 Fişa de lucru nr.

1
(privind definiția infracțiunii și trăsăturile esenţiale ale infracţiunii)
 Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1) Definiţia legală a infracţiunii – art. 15 alin. (1) C. pen. – evidenţiază trăsăturile generale,
fundamentale ale infracțiunii, care sunt trăsături comune tuturor faptelor ce constituie infracţiuni,
ceea ce permite distincţii în raport cu ilicitul extrapenal.
2) Potrivit legii penale române în vigoare, infracţiunea este fapta prevăzută de lege, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputată persoanei care a săvârşit-o.
3) Potrivit legii penale române în vigoare, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
cu intenţie, nejustificabilă şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
4) Indiferent de optica adoptată în materia identificării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, se cere
întrunirea cumulativă a acestora.
5) Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de
legea penală este şi o infracţiune.
6) Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale infracţiunii.
Prevederea faptei în legea penală şi vinovăţia îşi găsesc reflectare în conţinutul infracţiunii.
7) Orice faptă prevăzută de legea penală constituie o faptă penală (infracţiune), iar săvârşirea sa pe caz
concret conduce la angajarea răspunderii penale a subiectului ei activ.
8) Fapta prevăzută de legea penală este singurul temei al răspunderii penale.
9) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile ori măsurile
educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni. De asemenea, legea penală
prevede (şi) măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală.
10) Sunt sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă; pedepsele şi
măsurile educative = sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii penale.
11) Caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil există doar atunci când, în speţă, nu sunt
incidente anumite cauze (cu efect extinctiv asupra lor) operante în materie juridico-penală.
12) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate sunt cauze care
înlătură răspunderea penală.
13) Sub aspectul naturii juridice, cauzele reglementate în Titlul II, Capitolul II din Partea generală a
Codului penal sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, având un caracter real. Nu există cauze
speciale de ordin justificativ.
14) Incidenţa unei cauze justificative înlătură răspunderea penală, dar nu şi posibilitatea luării unor
sancţiuni de drept penal în legătură cu fapta comisă.
15) Sub aspectul naturii juridice, cauzele reglementate în Titlul II, Capitolul III din Partea generală a
Codului penal sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, având – de regulă – un caracter
personal. Nu există cauze de neimputabilitate de ordin special.
16) Incidenţa unei cauze de neimputabilitate exclude caracterul infracţional al faptei comise, precum şi
posibilitatea luării unor sancţiuni de drept penal.
17) Pornind de la definiţia infracţiunii, greşim dacă afirmăm următoarele: ansamblul cauzelor generale
de excludere a infracţiunii se reduce la cauzele justificative şi la cele de neimputabilitate.
18) Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate „lovesc” în trăsături esenţiale distincte ale
infracţiunii; drept urmare, trebuie operate deosebiri între aceste cauze, dincolo de unele aspecte
comune pe care le prezintă.
19) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate nu reprezintă cauze
de impunitate / nepedepsire.
20) Sub aspect procesual penal, în situaţia în care se constată existenţa cauzelor de excludere a
infracţiunii, organul judiciar penal – ca organ jurisdicţional (instanţa penală) – dispune soluţia
achitării.
 Fişa de lucru nr. 2
(privind conținutul constitutiv al infracțiunii)

 Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:

1) Prin conţinut al infracţiunii se înţelege ansamblul condiţiilor / cerinţelor (obiective şi subiective)
prevăzute în norma de incriminare, cerinţe necesare pentru ca fapta să constituie infracţiune.
2) Orice infracţiune prezintă un obiect juridic special, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un obiect
material.
3) Cu titlu de exemplu, prezintă obiect material următoarele infracţiuni: omorul, violul, furtul în scop de
folosinţă, tâlhăria. Astfel: în cazul omorului, obiectul material = instrumentul folosit în comiterea
actului de ucidere a victimei; în cazul violului, obiectul material = dreptul la libertate şi integritate
sexuală; în cazul furtului în scop de folosinţă, obiectul material = vehiculul sustras în scopul însuşirii
pe nedrept; în cazul tâlhăriei, în ipoteza unui furt săvârşit prin ameninţarea victimei deposedate,
obiectul material este unul complex, reţinând existenţa unui obiect material principal + un obiect
material secundar.
4) Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu elementul material al infracţiunii; orice
infracţiune prezintă un element material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un obiect material.
5) Orice infracţiune prezintă un obiect material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un element
material.
6) Infracţiunile formale sunt lipsite de element material, spre deosebire de infracţiunile materiale, care
prezintă un element material.
7) Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmpliniţi) şi 16 ani (împliniţi) răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta (prevăzută de legea penală) cu discernământ, ceea ce înseamnă că, prin
lege – art. 113 alin. (2) C. pen. – se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală.
8) Potrivit art. 113 alin. (3) C. pen. se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală a persoanei
fizice. Consecinţele răspunderii penale a persoanei minore la data săvârşirii infracţiunii, dar devenită
majoră la momentul judecăţii, sunt reprezentate de măsurile educative, iar nu de pedepse.
9) Sub aspectul naturii juridice, se impune distincţia între starea de minoritate a făptuitorului, respectiv
starea de minoritate a infractorului. Starea de minoritate a făptuitorului este o cauză generală de
excludere a infracţiunii (cauză de neimputabilitate), iar starea de minoritate a infractorului semnifică
o cauză de diferenţiere a răspunderii penale (în raport cu răspunderea penală a infractorilor majori).
10) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii
acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Excluderea infracţiunii atrage
excluderea răspunderii penale; într-o atare situaţie, în condiţiile legii (speciale), se pot lua față de
făptuitorul minor, unele măsuri de protecţie specială.
11) Faţă de un minor nerăspunzător penal, care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată,
nu se pot lua măsuri educative, însă este posibilă luarea unor măsuri de siguranţă.
12) Legea penală nu defineşte noţiunea de responsabilitate, noţiune de interes cu referire la persoana
fizică – potențial subiect activ al infracțiunii.
13) Infracţiunile cu subiect activ special (calificat, circumstanţiat) sunt infracţiunile pentru care legea
penală impune îndeplinirea unei calităţi speciale în sarcina autorului / coautorului, calitate care
trebuie să existe la data săvârşirii faptei. Potrivit doctrinei majoritare, aceste infracţiuni s-au
încetăţenit sub denumirea de infracţiuni proprii.
14) Nu există infracţiuni cu subiect pasiv special, după cum nu există nici infracţiuni care, în egală
măsură, să prezinte atât subiect activ special, cât şi subiect pasiv special.
15) O infracţiune nu poate avea o pluralitate de subiecţi pasivi, ci doar un subiect pasiv unic.
16) Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include trei elemente obligatorii, respectiv:
obiectul material, urmarea imediată şi raportul (legătura) de cauzalitate.
17) După elementele care compun latura obiectivă, putem distinge clasificări variate ale faptelor penale,
reţinând atenţia: infracţiunile comisive şi infracţiunile omisive; infracţiunile de rezultat şi
infracţiunile de pericol.
18) Infracţiunile comisive prin omisiune sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de infracţiuni
omisive improprii, care trebuie deosebite de infracţiunile omisive proprii.
19) Sub aspectul laturii obiective, o infracţiune poate să prezinte un conţinut alternativ; alternanţa se
poate manifesta la nivelul elementului material sau al urmării imediate.
20) Potrivit doctrinei (curent majoritar), se pune semn de egalitate între: infracţiunile de rezultat şi
infracţiunile materiale – pe de o parte – respectiv între infracţiunile de pericol şi infracţiunile formale
– pe de altă parte (de regulă, infracţiunile de rezultat prezintă obiect material, iar infracţiunile de
pericol sunt lipsite de obiect material). Acceptând opinia potrivit căreia obiectul material stă la baza
clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni formale, putem distinge infracţiuni de
rezultat lipsite de obiect material, respectiv infracţiuni de pericol care prezintă obiect material.
21) Doctrina penală deosebeşte subcategorii ale infracţiunilor de pericol, şi anume: infracţiuni de pericol
concret şi infracţiuni de pericol abstract. Cu titlu de exemplu, este o infracţiune de pericol concret –
fapta incriminată de art. 208 C. pen.; dimpotrivă, este o infracţiune de pericol abstract – fapta
incriminată de art. 273 C. pen.
22) Raportul de cauzalitate constă în legătura care trebuie să existe între elementul material şi urmarea
imediată; raportul de cauzalitate trebuie dovedit / constatat în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi în
cazul infracţiunilor de pericol concret.
23) În cazul anumitor infracţiuni, în legătură cu elementul material, legiuitorul înscrie cerinţe esenţiale
referitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei, cerinţe care întregesc latura
obiectivă.
24) Infracţiunea de delapidare (art. 295 C. pen.) este o infracţiune cu subiect activ special, o infracţiune
care prezintă un conţinut alternativ, spre deosebire de infracţiunea de furt (art. 228 C. pen.), care este
o infracţiune cu subiect activ general, dar ambele prezintă obiect material.
25) Omorul din culpă este o infracţiune de pericol, infracţiune omisivă proprie, care nu poate avea o
pluralitate de subiecţi pasivi.
26) Violenţa în familie [art. 199 alin. (1) C. pen.] desemnează forme agravate cu incriminare autonomă
ale unor infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, care se caracterizează prin existenţa unor
subiecţi speciali.
27) Conţinuturile alternative se întâlnesc în cazul unor infracţiuni pentru care legiuitorul prevede – sub
aceeaşi denumire – două sau mai multe fapte penale autonome (spre exemplu, art. 287 C. pen.). Dacă
se realizează mai multe dintre conţinuturile alternative, soluţia corectă este cea care exclude unitatea
infracţională.
28) Sub aspectul variantelor de incriminare, nu există deosebiri între noţiunea de conţinut alternativ şi
cea de conţinuturi alternative.
29) În cazul infracţiunii de furt – art. 228 alin. (1) C. pen. – bunul mobil sustras din posesia sau detenţia
altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii sale pe nedrept, reprezintă mobilul
acestei fapte contra patrimoniului.
30) Noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai cerinţele esenţiale ale laturii obiective
– latură fundamentală a faptei penale.