Alexandru Lapusneanul

Costache Negruzzi

I
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”

 Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de

vro trei mii oaste de strânsură”, pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan
Tomşa. Mai înainte fusese înlăturat din domnie şi înlocuit de către Iacob
Eraclidul, cunoscut sub numele Despot Vodă; acesta „perise ucis de
buzduganul lui Ştefan Tomşa”.
Lângă Tecuci, unde oastea face popas într-o dumbravă, patru boieri,
Vornicul Moţoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt
primiţi, la cererea lor, de către
Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că
„obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te
iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu, răspunde Lăpuşneanul, a
cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre
voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Apoi viitorul domn
întreabă,
referindu-se la perioada cât a condus ţara: „Cum a fost oblăduirea mea?
Ce sânge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige
dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi?”.
Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându-i lui
Lăpuşneanul să renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu
oamenii lor în lupta pentrutron. Ca răspuns, Lăpuşneanul îşi arată
neîncrederea: „învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai
vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa;
spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine?”. Dar îi
făgăduieşte lui Moţoc să nu îl ucidă („sabia mea nu se va mânji în sângele
tău”) căci va avea nevoie de el „ca să mă uşurezi [completează
Lăpuşneanul] de blăstemurile norodului”.

II
„Ai să dai samă, doamnă!...”

 Tomşa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe

Lăpuşneanul poporul „îl întâmpina cu bucurie şi cu nădejde, aducându-şi
aminte de întâia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urâtul
caracter”.
Noul domn pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu
excepţia Hotinului,
cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor împotriva
domnitorului.
Pentru ca „să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despoia pe boieri de averi
sub diferite pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care
puteau ademeni şi corumpe pre norod”. În plus, execută boierii la „cea mai
mică greşală regătorească, la cea mai mică plângere ce i se arăta” iar
capetele celor ucişi sunt atârnate de poarta curţii domneşti.
În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui
Petru Rareş („avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre
femeile României.”); soţul ei o ia „ca pe o pană” şi şi-o aşează pe genunchi.
Ruxandra îşi imploră soţul să cruţe pe boieri, spunându-i şi motivul ce a
îndemnat-o să i se adreseze: „– De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac.
Ieri, când voiam să întru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea
rădvanului meu şi m-au oprit arătându-mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai
să dai seamă, doamnă, îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii,
bărbaţii şi fraţii... Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu,
tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!»”. După ce Doamna îi
cere să înceteze omorurile, Lăpuşneanul îi promite că îi va îndeplini dorinţa
„de poimâine”, zice el, după ce îi va da Doamnei, a doua zi „un leac de
frică”.

 III
„Capul lui Moţoc vrem...”

 Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie,
unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să
prânzească la curte”.
După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare
rău pentru că a „arătat asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude
prin „dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora,
care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând
că vrea să trăiască alături de boieri „de acum în pace, iubindu-ne ca nişte
fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de la norodul adunat în biserică.
La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici,
care decid că nu vor participa la masa oferită de domn, din neîncredere.
Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa
lefegiilor înarmaţi în
curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.
Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare
ospăţ se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez,
veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful
turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de
filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile
erau de argint”.
Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar
urând lui Vodă ca să-l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai
strica pe boieri şi a bântui norodul...”. Sub pretextul că în urare s-ar
ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor
care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme,
cădeau făr-a se mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri –
transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele. Sunt ucise şi slugile
boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi
poartă vestea despre cele întâmplate.
În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi,
încep să lovească în poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i
întrebe ce doresc, iar ca răspuns, după un moment de ezitare, gloata se
hotărăşte: „– Capul lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „–
Am rămas săraci!/– N-avem bani!/– Ne i-au luat toţi Moţoc!”.
Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul
Moţoc solicită domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într-înşii...
Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză
(„Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”) şi vornicul este
aruncat de pe zid mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”,
apoi „gloata”, „mulţămindu-se de această jertfă, se împrăştie”.
Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de
ospăţ în formă de
piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai
mari deasupra”; o aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care
leşină, ceea ce prilejuieşte un
comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”.
Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe
fugari când tocmai
treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă
că îl vor „vedea păn-a nu muri”.

 IV
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”

După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în

cetatea Hotinului, pentru a-i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici,
refugiaţi în Polonia. Îi era teamă de
faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova.
În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că
nu mai omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea
prepus”.
Îmbolnăvindu-se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi
chemase lângă el să îl
călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece face o
criză puternică, este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna
Ruxandra este numită regentă iar fiul său, Bogdan, noul domn.
Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul
bolnav şi, ascultând la uşă, aud acuzele aduse de către acesta
mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca urmare a călugăririi sale,
precum şi ameninţarea rostită („M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre
mulţi am să popesc şi eu!”).
Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc
şi Stroici o conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de
Lăpuşneanul, pentru a-şi salva fiul.
Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc
să bea şi
resturile ei.
Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul,
în „monastirea Slatina, zidită de el”.