www.referat.

ro

Formarea profesională a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar pentru noi

oportunităţi de dezoltare în carieră

STAT SI SOCIETATE MEDIEVALĂ

Lucrare de verificare nr. 2

Cruciadele – între orient si occident

BUCUREŞTI, 2010
 În memoria noastră colectivă, hrănită cu literatură si filme, cruciadele rămân una dintre marile
epopei, cu multiple episoade, ale istoriei unuversale. Amintirea lor, metamorfozată în legendă, a rămas
într-atât de vie încât însăsi denumirea li s-a fixat în vocabularul occidental cu sensul bine precizat de
actiune purtată în numele unui ideal comun, împotriva unui dusman comun.
Cuvântul „cruciadă” este, însă, destul de tardiv: el nu apare în latina medievală înainte de
secolulului al XIII-lea, desemnând un pelerinaj militar hotărât de papă, care acordă participantilor săi
privilegii spirituale si temporale si le stabileste drept tel eliberarea Mormântului lui Christos de la
Ierusalim. Acesti pelerini se socoteau, astfel, „ostasi ai lui Christos”, „însemnati cu semnul crucii”:
cruce-signati, de aici formându-se, mai târziu, termenul de cruciadă.
Această miscare trebuie mai întâi riguros asezată în contextul demografic si social al
Occidentului crestin din secolul al XI-lea. Tocmai atunci se termina „criza”, accentuată de invaziile
sarazinilor, normanzilor si, în sfârsit, de cea a ungurilor, care mai mult au demoralizat si sărăcit decât
au depopulat un ansamblu eterogen de popoare, a căror singură trăsătură comună era crestinismullor si
faptul că îl recunosteau drept sef spiritual pe papa de la Roma. Pacea relativă stabilită de fortele
feudale si disparitia agresorului extern, au permis, printre alte urmări, avântul demografic al
Occidentului: din secolul al XI-lea până în al XIII-lea, de exemplu, populatia Angliei se triplează.
Numeroase regiuni ale Frantei (Île-de-France, Flandra etc.), ale Germaniei (tinuturile renane), ale
Italiei (câmpia lombardă) cunoscuseră, încă si mai devreme, o asemenea evolutie.
Situatia dificilă a tărănimii, ca urmare a exploatării feudale, i-a determinat pe unii tărani, care
voiau să scape de îngrădiri si care trăiau din greu pe micul lor petec de pământ, să contribuie si ei la
amploarea acestei miscări. Oamenii simpli au alergat sub steagurile cruciadei nădăjduind că vor
ajunge în tinuturi care le vor oferi posibilităti de întretinere mai bune, conditii de muncă mai putin
grele si scăparea de sub apăsarea sarcinilor feudale.
Pe de altă parte, încă de la sfârsitul secolului al X-lea, se constată o importantă crestere a
numărului de feudali mici – cavalerii – datorită reformei militare initiată de regele german Henric I
Păsărarul (919 – 936). Această reformă a constat în acordarea titlului de cavaler oricărui om liber
nenobil care putea să lupte călare, ducând la acel „surplus” de cavaleri, caracteristic societătii feudale
apusene. Majoritatea cavalerilor însă duceau, în casele lor de tară, o existentă pe jumătate tărănească,
ocupându-se ei însisi de exploatarea micului lor domeniu atunci când nu trebuiau să meargă la război.
Lor li s-a adăugat cadetii familiilor prea numeroase, care aveau o situatie materială precară din cauza
legilor timpului, care prevedeau ca feudalul să lase mostenitor principal pe fiul cel mare, celorlalti
rămânându-le foarte putin sau chiar nimic. Cruciadele au putut deci să le ofere acestor luptători
posibilitatea de a-si îmbunătăti starea, de a agonisi o avere prin împărtirea prăzii sau prin jaf, iar celor
care rămâneau acasă, printr-o mai eficientă administrare a bunurilor. Poate că, astfel, plecarea
luptătorilor profesionisti, turbulenti si lacomi, să fi permis si respectarea mai atentă a interdictiei Trêve
de Dieu, impusă de Biserică1, păstrând linistea în Occident prin posibilitatea ce li se oferea acestora de
a-si consuma peste mări energia.
În ceea ce priveste Bizantul, acesta se află, la sfârsitul secolului al XI-lea, într-o situatie foarte
grea deoarece puterea sa comercială, economică, agricolă si militară este măcinată la răsărit de exodul
popoarelor nomade – turcii – atât în directia Anatoliei (selgiucizii), cât si în directia tărmului Mării
Negre (pecenegii, polovtienii). Sunt astfel tăiate, putin câte putin, legăturile comerciale nord-sud, de la
Marea Baltică până în Crimeea, si cele de la răsărit la apus, din China până în inima Europei.
Economia agricolă capătă, prin urmare, o importantă din ce în ce mai mare si, în imperiu, puterea trece
în mainile marii aristocratii funciare.
Grecii, după ce armata lor este defiintată pentru multă vreme de către turci, la Manzikert (1071),
trebuie să apeleze la mercenari occidentali. Încercarea de a-i atrage în masă si pe gratis pe acesti
luptători, în numele solidaritătii si nefericirii crestine, putea permite recuperarea, cu ajutorul lor si cu
cheltuieli minime, a teritoriilor pierdute de curând, până în Antiohia, cu atât mai mult cu cât marele
Imperiu turc al lui Malik Sah se destramă în anul 1092, la moartea stăpânului. Mai rămân din el doar
niste nuclee relativ stabile în Anatolia si în jurul Mosului, situate printre centrele crestine, mai mult
sau mai putin autonome, precum Cilicia 2, Mica Armenie3 si Edessa4. Totodată, lumea musulmană este
foarte slăbită si de pe urma unor lupte interne, ca de exemplu conflictul dintre turci si egipteni:
cucerirea Palestinei, în anul 1078, si recuperarea ei de către Fatimizii5 din Cairo, în 1098.
Pe scurt, la sfârsitul secolului al XI-lea, existau o multime de de conditii favorabile plecării si
obtinerii, cel putin pentru început, de succese din partea ostilor Apusului, îndreptate împotriva tărilor
musulmane ale Orientului Apropiat.

1
Trêve de Dieu (armistițiul Domnului): interdicție impusă de Biserică, în secolul al XI-lea, tuturor actelor
dușmănoase sau violențelor, săptămânal, începând cu seara de miercuri până în dimineața zilei de luni.
2
Denumire antică a unei regiuni din sudul Anatoliei.
3
Mica Armenie: regat întemeiat în vremea cruciadelor de către armenii refugiați în Cilicia.
4
Edessa: oraș foarte bogat în nordul Mesopotamiei.
5
Fatimizi: dinastie musulmană domnitoare în Africa de Nord, în secolul al X-lea. Denumirea i se trage de
la Fatima, fiica lui Mahomed.
 Dar, bineînteles, cristalizarea actiunilor destinate Ierusalimului si Pământului Sfânt, reprezintă
ceva cu totul diferit. Cauzele directe ale cruciadelor sunt, în esentă, religioase si psihosociologice, si se
reflectă în multimea de componente ale spiritului atât de greu de definit al acestor cruciade.
La început a fost pelerinajul...Cruciatul a rămas multă vreme în textele medievale pelerinul, cel
care întreprinde călătoria spre Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte este, asadar, unul dintre
elementele primordiale ale cruciadei, definind-o aproape în totalitate. Ierusalimul pământesc „munte
sfânt”, „cetate a lui Dumnezeu” (Ezechiel 2,2) a rămas pentru crestini centrul lumii spirituale. Acest
loc este cu atât mai sfânt cu cât acestei traditii ebraice i se adaugă dorinta de a căuta urmele lui
Christos. Pestera Nativitătii, Calvarul, Mormântul sunt redescoperite în epoca constantiniană si mai
multe bazilici sunt ridicate acolo, în vreme ce Adevărata Cruce, relicva cea mai de pret dintre toate,
devine obiectul unui cult.
Printre motivatiile acestei foarte lungi călătorii putem descoperi, pe lângă febra religioasă, si
ideea tot mai răspândită a renuntării de sine, si aspiratia către un ideal de purificare si probabil chiar
bucuria sacrificiului personal, a martiriului, pe locul acela unde pătimise, murise si fusese îngropat
Christos Mântuitorul. Pe de altă parte, exista credinta că pelerinajul în sine perrmitea nu numai
anularea pedepsei cerută de păcat, ci chiar absolvirea totală de acest păcat, ceea ce, deci, asigura
mântuirea.
Acest simt al pioseniei făcea să fie cu atât mai greu de suportat ideea că ele se găseau în mainile
necredinciosilor si, deci, erau permanent supuse pericolului de a fi profanate. Cea mai mare
amenintare venea din partea turcilor selgiucizi, a căror înaintare în Orientul Apropiat provocase deja
îngrijorarea multora în Europa. În 1074, Papa Grigore al VII-lea plănuise deja o cruciadă pentru
„eliberarea" Locurilor Sfinte şi pentru depăşirea Marii Schisme, dar cearta cu Imperiul Bizantin
determină abandonarea planului. Negocierile sunt reluate între papa Urban al II-lea si împăratul
bizantin Alexios I Comnenul. Când acesta din urmă adresează Papei Urban al II-lea o cerere de sprijin
împotriva selgiucizilor, în 1095, anul Conciliului de la Clermont, papa atrage de partea sa cavalerii şi
prinţii Occidentului într-o cruciadă pentru ajutorarea împăratului bizantin. Însă, curând, scopul
principal al războiului devine acela de a elibera Ierusalimul de sub stăpânire musulmană.
Pentru ca asemenea mari actiuni militare, cum au fost cruciadele, să se poată desfăsura era
necesar ca ostile apusene să dispună de o tehnică de luptă mult ameliorată în comparatie cu cea pe
care o cunoscuse Europa în veacurile anterioare. Principalul progres pe care l-a înregistrat tehnica de
luptă tine de folosirea aproape permanentă a calului de război. Iar pentru ca acesta să poată fi utilizat
în toate fazele conflictului armat, a fost perfectionat harnasamentul. Tot în acelasi scop a fost adoptată
scara la sa. În luptă, războinicul occidental, este perfect apărat de coif, de cămasa de zale sau de
platosă, de scut, devenind astfel prea putin vulnerabil la armele traditionale ale inamicilor – săgeti si
sulite. În lupta corp la corp, ce urmează după lansarea lăncii, el dispune acum de arme redutabile –
securea mare si spada bine călită. Bine înfipt într-o sa înaltă, sprijinit în scări puternice, purtat în
galopul greoi al unui cal robust si serios antrenat, un asemenea luptător devine de temut pentru orice
adversar mai usor înarmat.
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciadă s-a desfăşurat în două etape: expediţia sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul şi
Walter cel Sărac, şi expediţia cavalerilor, grupaţi în patru corpuri principale de oaste, conduse de
Geoffroi de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui
Filip I şi Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent şi
Tancred de Sicilia.
Masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia şi Ungaria.
Împăratul Alexios I Comnenul, pentru a evita tulburările în oraş, i-a transportat pe cruciaţi pe coasta
Asiei Mici, unde au fost masacraţi de trupele selgiucide sau făcuţi prizonieri şi duşi în robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz,
anunţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-l îmbrace expediţiile. Într-un singur
oraş au fost ucişi 400 de maghiari. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat
o înţelegere cu Alexios I Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în
teritoriile cucerite de la turci. Cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea
(mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098).
Cruciaţii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Dar în anul
1099 Ierusalim a căzut în mâinile lor.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului politico-
vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea comitatele
de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin şi altele.
Organizarea lor este cunoscută din "Aşezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind
obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru
menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine
militaro-călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de
călugării francezi şi Ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.
Cruciada a II-a (1147-1149)
Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt
rivalităţilor dintre ele şi unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din rândul
populaţiei supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-
1146, între cruciaţi şi selgiucizi au sfârşit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost
cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III-lea. O armată
franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea şi o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al
III-lea, mergând pe urmele primilor cruciaţi, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde,
pe vase bizantine, puse la dispoziţie de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele
două oştiri au fost risipite de turci, iar Ludovic şi Conrad, cu resturi din armată, şi-au sfârşit expediţia
ca simpli pelerini.
În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar şi om politic
capabil a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În
lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului,
Guy de Lusignan şi a pus stăpânire pe oraş.
Cruciada a III-a (1189-1192)
Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şi
Franţei - Richard Inimă de Leu şi Filip al II-lea August - şi împăratul Germaniei, Frederic I
Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriaşă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a
îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat.
Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce
i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit să-l învingă pe sultanul de
Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să
traverseze, călare, râul Cydnus. Rămaşi fără conducător, cea mai mare parte din cruciaţi s-au
împrăştiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi au continuat
drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său
Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor
cruciate a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenţia lor determinând, în mare
măsură, capitularea oraşului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînţelegerile din tabăra
cruciaţilor, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia. Ca o mentiune tristă, după ce
a intrat în Ierusalim, Richard a executat 3000 musulmani, în mare majoritate, femei, bătrâni, copii, o
adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioadă
prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai după plata unei răscumpărări însemnate.
Cruciada a IV-a (1202-1204)
Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocenţiu al III-lea şi de politica sa de
a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a
început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu. La începutul secolului al XIII-lea cruciadele
îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea aristocratică distanţa se adâncise, păturile
sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a se poate spune că
a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuită
împotriva Egiptului, centrul unităţii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului.
În al doilea rând, expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta
Dalmaţiei şi stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecţia scaunului apostolic.
Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei, Henric Dandolo, în schimbul
transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul iniţial al
cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o intervenţie. Şi de data
aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele Veneţiei, care dorea să şi sporească privilegiile comerciale
în Imperiul de Răsărit.
În luna mai a anului 1203, cruciaţii, îmbarcaţi pe vase veneţiene, au sosit la Constantinopol, au
cucerit oraşul şi au reînscăunat pe Isac al II-lea Anghelos, căruia apoi i-au pretins despăgubiri băneşti
pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciaţii au luat din nou
cu asalt capitala, au cucerit-o şi au luat-o în stăpânire.
Consecinţa cruciadei a IV-a a fost desfiinţarea Imperiului Bizantin şi împărţirea lui în mai multe
state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul şi Trapezuntul.
Veneţia, dat fiind contribuţia pe care o adusese în această expediţie, primea privilegii comerciale şi
stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic de Blois şi Geoffroi de
Villehardouin.
Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu şi a mai găsit vitalitatea din trecut.
Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eşecul final al cruciadelor. Efectul cel mai evident al
acestei cruciade a fost însă ruptura definitivă a unitătii crestine. Ireparabilul în ochii bizantinilor fusese
comis. Pentru ei, occidentalii până atunci suspecti, devin acum culpabili. In fata "violentei acestor
barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne rămâne decât să constatăm că ei nu apartin lumii civilizate".
S-au mai organizat încă patru alte cruciade în afara Europei, însă doar una s-a mai desfăşurat în
Ţara Sfânta. Aceasta, a şasea cruciada (1228-1229), a fost organizată de împăratul romano-german
Frederic al II-lea, cunoscut pentru scepticismul său religios. Cu toate că fusese excomunicat de către
Papă, el a reuşit să cucerească Ierusalimul, Bethleemul si Nazarethul. Acest câştig s-a dovedit însă a fi
doar unul temporar, creştinii din Tara Sfântă au devenit din ce în ce mai dezbinaţi, în vreme ce
sultanul Egiptului, revigorat militar, a început să cucerească fortificaţiile cruciaţilor, una după alta.
Spiritul cruciaţilor, încă treaz, a fost cel care, în anul 1271, a dus la o ultimă încercare, condusă
de Ludovic Cel Sfânt (regele Ludovic al IX-lea al Franţei) si de prinţul Edward al Angliei (devenit
mai târziu Edward I) dar care a eşuat la Tunis. Între timp, în anul 1268, Antiohia apoi Jaffa (1271) si
Tripoli (1289) sunt rând pe rând cucerite de sultanul Egiptului.
Odată cu victoria musulmană, din anul 1291, asupra oraşului Accra, s-a pus capăt prezenţei
cruciatilor pe continent. Nu se vor mai organiza alte cruciade în Ţara Sfântă cu toate că termenul a mai
fost folosit pentru a desemna şi alte expediţii militare binecuvântate de biserică, spre exemplu
recucerirea creştină a Spaniei, care a durat mai multe secole.
Putine fenomene istorice au suscitat atâta patimă precum cruciadele, invocate adesea ori de câte
ori se discută despre conceptul de război sfânt, în general, sau despre orice conflict între Orient si
Occident căruia i se conferă, în mod sumar, o astfel de aureolă. Impactul pe care l-au avut a fost, de
asemenea, răsunător.
Pe termen scurt, ele au contribuit, în Europa, la atenuarea dezordinilor care domneau în rândul
crestinătătii, dar au favorizat, totodată, recrudescenta antisemitismului. În Orient, au stăvilit, pentru o
vreme, înaintarea turcă, au dus la crearea unei „colonii” originale, fără o metropolă definită si au
contribuit, cel putin în parte, la dezvoltarea unui comert care va dăinui timp de câteva secle.
Pe termen lung, pe lângă faptul că nu au izbutit să păstreze Tara Sfântă, au accentuat în Orient
ruptura dintre crestini si musulmani, au antrenat în această neîncredere si pe crestinii din tările arabe,
săpând, de asemenea, între latini si ortodocsi, o prăpastie resimtită si în zilele noastre.
În fine, datorită cruciadelor Europa a avut posibilitatea de a descoperi, în bună măsură, cultura si
civilizatia Orientului, după cum statele din Asia Mică au luat cunostintă de cultura si civilizatia
vechiului continent, care începea să iasă din întunericul Evului mediu timpuriu.
BIBLIOGRAFIE:
 Balard Michel, Contamine Philippe, Favier Jean, ş.a. – Cruciadele, Editura
Artemis, Bucureşti, 1999.
 Braunstein-Silvestre Florence, Pépin Jean François – Ghid de cultură
generală, Editura Orizonturi, Bucuresti, 1991.
 Columbeanu S., Valentin Radu – Cruciadele, Editura enciclopedică română,
Bucuresti, 1971.
 Morrisson Cécile – Cruciadele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997.
 Enciclopedia Universală Britannică, Vol. IV, Editura Litera, Bucuresti, 2010.
 Marea istorie ilustrată a Lumii, Editura Litera internaţional, Bucuresti, 2008.
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate