearea statelor feudale centralizate.
Feudalii trebuie sa tina piept atat regelui, care se straduieste sa le subrezeasca
pozitiile, cat si orasele ce se razvratesc pentru a obtine mult ravnita charta de
comuna libera. Papa, in numele “pacii Domnului”, limiteaza principala
preocupare a nobililor: razboaiele. Obligata sa se supuna poruncilor bisericii
nobilimea incearca sa-si omoare timpul liber organizand partide de
vanatoare_atat de pagubitoare pentru loturile taranesti, petreceri cavaleresti sau
spectacole in cadrul carora trubadurii canta frumusetea femeilor si vitejia
cavalerilor.
Cam tot in aceasta vreme apare principiul intitulat “majoratul feudal”,
conform caruia domeniul ereditar ramane mostenire primului nascut: ceilalti
copii de nobili sunt nevoiti fie sa imbrace haina monahala, fie sa-si puna sabia in
slujba cuiva. Din motive lesne de inteles, suveranii Europei si Papa sprijina si
binecuvanteaza orice prilej care-i ademeneste pe neastamparatii cavaleri, in
cautare de averi si aventuri, dincolo de tarmurile continentului.
Catre sfarsitul primului mileniu papalitatea incepe sustinuta si prelungita ei
ofensiva pentru cucerirea suprematiei universale. Primele atacuri sunt indreptate
impotriva Imperiului German. Urmatoarele, cunoscute sub numele de cruciade,
au ca obiectiv eliberarea “locurilor sfinte” si, eventual, refacerea unitatii lumii
crestine. Semnalul cruciadelor a fost dat in anul 1095 la Conciliul de la
Clermont de catre Papa Urban al-II-lea, care spunea printre altele: “Pamantul pe
care-l locuiti este saracit. Din aceasta cauza el va provoca mari greutati. De
aceea va ucideti intre voi. Lasati la o parte dusmania care va slabeste fortele si
plecati spre locurile sfinte…Regatele Asiei asteapta sa le cuceriti.” In incheierea
alocutiunii sale, papa are grija sa adauge ca “aceasta este vrerea Domnului”.
In acasta epoca, procesul de aservire a taranimii cuprinsese intreaga Europa. Ca
urmare, situatia taranilor, cei mai multi dintre ei serbi, devenise de-a dreptul
insuportabila.
Chemarea adresata de Papa Europei pentru eliberarea locurilor sfinte trezeste
interes in mai toate statele Europei si in toate straturile societatii. La apel au
raspuns feudalii mari si mici, animati de dorinta de a se infrupta din fabuloasa
bogatie a Orientului, tarani ce viseaza un petec de pamant negrevat de nici o
obligatie feudala, suverani aventurieri ca Richard Inima de Leu, sau rosi de
vanitate si ambitie ca imparatul Frederic I Barbarosa, unele orase italiene ca
Genova, Pisa sau Venetia ce tintesc nu atat la eliberarea Ierusalimului, ci mai
ales la cucerirea unor teritorii situate in Asia sau Africa pentru a le transforma in
mari antrepozite comerciale. De fapt, cruciadele s-au dovedit a fi veritabile
expeditii militare de colonizare, iar efectele lor s-au concretizat atat in cucerirea
unor cai comerciale importante din Marea Mediterana, cat si in stabilirea unui
contact economic mai strans intre Orient si Occident.
Pentru a intelege mai bine ce anume i-a manat pe cruciati dincolo de granitele
Europei se cuvine sa mentionam in mod deosebit si spiritul religios, atat de
puternic inradacinat in mentalitatea epocii.
Aceasta stare de profound misticism era permanent intretinuta de papalitate.
Cunoscand toate acestea ne explicam de ce predicarea primei cruciade a starnit
un mare rasunet si de ce la ea au participat feudali si tarani intr-un numar
impresionant.
Dupa lansarea apelului Papei Urban al-II-lea, mase largi de crestini au
inceput sa-si prinda de haine semnul crucii. Acest elan s-a extins repede si
asupra reprezentantilor nobilimii.
Ingrosarea randurilor cruciatilor s-a datorat si faptului ca Papa, in dorinta de a
avea cat mai multi luptatori, a declarat ca iarta pacatele acelora care se vor inrola
in armata crestina. Deveniti dintr-o data “fara de pacate”, o multime de elemente
dubioase au solicitat sa plece in cruciada.
Succesul apelului papal a avut si alta cauza. In acea perioada, Europa
capabila si dispusa sa organizeze asemenea expeditii, iar feudalii francezi sau
germani, stapaniti de dorinta de a jefui spre a se imbogati nu asteptau decat
ocazia potrivita. Si ocazia a fost furnizata generos de Papa Urban al-II-lea.
Pe de alta parte, anticipand evenimentele, trebuie sa mentionam ca nobilii
razboinici nu urmareau doar sa jefuiasca si sa se imbogateasaca, ci voiau sa-si
intemeieze state de sine statatoare.
Asadar, vreme de doua veacuri, cruciatii se vor bate in numele crucii, dar si
in interesul lor.

CRUCIADA a-IV-a

Evenimentele din preziua cruciadei a patra se rezuma la cucerirea Jaffei de

catre Malik al-Adil( septembrie 1197) si la alegerea lui Amaury de Lusignan,
regele Ciprului, si ca rege al Ierusalimului, fapt care a intarit temporar fortele
cruciate si a dus la recucerirea Beyrutului(octombrie 1197). Pentru a rezista mai
bine atacurilor care se pregateau, fortele eyubide se regrupara din nou sub Malik
al-Adil. In acelasi timp insa, baronii luptau pentru a obtine o independenta cat
mai larga fata de puterea monarhica.
In acest timp, la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-
lea, in apusul Europei se gaseau numerosi feudali si mai ales cavaleri, care erau
lipsiti de mijloacele materiale necesare pentru a-si duce existenta lor de huzur si
desfranare. Bande de cavaleri-talhari erau gata sa jefuiasca pe proprii lor
concetateni, orasele erau caravanele negustorilor. Ideea unei noi cruciade parea
sa-i atraga. Despre cruciada vorbea Papa Inocentiu al III-lea, chiar de la
inceputul pontificatului sau. El porni o actiune staruitoare pentru cucerirea
Ierusalimului: acesta era unul dintre punctele programatice ale politicii sale,
avand drept scop unirea religioasa intre Apus si Rasarit, sub conducerea curiei
papale. Propaganda pentru cruciada intarea influienta papilor si ridica
importanta bisericii pe plan ideologic. Politica de unire religoasa a bisericii
catolice cu cea ortodoxa, greaca, in stransa impletire cu idea de cruciada si de
dominatie pontificala, va dainui de-a lungul intregului secol al XIII-lea si chiar
si mai tarziu.
Inca in 1199, Inocentiu alII-lea insarcinase pe patriarhul din Ierusalim sa
intocmeasca un memoriu asupra situatiei din rasarit. Campania pentru cruciada
continuase, astfel ca in anul 1201 au inceput sa se adune din nou grupe de
cruciati.
Predica pentru cruciada a fost facuta metodic in intreg apusul Europei. La
inceput nu raspunsesera decat cavalerii, mai ales cei italieni si fravcezi. Mai
tarziu s-au adunat si un numar destul de mic de pelerini, din randul maselor
exploatate. Nu era o cruciada populara, a maselor, desi de aceasta data se
alaturasera cruciadei si oameni pe care saracia ii impingea sa-si caute un rost pe
aceasta cale absurda si barbara. Cruciada a patra a fost, in primul rand, o miscare
a baronilor si cavalerilor. Printre figurile de frunte se remarca Balduin, conte de
Flandra, Ludovic de Blois, Geoffroi de Villehardouin, care avea sa fie cronicarul
cruciadei, si altii.
Cruciada a patra, asa cum s-a desfasurat ea, scoate mai bine in relief
adevaratele scopuri urmarite de cruciati. Astfel, la inceput, baronii intentionau sa
atace Egiptul, detinator al Ierusalimului si, mai ales, cheie a unitatii politice
realizata de eyibizi. Cruciatii s-au adresat atunci Venetiei, cerandu-i sa le puna la
dispozitie vasele necesare. Ei nu aveau nici bani si nici flota cu care sa ajunga la
marile porturi ale Nilului, Alexandria sau Damietta. Baronii spuneau limpede:
“Noi nu vrem sa plecam in tara Siriei pentru ca nu putem face nimic acolo,
suntem insa hotarati sa ne ducem la Cairo sau la Alexandria.”
Pentru a realiza aceasta dorinta a lor, ei s-au adresat Venetiei. Venetienii
aveau insa relatii bune cu Egiptul, care le inlesnea comertul in Imperiul eyubid.
Pe atunci, doge al Venetiei era Enrico Damdalo, care isi facea socoteala ca ar
putea “sa faca dintr-o nerozie purtand haina cuicii o operatie comerciala”.
Enrico Dandalo a fost cel mai de seama doge al Venetiei. Pe atunci avea 90 de
ani, era aproape orb, dar era dotat cu o mare abilitate diplomatica, cu multa
energie si hotarare. El a consimtit sa-i transporte pe cruciati cu vasele si le ceru
pentru acesta o suma enorma:85000 de marci de argint. Cruciatii pornira indata,
dar cand se adunara la Venetia constatara ca nici vorba nu putea sa fie sa adune
acea suma. Dandolo, care in realitate dorea sa-i indeparteze de Egipt, cu care
Venetia intretinea relatii comerciale, le ceru sa cucereasca pentru venetieni, in
contul transportului, orasul Zara de pe coasta dalmatina, important centru
commercial aflat pe malul opus al Adriaticei. Orasul apartinea regelui Ungariei.
Cu toate interventiile papii, cu toata opozitia cruciatilor de rand,care nu erau de
acord cu acest atac, fara sens pentru ei, orasul a fost cucerit si dat venetienilor in
noiembrie 1202.Cruciada pornea astfel pe un nou fagas: ea continua pe cu totul
alte meleaguri dacat cele stabilite la inceput.
Dandolo propuse apoi cruciatilor sa porneasca intr-o expeditie spre
Constantinopol, indreptandu-i definitiv de la planurile lor initiale.In 1195,
basileul Isac al II-lea Anghel al Bizantului fusese detronat. Fiul sau Alexie cauta
ajutoare in Apus pentru reinscaunarea tatalui sau. Alexie se adresa si cruciatilor,
fagaduindu-le o recompense uriasa. Sfatuiti si de Dandolo, impinsi si de lacomia
lor de nesaturat, nobilii cruciati se indreptara spre Bizant. Interesele comerciale
ale Venetiei corespundeau in buna masura cu interesele de cotropire ale
cruciatilor. Asa se face ca in iunie-iulie 1203, cruciatii se indreptau pe vase
venetiene, spre Constantinopol. Aici ei izbutira sa-l repuna pe tron pe Isac al Ii-
lea Anghel. Feudalii cruciati priveau cu lacomie turlele aurite, bogatiile acestui
oras pe care inaintasii lor doreau inca din vremea primei cruciade sa-l
cucereasca pentru a-l prada. Ei asteptau cu nerabdare sumele fagaduite de
Alexie. Dar basileul incerca zadarnic sa le adune. Populatia Constantinopolului
nu numai ca a refuzat sa plateasca impozitele cerute pentru completarea sumei,
dar s-a si rasculat impotriva imparatului. Cruciatii parca atata asteptau. La 12-13
aprilie 1204 ei luara orasul cu asalt. Villehardouin scria atunci ca “o prada atat
de bogata n-a mai fost luata niciodata.” Orasul a fost distrus cu salbaticie,
cartierele au fost incendiate. Opere de arta antica si bizantina au fost nimicite.
Statuile de bronz au fost topite si transformate in monede. Un martor ocular
noteaza in “Letopisetul de la Novgorod” grozavia distrugerilor si salbaticia
cruciatilor in goana lor turbata dupa aur si argint. Dar prada intra tot in mana
marilor feudali , de aceea nu e de mirare ca impotriva lor s-au ridicat si pelerinii
si cavalerii saraci, cerandu-si si ei partea. De altfel, acest fenomen s-a repetat in
decursul tuturor cruciadelor.
Cruciatii au renuntat definitiv la planul lor initial de a porni impotriva
Egiptului si, cotropind teritoriile fostului Imperiu Bizantin, intemeiara un stat al
lor in regiunile balcanice, stat care s-a numit Imperiul Latin de Rasarit.
Aceasta cruciada a starnit un ecou puternic in Siria. Sultanul Malik al-Adil,
auzind de cruciada, trimise o solie la dogele Dandolo. Venetienii primeau noi
privilegii comerciale si un al doilea cartier in Alexandria, ca urmare a ajtorului
dat prin indepartarea expeditiei de la atacul planuit asupra Egiptului.
Contemporanii si istoricii de mai tarziu au numit cucerirea
Constantinopolului un adevarat act de brigandaj. Prin cruciada a patra se dadea o
lovitura foarte grea Bizantului, caci restaurarea de la 1261 nu va crea decat un
imperiu destul de slab, care sta gata sa se prabuseasca si care s-a mentinut cu
greutate pana la 1453.
Imperiul Latin de Rasarit care a fost creat era si el cu totul lipsit de vitalitate.
Forma politica pe care a luat-o i-a vadit limpede slabiciunea: el s-a impartit intr-
o serie de statulete feudale, dintre care mai insemnate erau imperiul propriu-zis,
cu capitala la Constantinopol, un mic statulet in Tracia, condus de un imparat,
Balduin de Flandra, ales dintre conducatorii cruciati si care nu avea nici o
autoritate; regatul Salonicului, cu dinastia Montferrat, nu era decat un mic
principat in Macedonia maritima; mai erau si ducatul Atenei si Principatul
Ahaiei, in Pelopones; s-au mai construit, cu acest prilej, senioriile venetiene in
Arhipelag si numeroase feude impartite baronilor cruciati; pe langa toate acestea
trebuie amintite si cele doua state destul de puternice pe care grecii au reusit sa
le constituie la Niceea si Epir. Fara a aduce vreun ajutor cruciatilor din Siria,
cruciatii din “Romania” s-au vazut siliti sa se ocupe de propria lor aparare si sa
ceara neincetat ajutorul Occidentului.
Toate ajutoarele care porneau din Apus se porneau acum in Imperiul Latin de
Rasarit, in detrimental coloniilor cruciate din Siria. Toate trupele care se opreau
aici insemnau mai putini aparatori pentru Antiochia, Tyr, Acra, Tripoli.
Cruciada a patra va atrage, tocmai prin defectele ei, esecul final al
cruciadelor.
In schimb s-a intarit idea de acaparare de teritorii, de feude. Achizitii
teritoriale au facut baronii, cavalerii si negustorii venetieni; acestia din urma au
acaparat intinderi vaste atunci cand au incheiat “un nou accord intre ei si
imbecilii care au fost inselati fara mila si care impreuna cu principii lor
neciopliti nu au fost decat o unealta in mainile acestor negustori”. Venetienii au
obtinut dreptul asupra a trei optimi din fostul Imperiu Bizantin. Au capatat o
parte din Constantinipol, insulele Ionice, Ciclade, Sporade, sud-vestul
Peloponesului, Galipoli, cateva tinuturi din Albania si, mai tarziu, au pus
stapanire si pe insula Creta. Acesta a fost rezultatul afacerii incheiate la 1202,
Venetienii se dovedeau buni negustori. In schimb, feudalii cruciati, in lacomia
lor vesnic nesatula, nu-si vedeau interesele decat de azi pe maine.
Cruciatii din regatul Acrei, putini la numar, stateau mereu gata de lupta,
incordati, pregatiti sa reziste, deoarece erau permanent amenintati sa fie aruncati
in mare. Dar numarul lor scadea intruna. Cei mai multi treceau in noul
“Imperiu”. Existenta unui “Imperiu” in Bizant ii atragea pe cruciatii care se
gaseau in necontenite si grele lupte cu trupele turcesti, kurde si arabe, ba chiar si
cu crestinii din Siria, revoltati de exploatarea feudalilor cruciati. Chiar in regatul
lui Lusignan din Cipru venisera numerosi cruciati plecati in Siria.
 Lipsit de ajutorul asteptat din partea cruciadei a patra, Amaury, regele
Ierusalimului si al Ciprului, se vazu obligat sa duca o politica de pace cu
Islamul. El nu indraznea sa ajunga la o ruptura cu musulmanii. Amaury ii tinea
in frau pe pelerinii nerabdatori, iar Malik al-Adil isi astupa urechile la
indemnurile razboinice ale emirilor, pentru a nu atrage alte forte apusene
impotriva sa.
In principatul Antiochiei si comitatul Tripoli nimeni nu se gandea la un asalt
impotriva musulmanilor. Toti erau ocupati ce micile lor lupte feudale interne,
purtate pentru interese marunte.
Cucerirea Constantinopolului si crearea Imperiului Latin, a dat,de la inceput,
oarecare sperante lui Amaury. El isi daduse seama apoi ca nutrea nadejdi
zadarnice. Noul imperiu se afla el insusi intr-o situatie destul de precara si avea
nevoie de ajutoare.
In aprilie 1205, Amaury muri. Regatul de la Acra pierdea un abil conducator.
Dupa moartea lui, cele doua regate se separara din nou: in regatul Ciprului s-a
incoronat Hugues I, iar regenta regatului Acrei a fost incredintata lui Jean
d’Ibelin. El a fost regent intre 1205 si 1210, in timpul minoratului nepoatei sale
Maria, fiica reginei Isabela. In vremea regentei lui continua politica de pace cu
Malik al-Adil. Pacea nu a fost intrerupta decat temporar de incercarile contelui
de Tripoli si ale ospitalierilor de a cuceri Homs(1206-1207 si 1208-1209).
Sultanul s-a aratat atunci cu fortele sale inaintea Acrei. Trimisii lui Jean d’Ibelin
ii explicara ca regentul nu avea nici un amestec cu incercarile de a intrerupe
pacea si linistea. Iar sultanul Malik al-Adil care dorea si el pacea, dupa ce a
facut o demonstratie a fortelor sale, s-a intors la Homs care fusese depresurat de
musulmanii din Alep.
Esecul final al cruciadei a fost urmarea triumfului particularismului European
in detrimental fortelor universaliste , in primul rand al papalitatii. Evolutia lenta
a societatii europene spre formula statului national, manifestata tot mai evident
incepand din secolul al XIV-lea, cu cortegiul de conflicte nationale care a insotit
istoria continentului pana la autoanihilarea sa, a subminat actiunea comuna a
“crestinatatii” – lumea apuseana catolica – in spatiile civilizatiilor
mediteraneene rivale sau antagonice, Bizantul si Islamul.