1.

Obiecții și răspunsuri la ființa și lucrările necreate ale lui Dumneze 1

Energiile necreate înseamnă posibilitatea lui Dumnezeu de a Se manifesta în chipuri diferite, în actele Lui. Fără
această posibilitate, Dumnezeu nu ar fi liber.

S-a obiectat împotriva învăţăturii răsăritene despre fiinţă şi energii, afirmând că aceasta L-ar transforma pe
Dumnezeu într-o realitate compusă.

Împotriva acestei obiecţii Părinţii au răspuns că lucrarea nu face compusă fiinţa, ci este o manifestare a ei, şi ea
ţine de firea fiinţei.

Fiinţa fără putere sau lucrare nu poate exista, după cum nici lucrarea fără fiinţă.

Nu poate fi ceva compus cu propria Sa lucrare, după cum nu este compusă raza pentru că luminează.

Adversarii energilor necreate confundau o abstracţie a minţii cu realitatea. De aceea, Sfântul Grigorie Palama le
va spune: "Fiinţa fără energie este o iluzie regretabilă".

În privinţa fiinţei lui Dumnezeu, el arată că ea nu poate fi aşa cum o gândim noi printr-un concept raţional, ce
reduce totul la o singură categorie – simplitatea.

2. Care este realitatea după Sf. Grigorie Palama care schimbă modul de cunoaștere a omului
față de Dumnezeu? - argumente patristice 1

Sfântul Grigorie de Palama a dat o precizare ultimă Tradiţiei patristice care se referă la cunoaşterea lui
Dumnezeu. El nu contestă faptul că mintea naturală poate cunoaşte pe Dumnezeu, dar precizează că filosofii s-
au abătut de la uzul ei normal.

"Vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi se numeşte lege naturală, de aceea şi înainte de patriarhi şi
prooroci şi de legea scrisă, ea a chemat şi a întors neamul omenesc la Dumnezeu".

Sfântul Grigorie accentuează faptul că odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, credinţa adusă de El ne-a ridicat
la o cunoaştere superioară. Cel ce o refuză este condamnabil !

"De fapt, credinţa noastră este o vedere mai presus de minte, iar posesiunea celor crezute este o vedere mai
presus de această vedere".

Sfântul Grigorie Palama arată că vederea lui Dumnezeu în lumină este mai presus de cunoaşterea raţională şi de
cea prin credinţă, ea depăşeşte şi cunoaşterea apofatică.

Faţă de afirmaţia lui Varlaam de Calabria care spunea că cea mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este cea prin
negarea raţională, Sfântul Grigorie Palama răspunde: "altceva este, scumpule, vederea, şi altceva teologia,
întrucât nu este acelaşi lucru a grăi ceva despre Dumnezeu şi a dobândi şi a vedea pe Dumnezeu".

1
 3. Care este dimensiunea Sf. Tradiții în care se păstrează Sf. Scriptură în mod autentic?  1

Sfânta Scriptură trebuie cunoscută şi trăită într-o mare adâncime, deoarece Hristos care este Revelaţia
desăvârşită este necuprins şi constituie persoana de referinţă a Scripturii, vrând să fie cunoscut tot mai mult.

Aceasta o poate face Tradiţia deoarece păstrează caracterul autentic al Scripturii, prin faptul că menţine explicarea
adevărată a ei în dimensiunea apostolică. Învăţătura apostolică de credinţă rămâne un adevăr permanent şi
neschimbat.

Pentru înţelegerea epistolelor sale, Sfântul Apostol Pavel trimite la predicile lui orale ce au rămas în
comunităţi, în tradiţie şi prin tradiţie (I Cor. 11,2: "Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi
ţineţi predaniile cum vi le-am dat" ; II Tes. 2,15: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" ; Rom. 6,17: "Mulţumim însă lui Dumnezeu, că
(deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost
încredinţaţi").

Biserica stăruia de la început în învăţătura Apostolilor şi nu numai că relata fapte, dar le şi explica în comun
(Fapte 2,42: "Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni").

Care este însemnătatea învățăturii răsăritene necreate, deosebite de natura lui Dumnezeu, pentru viața
spirituală a creștinilor? 

nu

Teologia răsăriteană deosebeşte în Dumnezeu atât ipostasurile cât şi energiile, dar arată că energiile sunt cu
neputinţă de despărţit de cele 3 Persoane.

Aceasta are o mare însemnătate pentru viaţa spirituală din următoarele puncte de vedere:

Învăţătura despre energiile deosebite de natură reprezintă temelia caracterului real al oricărei trăiri spirituale.

Dumnezeu care este necuprins în natura Sa este prezent în energiile Sale ca într-o oglindă. Sfântul Grigorie
Palama aseamănă acest fapt cu chipul nostru care se poate vedea în oglindă; el rămâne totuşi nevăzut pentru
noi înşine.

Această învăţătură despre natură şi energiile distincte şi în acelaşi timp nedespărţite de ea ne ajută să înţelegem
cum poate să existe Sfânta Treime în fiinţa Sa care este incomunicabilă şi în acelaşi timp cum ea vine să
locuiască printre noi, după făgăduinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Ioan 14,23: "Dacă Mă iubeşte cineva, va
păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el").

Deosebirea dintre fiinţă şi energii, care stă la baza învăţăturii ortodoxe despre har, ne îngăduie să păstrăm sensul
real al expresiei Sfântul Apostol Petru "părtaşi dumnezeieştii firi" (II Petru 1,4).

Prin lucrarea energiilor divine rămânem creaturi, însă devenim dumnezei prin har. Energiile sunt astfel un mod
divin la care avem acces primind harul. Ele pătrund în toate lucrurile, dar sunt şi în afară de ele. Razele
dumnezeieşti pătrund astfel universul creat, fiind cauza existenţei lui (Ioan 1,10: "În lume era şi lumea prin El s-a
făcut, dar lumea nu L-a cunoscut").

2
După cuvintele lui Dionisie Areopagitul, trebuie să ne ridicăm mai presus de fiinţa creată, spre a ajunge la unirea
cu raza dumnezeirii.

4. Dovezi patristice la raportul dintre energiile divine și ipostasurile Sf. Treimi? 1 nu

Sfântul Grigorie Palama: "Fiecare ipostas divin, cu toate că are o lucrare comună cu celelate ipostasuri, o are
totuşi în felul său propriu".

După Dionisie Areopagitul energiile divine descoperă nenumărate denumiri ale lui Dumnezeu cum ar fi:
înţelepciunea, viaţa, puterea, dreptatea, dragostea şi numele de Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama foloseşte expresii legitime care se referă la manifestarea posterioară a lui Dumnezeu şi
care i-a scandalizat pe adeversarii săi. El spune că Dumnezeu desemnează pe cel care lucrează, iar dumnezeirea
în înţeles de energie desemnează lucrarea Sa.

Orice energie vine de la Tatăl şi se comunică Fiului în Duhul Sfânt. Această realitate este exprimată şi de Sfântul
Chiril al Alexandriei când spune că lucrarea substanţei necreate este seva, deşi ea se potriveşte, la drept
vorbind, fiecărei Persoane.

Dezvoltând ideea conţinută în textul Sfântului Apostol Pavel de la Evrei 1,3: "strălucirea slavei şi chipul fiinţei
Lui", Sfântul Ioan Damaschin arată că Fiul este chipul Tatălui, iar Duhul – chipul Fiului.

5. Analogia și simbolul 1

Metoda ce permite omului să plece de la creaţie către Dumnezeu pe calea asemănării se numeşte analogie.

În teologia creştină există 3 feluri de analogii :

1. Analogia care pleacă de la creaţie în ansamblul ei sau în parte pe baza faptului că universul poartă urmele lui
Dumnezeu: rânduiala, ordinea, armonia şi raţionalitatea care există în el dau posibilitatea cunoaşterii lui
Dumnezeu.

2. Analogia care priveşte omul şi îngerii

Îngerii şi oamenii sunt fiinţe create în analogie cu Fiinţa superioară. La îngeri, această analogie se reflectă într-un
mod mai desăvârşit

Sfinţii Părinţi n-au avut ca mod de analogie funcţiile umane, ci familia, ca chipul vieţii Sfintei Treimi, arătând că
Sfânta Treime are implicaţii atât personale cât şi individuale, aşa cum membrii unei familii au implicaţii
comunitare şi sociale. Totuşi trebuie arătat că în gândirea răsăriteană a existat şi preocuparea de a scoate în
evidenţă realitatea umană.

Teofil de Antiohia spune în lucrarea Către Autolic: "Dumnezeu a pus totul în existenţă din nimic, pentru ca din
lucrarea Sa să fie cunoscută şi înţeleasă mărimea Sa. ".

3. Asemănarea omului cu Dumnezeu

3
 Are ca punct de plecare omul desăvârşit. În această privinţă, învăţătura ortodoxă arată desăvârşirea ca rezultat
al unei energii izvorâte din Dumnezeu.

Au existat două direcţii în materie de analogie:

Una antropomorfistă ce a înţeles să vorbească despre Dumnezeu şi om în acelaşi fel. Este o cale unilaterală ce a
creat un antropomorfism încrucişat.

a) Agnosticismul afirmă necunoaşterea lui Dumnezeu şi păstrarea tăcerii.

În epoca modernă reprezentanţii : Schleiermacher şi Ritschl – au tăgăduit dogmei creştine orice caracter
intelectual.
Din punct de vedere ortodox calea analogiei dă însă posibilitatea evitării atât a antropomorfismului, cât şi a
agnosticismului, arătând că orice formă discursivă a unui conţinut transcedent trebuie dezbrăcată cât mai mult de zgura
sensibilului pentru a-i reda o dimensiune reală (Mitr. Filaret de Moscova).
Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Cunoştinta relativă cuprinsă în raţionament mişcă dorinţa spre cunoştinţa trăită
prin participare şi experienţă
Simbolul este un semn material care învăluie şi dezvăluie o prezenţă spirituală. În el se deosebesc două părţi:
una vizibilă şi una invizibilă.

Privitor la simbol sunt ridicate două probleme:

1. limitele cunoaşterii simbolice

În acest sens N. Berdiaev afirmă: "tot ceea ce vedem nu este decât reflectarea şi umbra a ceea ce este invizibil
pentru ochii noştri" în lucrarea Sensul creaţiei.

Cunoaşterea simbolică pătrunde experimental în infinitul ascuns al lui Dumnezeu şi depăşeşte sfera inteligenţei,
neputând fi înţeleasă raţional.

Pentru Berdiaev cunoaşterea simbolică este cunoaşterea apofatică. El înţelege simbolul ca punct de întretăiere a
divinului cu umanul.

Prin aceasta se arată faptul că nu raţiunea e cea prin care primim revelaţiile dumnezeieşti, ci acestea se
adresează părţii mai adânci a sufletului, numită nous (minte).

Cunoaşterea simbolică este calea prin care ni se descoperă tainele dumnezeieşti, iar raţiunea nu face decât să
constate antinomiile.

Există o strânsă legătură între analogie şi simbol. Faţă de simbol ce arată prezenţa divinului în uman, analogia
arată modul existenţei lor.

2. legătura dintre simbol şi lucru simbolizat

În această privinţă există reprezentată de două orientări:

Nominaliştii – arată că în cazul tainelor, elementele aduse nu diferă cu nimic mai înainte şi după prefacere.

Realiştii – accentuează rolul de descoperire a simbolului.

Realitatea se află însă la mijlocul acestor două tendinţe. Prezenţa divinului este o realitate obiectivă, dar de
ordin spiritual. Pentru a descoperi în simbol o evidenţă, este necesară credinţa. De aceea cunoaşterea simbolică
este condiţionată de credinţă.

4
 Sfinţii Părinţi au văzut cosmosul ca un simbol imens al prezenţei lui Dumnezeu, iar credinţa permite omului să
depăşească materialitatea universului şi să-L descopere pe Dumnezeu.

Simbolul se găseşte atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

În Vechiul Testament se arată că lui Iezechiel i se dă o carte strânsă sul, ca să o mănânce la Iezechiel 2,8-9:

În Noul Testament simbolurile sunt mult mai desăvârşite :

trimiterea Duhului Sfânt sub formă de porumbel;

revărsarea la Cincizecime a Duhului Sfânt sub chipul limbilor de foc.

Porumbelul simbolizează iubirea, limbile de foc – puterea curăţitoare a harului: suflarea – lucrarea
sacerdotală.

6. Note distinctive ale revelației în Noul Testament 1

În Noul Testament ca şi în Vechiul Testament este revelaţia lui Dumnezeu şi acţiunea lui mântuitoare, ca o
comunicare a Lui cu privire la viaţa lumii. Accentul cade pe minuni (în special pe moartea lui Hristos pe cruce şi
Învierea Lui).

Hristos este noua şi definitiva împlinire a revelaţiei lui Dumnezeu. El stă în mijlocul întregii vestiri a Vechiului
Testament, precum şi în centrul întregii creaţii.

Ce este Dumnezeu în Vechiul Testament şi ce face este cunoscut acum prin fiinţa, viaţa şi activitatea lui
Hristos. Nu există numai o învăţătură ce cuprinde cuvinte despre Dumnezeu, ci Hristos arată prin acţiunea Sa că
cine îl vede pe El îl vede pe Dumnezeu.

Datorită faptului că umanitatea lui Hristos este mijlocul de descoperire al lui Dumnezeu ca Dumnezeu, nu ne arată
că cuvântul uman face parte în mod constitutiv din această revelaţie (Sf. Maxim Mărturisitorul).
*Aceasta include faptul că cel care trăieşte viaţa lui Dumnezeu se bucură de legătura cu El.

*Prin cuvintele Sale Hristos este printre noi şi pentru noi revelaţia deplină a lui Dumnezeu . El este deci
Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, Fiul lui Dumnezeu care ne vorbeşte personal, un om asemenea nouă,
care comunică cu noi ca persoană, iar El întâlnit personal ca Fiul lui Dumnezeu. De aceea orice faptă umană a lui
Hristos este mai mult decât cea a unei fiinţe mărginite sau create în istoria mântuirii.

7. Relația dintre Biserică și Sf. Scriptură. 1

Un aspect important in privinta Sf. Scripturi este legatura ei cu Biserica.

Din punctul de vedere ortodox există o relaţie reciprocă între Sfânta Scriptură şi Biserică. Sfânta Scriptură
există şi este aplicată în Biserică şi de către Biserică. Fără Biserică n-ar fi fost Scriptura. În acest sens, canonul
Scripturii se datorează Bisericii şi mărturiei ei.

Scriptura a fost scrisă în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre caracterul ei autentic şi originea ei
apostolică. Scriptura ia naştere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi a tradiţiei apostolice, ce a apărut
odată cu Biserica, ca aplicare practică a Revelaţiei.

5
 Nu se poate spune care pe care o ţine, ci ele se implică reciproc, distingându-se doar teoretic. Sfânta Scriptură însă
nu se naşte odată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică. Biserica este cea care dă garanţie pentru ea şi o ocroteşte, dar în
acelaşi timp se hrăneşte şi din ea.

Tradiţia arată că Biserica se mişcă în interiorul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei, iar Sfânta Scriptură îşi arată conţinutul
în interiorul Bisericii, împletirea aceasta depinde însă de lucrarea Sfântului Duh care a inspirat fixarea în scris a Revelaţiei
şi continuă să împlinească unirea oamenilor cu Hristos în Biserică .

Biserica are faţă de Sfânta Scriptură o întâietate de timp şi de funcţie, însă în acelaşi timp Biserica trebuie mereu
cercetată şi interpretată în lumina Sfintei Scripturi, ca să se înlăture zgura timpului şi să rămână conformă cu Evanghelia.

*Ea înţelege conţinutul autentic al Revelaţiei pentru că Duhul Sfânt păstrează în ea evidenţa revelaţiei depline
arătată în Hristos. Privitor la aceasta Sfântul Irineu de Lyon spune: "unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt şi
acolo este şi adevărul. »

*Biserica este "stâlp şi temelie a adevărului" (I Tim. 3,15) şi nimeni nu o poate înlocui

*Tertulian spune: "Sfânta Scriptură este bunul Bisericii, iar ereticii nu au dreptul să o folosească".

8. Dovezi patristice privind cunoașterea apofatică și catafatică 1

apofatismul (cunoaşterea lui Dumnezeu are loc prin puterea Duhului Sfânt, fiind o cunoaştere experimentală ce
implică conştiinta că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţă, şi de aceea cunoaşterea apofatică se exprimă în
termeni antinomici). Dar, în acest apofatism nu lipseşte cunoaşterea catafatică, ci este prezentă într-un mod mai
înalt.

cunoaşterea catafatică (cunoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucruri create)

@ Sfântul Grigorie de Nazianz îmbină cunoaşterea apofatică cu cea catafatică: "Am ieşit ca unul ce voi
percepe pe Dumnezeu şi aşa m-am urcat pe munte şi am pătruns în norul care m-a despărţit de materie şi de
cele materiale. Dar privind, de-abia am văzut spatele lui Dumnezeu şi aceasta acoperit de piatră, adică de
Cuvântul întrupat. Aceasta înseamnă spatele lui Dumnezeu, adică semnele Lui de după El, ca nişte umbre şi
chipuri ale soarelui în apă"

@ Aşa înţelege Sfântul Grigorie de Nyssa cuvântul biblic "nu va vedea omul faţa Mea rămânând viu". "Acest
cuvânt – arată Sfântul Grigorie – ne spune acest lucru nu pentru că Dumnezeu ar fi pricină de moarte celor ce-L văd, căci
cum ar fi faţa vieţii pricină de moarte celor ce se apropie de ea, ci întrucât Dumnezeu este prin fire de viaţă făc ător,
caracteristica firii dumnezeieşti este de a fi deasupra oricărei cunoaşteri" (Urcarea pe munte).
Sfântul Grigorie de Nazianz : » Mie mi se pare că prin ceea ce este sesizat mă atrage spre El, iar prin ceea ce
este nesesizat imi stoarce admiraţia, iar admirat fiind, este dorit din nou, iar dorit fiind, ne curăţeşte, iar
curăţindu-ne ne dă chip dumnezeiesc".

Sfântul Grigorie de Palama a dat o precizare ultimă Tradiţiei patristice care se referă la cunoaşterea lui
Dumnezeu. El nu contestă faptul că mintea naturală poate cunoaşte pe Dumnezeu, dar precizează că filosofii s-au
abătut de la uzul ei normal.

"Vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi se numeşte lege naturală, de aceea şi înainte de patriarhi şi
prooroci şi de legea scrisă, ea a chemat şi a întors neamul omenesc la Dumnezeu".

Sfântul Grigorie accentuează faptul că odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, credinţa adusă de El ne-a
ridicat la o cunoaştere superioară. Cel ce o refuză este condamnabil !

"De fapt, credinţa noastră este o vedere mai presus de minte, iar posesiunea celor crezute este o vedere mai
presus de această vedere".

6
 Sfântul Grigorie Palama arată că vederea lui Dumnezeu în lumină este mai presus de cunoaşterea raţională şi
de cea prin credinţă, ea depăşeşte şi cunoaşterea apofatică.

Faţă de afirmaţia lui Varlaam de Calabria care spunea că cea mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este cea prin
negarea raţională, Sfântul Grigorie Palama răspunde: "altceva este, scumpule, vederea, şi altceva teologia,
întrucât nu este acelaşi lucru a grăi ceva despre Dumnezeu şi a dobândi şi a vedea pe Dumnezeu".

9. Legătura cuvânt - eveniment - persoană în Noul Testament

Cuvântul este realitatea umană pe care o arată şi o exprimă omul, este una din formele cele mai tipice ale
întâlnirii oamenilor între ei.

În analiza făcută limbajului există anumite realităţi pe care acesta le include :

- un conţinut (cel ce comunică ceva);

- o invitaţie sau o chemare (persoana se adresează cuiva);

- dialogul (participarea reciprocă).

Cuvântul lui Hristos include aceste sensuri. El este o chemare la credinţă fără ca prin aceasta să atingă libertatea
noastră.

În Hristos această chemare este întruparea unei chemări divine ce pătrunde şi libertatea noastră.

Spre deosebire de chemarea umană ce ne este adresată şi care participă la relativitatea, slăbiciunea şi influenţa
altuia asupra noastră rămânând neputincioasă în faţa libertăţii noastre, Cuvântul lui Hristos este un act personal
a lui Dumnezeu şi poate să pătrundă în adâncul nostru.

Chemarea la credinţă primeşte o semnificaţie mai profundă când este vorba de cuvintele lui Hristos.

Hristos este nu numai Cel care descoperă pe Dumnezeu, ci şi Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Cine Îl vede
pe El, Îl vede pe Tatăl. În acest sens El a ajuns la o contradicţie cu reprezentanţii poporului iudeu, deoarece a
venit cu acest anunţ la ei, în care propovăduia vestea ultimă, definitivă şi hotărâtoare a lui Dumnezeu.

Hristos merge în cuvintele Sale până acolo că face cunoscută realitatea: "Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât
Fiul, nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl" (Mt. 11,27).

10. Legătura dintre revelația naturală și cea supranaturală 1

7
 există o legătură între om şi lume. Lumea este necesară omului pentru a se arăta ca chip al lui Dumnezeu. Ea
este făcută spre a fi umanizată (Dumitru Stăniloae).

Lumea este, după expresia Pr. Prof. Stăniloae, mijlocul unui dialog între Dumnezeu şi om, datorită faptului că ea
are o structură raţională şi omul are capacitatea de a înţelege această structură raţională

Fericitul Augustin: "neliniştit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine".

@ Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că pentru sfinţi, adică pentru cei ce s-au ridicat la vederea  lui
Dumnezeu, revelaţia naturală are aceeaşi valoare ca şi revelaţia supranaturală . Amândouă sunt un întreg care, după
Sf. Maxim Mărturisitorul, duc spre harul vieţii viitoare.

@ În istoria poporului Israel se observă că revelaţia supranaturală a însoţit de la început revelaţia naturală. Astfel
lui Iov şi prietenilor săi Dumnezeu le arată lucrarea Sa din natură: "Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui
croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?" (Iov 38,41).

11. Rolul Sf. Duh și al Bisericii în Cunoașterea Dogmatică 1

@ Lucrarea Duhului Sfânt şi prezenţa Lui, are rolul de a ajuta Biserica să pătrundă în cunoaşterea duhovnicească
a adevărului revelat.

@ Caracteristic pentru creştinism e transmiterea adevărului prin iubire. Aceasta are la bază iubirea dintre
Persoanele Sfintei Treimi.

@ În creştinism adevărul nu mai e o abstracţie, ci o persoană care a creat o altă persoană cu care intră în
comuniune.

Cunoaşterea lui Dumnezeu se poate face pe cale naturală, prin intermediul naturii

Ps.18.1: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria".

Tertulian în Apologia 17: "O, mărturisire a sufletului, care din natură eşti creştin  !".

Cunoaşterea lui Dumnezeu se poate face pe cale supranaturala. Dumnezeu se descopera omului prin lucrarea
Sf. Duh.

Omul are astfel posibilitatea ca în această comuniune să devină el însuşi un adevăr (Fericitul Augustin).

12. Relatia Sf. Tradiții cu Sf. Scriptură din punct de vedere orthodox

Numai prin Traditie, Sfânta Scriptură devine mereu vie şi actuală. În acest sens, ea completează Scriptura. Fără
Tradiţie nu se poate pătrunde în întregime conţinutul Scripturii. Toate cântările bisericeşti sunt pline de texte scripturistice
şi toate actele liturgice şi sacramentale simbolizează şi arată în mod eficient momente din Sfânta Scriptură şi din
Revelaţie. Imnele şi actele liturgice dau Scripturii o tâlcurire dogmatică şi spirituală adâncă.

8
 Sfântul Vasile cel Mare a accentuat faptul că fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în toate tainele şi în
Liturghie, Sfânta Scriptură se usucă, se desfigurează (Despre Duhul Sfânt, cap 25), dar transmiterea prin tradiţie a lui
Hristos, dă posibilitatea unei adânciri continue a Sfintei Scripturi, prin Sf. Taine, prin viaţa cultică şi spirituală a creştinilor,
pentru că este o adâncire a comuniunii în viaţa cu şi în Hristos. Tradiţia Bisericii ce creşte din tradiţia apostolocă
înaintează pe drumul acesta al întâlnirii cu Hristos şi al însuşirii operei Lui mântuitoare.

13. Prin ce se deosebeşte teologia apofatică a Răsăritului de cunoaşterea negativ-

intelectuală

Origen a avut o atitudine care nu era fundamental apofatică şi aceasta a făcut din el mai mult un filosof religios
decât un teolog. Pentru el Dumnezeu este o natură intelectuală simplă ce nu admite nici o complexitate. Un
astfel de Dumnezeu nu este la facerea lumii din nimic, nemaifiind Dumnezeul incognoscibil al Scripturii şi
nepotrivindu-se cu adevărata Revelaţie.

El marchează astfel introducerea unor concepţii eleniste în Biserică, concepţii ce vin din afară şi care îşi au
originea în firea omului, în felul de a gândi propriu oamenilor.

Nu se află aici tradiţia în care Dumnezeu Se descoperă şi vorbeşte Bisericii.

Biserica a luptat împotriva origenismului şi a altor învăţături ce atentează  la caracterul apofatic al lui
Dumnezeu, înlocuind experienţa adâncă a unirii cu El prin concepte filosofice.

14. Principalele puncte subliniate de tradiția patristică în privința cunoașterii lui Dumnezeu

În ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, tradiţia patristică poate fi rezumată în următoarele puncte:

Există posibilitatea naturală de cunoaştere raţională şi apofatică a lui Dumnezeu, dar ea este foarte anevoioasă
în afara revelaţiei supranaturale, a harului.

Cunoaşterea prin credinţă pe baza revelaţiei supranaturale este superioară cunoaşterii raţionale.

Cunoaşterea prin credinţă se dezvoltă prin purificarea de patimi, prin participarea la lucrarea pe care o
comunică Dumnezeu. Aceasta este mai presus de cunoaştere, dar nu-L exclude pe Dumnezeu drept cauză.

Cel ce are vederea sau trăirea lui Dumnezeu are conştiinţa, în acelaşi timp, că după fiinţă, Dumnezeu este
dincolo de această vedere.

Trăirea apofatică a lui Dumnezeu este o caracteristică ce defineşte Ortodoxia în experienţa Sfintei Liturghii, a
Tainelor, a Ierurgiilor şi superioară celei raţionale.

15. Legătura dintre cuvânt – eveniment – persoană în Vechiul Testament (cu argumente
scripturistice) 1

În istoria poporului Israel s-a făcut resimţită prin lucrarea şi planul Domnului prezenţa cuvântului din revelaţie şi
în acelaşi timp evenimentul pe care-l exprimă.

9
Dabar (= cuvânt, ebr.) înseamnă atât cuvânt pronunţat sau scris, cât şi evenimentul din natură legat de acţiunea
supranaturală a lui Dumnezeu.

Expresiile scripturistice "după aceste cuvinte" înseamnă uneori " după evenimente" (Fac.)

Cuvintele sunt astfel nu numai pronunţate ci şi împlinite în fapte.

Istoria lui Solomon este prezentată drept cuvintele lui Solomon. Evreul nu făcea distincţie între cuvânt şi cel
care-l pronunţa. Puterea cuvântului este aceea a persoanei care-l pronunţă. Puterea cuvântului lui Dumnezeu
este mare şi înseamnă adevărul, în timp ce cuvintele falşilor zei nu sunt decât născociri fără realitate (Isaia).

Nu se poate concepe un cuvânt a lui Dumnezeu care nu ar putea fi împlinit. El exprimă puterea lui Dumnezeu (;
Ps. 32,9: "El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit"). Ps. 148,5 « Să laude numele Domnului, că El a zis şi
s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”

10