FINANȚELE ÎNTREPRINDERII

(Modul OBLIGATORIU)

MATERIAL SUPORT PENTRU EXAMENUL:

 LICENȚĂ – SPECIALIZAREA FINANȚE ȘI BĂNCI

 linia română (2019)

1
 Capitolul I. CAPITALUL ÎNTREPRINDERII ȘI PROCESUL INVESTIȚIONAL

1.1 Conţinutul şi structura capitalului

Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII-lea şi a circulat la

început sub diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc.
Conţinutul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A.J.
Turgot în secolul al XVIII-lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital
însemna mai mult decât bani sau bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor
noi valori şi a profitului.
Rezultă că premisa pentru pregătirea, demararea şi susţinerea oricărei activităţi
economice o formează banii, fondurile băneşti, capitalurile.
În sens economic, prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti necesare
întreprinzătorului pentru acoperirea cheltuielilor de înfiinţare a infrastructurii necesare, precum şi
acoperirea cheltuielilor de exploatare aferente primului ciclu de activitate, până la obţinerea de
bunuri, lucrări sau servicii, care sunt destinate vânzării.
Capitalurile pot fi clasificate după următoarele criterii:

 după modul în care participă la procesele economice, capitalurile, se clasifică

în:
 capitalul fix – reprezintă acea parte a capitalului real deţinut de întreprindere, pe
parcursul mai multor cicluri de exploatare şi este format din construcţii, utilaje şi instalaţii
tehnologice şi alte echipamente de folosinţă îndelungată; este supus unei deprecieri treptate, care
se recuperează prin procesul de amortizare.
 capitalul circulant – este acea parte din capitalul real al întreprinderii care se consumă
integral pe parcursul unui ciclu de exploatare, urmând a se reconstitui în vederea reluării
activităţii, pe parcursul altui ciclu de exploatare.
 după conţinutul lor:
 capitalul economic – este format din totalul bunurilor şi valorilor reflectate în partea
de activ a bilanţului, respectiv sub forma drepturilor de proprietate şi a obligaţiilor din pasivul
bilanţier;
 capitalul permanent – este format din capitalurile proprii ale întreprinderii, la care se
adaugă datoriile pe termen mediu şi lung;
 capitalul de lucru (fondul de rulment) – este reprezentat de acea parte din capitalul
întreprinderii care este destinat finanţării activelor circulante;
 după forma de proprietate:
 capitalul propriu;
 capitalul împrumutat;
Capitalul privit din punct de vedere al naturii sale se împarte în capital real şi în capital
fictiv. Capitalul real apare sub forma plasamentelor pe termen lung sau pe termen scurt.
Capitalul fictiv numit şi capital financiar este reprezentat de instrumentele prin care se
constituie capitalul real, respectiv: acţiuni, obligaţiuni etc., precum şi efecte comerciale (cambii,
bilete la ordin, cecuri etc.).

2
 În funcţie modalităţile de procurare şi apartenenţa acestora, capitalul
întreprinderii ia două forme:
 capitaluri proprii;
 capitaluri împrumutate.
În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul
întreprinderii, deosebim două modalităţi de finanţare: finanţarea internă şi finanţarea externă.

Finanţarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse:

 profitul net sau partea din profitul net rămasă după plata dividendelor;
 amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate
scoase din funcţiune sau din vânzarea celor neutilizate;
 alte fonduri care pot fi asimilate celor proprii.

Finanţarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât şi de majorare a capitalului

întreprinderii şi constă în:
 aporturile în bani sau în natură ale acţionarilor;
 contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme specializate;
 emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni;
 emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare,
practicarea creditului comercial, a leasingului, sau alte operaţiuni similare.

Principalele metode utilizate în atragerea şi constituirea fondurilor necesare

întreprinderii se referă la: metoda aporturilor în bani şi natură, metoda autofinanţării, metoda
creditării şi metoda finanţării bugetare.
Aportul presupune angajarea de către acţionari sau asociaţi a unor capitaluri în bani sau
în natură, în scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Aporturile pot fi aduse de acţionari atât
cu ocazia înfiinţării firmei cât şi cu ocazia unor operaţiuni de majorare de capital. În cazul
societăţilor pe acţiuni, în contul aporturilor aduse de acţionari întreprinderea va emite acţiuni,
ceea ce reprezintă o modalitate de formare sau de majorare a capitalurilor proprii.
Metoda autofinanţării constă în alocarea unei părţi din rezultatele nete obţinute de
întreprindere, în scopul dezvoltării activităţii. Marja brută de autofinanţare cuprinde: profitul net,
amortizarea şi unele provizioane precum şi sumele rezultate din valorificarea imobilizărilor
scoase din folosinţă.
Deoarece costul autofinanţării este inferior costului mediu de procurare a capitalului, se
consideră că autofinanţarea este cea mai eficientă metodă de acoperire a nevoilor de capitaluri
proprii.
Metoda creditării este metoda prin care se creează capitalurile împrumutate. Utilizarea
acestei metode poate crea o dependenţă financiară faţă de creditori, deoarece aceştia pot impune
firmelor debitoare modul de utilizare a resurselor împrumutate sau uneori pot exercita un anumit
control asupra activităţii întreprinderii.
Finanţarea bugetară, este o modalitate întâlnită la regiile autonome sau la întreprinderile
cu capital integral sau majoritar de stat. Se concretizează în dotarea cu active fixe şi circulante,
dar si pe parcursul activităţii, atunci când apar unele nevoi de finanţare care nu pot fi acoperite

3
prin resurse proprii.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanţare a capitalului întreprinderii constituie o
componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanţarea activităţilor.

Capitalurile proprii
Acestea se constituie atât pe seama resurselor interne cât şi a celor din exteriorul
întreprinderii.
În structura capitalurilor proprii sunt incluse:
 capitalul social al întreprinderii;
 primele de capital ;
 rezervele;
 rezultatul reportat şi rezultatul curent al exerciţiului financiar.

Capitalul social
Capitalul social reprezintă aportul în numerar şi/sau în natură subscris de către acţionari
sau asociaţi atât la înfiinţarea întreprinderii cât şi cu ocazia efectuării unor majorări de capital.
Sub aspectul mărimii sale, capitalul social se identifică cu valoarea nominală a tuturor
acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului în natură sau în numerar, a
rezervelor încorporate şi a profitului net repartizat pentru majorarea capitalului sau alte operaţii
care conduc la modificarea acestuia. Capitalul social al societăţilor comerciale este reprezentat
de acţiuni, care sunt titluri de participare, pe baza cărora posesorii lor îşi atestă dreptul de
proprietate. Acţiunile sau părţile sociale se pot evalua la următoarele valori:
 Valoarea nominală este dată de raportul dintre valoarea capitalului social
şi numărul de titluri emise (acţiuni sau părţi sociale);
 Valoarea de piaţă sau cotaţia titlurilor, este valoarea de vânzare -
cumpărare a titlurilor, care se stabileşte, de regulă, prin negociere la bursa de valori, pe
baza raportului dintre cerere şi ofertă. Preţul de piaţă al unei acţiuni depinde de mai
mulţi factori, cum ar fi: mărimea dividendelor aşteptate de către acţionari, stabilitatea
financiară a societăţii, situaţia generală a pieţei de capital, rata dobânzilor etc. ;
 Preţul de emisiune, este preţul care trebuie plătit de către persoanele care
subscriu pentru cumpărarea de acţiuni şi poate fi egal sau mai mare decât valoarea
nominală;
 Valoarea financiară, exprimă echivalentul corespunzător capitalizării
dividendului anual pe o acţiune:
dividendul distribuit pe acţiune
Valoarea financiară = rata medie a dobânzii pe piaţă

De exemplu: pentru o acţiune s-a acordat un dividend în sumă de 50 lei, iar rata
medie a dobânzii este de 5%.
Valoarea financiară = 50: 5/100 = 1.000 lei.
Suma de 1000 lei, corespunde sumei totale care ar trebui plasată la dobânda de
5% pentru a obţine un câştig egal cu mărimea dividendului de 50 lei.

 Valoarea de randament (VR), corespunde profitului net pe o acţiune,

care se poate capitaliza, în cursul exerciţiului financiar, la o rată medie a dobânzii de

4
 pe piaţă. Venitul aferent titlurilor este egal cu dividendele plus valoarea profitului
încorporat în rezerve.
Dividendul distribuit pe acţiune + cota parte din profit
încorporată în rezerve
VR = Rata medie a dobânzii pe piaţă

De exemplu: dividendul pe acţiune este de 50 lei, iar partea din profit încorporată în
rezerve este de 5 lei pe acţiune, rata dobânzii este de 5% pe an. Valoarea de randament = (50 +
5): 5/100 = 1.100 lei.

 Valoarea contabilă sau bilanţieră, se calculează ca raport între activul net

contabil şi numărul de titluri; activul net contabil = activ total – datorii.
Constituirea capitalului social se face prin subscrierea aporturilor de către asociaţi sau
acţionari. Prin acţiunea de subscriere, asociaţii sau acţionarii se angajează, la aporturi în bani sau
în natură, în vederea înfiinţării sau dezvoltării unei societăţi comerciale.
La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcţie de tipul de societate
comercială şi anume: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate în
comandită pe acţiuni; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată.

Primele de capital
Sunt prime de emisiune sau prime de fuziune şi reprezintă diferenţa dintre valoarea de
emisiune a acţiunilor şi valoarea nominală a acestora, rezultată în urma unei emisiuni de acţiuni,
ca urmare a aportului acţionarilor la capitalul social, fuziunii cu o altă societate sau conversiei
obligaţiunilor emise/datoriilor.

Rezervele
Rezervele sunt surse constituite anual din profitul societăţii conform reglementărilor în
vigoare (rezerve legale), conform statutului (rezerve statutare) sau potrivit hotărârilor Adunării
Generale a Acţionarilor (alte rezerve). Rezervele se constituie în scopul capitalizării unei părţi
din profitul realizat, în vederea creşterii gradului de stabilitate financiară a întreprinderii.
Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri şi
provizioane care se folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în constituire şi
dimensionare, este prevăzută fie de legea anuală a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie
prin statutul societăţii sau bugetul propriu de venituri şi cheltuieli.

Rezultatul reportat
Rezultatul reportat reprezintă rezultatul financiar din perioadele precedente (profit
nedistribuit sau pierdere), asupra căruia acţionarii nu s-au decis ce destinaţie să îi acorde.

Capitalurile împrumutate
De la înfiinţare sau pe parcursul activităţii, întreprinderile îşi completează capitalul
propriu cu împrumuturi pe termen mediu si lung respectiv pe termen scurt, ca urmare a unor
nevoi suplimentare, care depăşesc nivelul resurselor proprii.

5
 Deoarece capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung, alături de cele proprii, se află
la dispoziţia întreprinderii o perioadă mai îndelungată de timp, ele formează aşa numitele
capitaluri permanente.
Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung, poate lua forma creditului bancar pe
termen mediu şi lung sau a creditului obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu şi lung

Creditul bancar pe termen mediu şi lung, reprezintă un împrumut care se obţine de la o
bancă comercială şi care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. Perioada pentru
care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu între 1 si 5 ani iar
a creditului pe termen lung peste 5 ani.
Creditul pe termen mediu şi lung constituie o sursă importantă de finanţare a firmelor şi
asigură celui împrumutat un grad mai mare de siguranţă. Solicitantul acestui tip de credit va
urmări să negocieze o durată a creditului, similară cu durata de viaţă economică a activelor
finanţate pe seama acestuia.
Solicitantul unui credit bancar pe termen mediu sau lung, trebuie să ia în considerare
influenţa următorilor factori:
 cheltuielile cu dobânda ;
 garanţiile solicitate de creditor ;
 modalităţile şi termenele de rambursare a creditului.
Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, prin ipotecarea unor bunuri
aflate în patrimoniul împrumutatului.
Referitor la rambursarea creditului, în cuprinsul contractului de credit pe termen mediu
sau lung este prevăzut ca valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de acordare a
creditului; în acest fel solicitantul creditului va trebui să efectueze plăţi periodice, pentru
rambursarea creditului şi plata dobânzii.
Uneori părţile unui contract de credit pe termen mediu şi lung, pot conveni şi o perioadă
de graţie (perioada în care nu trebuiesc rambursate ratele). Acordarea acestei facilităţi, în
favoarea împrumutatului, îi oferă posibilitatea să îşi organizeze eficient activitatea, până va
începe rambursarea creditului.

Creditul obligatar

Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligaţiuni.

Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate pe acţiuni sau de
către o instituţie publică, a cărei rambursare este garantată prin bunuri materiale sau ipoteci.
Creditul obligatar presupune emisiunea de obligaţiuni, prin subscripţie publică,
întreprinderea fiind obligată să publice un prospect de emisiune.
Prospectul conţine informaţii cu referire la: capitalurile proprii, situaţia generală a
patrimoniului întreprinderii, valoarea împrumutului, numărul obligaţiunilor emise, valoarea

6
nominală, valoarea de răscumpărare, durata împrumutului, rata dobânzii şi scadenţa de
răscumpărare.
Principalele caracteristici ale împrumuturilor obligatare sunt:
 suma împrumutată nu este limitată juridic; întreprinderea o stabileşte în funcţie de
nevoia de fonduri şi capacitatea de rambursare;
 durata împrumutului depinde atât de durata în timp a nevoii financiare de acoperit
cât şi de condiţiile de pe piaţa financiar-bancară (dacă rata dobânzii pe piaţa financiară este
scăzută se solicită un împrumut pe termen lung, iar dacă rata dobânzii este mai mare, se solicită
un împrumut pe termen scurt);
 rata dobânzii este stabilită de comun acord cu creditorii, avându-se în vedere riscul
estimat, durata şi randamentul cerut de investitori.
 preţul de emisiune - reprezintă suma plătită de investitor pentru a cumpăra o
obligaţiune şi care poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau mai mic decât valoarea
nominală;
 valoarea sau preţul de rambursare, reprezintă suma plătită de emitent, deţinătorului
obligaţiunii la data scadenţei împrumutului;
 modalitatea de rambursare a împrumutului se referă la: rambursarea prin
amortismente constante, prin anuităţi constante sau rambursare la scadenţă.
Operaţiunea de rambursare a împrumuturilor obligatare poartă şi denumirea de
amortizarea împrumuturilor obligatare; se realizează fie prin răscumpărare la bursă (când
cursul este avantajos pentru întreprindere) fie prin tragere la sorţi.
Deţinătorul obligaţiunii poate păstra înscrisul până la scadenţă şi încasa anual dobânda;
dacă are nevoie de lichidităţi, poate să vândă obligaţiunile la bursă la un preţ (curs) mai mare sau
mai mic decât valoarea nominală.
În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni şi anume:

- obligaţiunile simple sau clasice; dobânda se achită anual pe baza unui cupon ataşat fiecărei
obligaţiuni. Preţul de emisiune este inferior valorii nominale, iar calculul dobânzii reale se face asupra
valorii nominale şi nu asupra preţului de emisiune.

- obligaţiuni cu dobânzi variabile; dobânda este recalculată periodic prin ajustarea

nivelului dobânzii de bază, cu o anumită marjă;

- obligaţiunile convertibile în acţiuni, oferă deţinătorilor posibilitatea de a-şi converti

creanţele, în acţiuni, într-o proporţie prestabilită la data lansării prospectului de emisiune.

- obligaţiuni cu cupon zero, sunt fără dobândă şi au primă de rambursare care se va

achita la termenul de scadenţă, când se vor răscumpăra obligaţiunile. Valoarea primei de
rambursare este atractivă pentru deţinătorul obligaţiunii, deoarece preţul de emisiune este cu
mult sub nivelul valorii nominale;

7
 - obligaţiuni riscante, au un nivel crescut al ratei dobânzii şi sunt emise cu ocazia
operaţiunilor de fuziuni sau preluări de alte entităţi.
- obligaţiuni perpetue, caracterizate prin aceea că la data emisiunii nu a fost stabilit un
anumit termen la care se face răscumpărarea, deci au un caracter de permanenţă. Pot face
obiectul tranzacţiilor pe piaţa bursieră, unde prezintă atractivitate datorită unui nivel al ratei
dobânzii superior obligaţiunilor clasice.
În situaţia unor împrumuturi internaţionale se emit aşa numitele euro-obligaţiuni.
Împrumuturile internaţionale iau în mare măsură forma euro-obligaţiunilor, adică a titlurilor
plasate în afara graniţelor ţării şi în valutele altor ţări. Asemenea împrumuturi sunt accesibile
numai marilor corporaţii şi firmelor multinaţionale şi nu diferă de obligaţiunile simple/clasice
sau uneori de obligaţiunile indexate.
Plasarea euro-obligaţiunilor se face prin intermediul unor uniuni sau grupuri bancare
internaţionale. Obligaţiunile pot fi cumpărate de către diverşi investitori care nu domiciliază neapărat în
statul pe pieţele căruia sunt lansate aceste titluri. Din considerente de echilibrare a balanţelor de plăţi
externe, guvernele încurajează marile întreprinderi să se împrumute de pe pieţele europene.

Leasingul

Leasing-ul reprezintă o alternativă de finanţare externă, pe termen mediu şi lung.

Contractul de leasing este o formă specială a contractului de închiriere prin care se obţine
utilizarea unui activ pe o anumită perioadă, fără a obţine un titlu legal asupra activului. Pentru cei
care practică vânzarea în leasing, acesta reprezintă o metodă de creştere a vânzărilor, în timp ce
pentru cei care au nevoie de anumite active pentru activitatea de producţie, leasing-ul reprezintă
o procedură de finanţare.
Principalii participanţi într-o tranzacţie de leasing sunt finanţatorul (lessor) şi utilizatorul
(lessee), între care intervine o convenţie de transfer a dreptului de folosinţă asupra unui bun,
proprietatea finanţatorului, în schimbul plăţii unei remuneraţii de către utilizator.
La sfârşitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din următoarele variante:

 să devină proprietar al activului fix, la un preţ avantajos (valoarea reziduală);

 să înapoieze bunul către proprietar;
 să reînnoiască contractul de leasing.
În doctrina şi practica mondială, leasing-ul înregistrează două forme principale:
leasing financiar şi leasing operaţional.

Leasing-ul financiar
Este o operaţiune cu caracter comercial, prin care o parte denumită locator/finanţator
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui bun, către o altă parte numită
utilizator, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să vândă bunul
utilizatorului, sau are opţiunea de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale.

8
 Elementele contractului de leasing financiar sunt: părţile , descrierea exactă a bunului,
care face obiectul contractului de leasing, valoarea totală a contractului de leasing, valoarea
ratelor şi termenele de plată, durata contractului şi o clauză privind obligaţia asigurării bunului.
Părţile, într-un contract de leasing financiar sunt: utilizatorul – sau beneficiarul bunului,
finanţatorul operaţiunii (creditorul) şi furnizorul bunului. Finanţatorul, care cumpără un bun de la
producător îşi recuperează preţul acestuia prin redevenţele încasate de cel care ia bunul în
leasing.
Redevenţa cuprinde, pe lângă amortizarea preţului de cumpărare şi dobânda la capitalul
investit, cheltuielile de administrare, precum şi o cotă de profit. Redevenţele sunt astfel calculate,
încât să asigure amortizarea preţului într-o perioadă sensibil mai scurtă decât durata de folosinţă
efectivă a bunului.
Operaţiunile de leasing financiar trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 Riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului leasing;
 Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare
va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care poate fi
exprimată opţiunea;
 Perioada de folosinţă a bunului în sistem de leasing acoperă cel mult 75%
din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă dreptul de proprietate nu este transferat la
finalul contractului.

Leasing-ul operaţional
Pentru cei care doresc să apeleze la finanţarea prin leasing, pentru alt scop decât
achiziţionarea unui autoturism personal, leasingul operaţional reprezintă o soluţie avantajoasă.
Mai puţin cunoscut decât leasing-ul financiar, leasing-ul operaţional este recomandat
oricărei afaceri, indiferent de dimensiunea acesteia. Foarte asemănător cu închirierea, leasing-ul
operaţional are avantajul că nu presupune plata unui avans; în cazul leasing-ului financiar,
avansul reprezintă, uneori, un procent semnificativ din valoarea finanţării.
În cazul leasing-ului operaţional, ratele lunare cuprind amortizarea şi cota de profit a
finanţatorului; bunurile care fac obiectul contractului de leasing se înregistrează ca active fixe în
contabilitatea firmei de leasing, iar la finele contractului, utilizatorul este obligat să returneze
bunul.

Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare

întreprinderea îşi completează nevoia de capital prin apelarea la împrumuturi pe termen scurt,
sub forma creditului comercial acordat de furnizori sau a creditului bancar pe termen scurt.
Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit furnizori, apare ca urmare a
existenţei între partenerii de afaceri, a unor înţelegeri sau contracte referitoare la condiţiile de
livrare, termenele şi modalităţile de plată. Existenţa unei distanţe în timp, între momentul livrării
produselor şi cel al plăţii, generează la cumpărător existenţa unor capitaluri, pe care acesta le
foloseşte gratuit.

9
 Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de capital,
pentru finanţarea întreprinderii. El se poate acorda sub forma de: creanţe comerciale, credite de
trezorerie şi creditul de scont.
Creanţele comerciale se acordă sub forma de titluri de credit prin instrumente specifice,
cum ar fi: biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute si sub denumirea de
efecte de comerţ. Cu ajutorul lor, întreprinderea primeşte credit sau chiar poate să acorde credit.
Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an de zile, iar
rata dobânzii poate fi variabilă pe durata de angajare a creditului.
Creditele de trezorerie, sunt acelea deschise de bancă în funcţie de situaţia trezoreriei
întreprinderii, fără nici o legătură cu alte creanţe sau alte operaţiuni. Astfel de credite pe termen
scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanţii deosebite, în vederea efectuării
plăţilor curente. Creditele de trezorerie sunt cel mai des utilizate pentru finanţarea activităţii de
exploatare, fiind o sursă externă de finanţare pe termen scurt.
Creditul de scont. Scontul este operaţiunea de credit prin care banca pune la dispoziţia
unui client o sumă de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca
acesta să ajungă la scadenţă. În schimbul acestei operaţiuni banca îşi va reţine un comision, care
să acopere un anumit nivel al dobânzii şi cheltuieli diverse ale băncii.
Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin)
poate să-şi transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai
aştepte data scadenţei.

1.2 Forme de materializare a capitalului întreprinderii

După procurare, capitalul urmează a fi utilizat conform specificului activităţii
întreprinderii. Modalitatea de utilizare a capitalului reprezintă un plasament; plasamentele de
capital se concretizează în aşa numitele active. Plasarea capitalului în active imobilizate
reprezintă un plasament pe termen lung în timp ce plasamentele în active circulante reprezintă un
plasament pe termen scurt.

Activele imobilizate
Activele imobilizate sau imobilizări ori bunuri imobile , cuprind toate acele valori
economice, a căror perioadă de utilitate şi lichiditate este mai mare de un an. Activele
imobilizate se diferenţiază la rândul lor în trei grupe: imobilizări necorporale, imobilizări
corporale şi imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale, denumite şi imobilizări nemateriale sau active intangibile,
cuprind toate acele valori economice care nu îmbracă forma unor bunuri materiale concrete. Ele
sunt reprezentate de:
Cheltuielile de constituire, denumite şi de înfiinţare, cuprind cheltuielile cu înfiinţarea,
dezvoltarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, cum sunt cele privind taxele şi alte cheltuieli
de înscriere şi înmatriculare, cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de
prospectare a pieţei şi de publicitate.

10
 Cheltuielile de dezvoltare includ resursele economice alocate pentru implementarea unor
tehnologii noi sau introducerea în fabricaţie de produse noi.
Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile de fabrică şi alte drepturi similare cuprind toate
cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau
serviciu, în cazul concesiunilor, a unui brevet, a unei licenţe, a unei mărci de fabrică şi alte
drepturi similare de proprietate industrială şi intelectuală.
Fondul comercial cuprinde cheltuielile efectuate pentru menţinerea sau dezvoltarea
potenţialului de activitate al întreprinderii. Exemplu: clientela, vadul comercial, firma, segmente
de piaţă etc.
Imobilizările corporale, denumite active fixe tangibile, reprezintă bunurile materiale de
folosinţă îndelungată utilizate în activitatea întreprinderii. Sunt o componentă a patrimoniului
întreprinderii şi cuprind: terenuri şi active fixe (clădiri şi construcţii, echipamente tehnologice,
maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, aparatură de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport,
animale de muncă, plantaţii, unelte, accesorii de producţie, mobilier şi birotică).
Activele imobilizate corporale, cu excepţia terenurilor, fiind expuse uzurii fizice şi morale , sunt
supuse procesului de amortizare.
Imobilizările financiare, denumite şi investiţii financiare sau de portofoliu; cuprind: acţiunile
deţinute la entităţile afiliate, împrumuturile acordate entităţilor afiliate, interesele de participare,
împrumuturile acordate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare, alte investiţii deţinute ca imobilizări şi alte împrumuturi.
Prin interese de participare se înţelege drepturile în capitalul altor entităţi, reprezentate
sau nu prin titluri, fiind destinate să contribuie la activităţile entităţii. Deţinerea unei părţi din
capitalul unei alte entităţi se presupune că reprezintă un interes de participare, atunci când
depăşeşte un procent de 20%.
Alte creanţe imobilizate cuprind garanţiile, depozitele şi cauţiunile depuse de entitate la
terţi.

Activele circulante
Un activ este clasificat ca activ curent (circulant) atunci când:
 este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul
comercializării şi se aşteaptă să fie realizat într-o perioadă de până la 1 an;
 este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
 este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie;
echivalentele de trezorerie sunt reprezentate de investiţiile financiare pe termen scurt.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuitul
întreprinderii, cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste
caracteristici, activele circulante se pot structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră
stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie, stocurile de producţie în curs de

11
fabricaţie şi stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri, reprezintă partea relativ
constantă, stabilă, a activelor circulante;
- valori realizabile pe termen scurt, se transformă în lichidităţi într-un termen mai scurt,
decât valorile de exploatare. Cuprind creanţele de la clienţi şi diverşi debitori precum şi titlurile
de plasament pe termen scurt;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), cuprind disponibilităţile băneşti aflate în conturile
deschise la bănci, cele existente în casierie precum şi alte valori existente în trezoreria
întreprinderii.

1.3 Structura financiară a întreprinderii

1.3.1. Consideraţii teoretice privind structura financiară a întreprinderii

Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale
pe termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung, sau ca un raport dintre resursele de
trezorerie şi capitalul permanent. Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor
întreprinderii.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt precum şi din
credite comerciale, care sunt destinate finanţării activelor circulante. Capitalul permanent se
compune din capitalurile proprii ale întreprinderii şi din împrumuturi pe termen mediu şi lung,
fiind destinat să finanţeze activele imobilizate şi o parte a activelor circulante, sub forma
fondului de rulment.
Simplificat, structura financiară a întreprinderii se poate determina şi ca raport între
datoriile totale şi valoarea capitalurilor proprii, ceea ce semnifică ponderea finanţării pe seama
capitalurilor împrumutate, în raport cu capitalurile proprii.
Îndeplinirea obiectivului strategic fundamental al întreprinderii, de maximizare a valorii sale
de piaţă, necesită desfăşurarea unei activităţi profitabile, care să asigure, tuturor furnizorilor de
capital, un nivel de rentabilitate satisfăcător. Acest deziderat presupune obţinerea de profituri
suficiente pentru distribuirea de dividende, dar, simultan, şi reinvestirea unei părţi pentru dezvoltare.
Având în vedere diversitatea modalităţilor de finanţare existente într-o economie de piaţă,
precum şi avantajele şi dezavantajele acestora, în practică se pune problema selectării celor mai
eficiente surse, respectiv a structurii de finanţare optimă pentru întreprindere.
Structura financiară a firmei evidenţiază şi raportul existent între finanţările sale pe
termen scurt şi finanţările pe termen mediu şi lung, conform relaţiei( Nistor, E., I., 2004):
𝑭𝒊𝒏𝒂𝒏ţă𝒓𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒔𝒄𝒖𝒓𝒕
𝑺𝒕𝒓𝒖𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒏𝒄𝒊𝒂𝒓ă 𝒂 î𝒏𝒕𝒓𝒆𝒑𝒓𝒊𝒏𝒅𝒆𝒓𝒊𝒊 = 𝑭𝒊𝒏𝒂𝒏ţă𝒓𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒖 ş𝒊 𝒍𝒖𝒏𝒈 =
𝑹𝒆𝒔𝒖𝒓𝒔𝒆 𝒅𝒆 𝒕𝒓𝒆𝒛𝒐𝒓𝒆𝒓𝒊𝒆
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕

Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt şi din creditele
comerciale care, împreună, asigură o parte din finanţarea activelor circulante.

12
 În practica financiară nu există capital gratuit, iar pentru orice sumă atrasă, în circuitul
economic, investitorul este obligat să suporte un anumit cost al sursei de finanţare(Giurgiu, A., I.,
2000).
Structura financiară a firmei reprezintă unul dintre domeniile de aplicabilitate a
optimizării, deoarece componentele sale, pot fi combinate astfel, încât să se ajungă la
maximizarea valorii firmei, în condiţiile minimizării costului capitalului.
Abordată din punct de vedere al costului surselor de finanţare, structura financiară optimă
este aceea care minimizează costul procurării fondurilor şi duce la creşterea valorii de piaţă a
firmei.
Abordarea structurii financiare necesită o anumită prudenţă, deoarece modalităţile de
procurare a resurselor, în raport cu destinaţiile lor, influenţează, într-o mare măsură, prezentul,
dar mai ales viitorul firmei.
Pe plan mondial, la sfârşitul anilor ’90, preferinţa pentru autofinanţare, în defavoarea
îndatorării tradiţionale prin credite bancare, a devenit o caracteristică a structurilor financiare ale
firmelor. La sfârşitul aceluiaşi deceniu ponderea acesteia a crescut considerabil, atingând 66% în
totalul surselor de finanţare. Reiese că există o preocupare permanentă a firmelor, din ţările cu
economie de piaţă dezvoltată, de a-şi construi o structură financiară optimă, care să le
maximizeze valoarea de piaţă.

Pârghia financiară sau efectul de levier

Alegerea unei anumite structuri financiare constituie unul din aspectele prioritare ale
politicii financiare a întreprinderii şi este influenţată de obiectivele întreprinderii, de nivelul
rentabilităţii scontate, riscurile asumate, conjunctura economică, adică situaţia pieţei financiare,
oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia.
În strânsă legătură cu analiza structurii financiare se situează efectul de îndatorare. Prin
efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar obţinut de întreprinzător, ca urmare a utilizării
creditului bancar, ca sursă de procurare a capitalului. Efectul de îndatorare, numit şi efect de
levier, se obţine din compararea ratei de rentabilitate economică a întreprinderii, cu rata dobânzii
aferentă capitalului împrumutat.
Dacă nivelul ratei rentabilităţii economice depăşeşte rata dobânzii, efectul de îndatorare
este pozitiv, situaţie favorabilă pentru întreprindere. Invers, dacă nivelul ratei rentabilităţii
economice este inferior ratei dobânzii, efectul de îndatorare este negativ, ceea ce semnifică faptul
că întreprinderea înregistrează pierderi, neputând să plătească dobânzile aferente capitalului
împrumutat.
Efectul de pârghie financiară, sau efectul de îndatorare, poate fi evidenţiat urmărind
legătura dintre rentabilitatea financiară (care exprimă rentabilitatea capitalurilor proprii) şi
randamentul activelor, reprezentând, totodată, mecanismul prin care îndatorarea influenţează
rentabilitatea financiară( Nistor E.,I., 2004). Pentru a evidenţia efectul de pârghie financiară,
pornim de la relaţia:
𝑅 ∙𝐴−𝑑 ∙𝐷
𝑅𝑓 = 𝑎 𝐶
𝑝

13
 unde: Rf – rata rentabilităţii financiare;
Ra – rata randamentului activelor;
A – totalul activelor înscrise în bilanţ;
d – rata dobânzii aferentă împrumuturilor;
D – împrumuturi totale;
Cp – capitalul propriu.

Dacă înlocuim valoarea activelor, cu totalul capitalurilor proprii şi împrumutate, adică

A  Cp  D , relaţia de mai sus devine:

𝑅𝑎 ∙(𝐶𝑝 + 𝐷)− 𝑑 ∙𝐷 𝐷
𝑅𝑓 = = 𝑅𝑎 + (𝑅𝑎 − 𝑑) 𝐶
𝐶𝑝 𝑝

𝐷
Raportul 𝐶 , reprezintă rata levierului (rL) sau coeficientul de îndatorare, astfel că:
𝑝
𝑅𝐹 = 𝑅𝐴 + (𝑅𝐴 − 𝑑) ∙ 𝑟𝐿

Această relaţie ne conduce la evidenţierea efectului de levier al îndatorării (EL), respectiv:

E L  R a  d   rL

Efectul de levier al îndatorării este pozitiv, atunci când determină o creştere a

rentabilităţii capitalurilor proprii şi negativ, atunci când scade rentabilitatea acestor capitaluri.
Având în vedere aceste influenţe, susţinem că:

 cei care apelează doar la capitaluri proprii, pot menţine rentabilitatea la

nivelul rentabilităţii acestor capitaluri;
 cei care apelează şi la capitaluri împrumutate, vor putea să modifice rata
rentabilităţii financiare, în funcţie de gradul de îndatorare şi diferenţa dintre rata de
randament a activelor şi rata dobânzii.
Efectul de pârghie financiară, iese mai bine în evidenţă, când rata de rentabilitate
financiară se calculează în funcţie de valoarea profitului net, folosind relaţia:

𝑅𝐹 = [𝑅𝐴 + (𝑅𝐴 − 𝑑) ∙ 𝑟𝐿 ](1 − 𝑇)

unde: T – cota de impozit pe profit.

În cazul întreprinderilor îndatorate, rezultă o economie fiscală, prin deducerea dobânzii
din profit, care determină o creştere a rentabilităţii financiare şi a efectului de pârghie financiară.
În practică, managerii financiari ai firmelor trebuie să urmărească permanent ca rata
randamentului activelor (rentabilitatea economică) să fie superioară ratei dobânzii, încât, între
rentabilitatea economică şi costul îndatorării să existe o anumită marjă de siguranţă.
Referitor la efectul levierului financiar, plecând de la relaţia de calcul a rentabilităţii
financiare a capitalurilor proprii, remarcăm că (Manolescu, Gh., 1995):

14
 a) îndatorarea determină o creştere suplimentară a rentabilităţii capitalurilor proprii, dacă
şi numai dacă rentabilitatea economică a investiţiei este superioară costului datoriei (dobânzii);
în acest sens, sunt posibile următoarele situaţii:

• 𝑟𝐿 > 1 – efectul de levier acţionează în favoarea firmei, (deoarece rentabilitatea este o

funcţie crescătoare a ratei de levier), încât aceasta îşi poate majora rentabilitatea prin sporirea
ratei de îndatorare;

• 𝑟𝐿 = 1 – recurgerea la îndatorare nu modifică rentabilitatea capitalului, aceasta fiind

egală cu cea a investiţiei;

• 𝑟𝐿 < 1 – efectul de levier acţionează defavorabil, deoarece rentabilitatea investiţiilor

fiind inferioară costului datoriei, rentabilitatea capitalului propriu va scădea pe măsură ce creşte
gradul de îndatorare.
b) riscul este direct proporţional cu nivelul îndatorării; riscul financiar măreşte riscul
afacerilor şi se transmite în sfera trezoreriei, creşte gradul de vulnerabilitate datorită dobânzii şi
ratelor scadente la creditele contractate.
În concluzie, efectul de pârghie financiară (sau efectul levierului financiar) evidenţiază
influenţele îndatorării asupra rentabilităţii firmei.

1.3.2 Ratele structurii financiare

În strânsă legătură cu alegerea structurii financiare trebuie analizată capacitatea de îndatorare.
Capacitatea de îndatorare a unei întreprinderi exprimă posibilitatea acesteia de a angaja credite
de la bănci, care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor, să nu constituie
un efort financiar prea mare, încât să-i creeze dificultăţi financiare.
În stabilirea capacităţii de îndatorare este interesată atât întreprinderea cât şi banca. Astfel
întreprinderea va trebui să-şi evalueze cât mai exact atât garanţiile disponibile cât şi fluxurile
financiare pozitive viitoare, pentru a putea rambursa creditele şi plăti dobânzile.
Pe de altă parte banca, prin acordarea de credite, îşi asumă anumite riscuri (de
incapacitate de plată, de neplată a dobânzii, de devalorizare a monedei) şi de aceea este direct
interesată să cunoască situaţia financiară a întreprinderii.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla întreprinderea banca utilizează anumiţi
indicatori denumiţi uzual CIG (coeficientul îndatorării globale) şi CIT (coeficientul îndatorării la
termen).
Limita de îndatorare nu poate atinge orice valori, în practică fiind calculaţi o serie de
indicatori de îndatorare după cum urmează:
- Coeficientul de îndatorare globală CIG
𝐷𝑡 2 𝐷
𝐶𝐼𝐺 ≤ 3 sau𝐶 𝑡 ≤ 2
𝑃𝑡 𝑝𝑟

Această rată defineşte raportul dintre sursele împrumutate şi sursele proprii, conform
relaţiei de mai sus sursele împrumutate nu pot depăşi dublul capitalului propriu.

15
 - Coeficientul de îndatorare totală CIT
𝐷 1 𝐷𝑡𝑒𝑟𝑚
𝐶𝐼𝑇 = 𝐶 𝑡𝑒𝑟𝑚 ≤ 2 sau ≤1
𝑝𝑒𝑟𝑚 𝐶𝑝𝑟

Această relaţie defineşte limita maximă a datoriilor pe termen mediu şi lung contractate
prin împrumuturi bancare şi împrumuturi obligatare.
Dacă indicatorii de îndatorare calculaţi ating valori maxime, atunci se apreciază că,
capacitatea de îndatorare a întreprinderii este saturată şi nu se vor mai putea accesa noi credite.
Este suficient ca unul dintre indicatori să fie saturaţi pentru ca operaţiunea de creditare să
nu mai aibă loc.
Din analiza acestor indicatori se pot desprinde următoarele concluzii:
− datoriile totale raportat la pasivul total nu vor putea depăşi în nici o situaţie 2/3 din
pasivul total;
− datoriile totale raportat la capitalul propriu nu pot depăşi dublul capitalului propriu;
− datoriile la termen nu pot depăşi dublul capitalului permanent;
− datoriile la termen trebuie să fie egale cu capitalul propriu.
Referitor la capacitatea de îndatorare globală (CIG) această relaţie determinată ca raport
între datoriile totale ale întreprinderii şi pasivul total, defineşte structura financiară a
întreprinderii. Factorii esenţiali care influenţează structura financiară sunt: politica de creştere a
capitalului social prin emiterea de noi acţiuni, politica de repartizare a profitului şi politica de
îndatorare.
Alegerea unei structuri financiare optime este fundamentală pentru orice întreprindere,
pentru că în funcţie de aceasta se va determina în mod direct nivelul rentabilităţii şi a riscului
îndatorării.
O problemă esenţială pentru stabilirea structurii financiare şi deci a raportului dintre
datoriile totale şi capitalul propriu, o reprezintă cunoaşterea volumului cheltuielilor financiare,
deoarece creşterea volumului acestora determină o diminuare a rezultatului exerciţiului şi
implicit a valorii capitalurilor proprii.
În ceea ce priveşte apelarea de către întreprindere la credite pentru investiţii sau la credite
de trezorerie, se poate afirma că nu vor fi stabilite raporturi financiare între întreprindere şi
instituţia bancară dacă nu va fi respectată relaţia:
𝐷𝑡 2
≤3
𝑃
𝑡
Dacă întreprinderea realizează valori maxime ale indicatorilor înseamnă că are
capacitatea de îndatorare saturată şi nu mai poate contracta credite. Este suficient ca numai unul
din indicatori să fie depăşit pentru ca operaţiunea de creditare să nu se realizeze.
De asemenea, prin prisma flexibilităţii structurii financiare, trebuie avută în vedere şi
posibilitatea unei îndatorări suplimentare, impusă fie de desfăşurarea normală a activităţii firmei,
fie de apariţia unor oportunităţi de afaceri pentru aceasta. Sub acest aspect, nu trebuie să se
neglijeze evoluţia autonomiei financiare a firmei, deoarece apelul repetat la resurse financiare
împrumutate amplifică dependenţa faţă de creditori.

16
 În optimizarea structurii financiare a firmei trebuie, întotdeauna, asigurată corespondenţa
dintre durata utilizărilor şi durata resurselor financiare. Astfel, activele imobilizate,care au un
caracter permanent, trebuie finanţate pe seama resurselor permanente, iar activele circulante,
trebuie finanţate din fondul de rulment şi din resurse împrumutate pe termen scurt.
Pornind de la considerentul că structura financiară a firmei depinde de anumite variabile,
să vedem cum aceste variabile pot fi utilizate drept criteriu de optimizare a structurii financiare:

Elemente ce au Criterii de optimizare a

impact asupra structurii structurii financiare
financiare a firmei
 costul capitalurilor  minimizarea costului
surselor de finanţare
rentabilitatea  maximizarea rentabilităţii
financiară financiare
 gradul de îndatorare  capacitatea maximă de
îndatorare şi flexibilitatea structurii
financiare
 riscurile aferente  minimizarea riscurilor la
care se expune firma

1.4 Decizia de investiții și criterii caracteristice

1.4.1 Procesul investițional și fluxurile de numerar ale unei investiții
În majoritatea întreprinderilor, încă de la data constituirii sau din momentul în care se
doreşte o dezvoltare semnificativă a activităţii existente, se impune fundamentarea unei politici şi
a unor strategii investiţionale, care să asigure o valorificare superioară şi eficientă a capitalului
atras pentru finanţarea activităţii întreprinderii.
Investiţiile reprezintă un proces de alocare pe termen lung sau/şi mediu a capitalului, în
vederea formării, refacerii şi dezvoltării activelor corporale şi necorporale ale întreprinderii,
precum şi pentru formarea portofoliului de active financiare. (Corduneanu,C., Murgea, A. ,
2007).
Investiţia ca şi categorie financiară reprezintă fie o operaţiune de modificare şi de
creştere a patrimoniului iniţial, fie o operaţiune de alocare a capitalurilor economisite, în
activităţi cu caracter profitabil, în scopul de a majora valoarea capitalului iniţial.
În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă şi certă, în
speranţa obţinerii unor venituri viitoare (fluxuri financiare) superioare, dar probabile. În sens
contabil, investiţia presupune alocarea unor disponibilităţi băneşti pentru achiziţia de active fixe,
care vor determina fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.
Prin investiţie în sens larg se înţelege orice plasament financiar în active reale sau
financiare, în scopul obţinerii de profit. În sens restrâns, investiţia reprezintă totalitatea

17
cheltuielilor, prin care se creează sau se achiziţionează active fixe noi, se înlocuiesc cele uzate şi
se dezvoltă sau se modernizează cele din dotare.
Din punct de vedere al politicii generale a firmei, distingem două categorii de investiţii:
 Investiţii interne – constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active în scopul
dezvoltării şi perfecţionării activităţii de producţie şi de comercializare a produselor obţinute de
întreprindere. Acestea se mai numesc şi investiţii directe.
 Investiţiile externe – constau în plasamente de capital efectuate de întreprindere pentru
a participa la formarea capitalurilor altor societăţi comerciale. Sunt cunoscute şi sub denumirea
de investiţii financiare, prin care se realizează o diversificare a portofoliului; de aceea se mai
numesc şi investiţii de portofoliu.
În concluzie, putem spune că investiţia reprezintă o alocare permanentă (uneori durata
este nedeterminată) de capitaluri, în achiziţia de active fizice şi/sau financiare, care să permită
desfăşurarea unor activităţi rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare
pentru riscurile asumate (Stancu, I., 2000).
Noţiunea de investiţii are două sfere de cuprindere:

 investiţii financiare – reprezintă orice plasament de capital efectuat pentru a obţine un

anumit profit;
 investiţii de capital – se referă achiziţionarea de noi active fixe; prin investiţii de
capital înţelegem atât construcţia de noi obiective, cât şi modernizarea celor existente.
În definirea conceptului de investiţii trebuie să avem în vedere două accepţiuni: investiţia
ca şi cheltuială şi investiţia ca plasament. În timp ce investiţia privită ca o cheltuială vizează
întotdeauna active fixe, investiţia ca plasament vizează atât active fixe reale, cât şi financiare.

Elementele financiare ale investiţiei

Decizia de investiţii este strâns legată de modul de utilizare a capitalului, deoarece
investiţiile presupun o imobilizare de capital, în scopul obţinerii unor venituri viitoare, pe seama
creşterii rentabilităţii activelor. În procesul de evaluare a investiţiilor se pune problema măsurării
efortului investiţional şi a efectelor viitoare, obţinute pe seama proiectului de investiţie.
În timp ce efortul investiţional este întotdeauna posibil de măsurat, efectul investiţional
este mai greu de evaluat sau este chiar nemăsurabil.
Efectele viitoare preconizate a se realiza, pe seama investiţiei, prezintă un anumit grad de
incertitudine, deoarece sunt determinate pe baza unor previziuni, adică sunt evaluate cu o
anumită doză de probabilitate. Alteori sunt greu de cuantificat datorită naturii investiţiei, cum ar
fi efectele sociale, comerciale sau umane.
În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină seama de caracteristicile financiare, atât ale
eforturilor cât şi a efectelor obţinute pe seama acestora. Efortul şi efectul investiţional pot fi
surprinse cu ajutorul următoarelor elemente financiare ale investiţiei:

18
 1. Cheltuielile pentru investiţii.
Reprezintă valoarea capitalului necesar pentru realizarea şi punerea în exploatare a
investiţiei şi au în componenţă următoarele elemente:
 costul de achiziţie a activelor fixe sau financiare (maşini, instalaţii, construcţii, licenţe,
titluri de participare etc.);
 cheltuielile de instalare şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi şi cheltuielile cu
specializarea personalului care va utiliza noile tehnologii;
 creşterea nevoii de fond de rulment, respectiv diferenţa între creşterea stocurilor şi a
creanţelor şi creşterea datoriilor de exploatare, care apar prin punerea în exploatare a investiţiei.
Costul de achiziţie a activelor fixe noi, este preţul de facturare a acestora, în funcţie de
care se va calcula şi mărimea amortizării.
Cheltuielile de instalare şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi şi cheltuielile
cu specializarea personalului care va utiliza noile tehnologii, includ cheltuielile cu manopera şi
materialele necesare în vederea montajului şi punerii în funcţiune a utilajelor, respectiv
cheltuielile cu pregătirea şi perfecţionarea personalului de specialitate, concretizate în cursuri de
pregătire profesională.
Creşterea nevoii de fond de rulment (NFR) este relativ proporţională cu creşterea cifrei
de afaceri (CA). Creşterea NFR este reprezentată de diferenţa între valoarea stocurilor
suplimentare de materiale, producţie în curs de execuţie şi de produse finite, soldul suplimentar
al creanţelor şi soldul suplimentar al datoriilor către furnizori cât şi alte datorii de exploatare
antrenate de noua investiţie.
Cheltuielile de investiţie diferă în funcţie de modul de execuţie a investiţiei: în
antrepriză sau în regie proprie.
Cheltuielile pentru investiţiile executate în antrepriză cuprind, în general, preţul de
achiziţie al echipamentului, utilităţilor şi pământului şi toate costurile referitoare la investiţie
facturate de antreprenor.
Cheltuielile pentru investiţiile executate în regie, sunt formate din valoarea
echipamentelor şi a materialelor consumate, cheltuielile directe cu manopera precum şi o cotă
parte din cheltuielile indirecte ale întreprinderii, repartizate asupra investiţiei.

2. Durata de viaţă a investiţiei.

Este, o noţiune care are legătură directă cu durata de funcţionare a activelor rezultate,
după punerea în funcţiune a investiţiei. Durata de viaţă a investiţiei are semnificaţii diverse, în
funcţie de interesul investitorului. În acest sens, avem durata de viaţă: tehnică, contabilă,
comercială şi juridică.
Durata fiscală sau contabilă, este durata normată de serviciu a activelor fixe, prevăzută
în catalogul duratelor normale de funcţionare, care este o anexă la legea amortizării.

19
 Durata de viaţă tehnică, este durata de funcţionare la parametri tehnici proiectaţi, a
activelor fixe rezultate în urma investiţiei; această durată este determinată în funcţie de
caracteristicile tehnico – funcţionale, specifice fiecărui activ fix.
Uneori, durata de viaţă contabilă este mai mare decât cea tehnică, în condiţii de utilizare
intensivă (în două schimburi, cu viteze sporite etc.) sau în condiţii deosebite de exploatare
(mediu umed, temperaturi ridicate etc.). Alteori durata de viaţă tehnică este mai mare decât cea
contabilă, ca urmare a unei exploatări raţionale a activelor.
Durata de viaţă comercială, este legată de durata de viaţă a produselor fabricate în urma
implementării proiectului de investiţie.
Există şi o durată de viaţă juridică a investiţiei, reprezentată de durata protecţiei juridice
asupra dreptului de concesiune a unei exploatări asupra unui brevet, licenţă, mărci de fabrică etc.
3. Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă.
Profiturile suplimentare apar ca nişte fluxuri nete de trezorerie şi se determină ca
diferenţă între încasările suplimentare şi plăţile suplimentare generate de exploatarea în viitor a
investiţiei. Scopul principal al realizării oricărei investiţii este obţinerea de profituri
suplimentare, iar una din modalităţile de creştere a profitului constă în utilizarea de noi
tehnologii care asigură realizarea de economii de materiale şi manoperă.

4. Valoarea reziduală.
Valoarea reziduală exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viaţă
a investiţiei (prin vânzarea activelor, valorificarea pieselor, subansamblelor rezultate din casare
etc.). De obicei, la sfârşitul duratei de viaţă tehnice, valoarea reziduală reprezintă o mărime
nesemnificativă.
Dacă durata de viaţă este mai mică decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai
mare decât valoarea rămasă neamortizată şi aceasta înseamnă un câştig pentru întreprindere,
respectiv un surplus de încasări obţinut prin valorificarea activului fix respectiv.
Problema valorii reziduale se pune şi în cazul operaţiunilor de leasing, unde vânzătorul
este interesat ca valoarea reziduală să acopere eventualele cheltuieli pentru menţinerea în
funcţiune a activului respectiv. Pe de altă parte, cumpărătorul este interesat ca valoarea reziduală
să fie cât mai mică, pentru a reduce efortul său financiar, dacă decide să cumpere acel activ fix.

5. Rata de actualizare
Pentru actualizarea fluxurilor de încasări care se vor obţine în viitor, se utilizează rata de
actualizare, care reprezintă rentabilitatea cerută de piaţă pentru capitalurile investite în
întreprindere. Rata de actualizare are semnificaţia unei rate de fructificare a capitalurilor
investite pe piaţa financiară, în situaţia în care nu ar fi fost investite în întreprindere.
Rata de actualizare se determină prin luarea în considerare a o serie de factori existenţi pe
piaţă, a căror influenţă se poate exprima cu ajutorul unor indicatori, cum ar fi:

 rata rentabilităţii capitalului propriu necesară pentru ca deţinătorii de

20
 capital să fie motivaţi în plasarea capitalului în afacerea respectivă;
 costul mediu ponderat al capitalurilor utilizate de întreprindere, pentru
desfăşurarea activităţii;
 rata dobânzilor la obligaţiunile din sectorul public (de stat), care sunt
considerate a fi cele mai sigure;
 rata dobânzii la obligaţiunile din sectorul privat;
 rentabilitatea medie a plasamentelor din domeniul imobiliar;
 randamentul mediu al acţiunilor tranzacţionate la Bursa de valori;
 rata dobânzii datorată de băncile comerciale, la Banca Naţională;
 rata medie a dobânzilor, practicată de băncile comerciale;
 rata inflaţiei, care influenţează puterea de cumpărare a monedei naţionale.
Semnificaţia economică a ratei de actualizare este dată de profitul care poate fi obţinut
într-un an, ca urmare a investirii sumei de 1 leu la începutul acelui an. În determinarea ratei de
actualizare se va ţine seama atât de aceste rate de eficienţă cât şi de interesele investitorilor. Alţi
autori consideră că rata de actualizare ar trebui corelată cu ritmul creşterii economice (exprimat
prin ritmul de creştere a P.I.B.).

Fluxurile de numerar ale investiției

În cadrul întreprinderii fiecare fel de investiţie determină fluxuri de numerar la anumite
date şi într-un anumit ritm. Asemenea fluxuri se referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi
în trezorerie.
Fluxurile de ieşire de disponibilităţi pentru investiţie se concretizează în elementele
structurale ale valorii investiţiei şi se referă la:
- preţul de achiziţie al materialelor de construcţii, al utilajelor de montat, al utilităţilor şi
pământului;
- cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor;
- alte costuri referitoare la investiţie;
- nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţia.
Fluxurile de intrare de disponibilităţi privesc:
- rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare
(dobânzi, prime de asigurare) şi după impozitare, precum şi amortismentul anual numit şi cash-
flow net din exploatare;
- valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă;
- fondul de rulment recuperat la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.
Pe durata de viaţă a investiţiei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprind în fiecare
an cash-flow net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de
recuperat precum şi valoarea reziduală a investiţiei.

1.4.2 Sursele de finanţare a investiţiilor

Sursele de finanţare a investiţiilor pot fi clasificate astfel:
- resurse endogene, care provin din exploatarea capitalului propriu sau din autofinanţare;

21
 - resurse exogene sau atrase, care sunt fie credite sau împrumuturi, subvenţii, diverse
finanţări sau sume provenind din colaborarea cu alţi parteneri, etc.

Sursele endogene de finanţare a investiţiilor

Pentru asigurarea nevoilor de finanţare a investiţiilor, întreprinderea se bazează în
majoritatea cazurilor, pe surse interne (autohtone). Aceste resurse proprii ale întreprinderii sau
autofinanţarea, exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi finanţa investiţiile din activitatea de
exploatare şi din alte activităţi.
Aceste resurse se constituie din următoarele:
- o parte din profitul net repartizat pentru investiţii;
- amortizarea destinată acestui scop;
- sume încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din dezmembrarea
celor scoase din funcţiune etc.
Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor, utilizată în special în
cazul proiectelor care asigură dezvoltarea întreprinderii. Profitul net rezultat din exerciţiul
financiar este repartizat atât pentru dezvoltare, cât şi pentru alte destinaţii: dividendele
acţionarilor, premii pentru salariaţi etc.
Amortismentul poate fi utilizat pentru finanţarea înnoirii activelor fixe casate, precum şi
pentru modernizarea celor aflate în folosinţă. Prin amortizare întreprinderea realizează de fapt
recuperarea capitalului imobilizat în investiţiile realizate anterior. Amortismentul constituie cea
mai importantă resursă proprie destinată finanţării investiţiilor.
Alte resurse destinate finanţării investiţiilor, cuprind:
- sumele încasate, din valorificarea materialelor rezultate în urma casării activelor
imobilizate, mai puţin cheltuielile efectuate cu dezmembrarea;
- încasări din vânzarea de active fixe, minus valoarea rămasă neamortizată;
- despăgubirile încasate de la societăţile de asigurare, pentru plata daunelor, la activele
distruse în urma unor calamităţi naturale;
Resursele exogene, se referă în principal la acele resurse care sunt atrase în scopul
completării surselor endogene: creditele bancare, creditul obligatar, majorarea capitalului social,
subvenţii bugetare.

Creditele bancare pe termen mediu şi lung

Întreprinderile apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente;
recurgerea la împrumuturi bancare este impusă de cerinţele specifice pieţei financiare, referitoare
la principiul echilibrului financiar şi asigurarea solvabilităţii sale, în cazul unei conjuncturi
nefavorabile.
Creditele pentru investiţii, în funcţie de garanţiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe
forme:

22
 a) credite bancare care se acordă pe baza unor garanţii materiale; se constituie garanţii,
unele elemente din patrimoniu, în special active imobilizate, care vor fi valorificate în cazul
apariţiei unor dificultăţi, în rambursarea datoriei.
b) Credite ipotecare. Solicitantul creditului ipotechează o valoare deţinută în patrimoniu,
în general clădiri, terenuri şi unele elemente de active circulante, uşor transformabile în
lichidităţi. Această categorie de credite este întâlnită în finanţarea activităţii unor mici investitori,
şi se referă la locuinţe, la investiţii în agricultură, asociaţii familiale, întreprinderi mici etc.
c) Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material, singura garanţie este
studiul de fezabilitate al afacerii sau planul de afaceri. Băncile comerciale româneşti evită să
acorde astfel de credite, datorită riscului pe care-l presupun.
Pentru a veni în sprijinul întreprinderilor private, s-a creat Fondul Român de Garantare a
Creditelor, a cărui menire este să contribuie la consolidarea sistemului bancar, prin asumarea
unei părţi a riscului existent în acordarea unor împrumuturi.
Emisiunea şi vânzarea de acţiuni este o cale importantă de creştere a capitalului în
scopul finanţării proiectelor de investiţii. Majorarea capitalului social pentru finanţarea unei
investiţii se face în urma hotărârii adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse
financiare prin această modalitate presupune: emisiunea de noi acţiuni, convertirea unor
obligaţiuni, fuziunea.
De la bugetul de stat se alocă fonduri pentru investiţii doar pentru unele entităţi care
aparţin unor domenii, care nu pot face faţă pieţei şi concurenţei, deci nu prezintă interes pentru
investitorii particulari, dar a căror existenţă este necesară în dezvoltarea economico-socială a
ţării. Se au în vedere domenii de interes naţional: îmbunătăţiri funciare, protecţia mediului,
centrale nucleare, lucrări în domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice etc.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital
integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore în unele ramuri ale economiei
naţionale. Alocarea resurselor se face prin legea anuală a bugetului de stat, prin deschiderea unor
credite bugetare la dispoziţia ordonatorilor de credite, care gestionează respectivele proiecte de
investiţii.
De asemenea, se fac alocări de la buget pentru facilitarea acordării de credite bancare, cu
dobânzi stimulative, pentru încurajarea investitorilor, cum ar fi de exemplu investiţiile de
dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Statul suportă diferenţa între nivelul dobânzii
solicitată de bănci, pentru acele credite subvenţionate şi rata dobânzii de pe piaţă.

1.4.3. Criterii de selecție a proiectelor de investiţii

Bugetul de investiţii sau de capital (capital budgeting) este un instrument de previziune a
procesului investiţional din întreprindere. În cuprinsul acestuia se face detalierea cheltuielilor
preconizate a se efectua pentru realizarea investiţiei, precum şi stabilirea resurselor posibil de
mobilizat pentru finanţarea investiţiei.
Stabilirea mărimii bugetului de capital are loc pe parcursul derulării procesului de
alocare a capitalului pentru investiţii. Principalul obiectiv urmărit în procesul de alocare a

23
capitalului pentru investiţii se referă la maximizarea valorii de piaţă a capitalului investit de
acţionari în întreprindere.
Procesul de selecţie a proiectelor de investiţii şi de stabilire a bugetelor de investiţii se
bazează pe utilizarea următoarele criterii de opţiune a investiţiilor:
1. criteriul costurilor de producţie;
2. criteriul ratei rentabilităţii contabile;
3. criteriul termenului sau duratei de recuperare a investiţiei;
4. criteriul valorii nete actualizată;
5. criteriul ratei interne de randament;
6. criteriul indicelui de profitabilitate.
Primele trei criterii sunt numite şi criterii simple de opţiune a investiţiilor datorită
utilizării lor în selecţia unor variante de proiecte de investiţie de o complexitate redusă sau de
valori mai mici. Aceste criterii se utilizează în cazul proiectelor de investiţii ce privesc investiţii
de înlocuire a unor active corporale aflate în dotare, de natura maşinilor, utilajelor, instalaţiilor şi
dotărilor cu echipamente şi birotică.
Următoarele trei criterii sunt cunoscute ca şi criterii bazate pe actualizare, deoarece în
calculul indicatorilor specifici se ţine seama de valoarea actualizată a cash-flow-urilor generate
pe parcursul duratei de viaţă a investiţiei.

Criterii simple de opţiune a proiectelor de investiţii

1. Criteriul costurilor de producţie
Acest criteriu are la bază costurile generate de întreţinerea şi exploatarea unor active fixe
de natura utilajelor şi se aplică în următoarele situaţii:
a) proiecte de investiţie care vizează înlocuirea unui utilaj aflat în exploatare cu alt utilaj
nou, mai performant şi care va determina o creştere a volumului producţiei obţinute cu noul utilaj
sau echipament;
b) proiecte de investiţie care vizează înlocuirea unui utilaj aflat în exploatare cu alt utilaj
nou, mai performant şi care nu va determina o modificare a volumului activităţii.
În prima situaţie se va urmări dacă prin adoptarea proiectului de înlocuire se realizează o
diminuare a costurilor de producţie unitare aferente producţiei obţinute cu noul utilaj faţă de cele
obţinute cu vechiul utilaj.
Proiectul de investiţie se va implementa dacă costurile unitare aferente produselor
obţinute cu noul utilaj(𝑐1 ) vor fi mai mici decât a celor realizate cu utilajul din dotare(𝑐0 ).

𝑐1 < 𝑐0
În a doua situaţie se va urmări dacă prin implementarea proiectului de investiţie se va
obţine o economie la costurile anuale totale ( 𝐸𝑐𝑜𝑠𝑡 ) privind întreţinerea, exploatarea şi
amortizarea celor două utilaje.

24
 Această economie la costuri poate fi asimilată cu profiturile suplimentare rezultate de pe
urma implementării proiectului şi pe baza ei se poate calcula şi o rată de randament a proiectului
(Rrp), după relaţia:
Ecost
𝑅𝑟𝑝 = ∙ 100
I − Vr
Se consideră că efortul investiţional este reprezentat doar de capitalul necesar a fi investit,
care este inferior valorii totale a investiţiei, ca urmare a sumelor obţinute din valorificarea
vechiului utilaj şi care în calcule vor fi apreciate la nivelul valorii rămase.
Proiectul de investiţie se va accepta dacă rata de randament a proiectului este mai mare
decât nivelul ratei de randament dorită de investitor.

2. Rata rentabilităţii contabile. Reprezintă alt criteriu simplu de opţiune şi se referă la

determinarea unei rate de rentabilitate, calculată pe baza unor indicatori precum profitul net
mediu 𝑃𝑟𝑛𝑒𝑡 , respectiv cash-flow-urile medii 𝐶𝐹𝑛𝑒𝑡 . Astfel, vom avea două situaţii de calcul a
acestei rate, prin raportarea profitului net mediu anual sau a fluxurilor de încasări medii anuale,
la valoarea totală a investiţiei:
̅̅̅̅̅̅̅
𝑃𝑟𝑛𝑒𝑡 ̅̅̅̅̅̅̅
𝐶𝐹 𝑛𝑒𝑡
𝑟𝑟𝑐 = ; 𝑠𝑎𝑢 𝑟𝑟𝑐 =
𝐼 𝐼
Valoarea medie a celor doi indicatori se calculează prin raportarea valorii totale a
acestora (obţinută pe parcursul perioadei luată în calcul) la durata de recuperare a investiţiei (𝑑𝑟 ).
Se va opta pentru varianta de proiect care asigură un nivel al ratei de rentabilitate,
superior unui nivel fixat anterior de către investitor. Criteriul ratei rentabilităţii contabile este mai
puţin utilizat în practică iar pentru a avea o mai mare relevanţă ar trebui ca valoarea indicatorilor
luaţi în calcul să fie o valoare actualizată.

3. Termenul sau perioada de recuperare a investiţiei

Termenul sau perioada de recuperare a investiţiei (TR – paz – back period) se defineşte
prin numărul de ani şi fracţiuni ale unui an în care societatea comercială îşi recuperează investiţia
iniţială prin cash-flow-urile nete înregistrate.
Cea mai simplă modalitate de a calcula termenul (perioada) de recuperare a investiţiei,
este cea a însumării algebrice a cash-flow-urilor nete a proiectului considerat, până când totalul
devine egal cu valoarea investiţiei.
Folosirea acestei tehnici de evaluare presupune compararea perioadelor de recuperare
determinate prin calcul cu o perioadă “prag” - stabilită anticipat.
Recuperarea efortului investiţional se realizează atunci când fluxurile de încasări
cumulate (cash-flow), degajate de investiţie, sunt egale cu valoarea totală a investiţiei.
Prin utilizarea acestei metode se optează pentru variantele în care capitalul se recuperează
mai repede,deoarece riscul nerecuperării unei părţi din capitalul investit creşte o dată cu creşterea
duratei de recuperare.

25
 Prin aplicarea acestei metode, decidenţii obţin informaţii şi asupra gradului de
lichiditate al proiectelor de investiţii luate în studiu, iar întreprinderile aflate în dificultate
trebuie să acorde prioritate proiectelor care asigură rapiditate în recuperarea capitalului investit.

Criterii bazate pe actualizare

Criteriile financiare de evaluare a eficienţei investiţiilor, bazate pe actualizare, exprimă
legătura între deciziile de investiţii şi realizarea obiectivului de creştere a valorii întreprinderii.

Metoda valorii actualizate nete

Metoda valorii actualizate nete (VAN sau NPV - “net present value”) a fost concepută
plecând de la constatarea că banii încasaţi imediat, sunt preferabili faţă de cei ce urmează a fi
încasaţi în viitor. În acest context, s-au dezvoltat tehnicile de actualizare a cash-flow-urilor
(“discounded cash-flow techniques” - DCFT) - care încorporează valoarea în timp a banilor.
Pe parcursul duratei de recuperare a investiţiei, se pune problema comparării efortului
investiţional, reprezentat de cheltuielile totale de investiţii, cu efectele investiţiei, determinate de
fluxurile de încasări ce vor rezulta din exploatare. Pentru comparaţie se alege ca moment de
referinţă, data la care are loc punerea în funcţiune a investiţiei.
Pentru a putea compara efortul cu efectele viitoare se impune ca valoarea fluxurilor
viitoare obţinute pe seama investiţiei să fie adusă la momentul de referinţă; acest lucru se poate
realiza prin actualizarea acestor fluxuri.
Se cunoaşte că o sumă investită azi, va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai
mare, în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului, pe piaţa financiară. În
schimb, o sumă ce se va realiza în perioadele viitoare, va avea azi o valoare mai mică,
proporţional cu gradul de fructificare.
Aşadar, o sumă (S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă sumă (S1):
𝑆1 = 𝑆0 ∙ (1 + 𝑑)𝑛
Dacă luăm invers, valoarea actuală (Sa) a unei sume (S) care se va încasa în “n” ani va fi
𝑆
egală cu: 𝑆𝑎 = (1+𝑑)𝑛
unde: d= rata dobânzii

Din relaţiile de mai sus: (1 + 𝑑)𝑛 , reprezintă factorul de capitalizare (fructificare)

1
iar(1+𝑑)𝑛 se numeşte factorul de actualizare.

În luarea deciziei de investiţie actualizarea se efectuează în legătură cu fluxurile de

încasări viitoare, obţinute după punerea în funcţiune a investiţiei.
O problemă aparte o constituie alegerea ratei de actualizare, prin luarea în considerare a
mai multor indicatori: rata inflaţiei, rata dobânzii practicată pe piaţă, rata medie de rentabilitate
pe economie, costul capitalului, etc.
Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata
inflaţiei şi cu o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii),

26
fie pentru costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al
îndatorării (în cazul proiectelor de investiţie finanţate din capitalurile proprii şi împrumutate).
Valoarea actualizată netă se determină, ca şi diferenţă între valoarea actualizată a cash-
flow-urilor anuale viitoare şi valoarea totală a investiţiei, după următoarea formulă de calcul:
1
𝑉𝐴𝑁 = ∑𝑛𝑖=1 𝐶𝐹𝑖 ∙ (1+𝑑)𝑖 − 𝐼

unde: CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;

r = rata de actualizare.
Valoarea netă actualizată ne arată cu cât va creşte valoarea întreprinderii ca urmare a
adoptării proiectului de investiţie. Dacă valoarea netă actualizată este pozitivă, aceasta semnifică
o creştere a capitalului propriu, iar când valoarea acesteia este negativă, va determina o scădere a
valorii întreprinderii. Proiectul de investiţie se acceptă dacă VAN este pozitivă, iar dacă VAN
este negativă, proiectul se va respinge.

Metoda ratei interne de rentabilitate

Metoda ratei interne de rentabilitate – RIR, sau (IRR - “internal rate of return”) este o
transpunere a metodei valorii actualizate nete, în termeni de rate ale rentabilităţilor, specifice
pentru fiecare din proiectele de investiţii analizate.
Pentru dimensionarea ratei interne de rentabilitate a fiecărui proiect de investiţii, se
porneşte de la ipoteza că fluxurile viitoare generate de investiţie, pot fi reinvestite, în condiţiile
menţinerii constante a acestei rate de rentabilitate.
Rata internă de rentabilitate este definită ca fiind rata de actualizare care asigură
egalitatea dintre cash-flow-urile anuale actualizate şi valoarea totală a investiţiei. Calculul ratei
interne de randament (𝑅𝐼𝑅), se poate face prin rezolvarea ecuaţiei următoare, unde 𝑅𝐼𝑅 este
necunoscuta:
𝐶𝐹
Pornind de la egalitatea: ∑𝑛𝑖=1 (1+𝑅𝐼𝑅)
𝑖
𝑖 = 𝐼

𝐶𝐹
obţinem: ∑𝑛𝑖=1 (1+𝑅𝐼𝑅)
𝑖
𝑖 − 𝐼 = 0, adică VAN = 0

Se observă din relaţia de mai sus, că rata internă de randament este rata de actualizare, la
nivelul căreia valoarea netă actualizată devine egală cu zero.
Calculul matematic al ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior; de
aceea aflarea mărimii ratei se poate face manual, prin tatonări succesive; astfel se va ajunge ca
pentru anumite valori a ratei, valoarea cash-flow-urilor să se apropie de valoarea investiţiei.
În evaluarea proiectelor de investiţii rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau
cel puţin egală cu rata medie a dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu
cât nivelul ratei interne de randament este mai mare, cu atât varianta de proiect de investiţie, va fi
apreciată ca fiind cea mai rentabilă.

27
 În continuare vom explicita modalitatea de calcul a ratei prin utilizarea unui algoritm de
calcul. Ne propunem aproximarea ratei interne de randament (RIR), presupunând că aceasta este
cuprinsă între r1 şi r2 (sunt 2 valori ale ratei de actualizare cunoscute).
r1 < RIR < r2
Notaţie: RIR = r1 + x, unde x este necunoscuta, adică rata de actualizare pentru care
valoarea actualizată netă este egală cu zero; x se va obţine, utilizând teorema lui Thales
(proporţionalitatea laturilor triunghiurilor asemenea).

Figura nr.3 Evaluarea ratei interne de rentabilitate

𝑥 𝑉𝐴𝑁 1 (r2 – r1) · VAN1

= ; de unde: x = VAN1 +│ VAN2│
𝑟2 −𝑟1 𝑉𝐴𝑁1 + ⃒𝑉𝐴𝑁2 ⃒

(r2 – r1)·VAN1
RIR = 𝑟1 + 𝑥 = 𝑟1 + VAN1+│ VAN2│

Exemplu: O investiţie în valoare de 32.000 de lei generează timp de 4 ani următoarele

cash-flow-uri anuale: 8.000 de lei, 9.000 de lei, 11.000 lei şi 13.000 lei. Să se determine cu
aproximaţie rata internă de randament.
Din calcule pentru o rată de actualizare de 9%, obţinem o valoare actualizată netă
pozitivă, VAN = 618,12 lei, iar pentru o rată de actualizare de 10%, obţinem o valoare
actualizată netă negativă, VAN = - 145,62 lei.
Din analiza valorilor actualizate reiese cu claritate că pentru un anumit nivel al ratei de
actualizare, cuprins între valorile 9% şi 10%, valoarea actualizată netă va fi egală cu zero.
Prin aplicarea formulei de mai sus rezultă:

28
 (10%−9%)∙618,12
𝑅𝐼𝑅 = 9% + = 9,8093 %
618,12+ |−145,62|

O altă modalitate de calcul a ratei se referă la calculul ratei prin discontare, astfel:
- notăm rata de actualizare cu r,
- observăm, din formula de calcul a ratei, că pe măsură ce creşte valoarea ratei de
actualizare, valoarea actualizată a cash-flow-urilor scade;
- se determină valoarea actuală (VA) a cash-flow-urilor pentru fiecare rată:
- pentru r = 9 % rezultă o valoare actuală a cash-flow-urilor egală cu 32.618,12 lei;
- pentru r = 10 % rezultă o valoare actuală a cash-flow-urilor egală cu 31.854,38 lei;
- se observă că pentru o diferenţă a ratei de actualizare de 1%, rezultă o diferenţă a
valorilor actuale a cash-flow-urilor de 763,64 lei.
- se pune întrebarea, cu cât să creştem valoarea ratei de la 9 %, astfel încât valoarea
actuală să scadă de la 32.618,12 lei, până la valoarea investiţiei de 32.000,00 lei. Această
diferenţă a ratei o notăm cu x.
În continuare problema se reduce la regula de trei simplă:
- pentru o diferenţă de 1% a RIR, rezultă o diferenţă a VA de 763,64 lei
- pentru o diferenţă de x% a RIR, rezultă o diferenţă a VA de 618,12 lei
1% ∙618,12
𝑥 = = 0,8093 %
763,64

Rezultă că RIR = 9% + 0,8093 % = 9,8093 %

În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul ratei interne de
rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.

Indicele de profitabilitate
Indicele de profitabilitate (IP) exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga
durată de viaţă a acesteia, respectiv valoarea cash-flow-urilor actualizate raportate la suma
investită iniţial – valoarea investiţiei.
Indicele de profitabilitate (IP) se determină potrivit relaţiei:
𝐶𝐹𝑖
∑𝑛𝑖=1
(1 + 𝑟)𝑖
𝐼𝑃 =
𝐼
Valoarea indicelui ne arată care este valoarea actuală a cash-flow-urilor pentru fiecare 1
leu investit. Acest indicator numit şi rată de îmbogăţire relativă, poate fi calculat şi ca raport
între valoarea actualizată a cash-flow-urilor pozitive şi a celor negative, generate în urma
realizării investiţiei. Aşadar, acest criteriu este un criteriu apt să cuantifice eficienţa utilizării
resurselor monetare (Mironiuc, M., 2012).

29
 Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai
mare decât unu (IP > 1). În cazul în care criteriul VAN nu poate fi utilizat pentru a ierarhiza
proiectele, pentru a identifica proiectele care se încadrează în bugetul investiţiei, se poate recurge
la criteriul indicelui de profitabilitate.

Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine

Operaţiunile financiare, prin natura diversităţii lor, implică aproape întotdeauna un
anumit grad de risc, generat de pierderea de natură materială (sau de altă natură) pe care o pot
înregistra cei implicaţi în operaţiunea respectivă. În luarea deciziei de a investi, trebuie să se ia în
considerare atât incertitudinea cât şi riscul aferent proiectului de investiţie.
Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o creează apariţia unui eveniment viitor.
Incertitudinea este generată de evoluţia pieţei şi a preţurilor, în legătură cu deciziile privind
lansarea pe piaţă a noi sortimente şi cantităţi de produse/ servicii, într-un anumit sector de
activitate.
Riscul este o noţiune socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în
posibilitatea, ca o acţiune viitoare să genereze pierderi, datorită informaţiilor incomplete deţinute
în momentul luării deciziei. Deoarece investiţia reprezintă un plasament de capital pe termen
lung, există şi riscul ca fluxurile de încasări, previzionate pe durata de viaţă a proiectului, să nu
se realizeze conform previziunilor din proiect.
Incertitudinea specifică investiţiei, afectează toate valorile aşteptate ale indicatorilor
economici şi financiari: profitul, cash-flow-ul, valoarea actualizată netă, care depind de costuri,
de preţul de vânzare sau de volumul vânzărilor.
De asemenea, este incertă valoarea reziduală a activului fix, la expirarea duratei de
funcţionare, luată în calculele de analiză financiară a proiectelor. Se pot modifica şi alţi indicatori
previzionaţi: rata dobânzii, rata inflaţiei, evaluările privind avantajele ecologice ale proiectelor
de investiţii etc.
Obiectivul principal în cazul unei investiţii de capital, este compararea veniturilor
obţinute ca urmare a acestei investiţii şi alternativele - având acelaşi risc - de a investi în acţiuni
sau alte modalităţi similare de tranzacţii pe pieţele financiare.
Pentru a aprecia fluxurile de încasări ale unui proiect de investiţie în condiţii de risc şi
incertitudine se parcurg următoarele etape:
a) evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze;
b) determinarea coeficienţilor de probabilitate, pentru fiecare ipoteză luată în calcul;
c) calculul probabilităţii de realizare a fluxurilor de încasări.
 Evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze se referă la faptul că pe perioada
de exploatare a investiţiei pot să apară intervale de timp pe parcursul cărora evoluţia fluxurilor de
încasări să fie favorabilă sau nefavorabilă, în funcţie de interesele investitorului. Pentru analiza
proiectului se vor lua în considerare trei ipoteze: optimistă, medie şi pesimistă. Aceste ipoteze
vor lua în considerarea evoluţia fluxurilor unui proiect de investiţie identic, care a fost verificat
în practică. Ipoteza optimistă se referă la perioadele când fluxurile de încasări vor avea o evoluţie
favorabilă, conformă cu dorinţele investitorului, în timp ce ipoteza pesimistă prevede o evoluţie
nesatisfăcătoare pentru investitor. Ipoteza medie coincide cu perioadele corespunzătoare unui

30
nivel mediu al rezultatelor preconizate de investitor.
 Atribuirea unui coeficient de probabilitate pentru fiecare ipoteză, se face fie în mod
subiectiv de către decident, în baza experienţei proprii, fie din urmărirea evoluţiei fluxurilor
aferente unui proiect, comparabil cu cel supus evaluării, în perioadele precedente. Astfel dacă un
proiect de investiţie pe parcursul unei perioade luate în analiză de 10 ani, a generat rezultate
favorabile timp de 5 ani (ipoteza optimistă), rezultate nefavorabile timp de 3 ani (ipoteza
pesimistă), coeficientul de probabilitate aferent fiecărei ipoteze va fi: ipoteza optimistă este de
0,5 (5:10), ipoteza pesimistă 0,3 (3:10), iar diferenţa de 0,3 va reprezenta coeficientul de
probabilitate aferent ipotezei medii.
 În etapa a treia, se determină fluxurile de încasări viitoare, pentru fiecare ipoteză, în
funcţie de probabilitatea de a se realiza ipoteza respectivă.
 Pentru evaluarea proiectelor de investiţii în condiţii de risc şi incertitudine se utilizează
doi indicatori: speranţa matematică şi ecartul tip al investiţiei.
Speranţa matematică (Sm)se determină în funcţie de cash-flow-urile previzionate pentru
fiecare ipoteză şi coeficienţii de probabilitate corespunzători, după următoarea relaţie de calcul:
𝑛

𝑆𝑚 = ∑ 𝐶𝐹𝑖 ∙ 𝑃𝑖
𝑖=1

unde: Sm = probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică);

𝐶𝐹𝑖 = cash-flow-urile previzionate;

Pi = coeficientul de probabilitate.

Dacă două proiecte de investiţie au aceeaşi valoare a speranţei matematice se va proceda

la departajarea acestora prin reprezentarea grafică a probabilităţii evoluţiei cash-flow-urilor.

Dintre două variante de proiect se va alege varianta care are cel mai mic interval de
variaţie şi cel mai mare nivel al probabilităţii de realizare a fluxurilor medii de încasări.
Ecartul – tip, sau distanţa între fluxurile aşteptate şi media intervalului, este un alt
indicator de evaluare a riscului investiţiei.

Prin ecartul tip () fluxurile sperate se calculează folosind relaţia:

𝜎 = √∑𝑛𝑖=1(𝐶𝐹𝑖 − 𝐹̅ )2 ∙ 𝑃𝑖

unde: 𝐶𝐹𝑖 = fluxurile de încasări medii pe intervalul studiat, calculat cu

ajutorul speranţei matematice;
Valoarea acestui indicator se situează în intervalul cuprins între 0 şi 1; cu cât valoarea
indicatorului este mai mică, adică mai aproape de zero, cu atât riscul este mai mic. Astfel
varianta de investiţie care va avea cel mai redus nivel al ecartului-tip, va fi acceptată de
investitor.
31
 Dacă două proiecte de investiţie au aceleaşi valori ale indicatorului, pentru a le departaja
se va calcula coeficientul de variaţie. Coeficientul de variaţie (Kv) se determină ca şi raport între
ecartul tip al proiectului şi valoarea medie a cash-flow-urilor, calculată cu ajutorul speranţei
matematice, după relaţia:
σ
kv =
F̅
Se va accepta varianta de proiect al cărei coeficient de variaţie are cea mai mică valoare,
deci riscul cel mai scăzut.

Aplicaţia practică nr. 1

Pentru realizarea unei investiţii în valoare de 100.000 lei s-au elaborat trei
variante de proiect: A, B şi C. Rata de actualizare utilizată în toate cele trei variante este de 25%.
Durata de viaţă a investiţiei este de 5 ani, iar cash-flow-urile pentru fiecare variantă de proiect se
prezintă în tabelul nr. 1:
Tabelul nr. 1
-lei-

A Varianta A Varianta B Varianta C

nul

1 30.000 70.000 36.000

2 36.000 52.000 36.000

3 45.000 46.000 36.000

4 60.000 38.000 36.000

5 71.000 35.000 36.000

Să se determine varianta optimă de proiect şi să se argumenteze soluţia aleasă,

utilizând criteriul valorii actualizate nete.
Rezolvare
Vom determina valoarea actualizată netă pentru fiecare variantă de proiect.
În cazul variantei A de proiect, cash-flow-urile anuale au o evoluţie crescătoare.
VAN se va calcula potrivit formulei :

 30.000 36.000 45.000 60.000 71.000 

VANA =      5
- 100.000
1  0, 25 1  0, 252
1  0, 253
1  0, 254
1  0, 25 
VANA = 117.921,28 - 100.000
VANA = 17.921,28 lei
32
 În varianta B de proiect, evoluţia cash-flow-urilor anuale este descrescătoare:

 70.000 52.000 46.000 38.000 35.000 

VANB =       -
 1  0,25 1  0,25 1  0,25 1  0,25 1  0,255 
2 3 4

100.000
VANB = 139.865,6 - 100.000
VANB = 39.865,6 lei
Pentru varianta C, cash-flow-urile sunt egale (identice), iar VAN va avea
următoarea valoare:

36.000  1 1 1 1 
VANC =  1     4 
-
1  0,25  1  0,25 1  0,252
1  0,25 1  0,25 
3

100.000

VANC = 28.800  1  0,8  0,64  0,512  0,4096 - 100.000

VANC = 96814,08 – 100.000

VANC = - 3185,92 lei
Concluzii: Deoarece varianta C a proiectului de investiţii are valoarea actualizată
netă negativă, va fi respinsă; o valoare negativă semnifică faptul că investiţia nu poate fi
recuperată pe parcursul duratei de viaţă a acesteia. Se va alege varianta de proiect B, deoarece
are o valoare actualizată pozitivă şi mai mare decât varianta A.

Aplicaţia practică nr. 2

Pentru realizarea unei investiţii se cunosc următoarele informaţii:
- valoarea investiției este de 32.000 lei, generează timp de 4 ani următoarele cash-flow-
uri anuale: 8.000 lei, 9.000 lei, 11.000 lei,13.000 lei.
Să se determine rata internă de randament pentru această variantă de proiect.

Rezolvare

Investiţia generează cash-flow-uri diferite, deci RIR se va determina prin

înlocuirea cash-flow-urilor anuale în formula de calcul, după cum urmează:

8.000 9.000 11.000 13.000

    32.000
(1  RIR ) 1  RIR 2
1  RIR  1  RIR 4
3

33
 În efectuarea calculelor vom utilize valori succesive ale ratei de actualizare,
începând cu valoarea 1%. În urma tatonărilor succesive, se observă că pentru un nivel al ratei
de actualizare de 9 %, valoarea actualizată a cash-flow-urilor anuale este următoarea :

8.000 9.000 11.000 13.000

    32.618,12
(1  0,09) 1  0,092
1  0,09 1  0,094
3

Deoarece valoarea rezultată este mai mare decât valoarea investiţiei, vom
determina valoarea actualizată a cash-flow-urilor anuale corespunzătoare unei rate de actualizare
de 10%:

8.000 9.000 11.000 13.000

    31.854,38
(1  0,1) 1  0,12
1  0,1 1  0,14
3

Se observă că unei diferenţe de 1% între ratele de actualizare, îi corespunde o

diferenţă între valorile actualizate ale cash-flow-urilor egală cu:
32.618,12 – 31.854,38 = 763,74
Pentru determinarea ratei interne de randament, care asigură o valoare actualizată
a cash-flowurilor anuale cumulate de 32.000 lei, procedăm astfel:

32.618,12  32.000
RIR = 9 % +  9% + 0,81% = 9,81%
763,74

Capitolul II. SISTEME DE AMORTIZARE ȘI MECANISME DE CALCUL A

AMORTISMENTULUI

2.1 Amortismentul și implicații financiare

În activitatea practică, activele imobilizate mai sunt denumite capital fix, noţiune care
indică partea din capitalurile permanente ale întreprinderii plasată în activele imobilizate.
Deoarece activele imobilizate participă la mai multe cicluri de exploatare, recuperarea
capitalului imobilizat se va face pe tot parcursul duratei de viaţă a acestora. Activele imobilizate
se uzează ca urmare a folosirii sau nefolosirii lor, pierzându-şi treptat valoarea.
Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice a activelor imobilizate, fie datorită
utilizării sau neutilizării, fie ca urmare a apariţiei unor active mai performante, decât cele din
dotare, reprezintă uzura activelor imobilizate.
Uzura activelor imobilizate îmbracă două laturi: uzura fizică sau materială, ca urmare a
utilizării activelor în activitatea de exploatare şi uzura morală, datorată apariţiei de active fixe cu
caracteristici tehnico-funcţionale superioare sau cu preţuri mai mici.
Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale determină pierderea treptată a
valorii lor, impune cu obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică
recuperarea treptată a valorii de intrare a activelor imobilizate.

34
 Deoarece această pierdere de valoare este determinată, în principal, de activitatea de
producţie, este normal că ea trebuie să încarce costul produselor realizate. În acest fel se
reconstituie, în mod treptat, pe întreaga durată de utilizare, valoarea de inventar a activelor
imobilizate. Acest procedeu de recuperare treptată, a valorii de inventar a activelor imobilizate,
constituie conţinutul procesului de amortizare.
Prin noţiunea de amortizare înţelegem procesul de recuperare treptată a valorii unei
investiţii, pe parcursul duratei de viaţă a acesteia. Corespunzător acestei definiţii, prin procesul
de amortizare înţelegem procesul de calculare a amortismentului anual al activelor imobilizate
amortizabile, înregistrarea lui pe costurile de producţie, reţinerea din încasările obţinute din
vânzarea produselor şi utilizarea sa conform destinaţiilor aprobate de către acţionari.

Dacă amortizarea cuprinde un ansamblu de operaţiuni, atunci prin amortisment se

înţelege suma care se reţine din încasări, corespunzătoare, proporţiei uzurii fizice şi morale.
Amortismentul fiind cuprins în costuri, va influenţa atât nivelul profitului cât şi nivelul preţurilor
practicate pe piaţă.
Amortismentul, prin conţinutul său, are o serie de implicaţii de natură financiară, atât la
nivelul întreprinderilor producătoare, al consumatorilor cât şi al statului, care îşi constituie o
parte însemnată din veniturile sale pe seama impozitului pe profit datorat de agenţii economici.
La nivelul întreprinderilor producătoare, implicaţiile amortismentului se manifestă în
mod contradictoriu.
În primul rând vom constata că el are un dublu caracter: pe de o parte, amortismentul
este o resursă bănească, utilizată în finanţarea activităţii, iar pe de altă parte este un element al
costurilor de producţie şi în această calitate este un element determinant al profitului
întreprinderii.
În calitatea de resursă bănească, întreprinderea are interesul, de a majora valoarea
amortismentului, spre a-şi finanţa dezvoltarea activităţii, pe când în calitatea sa de element de
cost, întreprinderea ar fi tentată să-l reducă.
Amortismentul are şi un dublu rol, concretizat în aceea că amortismentul, pe de-o parte
asigură înlocuirea activelor imobilizate casate (reproducţia simplă a activelor imobilizate) iar pe
de altă parte pe seama amortismentului se vor efectua noi plasamente de capital, care vor asigura
dezvoltarea sau achiziţia de active noi (reproducţia lărgită a activelor imobilizate).

Deoarece amortismentul nu se constituie ca şi o rezervă statică , el nu se acumulează nici

măcar pe durata unui an, deci este utilizat ca resursă de finanţare a investiţiilor, contribuind astfel
la creşterea volumului activelor întreprinderii.
Această operaţiune de creştere a volumului fizic al activelor fixe, pe seama
amortismentului, este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de ''efectul
multiplicator al amortismentului'' sau ''efectul Lohmann-Ruchti''.
Modalitatea

2.2 Elementele sistemului de amortizare

Elementele definitorii ale oricărui sistem de amortizare în funcţie de care se
previzionează şi calculează efectiv amortismentul sunt: sfera amortizării, duratele de funcţionare

35
şi normele de amortizare. Existenţa mai multor sisteme de amortizare este determinată de
reglementările diferite ale modului de determinare a acestor elemente , graţie politicii financiare
promovate de autorităţile publice şi private specifice diferitelor grupe de state şi etape de
dezvoltare economico-socială.
Procesul de amortizare presupune definirea prealabilă a unor elemente care în evoluţia lor
se intercondiţionează, ceea ce conferă acestui proces viziunea de sistem.
Elementele oricărui sistem de amortizare sunt legate de următoarele elemente:

 sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate;

 evaluarea si reevaluarea activelor imobilizate amortizabile;
 stabilirea duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate;
 determinarea normelor de amortizare;

Sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate

Constituie un element major menit să asigure un calcul cât mai real al amortismentului.
În acest context trebuie delimitate, din sfera celor două categorii de active imobilizate, respectiv
activele imobilizate corporale şi respectiv activele imobilizate necorporale, acele active care sunt
supuse procesului de amortizare.

În vederea identificării activelor imobilizate amortizabile de acele plasamente de capital

neamortizabile este necesar să se urmărească modul de grupare al lor.

Gruparea activelor imobilizate se face pe baza unor criterii ştiinţifice care să ofere
posibilitatea analizei gradului de participare a acestora în procesul de exploatare şi urmărirea
eficienţei utilizării activelor imobilizate.

În acelaşi timp, gruparea activelor imobilizate este necesară şi în vederea organizării

procesului de amortizare şi de calcul al amortismentului. Legislaţia actuală structurează
imobilizările de capital pe termen mediu şi lung în: imobilizări necorporale, imobilizări
corporale, imobilizări financiare.

Imobilizările corporale sau de natură materială reprezintă bunuri de folosinţă

îndelungată în activitatea unei întreprinderi. Ele cuprind: terenuri si amenajările de terenuri,
construcţii, instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură,
birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane si materiale; etc.

Terenurile se înregistrează în patrimoniu în funcţie de clasele de calitate, suprafaţa,

amplasare, la costul de achiziţie sau la valoarea aportului în natură. Terenurile, conform legii
571/2003(Codul fiscal), cu modificările ulterioare, nu sunt supuse amortizării.

Celelalte active imobilizate amortizabile sunt reprezentate de obiectul sau complexul de

obiecte ce se utilizează ca atare şi care conform Codului Fiscal îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:

36
 a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii
pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an ;

Calculul amortismentului consacră principiul potrivit căruia sunt supuse amortizării toate
capitalurile imobilizate în active corporale şi necorporale de la data punerii acestora în funcţiune
si până la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare şi a
condiţiilor de utilizare a acestora.

Nu reprezintă active amortizabile: terenurile, inclusiv cele împădurite, tablourile şi

operele de artă, fondul comercial, lacurile, bălţile şi iazurile care nu sunt rezultatul unei investiţii,
bunurile din domeniul public finanţate din surse bugetare, orice activ fix care nu îşi pierde
valoarea în timp datorită folosirii. Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se
determină conform următoarelor reguli:

 în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;

 în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor,
precum şi pentru computere şi echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta
pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată;
 în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de
amortizare liniară sau degresivă.

Imobilizările necorporale ce privesc capitalul imobilizat cuprind:

- cheltuielile legate de înfiinţarea şi dezvoltarea unităţii patrimoniale numite cheltuieli de
constituire;
- cheltuieli de cercetare dezvoltare;
- concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi alte drepturi şi valori asimilate
subscrise ca aport sau achiziţionate.
- alte imobilizări necorporale, inclusiv programe informatice create în întreprindere sau
achiziţionate de la terţi se amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare, dar fără să
depăşească trei ani;
- fondul comercial care reprezintă diferenţa dintre costurile de achiziţie şi valoarea justă
la data tranzacţiei, a unei părţi din activele nete achiziţionate de către o persoană juridică;
În general activele necorporale se amortizează într-o perioadă de maxim cinci ani.
Cheltuielile aferente achiziţionării de brevete, drepturi de autor, licenţe, mărci de comerţ sau
fabrică şi alte imobilizări necorporale recunoscute din punct de vedere contabil, se recuperează
prin intermediul deducerilor de amortizare liniară pe perioada contractului sau pe durata de
utilizare, după caz. Pentru brevetele de invenţie se poate utiliza şi metoda de amortizare
degresivă sau accelerată.
Imobilizările financiare reprezintă imobilizări ale capitalului permanent investit de
întreprindere, sub diferite forme, în patrimoniul altor întreprinderi. Aceste plasamente de capital
pe termen lung nu sunt supuse procesului de amortizare.

37
 Evaluarea şi reevaluarea activelor imobilizate amortizabile
În vederea desfăşurării procesului de amortizare şi de calcul a amortismentului, activele
imobilizate trebuie exprimate valoric, adică ele trebuie evaluate.
Evaluarea activelor imobilizate amortizabile presupune un complex de acţiuni menite să
stabilească valoarea de intrare în patrimoniul întreprinderii a plasamentelor de capital pe termen
lung.
Prin valoarea de intrare a activelor imobilizate amortizabile, conform Codului Fiscal se
înţelege:
- preţul de achiziţie în cazul activelor imobilizate procurate cu titlu oneros;
- costul de producţie pentru activele imobilizate construite sau produse în cadrul
unităţii patrimoniale;
- valoarea actuală în cazul activelor imobilizate dobândite cu titlu gratuit;
- valoarea de aport numită şi valoare de utilitate pentru activele imobilizate intrate
în patrimoniu cu ocazia efectuării unor asocieri sau a unor fuziuni;
- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în cazul
investiţiilor puse în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca
şi active corporale;
Pe parcursul folosirii activelor în activitatea productivă, au loc modificări ale parametrilor
tehnico-economici şi funcţionali ai acestora, ceea ce impune reevaluarea lor. Acest procedeu
devine necesar şi ca urmare a unor modificări semnificative a preţurilor, datorită unei rate
ridicate a inflaţiei şi respectiv a unei discordanţe între fenomenul de uzură si procesul de
amortizare.

Durata de funcţionare a activelor imobilizate

Unul dintre factorii cu influenţă asupra nivelului amortismentului anual, este reprezentat
de perioada de timp prestabilită pentru recuperarea capitalului încorporat în active imobilizate,
adică durata de funcţionare a activelor imobilizate.
Durata de funcţionare a activelor imobilizate exprimă perioada de timp exprimată de
regulă în ani, fundamentată din punct de vedere tehnic şi economic şi care se stabileşte din
momentul punerii în funcţiune a activelor imobilizate şi până la data scoaterii din funcţiune, ca
urmare a uzurii acestora.
În raport de durata de viaţă a activelor fixe, cât şi de modul de folosire a acestora, se pot
distinge mai multe categorii de durate de serviciu ale acestora, astfel:
 durata de serviciu tehnică sau durata fizică de exploatare, ce reprezintă durata
potenţială totală de serviciu a unui activ ;
 durata economică de exploatare sau perioada în care mijlocul fix este capabil să
aducă proprietarului profit ;
 durata de serviciu optimă, este intervalul de timp în care folosirea unui activ fix are o
eficienţă maximă;
 durata de serviciu admisibilă, este intervalul de timp dintre momentul punerii
activului în funcţiune şi până când menţinerea lui în funcţiune, determină pierderi.
În multe ţări cu economie de piaţă dezvoltată, întreprinzătorul are dreptul de a-şi stabili
duratele de serviciu ale activelor fixe şi, din acest punct de vedere, este evident că el îşi va

38
programa exploatarea utilajului pe durata de serviciu optimă, adică atâta timp cât efectele
obţinute din exploatarea unui activ sunt maxime.
În stabilirea duratei normale de funcţionare trebuie să se aibă în vedere faptul că
aceasta nu trebuie să fie stabilită la limita maximă a duratei de funcţionare fizică a activului;
trebuie luată în calcul şi acţiunea unor factori specifici condiţiilor de exploatare a activelor, care
pot determina scurtarea perioadei optime de funcţionare.
Plecând de la acest considerent, în practica financiară, duratele normale de funcţionare se
determină sub forma unor mărimi medii, care în majoritatea cazurilor, sunt mai mici decât durata
efectivă de funcţionare a activelor imobilizate.

Normele de amortizare
Pentru calculul amortismentului anual, este necesară şi determinarea normelor de
amortizare.
Norma de amortizare se determină ca şi o mărime procentuală şi exprimă intensitatea cu
care se amortizează activele imobilizate în decursul unui an. Prin aplicarea acestei mărimi
procentuale, asupra valorii de intrare sau asupra valorii de amortizat se obţine valoarea
amortismentului anual.
Pentru unele ramuri din economie, ca de exemplu cele extractive, norma de amortizare se
calculează si în funcţie de rezerva de resurse exploatabilă.
Între norma de amortizare şi intensitatea uzurii există o legătura directă. Această
interdependenţă se exprimă astfel: dacă un activ imobilizat se uzează mai repede, va avea o
durată de funcţionare mai mică, ceea ce va determina o normă de amortizare mai mare şi invers.
Aceasta înseamnă că mărimea normei de amortizare este invers proporţională cu durata normală
de funcţionare.

În practica financiară sunt cunoscute mai multe metode de calcul a normelor de

amortizare, dintre care două sunt mai reprezentative:

 metoda normelor de amortizare egale în timp:

Acest procedeu este caracteristic sistemului liniar de amortizare şi constă în determinarea
şi utilizarea aceloraşi norme de amortizare pe întreaga durată normală de funcţionare a activului
imobilizat.

Metoda normelor de amortizare egale în timp se aplică din două motive:

- se caracterizează prin simplitate în utilizare şi efectuarea calculelor;
- oferă pentru investitor, informaţii rapide cu privire la valoarea rămasă neamortizată
precum şi la randamentul activelor analizate.
Această metodă de stabilire a normelor de amortizare prezintă dezavantajul că nu ia în
calcul efectele uzurii morale.

 metoda normelor de amortizare diferenţiate în timp:

Porneşte de la constatarea că în decursul duratei normale de funcţionare a activelor
imobilizate, în fiecare an, normele de amortizare se micşorează succesiv în funcţie de
randamentul şi gradul de uzură al activelor imobilizate.

39
Această metodă se poate aplica sub două variante:
a) varianta normelor de amortizare regresive:
Această metodă de calcul a normelor de amortizare este indicată a se utiliza la acele
categorii de active, care sunt supuse acţiunii unor factori economici sau naturali, pentru a
combate efectele financiare negative datorate uzurii morale.
Prin aplicarea variantei regresive, valoarea amortismentului influenţează costurile de
exploatare ale întreprinderii cu sume descrescânde. Această descreştere a normei de amortizare
corespunde scăderii capacităţii de producţie, iar aplicarea acestor norme regresive la valoarea de
amortizat a activelor imobilizate conduce la obţinerea unui amortisment anual diferenţiat in timp.

b) varianta normelor de amortizare progresive:

Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea ca

amortismentul creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică amortismentul
este mai mic în primii ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul duratei normale de
funcţionare. Varianta, se recomandă a fi aplicată activelor imobilizate care au o durată de
funcţionare îndelungată.

Această variantă este concepută astfel încât norma de amortizare cât şi amortismentul
trebuie să crească, corespunzător creşterii gradului de uzură

Sisteme de amortizare şi mecanisme de calcul a amortismentului

Cunoaşterea volumului amortismentului anual se impune atât din perspective cunoaşterii

cheltuielilor anuale cu amortizarea cât şi din perspectiva stabilirii volumului amortismentului,
destinat ca resursă de finanţare a investiţiilor.
În cadrul politicii de amortizare adoptată de diverşi întreprinzători s-au creat mai multe
sisteme de amortizare, şi anume: sistemul proporţional, sistemul variabil, sistemul accelerat şi
sistemul progresiv.

Sistemul proporţional de amortizare

Este cunoscut şi sub denumirea de sistemul liniar de amortizare, deoarece amortismentele
anuale sunt egale între ele, pe toată durata normală de funcţionare.
Pentru a determina valoarea amortismentului anual activele se grupează în funcţie de
durata normală de funcţionare, deoarece au aceeaşi normă de amortizare. Amortismentele
calculate pentru fiecare grupă se însumează şi astfel rezultă valoarea amortismentului anual pe
total întreprindere.
Baza de calcul o reprezintă valoarea de intrare a acestora sau o valoare medie calculată în
funcţie de volumul activelor intrate sau ieşite din funcţiune în cursul anului.
Dacă în cursul anului nu au loc modificări ale valorii activelor supuse amortizării,
amortismentul anual (A) se calculează prin aplicarea normei de amortizare Na , asupra valorii de
intrare Vi , astfel:
Vi ∙ Na
A = 100

40
 Din practica întreprinderilor, se ştie că în cursul unui an, există mişcări ale activelor de
natura intrărilor şi a ieşirilor. Valoarea de amortizat a activelor va diferi pe parcursul anului şi de
aceea se impune să calculăm o valoare medie anuală pe fiecare grupă în parte.
 
Valoarea medie anuală V a se determină în funcţie de valoarea de intrare a activelor
existente în dotare la începutul anului (𝑉𝑖 𝑒𝑥 ), la care se adaugă valoarea medie anuală a intrărilor
 
de active în cursul anului V ai , diminuată cu valoarea medie anuală a activelor imobilizate
 
programate a fi scoase din folosinţă în cursul anului V ae . Astfel valoarea medie anuală va fi
egală cu:
𝑉̅𝑎 = 𝑉𝑖
̅̅̅̅̅̅ ̅̅̅̅ ̅̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝑉𝑎𝑖 − 𝑉𝑎𝑒
Valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a intra în funcţiune în cursul
anului, respectiv valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a ieşi din funcţiune,
se determină ca şi mărimi medii ponderate ale valorii de intrare a activelor. În cazul intrărilor se
va lua în considerare numărul lunilor întregi de funcţionare a activului imobilizat până la sfârşitul
anului, iar în cazul ieşirilor numărul lunilor de nefuncţionare până la sfârşitul anului.

Prin însumarea amortismentului aferent fiecărei grupe se va obţine amortismentul anual

programat pe total întreprindere.

Amortismentul anual total At vafi egal cu: At = Aex + Ai - Ae

Avantajele sistemului proporţional de amortizare:

- simplitate în aplicare, întrucât permite folosirea unei metode globale de calcul al
amortismentelor lunare;
- valoarea lunară a cheltuielilor cu amortizarea este fixă;
- influenţează în mod constant nivelul profitului şi de aceea este agreat şi de organele
fiscale.
Dezavantajele se referă la:
- nu ia în considerare efectele uzurii morale;
- ritmul lent de recuperare a capitalului imobilizat;
Avantajele pe care le oferă sistemul proporţional de amortizare, comparativ cu
neajunsurile, sunt mai mari, motiv pentru care sistemul se bucură de o arie mai largă de
aplicabilitate.

Sistemul variabil de amortizare

În economia întreprinderii există situaţii în care amortismentul se calculează în funcţie de
modul de utilizare a activului imobilizat prin cantitatea de substanţe extrasă, numărul de
kilometri parcurşi sau numărul de ore de funcţionare.
Astfel, în cazul ramurilor extractive norma de amortizare se exprimă în lei pe 1.000 tone
rezervă exploatabilă, pentru activele fixe a căror durată de funcţionare este exprimată în funcţie
de durata de exploatare a zăcămintelor.

41
 În cazul activelor imobilizate a căror durată normală de funcţionare se exprimă şi în mii km sau
în ore de funcţionare, amortismentul anual se determină astfel:

- în situaţia mijloacelor de transport auto a căror durată normală de funcţionare se

exprimă şi în mii km parcurşi, amortismentul anual (A) se calculează în funcţie de valoarea de
intrare (Vi), norma analitică de amortizare ( 𝑁𝑎 ) corespunzătoare, şi de parcursul anual
programat (Pa), conform modelului de calcul:
V i ∙ Na ∙ Pa 𝑃
𝐴= unde: 𝑃𝑎 = 𝐷𝑛
100 𝑛
în care: - Pn = parcursul normat total exprimat în mii km;

- Dn = durata normală de funcţionare exprimată în ani.

În cazul activelor imobilizate a căror durată normală de funcţionare se exprimă în ani şi

ore de funcţionare, pentru calculul amortismentului se procedează astfel:

a) se stabileşte un normativ anual (On), în ore de funcţionare, prin raportarea duratei de

funcţionare exprimată în ore (Dno) la durata normală de funcţionare exprimată în ani (Dn), astfel:
Dno
On = Dn

b) se determină norma de amortizare aferentă unei ore de funcţionare, potrivit relaţiei:

V
𝑁𝑎 = D i
n0

c) determinarea amortismentului anual:

𝐴𝑎𝑛𝑢𝑎𝑙 = On ∙ 𝑁𝑎

Sistemul accelerat de amortizare

Caracteristic acestui sistem este faptul că valoarea amortismentului este maxim în primul
an de funcţionare şi descreşte pe parcursul duratei de funcţionare; de aceea sistemul de
amortizare se mai numeşte şi regresiv.
În literatura de specialitate, după cum şi în practica financiară, sistemul accelerat de
amortizare este abordat sub diferite variante: cu normă de amortizare variabilă, cu normă de
amortizare constantă, cu normă medie anuală multiplicată, cu normă de amortizare combinată.
Vom prezenta sistemul accelerat cu normă medie anuală multiplicată carea poartă
denumirea şi de sistem degresiv. Acest sistem constă în multiplicarea normei de amortizare
proporţională (sau liniară) cu unul din coeficienţii următori:
a) 1,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este cuprinsă între 2 şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normală de funcţionare a activului imobilizat este între 5 şi 10 ani;
c) 2,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este mai mare de 10 ani.
Sistemul degresiv se aplică sub două alternative: - fără influenţa uzurii morale (varianta AD1);
cu influenţa uzurii morale (varianta AD2).
Calculul amortismentului în sistemul degresiv fără influenţa uzurii morale se face astfel:
- amortismentul aferent anului întâi este egal cu valoarea de intrare a activului imobilizat la care
se aplică norma de amortizare;
42
- în anul al doilea şi următorii, se aplică aceeaşi normă asupra valorii rămasă neamortizată. Se
continuă calculele până în anul când valoarea amortismentului anual degresiv este egal sau mai
mic cu/decât amortismentul anual calculat după sistemul liniar, pentru perioada rămasă. Din acel
an se va trece la sistemul liniar de amortizare.
Calculul amortismentului în sistemul degresiv cu influenţa uzurii morale are la bază ideea că
durata de amortizare este mai mică decât durata normală de folosinţă; modul de stabilire a acestei
durate este prezentat în anexa nr. 1 care este un extras din anexa 3.1 la legea amortizării. Calculul
amortismentului se face în funcţie de durata de amortizare totală, stabilită prin lege, în cadrul
căreia sunt specificaţi numărul de ani în care se calculează amortismentul în sistem degresiv şi
numărul de ani în sistem liniar.

Capitolul III. PROFITUL ȘI TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

Desfăşurarea unei activităţi economice eficiente, concretizate în obţinerea unor rezultate

financiare favorabile constituie scopul oricărei societăţi comerciale. Rezultatele financiare (profit
sau pierdere) se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile exerciţiului financiar, pe
cele trei domenii de activitate: exploatare, financiară şi extraordinară.
Funcţiile şi factorii de influenţă ai profitului
Pe lângă rolul important pe care îl îndeplineşte profitul în cadrul întreprinderii, acesta
îndeplineşte şi o serie de funcţii:
- constituie o sursă de autofinanţare şi de dezvoltare a activităţii întreprinderilor;
- reprezintă un indicator sintetic de apreciere a eficienţei utilizării resurselor;
- motivarea şi cointeresarea acţionarilor şi a angajaţilor în creşterea eficienţei activităţii;
- resursă principală în constituirea veniturilor bugetare;
- instrument de control şi analiză al activităţii economice şi financiare.
Nivelul de profitabilitate a întreprinderii este influenţat în mod direct de modul de
evoluţie a veniturilor şi cheltuielilor, impunându-se în acest sens acţiuni continue de creştere a
veniturilor şi diminuare a cheltuielilor.
Printre factorii de majorare a veniturilor, şi implicit a profitului, menţionăm: creşterea
volumului producţiei vândute sau a serviciilor prestate, a veniturilor provenite din activitatea
financiară şi extraordinară, diminuarea volumului stocurilor prin accelerarea vitezei de rotaţie,
creşterea calităţii produselor şi serviciilor, etc.
Principalele modalităţi de reducere a cheltuielilor privesc: reducerea cheltuielilor
materiale de producţie prin scăderea consumurilor la materii prime, materiale auxiliare, energie,
combustibil, utilizarea raţională a forţei de muncă în vederea scăderii cheltuielilor cu personalul,
diminuarea cheltuielilor financiare şi extraordinare, etc.
3.1 Previziunea profitului – pragul de rentabilitate
Activitatea de previziune a profitului reprezintă una din laturile previziunii financiare.
Determinarea mărimii profitului estimat a se obţine pe parcursul unui exerciţiu financiar, se
impune atât din perspectiva întreprinderii cât şi din perspectiva fiscului, pentru a evalua nivelul
impozitului pe profit, ca resursă de alimentare a veniturilor bugetului de stat.
În practica financiară se utilizează următoarele metode de previziune a profitului: pragul
de rentabilitate, analiza marginală, metoda indirectă.

43
 Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse ce trebuie realizată de
întreprindere astfel încât încasările obţinute din vânzarea lor să acopere totalul cheltuielilor
efectuate.
Pentru a determina pragul de rentabilitate vom regrupa cheltuielile totale, pe cele două
componente: cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
Mărimea cheltuielilor fixe, nu este dependentă de volumul de activitate, pe când
cheltuielile variabile, sunt determinate în mod direct de variaţia volumului producţiei.
În determinarea pragului de rentabilitate trebuie avut în vedere că, cheltuielile variabile
sunt constante pe unitatea de produs, iar pragul de rentabilitate reprezintă punctul critic, în care
volumul vânzărilor acoperă cheltuielile efectuate.
Pragul de rentabilitate se determină atât pentru nivelul zero al profitului cât şi pentru un
nivel previzionat de întreprinzător, astfel:
 pragul de rentabilitate zero;
 pragul de rentabilitate sperat.
Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, reprezintă volumul de activitate
(producţia fizică sau vânzări), la nivelul căruia se realizează recuperarea integrală a cheltuielilor,
iar profitul este egal cu zero.
Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţia:
CT = CF + CV totale
Q0 ∙ pv = CF + Q0 ∙ cv
𝐶𝐹
de unde: 𝑄0 = 𝑝
𝑣 − 𝑐𝑣
în care: 𝑄0 - volumul fizic al producţiei (vânzărilor);
𝑟 2 de produs;
𝑝𝑣 - preţul de vânzare pe unitate
𝐶𝐹 - cheltuielile fixe totale;
𝑐𝑣 - cheltuieli variabile pe unitatea de produs.

Pragul de rentabilitate zero, reprezintă cantitatea de produse fabricate şi vândute peste

nivelul căreia întreprinderea va înregistra profit.

Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse, cazul cel mai des întâlnit, pragul
de rentabilitate se determină în funcţie de cifra de afaceri (CA).
Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero (𝐶𝐴𝑜 ) sau
punctul critic, se pleacă de la relaţia:
𝐶𝐴𝑜 = 𝐶𝐹 + 𝑐𝑣 ∙ 𝑄0

Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie relativ constantă
în cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări), relaţia de mai sus se poate scrie
astfel:
𝑐𝑣 ∙𝑄
𝐶𝐴0 = 𝐶𝐹 + 𝐶𝐴 ∙ 𝐶𝐴0
𝑐𝑣 ∙𝑄
în care raportul reprezintă o constantă. Ecuaţia de mai sus se poate scrie:
𝐶𝐴
𝑐𝑣 ∙𝑄
𝐶𝐴0 ( 1 − ) = 𝐶𝐹
𝐶𝐴

44
 𝐶𝐹
de unde: 𝐶𝐴0 = 𝑐 ∙𝑄
1− 𝑣
𝐶𝐴

Pragul de rentabilitate sperat, se calculează în funcţie de un anumit nivel al ratei

rentabilităţii, previzionat în funcţie de interesele proprii ale întreprinderii. Pragul de rentabilitate
sperat Q s  în situaţia în care se fabrică un singur produs (producţie simplă) se calculează după
relaţia:
𝐶𝐹 + 𝑃𝑟𝑠
𝑄𝑠 =
𝑝𝑣 − 𝑐𝑣
unde: 𝑃𝑟𝑠 = profitul anual aferent ratei de rentabilitate dorită de investitor

Profitul sperat se determină în funcţie de rata de randament a activelor( 𝑟𝐴 ) şi totalul

activelor  A utilizate în procesul de activitate, pornind de la formula:
 A  Ai  Ac
𝑃𝑟
𝑟𝐴 = ∑ 𝐴𝑠 unde

iar, 𝑃𝑟𝑠 = 𝑟𝐴 ∙ ∑ 𝐴
unde: Ai = activele imobilizate;
Ac = activele circulante.
În situaţia unei activităţi complexe (cu mai multe produse) pragul de rentabilitate sperat
CAs  se calculează în funcţie de cifra de afaceri, după relaţia:
𝐶𝐹 + 𝑃𝑟𝑠
𝐶𝐴𝑠 =
𝑐 ∙𝑄
1 − 𝑣𝐶𝐴

3.2. Repartizarea profitului și politica de dividende

Dividendul, reprezintă remuneraţia primită de acţionar pentru deţinerea unei acţiuni în

decurs de un an.
Politica de dividend se referă la ansamblul deciziilor luate la nivelul întreprinderii în
scopul remunerării propriilor acţionari. Între decizia de a distribui dividende şi activitatea de
finanţare a întreprinderii există o legătură foarte strânsă.
Profitul acumulat la nivelul întreprinderii reprezintă una dintre cele mai semnificative
surse de finanţare a dezvoltării întreprinderii, iar dividendele reprezintă fluxurile de numerar
datorate acţionarilor. Dacă creşte masa profitului distribuit către acţionari, sub formă de
dividende, va avea loc o diminuare a profitului destinat finanţării investiţiilor. Reiese că atât
politica de autofinanţare cât şi politica de investiţii sunt influenţate de decizia de a acorda
dividende.
Se observă apariţia unor interese divergente: întreprinderea ca şi entitate economică
urmăreşte acumularea de capital, iar acţionarii urmăresc remunerarea capitalului plasat în
întreprindere.

45
În calitatea de instrument activ al politicii financiare, politica de dividende are efecte opuse
asupra întreprinderii şi acţionarilor. Reiese clar că politicile de autofinanţare, de investiţii şi de
acumulare a capitalului sunt influenţate în mod direct de decizia de repartizare a dividendelor.

Politica de dividend, este reprezentată de opţiunea întreprinderii de a distribui sau a nu

dividende, de a modifica sau menţine cuantumul dividendelor, precum şi modalităţile de plată
efectivă a dividendelor.
Ținând seama de impactul exercitat asupra finanţării interne şi de obiectivul de
maximizare a valorii întreprinderii, se impune adoptarea acelei politici de dividend care asigură
un echilibru între dividendele repartizate şi finanţarea internă realizată din profitul net.
Acest tip de politică este considerată politica de dividend optimă, care se situează între
politica scăzută de distribuire a dividendelor (rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul
net) şi politica puternică de distribuire a dividendelor (rata de distribuire depăşeşte 60% din
profitul net).
Adoptarea acestei politici se bazează pe relaţia dintre cash-flow-ul disponibil şi
utilizarea acestuia pentru finanţarea activităţii de exploatare sau pentru constituirea surselor
destinate dezvoltării întreprinderii.
Promovarea unei anumite politici de dividend este strâns legată de scopul urmărit, care
se referă la întărirea încrederii acţionariatului în capacitatea firmei de a obţine profit. Odată
câştigată încrederea acţionarilor, aceştia nu vor mai vinde pe piaţă acţiunile respective, ceea ce
înseamnă stabilitatea cursului acţiunilor şi consolidarea valorii bursiere a întreprinderii.
Politica de dividend reprezintă o cale prin care întreprinderea se poate face cunoscută şi
apreciată, sub aspectul viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii şi dezvoltării.
Când întreprinderea este în dificultate sau promovează o politică de încurajare a
investiţiilor va adopta o politică de reducere sau suspendare a dividendelor, în favoarea unei
politici de autofinanţare.
Principalii factori cu influenţă asupra politicii de dividend sunt:

1. Situaţia financiară a întreprinderii condiţionează politica de dividend în mod diferit,

în funcţie de: gradul de îndatorare, rata lichidităţii imediate şi a lichidităţii generale, rata
rentabilităţii financiare, costurile ocazionate de emisiunea unor noi acţiuni comune, modalitatea
de finanţare a unor proiecte de investiţii viitoare.

Costurile ocazionate de emisiunea unor noi acţiuni comune au o influenţă deosebită

asupra politicii de dividend a întreprinderilor mici şi mijlocii. Pentru acestea, costurile emisiunii
de noi acţiuni sunt mai ridicate decât în cazul întreprinderilor mari. De aceea, vor apela la
finanţarea activităţii pe seama profitului net, prin renunţarea la acordarea de dividende.

Alegerea modalităţii de finanţare prin îndatorare sau prin capitalul propriu depinde în
mod hotărâtor de costul datoriilor, dar şi de capacitatea de îndatorare a întreprinderii. Dacă costul
capitalului obţinut prin îndatorare este scăzut, atunci este preferabil ca întreprinderea să se
îndatoreze şi să plătească dividende la un nivel constant, sau să crească volumul dividendelor
distribuite.

46
 2. Preferinţele acţionarilor (investitorilor), influenţează politica de dividend în mod
direct. Dacă întreprinderea reuşeşte să atragă acel tip de investitori care agreează politica sa de
dividende, ea va genera aşa numitul efect de clientelă.
Unii acţionari preferă să încaseze în mod curent dividende, nefiind tentaţi de obţinerea
unor venituri viitoare mai mari, deoarece dividendele încasate, constituie o sursă de venit.
Există şi acţionari, sunt cei care au încredere în capacitatea întreprinderii de a reinvesti
profiturile realizate, deoarece managerii din întreprindere sunt mai bine informaţi asupra
oportunităţilor de investiţii, faţă de acţionarii obişnuiţi. Aceşti acţionari acceptă reinvestirea
profitului deoarece dividendele nu constituie o sursă curentă de venituri.
3. Psihologia investitorilor. Presupune că investitorul poate să-şi asigure lichidităţile
necesare prin vânzarea acţiunilor, dacă nu este satisfăcut de dividendele încasate. În practică s-a
constatat că există o rezistenţă la vânzarea de acţiuni, chiar dacă preţul acţiunilor scade. Chiar
dacă câştigurile prezente au o valoare exagerată faţă de cele viitoare, o politică de dividende
stabilă va transmite investitorilor un semnal de siguranţă şi soliditate.
4. Fiscalitatea. În situaţia impozitării diferite a profiturilor şi dividendelor, este stimulată
o politică de autofinanţare. Dacă cota de impozitare este mare, acţionarii vor alege acele
întreprinderi care promovează o politică de dividende scăzute, însă înregistrează creşteri
substanţiale a capitalului propriu. Invers, o rată mică de impozitare va orienta investitorii spre
întreprinderile cu o rată ridicată de distribuire a dividendelor.

Politici de distribuţie a dividendelor

Distribuirea de dividende este legată de interesul acţionarilor spre recuperarea capitalului
investit, sau de a-şi păstra poziţia în structura acţionariatului.

Din analiza comportamentului acţiunilor pe piaţa bursieră reiese că există o legătura între
nivelul profiturilor realizate, politica de distribuire a dividendelor şi preţul acţiunilor. Atunci
când investitorii din piaţă aşteaptă creşterea dividendelor, ce vor fi distribuite, vom asista la o
creştere a preţului acţiunilor respective. Reiese că dividendele joacă rolul de semnal al
performanţelor pe care acţionarii le aşteaptă.

Se ştie că acţionarii sunt interesaţi pe lângă încasarea de dividende, şi de obţinerea unor

câştiguri pe seama creşterii preţului acţiunilor deţinute.

Dacă investitorii ar avea un comportament perfect raţional, aceştia ar putea să acorde

prioritate finanţării proiectelor de investiţii pe seama profiturilor realizate; în această situaţie se
impune ca rentabilitatea obţinută prin reinvestirea profitului să fie superioară rentabilităţii pe care
investitorii ar putea să o realizeze prin efectuarea altor tipuri de plasamente, pe seama
dividendelor încasate.

În continuare prezentăm diverse politici de distribuire a dividendelor întâlnite în practica

societăţilor.

47
 • Politica dividendului stabil, presupune menţinerea dividendelor la nivelul înregistrat
anterior, fie creşterea acestora, cu o rată „g” constantă, indiferent de evoluţia mărimii profitului.
O creştere constantă a dividendelor are la bază o anumită prudenţă a managerilor, care urmăresc
evitarea unor fluctuaţii în politica dividendelor, de la o perioadă la alta.

Scăderea nivelului dividendelor, poate fi un semnal, că întreprinderea este în dificultate,

ceea ce va influenţa nefavorabil preţul acţiunilor. În cadrul acestei politici, mărimea dividendului
pentru anul curent , este în funcţie de dividendul distribuit în anul anterior.

• Politica de dividend care presupune constant raportul dividende / profit. Are la

bază ideea şi convingerea că majoritatea acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil.

• Politica dividendului rezidual, presupune plata de dividende numai dacă profitul net
este mai mare decât necesarul de capital pentru finanţarea investiţiilor. Se are în vedere ideea că
noile proiecte de investiţii vor determina creşterea valorii acţiunilor şi că acţionarii vor fi
recompensaţi, pe seama câştigurilor rezultate din creşterea valorii acţiunilor.

Politica dividendului rezidual este viabilă doar în cazul în care rentabilitatea scontată a
proiectelor de investiţii este mai mare decât costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii
(Cristea, H., ş.a., 2008) .
În acest caz, nivelul maximal al preţului acţiunilor se obţine în cazul reinvestirii integrale a
profitului net. Datorită preferinţei unor acţionari, pentru dividendele curente, sunt şi întreprinderi
care au oportunităţi importante de investiţii dar nu practică această politică de dividend.

• Politica dividendului maxim posibil, este o politică opusă celei reziduale, în care
reţinerile din profit apar ca un reziduu. Dacă dividendele şi rata lor anuală de creştere sunt mai
mari şi valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.

• Neutralitatea politicii de dividende. Această teorie formulată de Miller şi

Modigliani disociază efectul politicii de dividende asupra cursului acţiunilor, de efectul altor
acţiuni concomitente. Astfel, o întreprindere poate renunţa la acordarea de dividende, în
schimbul alocării profitului pentru finanţarea unor proiecte de investiţii. În acest caz, politica de
dividende este un subprodus al politicii de investiţii.
În alte situaţii, o întreprindere poate urmări creşterea volumului dividendelor deoarece s-a
decis să majoreze şi gradul de îndatorare. Ca urmare, politica de dividende devine un subprodus
a politicii de îndatorare.
Practica a demonstrat că, alegerea politicii de dividende poate fi determinată şi de
fiscalitatea aplicată asupra veniturilor din deţinerea de acţiuni (dividend şi/sau câştiguri de
capital). Dacă rata de impozitare nu se modifică, atunci politica de dividend poate fi considerată
neutră. În schimb, dacă cele două surse de venit se impozitează diferit, atunci influenţa politicii
de dividend asupra valorii devine evidentă.

• Politica primului dividend şi a supradividendului

Potrivit acestei politici, mărimea dividendului este fixată prin statut la un nivel minim
garantat, care este numit „primul dividend” (sau dividendul statutar) şi se distribuie regulat,

48
chiar şi în anii mai puţin prosperi, în funcţie de numărul acţiunilor emise şi vândute. În anii când
volumul profitului creşte, „primul dividend” va fi suplimentat prin plata unui
„supradividend” (sau dividend suplimentar); acest lucru va avea o influenţă favorabilă asupra
preţului acţiunilor şi asupra interesului acţionarilor.
3.3 Gestiunea trezoreriei întreprinderii

Trezoreria este o noţiune teoretică, metodologică şi practică cu implicaţii în activitatea

financiară a întreprinderii. Trezoreria se referă la ansamblul mijloacelor de finanţare, adică
lichidităţi şi credite pe termen scurt, de care dispune o întreprindere, pentru a-şi onora obligaţiile.

Fluxurile de trezorerie ale întreprinderii

Pentru fluxurile de trezorerie ce decurg din desfăşurarea activităţii întreprinderii se
foloseşte noţiunea anglo-saxonă de „cash-flow". De-a lungul timpului, conceptul de cash-flow a
cunoscut interpretări şi modalităţi diferite de calcul.

Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii:

 fluxurile de exploatare, generate de operaţiunile de încasări şi plăţi pentru activitatea

de exploatare;
 fluxuri de trezorerie în afara exploatării;
 fluxuri pur financiare, legate de operaţiunile privind obţinerea unor împrumuturi pe
termen lung şi încasări pe seama majorării capitalului social;
 fluxuri de investire, care cuprind încasările din vânzarea de active imobilizate şi
plăţile pentru achiziţionarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor financiare.

3.3.1 Excedentul şi deficitul de trezorerie

În urma operaţiunilor de previziune a fluxurilor de încasări şi plăţi, se procedează la
compararea celor două categorii de fluxuri. În urma comparaţiei poate rezulta fie deficit fie
excedent de trezorerie, cărora trebuie să li se aplice tehnici de gestiune adecvate.

În cazul în care plăţile depăşesc volumul încasărilor rezultă deficit de trezorerie.

Tratamentul acestuia presupune parcurgerea a două etape.

În prima etapă se urmăreşte diminuarea deficitului, prin: reducerea volumului şi duratei

creditului comercial acordat clienţilor, solicitarea unor avansuri de la clienţi, obţinerea de la
furnizori a unor credite comerciale pe durate mai mari, renunţarea la unele cheltuieli sau plăţi,
care nu au legătură directă cu activitatea de exploatare, vânzarea unor bunuri materiale precum şi
alte măsuri care pot contribui la diminuarea deficitului, fără a se apela la piaţa financiară.
În etapa a doua trezorierul va proceda la: scontarea unor efecte de comerţ, pe care le
deţine, valorificarea pe piaţa secundară a unor valori mobiliare sau contractarea unui credit
bancar pe termen scurt.
În cazul unor excedente de trezorerie, se analizează provenienţa acestora:

49
 - pot proveni din supradimensionarea nevoilor de capital de lucru, pentru finanţarea
cărora s-au contractat datorii pe termen scurt, neutilizate integral;
- existenţa unor termene de plată a obligaţiilor, mult mai mari decât cele de încasare a
creanţelor.
Indiferent de originea sa, excedentul de trezorerie trebuie plasat încât să asigure un: grad
ridicat de rentabilitate, nivel maxim al lichidităţii şi un grad minim de risc şi fiscalitate redusă.
Cele mai frecvente oportunităţi de plasamente sunt:

 plasamente în depozite la termen, bonuri de casă, operaţiuni de răscumpărare a

titlurilor de valoare emise, etc.; acestea sunt puţin atractive datorită nivelului scăzut al
rentabilităţii şi lichidităţii;
 plasamente monetare negociabile, prin intermediul unor instituţii financiare
specializate, constând în certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur,
caracterizate printr-un grad mare de lichiditate;
 plasamente pe piaţa de capital constând în achiziţia de titluri de valoare.

3.3.2 Instrumente de gestiune a trezoreriei

Bugetul de trezorerie
Elaborarea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetare a
întreprinderii; în trezorerie se reflectă toate previziunile efectuate prin celelalte bugete ale
întreprinderii. La rândul lor toate dezechilibrele constatate la nivelul trezoreriei, cauzate de
nesincronizarea încasărilor cu plăţile, impun luarea unor măsuri de ajustare a celorlalte bugete.
Prin bugetul de trezorerie se urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, determină
modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor sau în politica creditelor – clienţi.
Bugetul de exploatare se elaborează în termeni de venituri şi cheltuieli; corespunzător
veniturilor apar încasări iar cheltuielile sunt generatoare de plăţi. Deoarece există diferenţe între
momentul încasării veniturilor şi cel al efectuării plăţilor, se impune necesitatea elaborării
bugetului de trezorerie.
Bugetul de trezorerie se întocmeşte de marile întreprinderi anual sau semestrial, cu
detalieri lunare. Pe baza acestor previziuni se stabilesc nevoile de credite pe termen scurt,
precum şi aprecieri asupra posibilităţilor de plasament pe termen scurt.
Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, atât în funcţie de încasările şi plăţile
întreprinderii, cât şi de interesele acesteia. Astfel, dacă încasările şi plăţile sunt trimestriale, iar
întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi de un an.
Dacă scadenţa încasărilor şi plăţilor este pe termen scurt, orizontul de previziune poate fi
doar de câteva luni. Pentru a realiza o previziune realistă a trezoreriei este posibilă defalcarea
bugetului anual pe luni, iar în cadrul primelor trei luni, pe săptămâni (Vintilă,G., 2005,p268 ).
La sfârşitul primei luni de previziune se va proceda la o revizuire a bugetului, pentru a
identifica eventualele abateri, care vor influenţa previziunile pentru lunile următoare. Acest fapt,
îi conferă bugetului un caracter de continuitate şi de aceea bugetul de trezorerie este denumit şi
buget glisant.
Diferenţele lunare cumulate dintre încasări şi plăţi conduc la evoluţia previzibilă a
trezoreriei, astfel:

50
  dacă diferenţele constatate sunt negative, se va decide, fie o sporire a fondului de
rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt.
 dacă diferenţele sunt pozitive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente,
pentru a nu rămâne neutilizate.
Posibilităţile de utilizare sunt: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau volumului
creditului client, cu influenţe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a furnizorilor şi
eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiţii.
Elaborarea bugetului de trezorerie se face în două etape,şi anume:

 previzionarea încasărilor şi plăţilor;

 determinarea şi acoperirea soldului de trezorerie rezultat din compararea încasărilor cu
plăţile.

Previziunea încasărilor şi plăţilor de exploatare

Fluxurile de exploatare sunt legate de operaţiile privind activitatea de aprovizionare,
producţie, vânzare. Încasările sunt în principal, generate de vânzările de mărfuri, de servicii şi
produse finite. Aceste fluxuri ridică două probleme de previziune.
În primul rând, previziunea vânzărilor necesită studii comerciale; graţie cunoaşterii
clienţilor şi pieţelor, compartimentul comercial poate face previziuni asupra cantităţilor vândute
şi a preţului. Aceste previziuni se bazează pe informaţiile privind realizările din perioada
anterioară;
În al doilea rând, trebuie luate în calcul decalajele datorate termenelor de plată acordate
clienţilor.
Previziunea plăţilor pentru activitatea de exploatare se bazează pe cunoaşterea practicilor
comerciale, tehnice, sociale ale întreprinderii.
Previzionarea plăţilor se face pornind de la previzionarea cheltuielilor cu aprovizionările,
cu personalul, plata impozitelor şi taxelor, dobânzile precum şi alte plăţi prevăzute în bugetul de
investiţii, sau în celelalte bugete ale întreprinderii.
Previzionare plăţilor către furnizori se face în funcţie de achiziţiile de efectuat, iar plata
cheltuielilor cu personalul în funcţie de creşterea volumului de activitate şi de politica în
domeniul salarizării personalului.
Previzionarea impozitelor, taxelor, vărsămintelor de efectuat se face în raport cu profitul
anticipat a se realiza. Dobânzile de plătit aferente împrumuturilor pe termen mediu şi lung
contractate de întreprindere se înscriu în buget în funcţie de scadenţa acestora, stipulată în
contractul încheiat cu banca.
Din însumarea soldului de trezorerie (Si), aferent perioadei precedente, cu soldurile de
trezorerie ale perioadei curente se obţine soldul cumulat de trezorerie (Sc), sau soldul de
trezorerie înainte de acoperire.
Dacă la soldul cumulat se adaugă încasările din dobânzi şi se scad plăţile de dobânzi, plus
încasările pe seama plasamentelor de trezorerie , se obţine soldul final de trezorerie.
În faza de elaborare, bugetul permite să se testeze coerenţa tuturor evoluţiilor previzibile,
având în vedere atât deciziile luate de întreprindere, cât şi mutaţiile din mediul său. Însumarea
diferitelor previziuni face să apară un risc de dezechilibru, datorită faptului că realizarea
simultană a tuturor proiectelor vizate ar duce la o degradare a trezoreriei.

51
 Responsabilii financiari propun, în această situaţie, măsuri pentru restabilirea echilibrului
previzional, fie prin modificarea unor proiecte (spre exemplu, amânarea unui proiect de investiţii
care necesită importante lichidităţi) fie prin căutarea unor împrumuturi externe.
După elaborarea bugetului de trezorerie, responsabilul cu trezoreria dispune de cadrul
general pentru a putea adopta deciziile concrete de plasament sau de finanţare pe termen scurt.
În faza de execuţie, bugetul de trezorerie constituie un instrument eficace de urmărire şi
control al bunului mers al întreprinderii, prin compararea sistematică a fluxurilor monetare
prevăzute cu cele efective.
Planul zilnic de încasări şi plăţi
Modelul de buget de trezorerie pe care agenţii economici din ţara noastră au obligaţia de
a-l întocmi, impune ca indicatorii să fie stabiliţi pe întregul an, cu defalcarea pe trimestre, fapt ce
nu corespunde unor exigenţe impuse de gestiunea operativă de zi cu zi a încasărilor şi plăţilor.
Indicatorii trebuie defalcaţi pe luni, iar apoi pe fiecare zi a lunii, iar documentul care
corespunde acestor cerinţe, este planul zilnic de încasări şi plăţi.
Dacă bugetul anual urmăreşte echilibrarea pe trimestre a încasărilor cu plăţile, la un cost
cât mai redus al resurselor suplimentare necesare, planul zilnic urmăreşte acelaşi lucru, pe fiecare
din zilele unei luni.
Planul zilnic permite verificarea, pe fiecare operaţiune şi în fiecare moment, a modului în
care se realizează utilizarea cât mai eficientă a resurselor.
Pentru analiza amănunţită a încasărilor şi plăţilor, din cadrul fiecărei luni, acestea pot fi
împărţite in două categorii (Bucătaru, D., 2006, p.195):
 fluxuri de valori în sume aproximativ fixe şi la termene relativ constante: acestea au o
frecvenţă foarte mică, desfăşurându-se o dată sau de cel mult trei ori pe lună (salarii,
obligaţii către stat, rambursarea ratelor şi dobânzilor la împrumuturi)
 fluxuri în sume variabile şi la termene aleatorii: acestea au, de regulă, o frecvenţă
foarte mare, chiar zilnică (încasări din vânzarea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor; plăţi
către furnizorii de materiale şi servicii).
Fluxurile din prima categorie se pot ordona pe zile, deoarece se cunoaşte dinainte atât
ziua cât şi mărimea sumei respective.
În schimb, derularea fluxurilor din a doua grupă este mai greu de previzionat, pe fiecare zi din
lună, deoarece evoluţia plăţilor către furnizori şi a încasărilor de la clienţi depinde de derularea
unor operaţiuni anterioare.
Încasările de la clienţi şi plăţile către furnizori se pot ordona în două subgrupe, în funcţie de
modalitatea de plată:
 pe credit, cu precizarea termenului de decontare;
 cu plata imediată.
Plăţile pe credit pot fi previzionate deoarece se cunoaşte cu o relativă exactitate, atât
mărimea cât şi scadenţa lor. Dificultăţi apar în cazul estimării pe zile a evoluţiei celor cu plata
imediată. Încasările vor fi estimate pe baza prevederilor din contractele încheiate cu clienţii; după
acelaşi raţionament se vor previziona şi plăţile imediate către furnizori.
Putem menţiona că planul zilnic de încasări şi plăţi, deşi este un instrument necesar şi util
în previzionarea trezoreriei, nu şi-a găsit încă locul printre instrumentele de planificare financiară
utilizate de firmele româneşti.

52