Mihailov Alexandra, grupa 4A3

Cauza Sabin Popescu contra României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Cererea 48.102/99
Hotărârea din 2 martie 2004

I. Situaţia de fapt
Reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de a-i fi atribuit în proprietate un teren din Dolj,
Judecătoria pronunţând o hotărâre prin care dispunea atribuirea titlului de proprietate şi
punerea in posesie a reclamantului în martie 1992. După ce au fost rectificate erori materiale
din cuprinsul hotărârii, stabilindu-se dreptul reclamantului la două bucăţi de teren de 3360 m2
şi respectiv 3682 m2 cu amplasemente specific determinate, alte 2 hectare de teren şi
echivalentul în acţiuni pentru încă 2 hectare. Comisia locală care ar fi trebuit să pună în
aplicare hotărârea o face doar parţial, în martie 1993, reclamantul nefiind pus în posesia celor
de bucăţi de teren de 3360 m2 şi 3682 m2. Comisia îi oferă 7042 m2, echivalentul celor 2
parcele, situaţi în alt amplasament decât cel stabilit prin hotărâre. Terenul respectiv se afla la
70 de metri de amplasarea parcelelor iniţiale şi avea aceeaşi calitate a solului. Reclamantul a
refuzat să ia în posesie acest teren, solicitând bucăţile stabilite prin hotărâre, în august 1994.
Ȋn iulie 1995, comisia emite un titlu de proprietate reclamantului pentru cei 7042 m2, dar
reclamantul refuză să îl primească, returnându-l prin poştă.
Reclamantul mai are un demers în contecios administrativ, cu o acţiune care se prelungeşte
până în 1997, când Curtea de Apel Craiova decide că punerea în posesie a fost conform legii,
iar contestaţiile la această decizie au fost respinse.

II. Aprecierile Curţii

1. Cu privire la excepţia ridicată de Guvern privind nerespectarea termenului de 6 luni
Ȋn conformitate cu art. 35 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea
căilor de recurs interne şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Or,
atunci când pretinsa încălcare constă într-o situaţie continuă, termenul de 6 luni nu începe să
curgă decât în momentul în care această situaţie a luat sfârşit.
Guvernul afirmă, cu titlu principal, că cererea este inadmisibilă din cauza nerespectării
termenului de 6 luni. Acesta consideră că ingerinţa în drepturile reclamantului a avut loc fie
la 2 august 1994, data punerii în posesie a reclamantului pe un alt teren în locul celor două
Mihailov Alexandra, grupa 4A3

parcele indicate prin încheierea din 11 iunie 1992, fie la 9 august 1997, data deciziei Curţii de
Apel Craiova.
În prezenta cauză Curtea observă că reclamantul se plânge de refuzul autorităţii competente
de a-l pune în posesie pe un teren, conform Încheierii din 11 iunie 1992. Acest refuz
constituie o situaţie continuă. Termenul de 6 luni este deci inaplicabil în speţă. Faptul că
autorităţile i-au oferit un alt teren decât cel indicat de către instanţa nu reprezintă decât o
manifestare a refuzului autorităţilor de a executa, ca atare, încheierea. Curtea consideră că un
astfel de fapt nu este de natură să pună capăt situaţiei continue ce rezultă din neexecutarea
Hotărârii din 11 iunie 1992.
Astfel, Curtea respinge această excepţie.

2. Cu privire la excepţia ridicată de Guvern privind neepuizarea căilor de recurs

interne
Guvernul susţine, de asemenea, neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta susţine că, în
măsura în care autorităţile au atribuit altor persoane terenul pe care îl revendica, reclamantul
ar fi trebuit să introducă o acţiune în anularea titlurilor de proprietate ale acestor persoane.
Curtea remarcă, în această privinţă, că cererea reclamantului priveşte faptul că autorităţile
competenţe refuză să execute, ca atare, Încheierea din 11 iunie 1992. Ea observă că o acţiune
în anularea titlului de proprietate atribuit de către acestea şi privind terenul care fusese
atribuit reclamantului prin încheierea anterior menţionată nu este de natură să conducă în
mod direct la executarea acestei încheieri. Reclamantul a întreprins deja o procedură vizând
sancţionarea pasivităţii autorităţilor, care a fost soluţionată definitiv prin Decizia din 9 iulie
1997. Or, cum Curtea a observat deja, Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost încă executată
conform dispozitivului acestei încheieri.
Astfel, Curtea respinge această excepţie.

3. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenţie

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care
va hotărî [...] asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil
[...].”

Curtea consideră că acest drept nu e absolut, dar o eventuală limitare nu este conformă cu art.
6 alin. 1 din Convenţie decât în măsura în care ea vizează un scop legitim şi există un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Mihailov Alexandra, grupa 4A3

Curtea nu poate concluziona că autorităţile au privat de orice efect util hotărârea pronunţată
în favoarea reclamantului. Ea arată, pe de o parte, că Încheierea din 11 iunie 1992 a fost
executată în ceea ce priveşte o parte importantă a dispozitivului său, iar pe de altă parte, că,
referitor la cele două parcele de teren în litigiu, reclamantul a fost pus în posesie pe un teren
echivalent, care corespundea, în marea majoritate a caracteristicilor sale determinante, cu
terenul fixat şi individualizat de către instanţa.
Cu toate acestea, Curtea observă că în speţă nu este contestat că Încheierea din 11 iunie 1992
nu a fost executată nici ad literam, nici desfiinţată sau modificată ca urmare a unei căi de
recurs prevăzute în dreptul intern. Ca atare, Curtea consideră că reclamantul a suferit o
limitare în ceea ce priveşte dreptul său la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Rămâne de
analizat dacă această limitare este compatibilă cu art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Guvernul a motivat nerespectarea de către autorităţi a Încheierii din 11 iunie 1992, arătând că
în realitate este vorba despre o măsură de comasare agricolă tinzând la o mai bună exploatare
a terenurilor agricole. Mai arată, de asemenea, că iniţiala configurare topografică a terenurilor
din locul indicat de instanţa, care a fost luată în considerare de aceasta în anul 1992, s-a
schimbat datorită dispariţiei unui drum vicinal.
Cu toate acestea, Curtea constată că aceste justificări, deşi pertinente, nu au fost prezentate
reclamantului nici de către autorităţile administrative, nici de către instanţele interne, pentru a
se putea considera că nerespectarea în întregime a Încheierii din 11 iunie 1992 este o
restricţie justificată şi, deci, o limitare compatibilă cu art. 6 alin. 1 din Convenţie.
În consecinţă, Curtea constată că articolul 6 din Convenţie a fost încălcat.

4. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la

Convenţie
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

Curtea a statuat deja că Încheierea din 11 iunie 1992 impunea autorităţilor obligaţia de a-i
atribui reclamantului, printre altele, două parcele de teren de 3.360 m², respectiv 3.682 m².
Curtea consideră, ca atare, că această încheiere, care nu a fost niciodată desfiinţată, a dat
Mihailov Alexandra, grupa 4A3

naştere în beneficiul reclamantului unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Cu toate acestea, încheierea anterior menţionată nu a fost executată conform dispozitivului
său şi neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităţilor administrative competenţe.
Rezultă că imposibilitatea pentru reclamant de a obţine executarea completă a acestei
încheieri constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor, aşa cum este prevăzut
de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Curtea
consideră că punerea în posesie pe un teren echivalent, care, în plus, nu este efectivă şi este
revocabilă, nu este de natură a acoperi absenţa unei justificări pentru ingerinţa.
Ȋn consecinţă, Curtea concluzionează că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
a fost încălcat.

III. Satisfacţia echitabilă

1. Prejudiciu
Reclamantul solicită pentru prejudiciul material suferit punerea în posesie pe cele două
parcele de teren însumând 7.042 m² de teren. El estimează valoarea reală a terenului la
25.000.000 lei (ROL), adică 653 euro (EUR). Reclamantul solicită şi acordarea unei sume
pentru producţia nerealizată în anii 1992- 2002, în valoare de 48.901.600 ROL sau 1.362
EUR. Nu pretinde nicio sumă cu titlu de prejudiciu moral.
Curtea consideră că reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul
şi că, astfel, daunele corespunzând prejudiciului suferit au fost reparate. Totuşi, Curtea decide
că reclamantul este îndreptăţit să primească o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa
folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani. Pronunţându-se în echitate conform art. 41 din
Convenţie, Curtea acordă reclamantului 1.500 EUR cu titlu de prejudiciu.

2. Cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită, de asemenea. 970.000 ROL, adică 27 EUR, cu titlu de cheltuieli de
judecată din cadrul procedurilor interne, precum şi pentru procedurile desfăşurate în faţa
Curţii. Curtea estimează ca fiind rezonabilă suma de 27 EUR, toate cheltuielile incluse, pe
care o acordă reclamantului. Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu
rata dobânzii penru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la
care se vor adăuga 3 puncte procentuale.