Norii se formează când vaporii invizibili de apă din aer se 

condensează în picături de apă vizibile

sau în cristale de gheață. Acest fenomen se produce în trei modalități distincte.
1) Aerul este răcit sub punctul de saturație. Aceasta se întâmplă când aerul intră în contact cu o
suprafață rece sau cu o suprafață care se răcește prin iradiere, sau în cazul în care aerul este răcit
de expansiunea adiabatică, care este datorată creșterii în altitudine. Aceasta se poate întâmpla:

 de-a lungul fronturilor calde și reci, așa numita ridicare frontală;

 când aerul se ridică în susul versantului unui munte și se răcește în timp ce se înalță
în atmosferă (ridicare orografică);
 prin convecția cauzată de încălzirea unei suprafețe prin expunere la soare,
numită încălzire diurnă;
 atunci când aerul cald trece pe de-asupra unei suprafețe mai reci cum ar fi o suprafață
de apă rece sau o platformă de eroziune, alpină sau nu.
2) Norii se pot forma atunci când se amestecă două mase de aer care sunt ambele sub punctul de
saturație. De exemplu respirația într-o zi rece, evaporarea apei Oceanului Arctic, etc.
3) Aerul rămâne la aceeași temperatură dar absoarbe mai mulți vapori de apă, până când ajunge
la saturație.
Apa dintr-un nor obișnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. În orice caz, volumul
unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât
curenții de aer dedesubtul și din interiorul norului să fie capabili să susțină picăturile suspendate
în aer. De asemenea, condițiile din interiorul unui nor nu sunt statice: picăturile de apă se
formează și se evaporă în mod constant. O picătură de apă obișnuită are o rază de 1 x 0.00001 m
și o viteză terminală de circa 1–2 cm/s. Aceasta oferă picăturilor de apă destul timp să se
reevapore când cad în aerul mai cald de sub nor.
Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de
condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenușă sau sare. În condiții de suprasaturare,
picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.
Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sunt produse în două feluri.
Cel mai important se presupune a fi Procesul Bergeron, descoperit de către Tor Bergeron, care
afirmă că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheață dintr-un nor,
interacționează și duc la creșterea rapidă a cristalelor de gheață, care precipită din nor și se
topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de
mai puțin de -15 °C. Al doilea proces important este acela de coliziune și captare, care are loc în
nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică și coboară, produce
picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub
formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea
produce o “trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la
răspândirea procesului. Această metodă de producere a picăturilor de ploaie reprezintă
mecanismul primar în norii stratiformi joși, și în micii nori de tip Cumulus.