STUDIU DE CAZ

Integrarea
copiilor cu dizabilităţi
în şcoala publică

1
 ARGUMENT
“Dacă l-ai accepta pe cel slab chiar şi pentru
puţina lui putere şi ai folosi obscuritatea aşa cum
are ea puţină lumină, atunci n-ar merge totul
bine? Asta se numeşte A TE PURTA FIRESC.”
(Lao-Tsu, Tao The King)

Pentru şcoala modernă, studierea, în scopul cunoaşterii, elevilor nu este un ţel

în sine, ci o condiţie firească, necesară desfăşurării cu succes a procesului de
învăţământ. Altfel spus, cunoaşterea elevilor este absolut necesară pentru formarea
acestora.
“Metoda individuală în educaţia copilului nu înseamnă să fii peocupat de un
individ izolat, capricios”(Makarenko – “Opere pedagogice alese”). Sensul tratării
individuale este acela al influenţării active a elevului în scopul întăririi, promovării şi
dezvoltării trăsăturilor sale pozitive, atâtea căte sunt.
Reforma reală, actuală a învăţământului românesc facilitează aplicarea noii
concepţii privind actualizarea curriculară şi includerea copiilor cu nevoi speciale într-
un program de integrare şcolară.
Programele de învăţământ pentru aceşti elevi respectă principiile de
descentralizare, de flexibilitate şi de descongestionare a procesului educativ.
În acest sens, obiectivele urmărite prin studiul diferitelor materii în şcoala
primară se vor adapta astfel încât să asigure acestor elevi formarea noţiunilor de bază
prin:
 Abordarea diferenţiată a conţinuturilor de învăţare;
 Adaptarea modalităţilor de învăţare;
 Adaptarea metodelor de predare;
 Evaluarea cunoştinţelor la nivelul lor de evoluţie.

2
 Toate aceste cerinţe impun cadrului didactic să-şi diversifice şi modifice în
mod fundamental orientarea în activitatea la clasă.

INTEGRAREA COPIILOR CU DIZABILITĂŢI

ÎN ŞCOALA PUBLICĂ

Dizabilitatea face parte din existenţa umană, fiind o latură a dimensiunii

universale a umanităţii. Ea este cea mai puternică provocare în acceptarea diversităţii,
pentru că limitele sale sunt foarte fluide.
În categoria persoanelor cu dizabilităţi poate intra oricine, în orice moment, ca
urmare a unor împrejurări nefericite (boli, accidente), şi există opinia că segmentul de
populaţie marcat de dizabilităţi este potenţial în creştere.
Sacina evaluării pesoanelor cu dizabilităţi nu este una uşoară. Rolul cadrului
didactic este să ştie exact ce este dizabilitatea, dar şi s-o recunoască fie ca pe-o
experienţă unică, fie ca pe-o dimensiune a diversităţii umane. Numai astfel se poate
aprecia corect dacă programele de intervenţie educaţional-recuperatorii răspund
necesităţilor celor cărora le sunt adresate.
Sloganul apărătorilor depturilor persoanelor cu dizabilităţi „Nimic despre
NOI, fără NOI!”, reclamă necesitatea parteneriatului în educaţie şi evaluare. Este
necesară realizarea empatiei şi a compatibilităţii culturale între beneficiarii
programelor de intevenţii. Părinţii au dreptul să fie consultaţi, să participe la luarea
deciziilor de încadrare educaţională şi să cunoască progresele pe care le realizează
copilul.
Evaluarea dizabilităţii este un act de mare responsabilitate pentru toţi factorii
implicaţi: copii, părinţi, cadre didactice, specialişti evaluatori. Atitudinea greşită,
discriminatorie a unei părţi poate distruge programele personalizate realizate în
scopul progresului copilului.

3
 Copilul cu nevoi speciale integrat în şcoala obişnuită are nevoie nu doar de
adaptare curriculară, sprijin psihopedagogic, acceptare şi susţinere din partea
învăţătorului / profesorului integrator ci şi de un mediu social propice dezvoltării, de
un rol bine definit, recunoscut în grupul în care îşi va petrece majoritatea timpului,
clasa de elevi.Trebuie subliniat faptul că integrarea copilului cu nevoi speciale este
dependentă de modul în care clasa, ca întreg, îl acceptă printre membrii ei, iar acest
lucru poate să devină hotărâtor în cazul unui copil cu deficienţe vizibile.
Într-un colectiv de elevi din şcoala publică, copilul cu nevoi speciale va trebui
să depăşească cel puţin două bariere: propria sa timiditate, inhibiţie socială
coroborată cu un complex de inferioritate care se manifestă prin izolare şi respingerea
de către ceilalţi, datorate de cele mai multe ori ignoranţei şi prejudecăţilor.
Conştient de această realitate, învăţătorul / profesorul integrator va avea în
vedere realizarea umătoarelor obiective:
 Încurajarea relaţiilor naturale de sprijin;
 Promovarea interacţiunilor copiilor de aceeşi vârstă prin
stategii de tipul „învăţarea în cooperare şi parteneriat între elevi”;
 Dezvoltarea prieteniei prin cunoaştere reciprocă;
 Consilierea părinţilor copiilor.
Introducerea în clasa integratoare a elevului cu dizabilităţi nu trebuie să se
facă întâmplător, prezentarea acestuia trebuie pregătită în prealabil, printr-un proces
de sensibilizare şi informare a factorilor implicaţi. Această activitate este necesară
pentru ca integrarera să nu se facă brutal, iar învăţătorul /profesorul şi copiii să fie
pegătiţi, să cunoască ce poate şi ce nu poate să ofere, să realizeze ce reprezintă un
copil cu nevoi speciale, cât, cum şi unde trebuie ajutat şi nu în ultimul rând, să
conştientizeze faptul că este copil. Un copil ca toţi ceilalţi...

STRATEGII:
 Prezentarea copilului în faţa colegilor trebuie să se desfăşoare
normal, să fie aceeaşi ca şi pentru orice coleg nou venit;

4
  Pentru a favoriza comunicarea şi receptarea mesajului verbal
este necesar ca pupitrele să fie aşezate în semicerc sau în grupuri mici
(maxim 4 elevi);
 Reconsiderarea metodelor de predare-învăţare, în sensul
adaptării la cerinţele educaţionale specifice gradului şi tipului de handicap;
 Folosirea, preponderent, a metodelor activ-participative care
stimulează interesul pentru cunoaştere, dezvoltă învăţarea prin cooperare şi
dezvoltă colaborarea şi sprijinul reciproc pentru rezolvarea diferitelor
sarcini;
 Utilizarea jocului de rol ca modalitate pentru învăţarea
comportamentului social;
 Solicitarea elevului la diferite activităţi practice şi de
gospodărire;
 Recompensarea;
 Implicarea mass-mediei în sensibilizarea comunităţii la
problemele copiilor cu CES;
 Existenţa unor structuri de sprijin la nivelul şcolilor publice;
 Implicarea autorităţilor locale.

MODALITĂŢI DE DEPĂŞIRE A BARIERELOR:

 Informarea eficientă în şcoala publică şi în comunitate;
 Cursuri specifice pentru cadrele didactice din şcolile publice ce
urmează a fi integratoare;
 Metodologie adecvată;
 Motivarea personalului;
 Activităţi preintegrative;
 Team-building;
 Set de materiale şi instrumente de evaluare.
În complexul proces de integrare a copiilor cu dizabilităţi în şcoala publică ,
luarea deciziilor asupra conţinutului şi a strategiilor de instruire cele mai potrivite,

5
constituie inima predării strategice. Conceptul de predare strategică se conturează
în principal pe rolul profesorului ca MODEL si ca MEDIATOR, deşi nu exclude
rolul său de manager şi conducător al procesului de instruire.