BRADUL

Hans Christian Andersen

Afară, în pădure, creştea un brăduţ frumos. Îşi alesese un loc bun: putea să-l mângâie
soarele, aer avea destul şi, în jurul lui, creşteau o mulţime de brazi şi molizi. Dar brăduţul
dorea din suflet să se facă mare. Nu-i păsa nici de soarele cald, nici de aerul proaspăt, nu
se uita nici la copiii de țărani care se plimbau pe lângă el şi sporovăiau ori de câte ori
ieşeau din pădure să culeagă fragi şi zmeură. Veneau adeseori cu câte un ciubăr plin şi îşi
împodobeau pălăriile cu şiruri de fragi şi se aşezau apoi lângă brăduţ şi ziceau: „Ia uitaţi-vă
ce drăguţ e brăduţul ăsta!” Dar brăduţul nici nu-i băga în seamă.
În anul următor, era mai mare cu o înnăditură, iar după încă unul i se mai adăugă o
înnăditură, căci brazilor le poţi număra anii după înnădituri.
- Ah, de-aş fi şi eu la fel de mare ca şi ceilalţi copaci, suspina copăcelul. Mi-aş putea
întinde ramurile de jur-împrejur până hăt-departe, şi aş ajunge cu vârful să privesc în
lumea largă. Păsările şi-ar construi cuibul în crengile mele, iar când ar sufla vântul, aş
putea da şi eu din cap cu tot atâta măreţie cum dau şi ceilalţi brazi!
Nu se bucura nici de raza soarelui, nici de păsări şi nici de norii cei purpurii, care
pluteau în zori şi în amurg pe deasupra lui.
Iarna, când zăpada îl înconjura albă şi scânteitoare, şi când vreun iepure trecea
săltând pe lângă el, fără să-l bage în seamă – vai ce se mai necăjea brăduţul nostru!
Două ierni trecură astfel, în a treia copăcelul crescuse atât de mare, încât iepurele nu
numai că nu putea să treacă fără să-l bage în seamă, dar trebuia să-l şi înconjure: „Ah, să
creşti, să ajungi mare şi bătrân, iată singurul lucru frumos din lume”, îşi zicea brăduţul.
Toamna, veneau mereu tăietorii de lemne şi doborau câţiva din copacii cei mari şi
asta se întâmpla în fiecare an şi tânărul nostru brad, care în răstimp crescuse binişor, se
cutremura văzând cum arborii aceia mari şi frumoşi se prăbuşeau trosnind şi pârâind, cum
li se retezau crengile, şi cum arătau apoi de golaşi, de lungi şi de subţiri; aproape să nu-i
mai recunoşti. Pe urmă erau încărcaţi în care şi caii îi duceau afară din pădure.
Unde-i duceau? Ce soartă îi aştepta?
Primăvara, când veneau rândunelele şi berzele, bradul le întreba:
- Nu ştiţi unde i-au dus? Nu i-aţi întâlnit?
Rândunele nu ştiau nimic, dar barza, după ce căzu o vreme pe gânduri, dădu din cap
şi zise:
- Da, cred că ştiu. Am întâlnit multe corăbii, pe când zburam din Egipt încoace; pe
corăbii am zărit nişte catarge minunate; îmi închipui că ei erau, arborii voştri, căci
miroseau a brad; şi v-au trimis salutări prin mine. Da, şi cum mai străluceau, cum mai
străluceau!

1
2
 - Ah, de m-aş face mai repede mare să pot pleca şi eu în largul mării! Dar oare cum e
marea aia, cum o fi arătând?
- Păi ar fi o poveste cam lungă să ţi-o descriu - zise barza şi-şi luă zborul.
- Bucură-te de tinereţe! îl îndemnau pe brad razele soarelui. Bucură-te de verdeaţa ta
proaspătă, de viaţa tânără care zvâcneşte în tine!
Şi vântul îi săruta crengile, şi roua îşi plângea lacrimile deasupra lui, dar bradul nu
vedea nimic din toate acestea.
Când se apropiau sărbătorile Crăciunului, erau doborâţi copăceii tineri de tot care, de
multe ori, nu erau nici pe jumătate atât de înalţi cât bradul din povestea noastră ce nu
avea răstâmpăr şi voia s-o ia mereu din loc. Copăceilor acestora tineri- aleşi dintre cei mai
frumoşi – nu li se tăiau niciodată crengile; erau şi ei aşezaţi în căruţe şi caii îi trăgeau afară
din pădure.
- Unde-i duc? întreba bradul. Doar nu-s mai mari decât mine, ba am zărit unul care
era cu mult mai mic. Şi de ce îşi păstrează crengile? Încotro le e drumul?
- Noi ştim! Noi ştim! Ciripeau vrăbiile. I-am văzut jos în oraş, prin fereastră. Noi ştim
încotro se duc. Brăduţii ăştia ajung la o asemenea strălucire şi măreţie cum nici nu se
poate închipui. I-am văzut prin fereastră cum, aşezaţi în odăi mari şi luminoase, erau
împodobiţi cu cele mai frumoase lucruri: mere aurite, turtă dulce, jucării şi multe multe
lumânărele.
- Şi pe urmă? întrebă bradul, tremurând din toate rămurelele. Şi pe urmă? Pe urmă
ce se întâmplă cu el?
- Păi mai mult nu am văzut nici noi. Dar era neasemuit de frumos!
- Îmi va fi oare şi mie dat să păşesc pe un drum atât de strălucit? Se bucura de pe
acum bradul. Asta-i chiar mai bine decât s-o porneşti pe mare. Ah, cum mă scurmă
nerăbdarea! De-ar veni odată Crăciunul! Acum sunt mare şi am crescut cât cei care au
fost luaţi anul trecut. Ah, de m-aş vedea odată în căruţă! Să mă văd în odaia caldă, cu
toată strălucirea şi măreţia aceea! Şi pe urmă? Pe urmă vine ceva şi mai bun, şi mai
frumos; alminteri pentru ce ne-ar mai împodobi? Trebuie să urmeze ceva cum nu se
poate mai măreţ, mai minunat! Dar ce? Vai, cât sufăr! Mă scurmă un dor, o nerăbdare
fără margini, nu mai ştiu nici eu ce-i cu mine!
- Bucură-te de noi! Îi şopti aerul şi lumina soarelui. Bucură-te sub cerul liber de
proaspăta ta tinereţe!
Dar bradul nu se bucura deloc şi creştea şi creştea... Iarna ca şi vara stătea mohorât,
în stratul lui verde-închis. Oamenii se uitau la el şi spuneau: “Ce copac frumos!”
Înainte de Crăciun, pe el îl doborâră întâi. Securea îşi vârî adânc tăişul în trunchiul
bradului şi el se prăbuşi cu un geamăt la pământ. Simţi o durere ascuţită, un leşin. Nu se
mai putea gândi la nicio fericire, era mâhnit că trebuie să se despartă de locul lui de
baştină, să plece departe de pământul din care răsărise. Ştia doar că n-o să-i mai revadă
niciodată pe vechii tovarăşi, micile tufişuri şi florile din jur, ba poate nici păsările care se
avântau în înaltul cerului. Plecarea nu era deloc plăcută.

3
 Copacul îşi reveni abia când, după ce fusese descărcat în curte, alături de alţi brazi,
auzi pe unul din oameni zicând: “Bradul ăsta e minunat. Numai de el avem nevoie!”
Veniră atunci doi slujitori grozav de gătiţi şi duseră bradul într-o sală mare şi
frumoasă. De jur împrejur, pe pereţi, atârnau tablouri, şi lângă soba de teracotă erau
aşezate vase mari chinezeşti cu lei zugrăviţi pe capac. Se găseau acolo jilţuri legănătoare,
canapele de mătase, mese mari pline de cărţi cu poze şi de jucării care valorau de o sută
de ori o sută de taleri – cel puţin aşa spuneau copiii. Iar bradul a fost pus într-un ciubăr
mare umplut cu nisip; Nimeni însă nu putea vedea că e un ciubăr, deoarece era înfăşurat
într-o ţesătură verde şi se afla aşezat pe un covor mare şi pestriţ. Vai, cum mai tremura
bradul! Oare ce avea să se mai întâmple cu el?
Slujitorii şi dădacele începură să-l împodobească. Agăţau de crengile lui nişte
coşuleţe mici tăiate cu foarfeca din hârtie colorată şi umplute cu zaharicale; merele şi
nucile aurite atârnau de rămurelele bradului ca şi cum ar fi crescut din el, şi peste o sută
de lumânărele roşii, albastre şi albe fură prinse pe crengi. Păpuşi care arătau aidoma
oamenilor - bradul nu mai văzuse până atunci asemenea făpturi - se legănau în verdele
frunzelor, iar sus, în vârf, fusese prinsă o stea făcută din hârtie aurită; Totul era măreţ şi
neobişnuit de încântător.
- Diseară, spuneau cu toţii, diseară o să strălucească straşnic...
“Ah, suspină bradul, de-ar fi odată seară! De-ar aprinde odată lumânările! Şi ce o să
se întâmple pe urmă? Or să vină oare copacii din pădure să mă vadă? Or să zboare
vrăbiile prin faţa ferestrei? O să cresc oare aici şi o să stau iarna şi vara gătit cum sunt
acum?”. Nu se gândea la nimic rău. Dar îl durea grozav scoarţa de dorul pădurii şi durerile
de scoarţă sunt pentru arbore la fel de rele ca durerile de cap pentru noi.
În fine, fură aprinse lumânările. Ce strălucire! Ce minunăţie! Bradul tremura din toate
rămurelele, aşa că una din lumânări aprinse o creangă; ardea în toată regula.
- Doamne fereşte! Strigară dădacele şi se grăbiră să stingă flăcăruia.
Acum bradul nu mai avea voie nici să tremure. Vai, era îngrozitor! Vai, ce frică îi era
să nu piardă ceva din podoabele lui! Era ca beat de atâta strălucire. Deodată, canaturile
uşii se dădură în lături – şi o droie de copii năvăli în încăpere, gata-gata să răstoarne
bradul; cei vârstnici veneau agale după ei. Copiii amuţiră, dar numai pentru o clipă. Apoi
începură să chiuie de vuia sala, încinseră o horă în jurul bradului şi se porniră să culeagă
din ramuri un dar după altul.
“Ce tot fac ăştia?” se întrebă copacul. “Ce o să se mai întâmple?”
Şi lumânările ardeau şi se topeau aproape de tot pe rămurelele verzi; şi pe măsură ce
se sfârşeau, cineva le stingea; apoi copiilor li se dădu voie să despoaie bradul. Tăbărâră
asupra lui de-i trosniră crengile; dacă nu ar fi ajuns cu vârful şi cu steaua aurită până în
tavan, s-ar fi prăbuşit.
Copiii jucară în jurul lui cu darurile lor minunate în mâini. Nimeni nu se uita la pom,
afară de bătrâna dădacă, dar şi ea veni de fapt să se uite prin crengi, ca să vadă dacă nu a
rămas cumva uitată vreo smochină sau vreun măr.

4
 - O poveste! O poveste! Începură deodată copiii să strige. Şi traseră cu de-a sila lângă
pom un om scund şi gras.
Grăsunul se aşeză chiar sub brad, “căci astfel suntem oarecum ca şi afară, în aer liber,
zise el, şi, afară de asta, să se mai aleagă şi pomul cu ceva de folos ascultând ce vă spun.
Dar să ştiţi că nu vă istorisesc decât o singură poveste. Vreţi s-o auziţi pe cea cu N-aude-N-
a-vede sau cea cu Gogoş-Cocoloş care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până
la urmă a ajuns totuşi la mare cinste şi a căpătat o domniţă de soţie?”
“N-aude-N-a-vede”, strigară unii, “Gogoş-Cocoloş” cerură alţii. Era o hărmălaie de-ţi
lua auzul. Numai bradul tăcea mâlc şi îşi zicea: “Eu nu intru în joc, nu am nimic de făcut în
treaba asta?”. Fusese doar şi el cineva, făcuse doar ce trebuia să facă.
Bondocul povesti despre Gogoş-Cocoloş care s-a rostogolit de-a dura de pe toate
treptele şi până la urmă a ajuns totuşi la mare cinste şi a căpătat de soţie o domniţă. Iar
copiii băteau din palme şi strigau: ”Mai spune! Mai spune!”. Vroiau să audă şi povestea lui
N-aude-N-a-vede, dar trebuiră totuşi să se mulţumească numai cu povestea lui Gogoş-
Cocoloş.
Bradul tăcea dus pe gânduri: nicicând n-au istorisit păsările din pădure asemenea
poveşti. “Gogoş-Cocoloş s-a dat de-a dura pe trepte şi tot a căpătat o domniţă de nevastă.
Da, da, aşa merg lucrurile pe lumea asta!” îşi zicea bradul, şi credea că e adevărat; o
povestise doar un om atât de cumsecade! “Da, da, cine ştie? Poate că mă rostogolesc şi
eu pe scară şi capăt o domniţă.” Şi se bucura că în ziua următoare îl vor împodobi dinnou
cu lumânări şi jucării, cu beteală şi cu fructe.
“Mâine am să tremur, îşi zicea bradul. Vreau să mă bucur în voie de toată măreţia
mea. Mâine am să aud din nou povestea cu Gogoş-Cocoloş şi poate şi pe cea cu N-aude-
N-a-vede.” Şi rămase tăcut şi îngândurat întreaga noapte.
Dimineaţa sosiră servitorii şi slujnica.
“Aha, au venit să mă gătească din nou!”
Dar fu scos din încăpere, urcat sus în pod, şi aşezat într-un colţ întunecos unde nu
putea pătrunde lumina zile.
“Ce-o mai fi însemnând şi asta, se întrebă pomul. Ce să caut eu aici? Ce pot să aud eu
în podul ăsta?”
Se sprijini de perete şi chibzui... Avea doar timp destul, căci trecură zile şi nopţi fără
să mai urce nimeni la dânsul. Şi când, în sfârşit, veni cineva, era pentru a aduce nişte lăzi
mari pe care i le puse în faţă. Acum bradul stătea ascuns cu totul vederii, astfel încât
trebui să creadă că fusese uitat.
“Afară acum e iarnă, îşi zise pomul, Pământul e tare şi acoperit de zăpadă. Oamenii
nu mă pot sădi la loc. De aceea trebuie să stau aici, în adăpost, până la primăvară. Cât de
bine orânduite sunt toate astea!... Numai de nu ar fi locul atât de întunecos şi de
singuratic!... Nici măcar un iepuraş cât de mic!... Şi cât de plăcut era afară, în pădure, când
cădea zăpada şi iepurii săltau în jurul meu! Da, chiar şi când treceau pe lângă mine fără să
mă vadă. Dar atunci mă necăjeam. Cât de îngrozitor de singur mă simt aici!”

5
 “Pip, pip!” chiţăi un şoricel şi se strecură tiptil pe lângă pom; apoi mai veni unul tot
atât de mic. Amândoi îşi apropiară botişorul de trunchiul bradului, îl mirosiră şi se furişară
printre crengi.

- Eu un frig groaznic – ziseră şoriceii. Alminteri nu e rău aici. Nu-i aşa, bătrâne brad?
- Dar nu-s bătrân deloc! Răspunde bradul. Sunt alţii mult mai bătrâni decât mine.
- Cum de ai ajuns aici? îl întrebară şoarecii, curioşi la culme. Spune-ne, care-i locul cel
mai frumos de pe pământ? Ai fost pe acolo? Ai fost jos, în cămară, unde brânza stă pe o

6
scândură şi slănina atârnă de tavan, unde aluneci pe lumânări de seu, în cămara în care
intri slabi şi din care ieşi gras?
- Astea nu le cunosc- răspunse pomul. Dar cunosc pădurea unde străluceşte soarele şi
unde cântă păsările.
Şi se porni să-şi povestească de-a-fir-a-păr copilăria, iar şoriceii, care nu mai auziseră
nimic asemănător, ascultau şi se minunau:
- Nu, zău, că multe ai mai văzut! Cât de fericit trebuie să fi fost acolo în pădure!
- Eu, se miră bradu, cugetând la cele povestite de dânsul. Da, la urma urmei erau
vremuri destul de frumoase.
Le povesti apoi despre seara de Crăciun când fusese împodobit cu turtă dulce şi cu
lumânări.
Vai! strigară şoriceii într-un glas. Cât ai fost de fericit, bătrâne brad!
- Dar nu-s deloc bătrân, se împotrivi pomul. Abia în iarna asta am venit de la pădure.
Am rămas numai aşa, în urmă, cu crescutul.
- Cât de frumos ştii să povesteşti! îl lăudară şoriceii.
În noaptea următoare aduseră cu ei alţi patru şoricei să-l audă pe brad povestind; şi
cu cât povestea el mai mult, cu atât îi veneau în minte toate cele petrecute cu dânsul. “Au
fost totuşi vremuri destul de frumoase, se gândea el. Dar poate se întorc; Gogoş-Cocoloş
s-a rostogolit de-a dura pe trepte şi a dat de-o domniţă; poate capăt şi eu una!” Şi deodată
bradul îşi aminti de o răsură tare drăgălaşă care creştea afară, la marginea pădurii, şi care
ar fi fost pentru el o domniţă nespus de frumoasă.
- Cine-i Gogoş-Cocoloş? întrebară şoriceii.
Şi bradul le istorisi întreaga poveste. Îşi putea aminti fiecare cuvânt şi şoriceii erau cât
pe-aici să sară de plăcere până în vârful lui.
În a treia noapte se strânseră mult mai mulţi şoricei, iar duminică sosiră şi doi
guzgani, dar ăştia erau de părere că povestea n-are haz şi îi făcură şi pe şoricei să le placă
şi lor mai puţin.
- Altă poveste nu mai ştii? întrebară guzganii.
- Numai asta singură, răspunse bradul. Am auzit-o în cea mai frumoasă seară a mea;
Atunci nu mi-am dat seama cât de fericit eram.
- E o poveste cum nu se poate mai jalnică. Nu ştii una despre slănină şi lumânări de
seu? O poveste cu o cămară plină de bunătăţi?
- Nu! recunoscu pomul.
- Atunci să fii sănătos! răspunseră guzganii şi se întoarseră la ei acasă.
Până la urmă, nici şoriceii nu mai veniră. “Era destul de plăcut când stăteau în jurul
mei şoriceii ăia neastâmpăraţi - oftă bradul – şi ascultau ce le povesteam. Acum s-a dus şi
asta! O să mă gândesc cu plăcere la astfel de lucruri când o să mă ia de-aici.”
Când s-a întâmplat asta? Într-o dimineaţă când au venit nişte oameni şi s-au apucat să
trebăluiască în pod: lăzile fură date de-o parte, pomul fu înşfăcat şi trântit, bineînţeles nu
cu prea multă blândeţe, pe podea, după care o slugă îl trase jos pe scară, la lumina zilei.

7
 “Acuma începe iară viaţa!”, se bucură bradul.
Simţi aerul proaspăt, primele raze de soare - şi iată-l afară, în curte. Totul se desfăşura
cu atâta repeziciune, încât pomul uită cu desăvârşire să se mai gândească la el; erau atâtea
de văzut de jur-împrejur! Ograda dădea într-o grădină unde totul înflorea. Trandafirii
atârnau proaspeţi şi înmiresmaţi dincolo de gratiile grilajului, teii dădeau în floare, iar
rândunelele săgetau văzduhul şi ciripeau: “cip-cip-cirip, mi-a venit bărbatul!”, dar nu la
brad se refereau ele când spuneau asta!
”Abia acum încep să trăiesc!”, se bucură acesta şi îşi întinse larg crengile - dar vai!
toate erau îngălbenite şi uscate, iar el zăcea într-un colţ printre buruieni şi urzici, steaua
din hârtie aurită îi rămăsese prinsă în creştet şi strălucea în bătaia soarelui.
În curte se jucau câţiva din copiii care, de Crăciun, dansaseră în jurul pomului. Unul
dintre cei mai mici dădu fuga la brad şi-i smulse steaua de aur.
- Să vedem ce se mai poate găsi în bradul ăsta bătrân şi uscat! zise copilul şi călcă
peste crengi şi le strivi sub tălpi încât bietele rămurele pârâiră din toate încheieturile.
Uitându-se la bogăţia de flori şi la frumuseţea vie a grădinii, bradul, înduioşat de
propria-i soartă, îşi dorea să se vadă iarăşi în colţul acela întunecos din podul casei. Se
gândea la tinereţea lui din pădure, la acea seară veselă de Crăciun şi la şoriceii care
ascultaseră cu atâta voioşie povestea lui Gogoş-Cocoloş.
“S-a dus! S-a dus! Suspină bietul copac. De ce nu m-am bucurat de viaţă cât timp mai
puteam? S-a dus! S-a dus!”
Şi sluga veni şi hăcui pomul făcându-l surcele. Se adunase o grămăjoară întreagă.
Curând focul cuprinse fiecare părticică a bradului. Pomul gemea cumplit şi fiecare geamăt
se asemuia cu o troznitură, ceea ce îi îndemna pe copiii care se jucau să se apropie de foc
şi să strige: “Poc! Poc!”. Şi cu fiecare troznitură, regretele bradului se înteţeau: regreta
pădurea, şi dimineţile răcoroase de vară, şi nopţile înstelate de iarnă, regreta seara aceea
minunată de Crăciun în care auzise povestea lui Gogoş-Cocoloş, singura poveste pe care o
auzise şi pe care putea să o istorisească- apoi bradul se preschimbă în cenuşă.
Băieţii se jucau în grădină şi cel mai mic dintre ei îşi prinsese în piept steaua de aur pe
care bradul o purtase în cea mai fericită seară a lui.
Dar acum toate s-au sfârşit şi s-a sfârşit şi pomul şi s-a sfârşit şi povestea. S-a sfârşit, s-
a sfârşit - asta e doar soarta fiecărei poveşti.

8
 OMUL DE ZĂPADĂ
Hans Christian Andersen

„E un ger atât de straşnic încât îmi trosneşte tot trupul, se bucura omul de zăpadă, e
drept că vântul ăsta îţi arde sufletul. Şi cum se mai zgâieşte învăpăiatul ăla de colo!
(Vorbea de soare care tocmai asfinţea.) Pe mine să nu mă facă să clipesc, că-mi feresc eu
bine cioburile din cap.”
Vezi că, în loc de ochi, omul de zăpadă avea în cap două cioburi mari, în trei colţuri,
dintr-un olan de pe acoperiş; gura îi era alcătuită dintr-o greblă veche, aşa că avea şi dinţi.
Se născuse în ţipetele de bucurie ale băieţilor, venirea lui pe lume fusese sărbătorită
în sunetele zurgălăilor şi pocnetelor de bice ale săniilor.
Soarele apusese, luna plină răsărise rotundă şi mare, limpede şi mândră în aerul
albastru.
“Uite-l că se iveşte acum din partea astalaltă!”, se minuna omul de zăpadă. Vroia să
spună cu asta că soarele se arăta din nou. “Văd că l-am dezobişnuit să se mai zgâiască aşa!
N-are decât să stea agăţat acolo şi să dea lumină, să mă pot vedea eu cum sunt. De-aş şti
numai cum să fac s-o iau din loc! Mult mi-ar plăcea să fac puţină mişcare! Dacă aş putea,
m-aş duce acolo, jos, să mă dau pe gheaţă, cum fac băieţii; numai că nu mă pricep la
treaba asta, nu ştiu cum se patinează”.
- Hai! Hai! lătra bătrânul zăvod prins în lanţ; era cam răguşit şi nu mai putea rosti
bine: “Ham! Ham!”.
Răguşeala i se trăgea încă de pe când era câine de ţinut în casă şi zăcea tot timpul la
căldură, sub vatră.
- Lasă – reluă dulăul – că te-nvaţă el soarele să alergi! Am văzut ce-a păţit înaintaşul
tău de anul trecut şi chiar cei dinaintea lui, în alţi ani. Hai! Hai! S-au dus cu toţii...
- Nu te-nţeleg, prietene – răspunse omul de zăpadă. Ăla de colo, de sus, să mă înveţe
să alerg (vorbea de lună, pe care el o credea tot soare.) Mai adineauri, când m-am
încruntat la el, a şters-o, dar acum văd că a apărut în partea cealaltă.
- Habar n-ai de nimic! zise dulăul. E drept că abia te-ai înfiripat şi că de aceea nu ştii
nimic. Aia pe care o vezi acum e luna; ăla de mai înainte a fost soarele; vine mâine iarăşi şi
te-nvaţă el cum s-o iei în jos, de-a lungul şanţului. Se schimbă vremea în curând; simt asta
în laba mea stângă dindărăt; mă-nţeapă şi mă doare: să ştii că se schimbă vremea!
“Nu-l înţeleg şi pace! îşi zicea omul de zăpadă. Dar parcă simțea ceva auzindu-l cum
vorbeşte. Vasăzică, ăla care se zgâia aşa la mine şi a luat-o din loc, soarele, cum îi zice
câinele, nu mi-e prieten.”
“Hai! Hai!” lătră zăvodul, se învârti de trei ori în jurul cozii şi apoi se vârî în cuşca lui,
să mai tragă un pui de somn.

9
 Într-adevăr, vremea se schimbă. Către dimineaţă, se lăsă o ceaţă deasă şi umedă
peste întreaga împrejurime; mai târziu, se stârni un vânt îngheţat; gerul se strângea în
chingi; dar când se ridică soarele, ce minunăţie! Arborii şi tufele se înveşmântară în
chiciură, aducând a pădure de mărgean, şi toate crengile străluceau ca năpădite de flori
albe. Rămurelele gingaşe, fără număr, care, în timpul verii, sunt tăinuite de puzderia de
frunze, ieşeau acum la iveală. Totul părea o horbotă strălucitor de albă; din fiecare ramură

ţâşnea o rază orbitoare. Mesteacănul se legăna în vânt; era plin de viaţă cum numai vara
sunt copacii: era negrăit de frumos! Şi când soarele strălucea, ah, cum sclipea şi scânteia
totul de parcă s-ar fi presărat praf de diamante peste toate şi ar fi licărit peste covorul de
zăpadă de pe pământ nestemate mari, sau puteai să-ţi închipui că s-au aprins mii şi mii de
lumânări care ardeau cu o flacără mai albă decât zăpada însăşi!

10
 - E minunat! se bucura o tânără fată care, însoţită de un tânăr, intrase în grădină.
Se opriseră amândoi în apropierea omului de zăpadă şi se desfătau la vederea
arborilor sclipitori.
- O privelişte mai frumoasă ca asta nu se poate dărui vara! grăi fata şi ochii îi luceau.
- Şi niciun voinic ca ăsta de-aici! răspunse tânărul, arătând spre omul de zăpadă. E
straşnic!
Fata râse, făcu omului de zăpadă un semn şi se porni să se joace cu prietenul ei,
făcând să trosnească şi să şuiere zăpada sub paşii lor, de parcă ar fi călcat pe coji de nuci.
- Cine erau ăştia doi? îl întrebă omul de zăpadă pe dulău după ce tinerii plecară. Eşti
de mai multă vreme în curtea asta; îi ştii?
- Cum să nu! răspunse câinele. Ea m-a mângâiat pe blană şi el mi-a aruncat un os. Pe
ăştia doi nu-i muşc!
- Dar oare ce înfăţişează ei? dori să ştie mai departe omul de zăpadă.
- Nişte îndrăgostiţi – răspunse zăvodul. Or să se mute şi ei într-o cuşcă şi or să roadă
împreună oase. Hai! Hai!
- Te pomeneşti că or fi nişte făpturi ca tine şi ca mine! se miră omul de zăpadă.
- Nu, ei fac parte dintre stăpâni – îl lămuri câinele. Fireşte, când de-abia ieri ai venit
pe lume, nu prea ştii mare lucru. Văd asta la tine. Pe când eu, deh, am şi vârsta şi
experienţa necesară; îi cunosc pe toţi de aici din casă şi am mai apucat şi o vreme când nu
stăteam aşa în frig şi legat în lanţ. Hai! Hai!
- Frigul e minunat! găsi omul de zăpadă. Povesteşte, povesteşte mai departe! Numai
nu tot zăngăni din lanţ, că-mi trosneşte tot trupul!
- Hai! Hai! lătră dulăul. Eram un pui atât de mic, mic şi drăgălaş, ziceau ei; pe atunci
mă ghemuiam acolo sus, în casa boierească, într-un jilţ acoperit cu pluş, sau mă răsfăţam
în poala stăpânei; mă pupau pe bot, îmi ştergeau lăbuţele cu batista brodată şi îmi ziceau:
“Bubi, dragă Bubi, dulce Bubi!”. Dar, după un timp, mă făcusem prea mare pentru a mă
ţine sus, aşa că m-au dăruit portăresei. Am ajuns în locuinţa de la subsol. Poţi privi
înăuntrul ei chiar de acolo de unde te afli; poţi vedea şi odaia în care fusesem boier, căci
asta am fost în ochii portăresei. E drept că locul era mai strâmt decât în odăile de sus, dar
era mai tihnit, copiii nu mă târau şi suceau întruna, cum făceau ăi de sus. Căpătam hrană
la fel de bună ca înainte, ba chiar mai bună. Îmi aveam perna mea şi era acolo şi o sobă;
pe o vreme ca asta e tot ce poate fi mai frumos pe lume! Mă furişam sub sobă şi mă
cuibăream acolo după plac. Ah, mai visez şi acum soba aia! Hai! Hai!
- Să fie oare o sobă chiar atât de frumoasă? întrebă omul de zăpadă. Seamănă cu
mine?
- E tocmai opusu tău! E ca un corb de neagră şi are un gât lung cu inele de alamă.
Mănâncă la lemne de-i ţâşnesc flăcări pe gură. Trebuie să te ţii cât mai aproape de ea, şi
dacă te vâri cu totul sub ea, să ştii că e foarte plăcut. Dacă te uiţi pe fereastra aia, o poţi
vedea chiar de acolo de unde stai tu.

11
 Şi omul de zăpadă se uită într-acolo şi zări o namilă lucioasă cu gât lung şi cercuri de
alamă, pe care o lumina de jos focul. Un simţământ ciudat îl încercă pe omul de zăpadă, o
nelinişte pe care nici el n-o înţelegea, şi nici n-o putea tâlcui; o nelinişte pe care o cunosc,
însă toţi oamenii care nu sunt de zăpadă.

- Dar de ce ai părăsit-o? întrebă omul de zăpadă. Simţea, nu ştiu cum, că soba că

trebuie să fie de neam femeiesc. Şi nu pricep mai ales de ce ai plecat de acolo.
- N-aveam încotro – îl lămuri câinele. M-au dat pe uşă afară şi m-au pus aici în lanţ. Îl
muşcasem de picior pe boierul cel tânăr fiindcă mi-a luat osul pe care-l rodeam; os pentru

12
os, aşa cred eu că e drept! Asta, ei mi-au luat-o în nume de rău şi de atunci m-au pus în
lanţ şi mi-am pierdut şi glasul; auzi şi tu ce răguşit sunt: Hai! Hai! Nu mai pot vorbi pe
limba celorlalţi câini. Hai! Hai! Şi aşa s-a terminat povestea.
Dar omul de zăpadă nu-l mai asculta; se uita ţintă prin fereastra de la subsol în
locuinţa portăresei, unde, în mijlocul odăii, stătea pe cele patru picioare de fier soba, soba
care părea să fie de înălţimea omului de zăpadă.
“Cât de ciudat trosneşte totul în mine! gândi el. N-am să pot oare pătrunde niciodată
acolo înăuntru? E o dorinţă cât se poate de nevinovată şi doar toate dorinţele noastre
nevinovate se împlinesc! Trebuie să intru în odaia de acolo, să mă reazem de sobă, chiar
de ar fi să sparg geamul şi să intru pe fereastră!”

- N-ajungi tu acolo, înăuntru, cât e lumea! vorbi câinele. Şi dacă te apropii cumva de
sobă, apoi te-ai dus! Hai! Hai!
- Cred că m-am dus şi aşa! răspunse omul de zăpadă. Parcă mă prăbuşesc.

13
 Omul de zăpadă stătu toată ziua cu privirile aţintite, prin fereastră, în încăperea de la
subsol; soba răspândea o lumină blândă, nici ca a lunii, nici ca a soarelui; nu, doar atât cât
poate lumina o sobă dacă are ce mistui. De câte ori se deschidea uşa odăii, soba îşi scotea
limba de foc – ăsta era obiceiul ei; atunci văpaia se încingea roşie, luminând faţa albă a
omului de zăpadă, împurpurându-i întreaga făptură!
- Nu mai pot! zicea el. Ce bine îi stă sobei când scoate aşa limba la mine!
Noaptea era lungă; dar omului de zăpadă nu i se părea tot aşa; stătea acolo, cufundat
în frumoasele lui gânduri care, de atâta ger şi frământare, îngheţau de trosneau.

Dimineaţa, geamurile locuinţei de la subsol fură acoperite de cele mai minunate flori
de gheaţă din câte şi-ar fi dorit vreodată omul de zăpadă, numai că ele îl împiedecară să
mai vadă soba pe care şi-o închipuia ca pe o făptură femeiască încântătoare. În jurul lui
totul începu să trosnească şi să pârâie; era un ger cumplit, din acela care fac bucuria unui
om de zăpadă. Al nostru însă nu se bucura - cum ar fi putut să se simtă fericit când el
suferea din pricina sobei?
- Asta-i o boală grea pentru un om de zăpadă – zise câinele. Am suferit şi eu de ea,
dar m-am vindecat. Hai! Hai! lătră el şi urmă: Se schimbă vremea!
Vremea se schimba într-adevăr; sosise dezgheţul. Moina creştea; omul de zăpadă
scădea. Nu spunea nimic, nu se văita, şi tocmai asta era nenorocirea.
Într-o dimineaţă se prăbuşi cu totul. Şi iată, în locul unde stătuse el, se iţi ceva care
aducea a coadă de mătură: slujise de sprijin copiilor care ridicaseră omul de zăpadă.
14
 “Abia acum înţeleg de ce se sfârşea el atât de dorul sobei!” îşi zicea câinele. Uite aici
un fier de curăţat sobe, pe care omul de zăpadă îl avea înfipt în trupul lui! Asta-i ceea ce-l
scurma, dar acum i-a trecut. Hai! Hai!
Puţin după aceea trecu şi iarna…
“Hai! Hai!” lătră dulăul cel răguşit, iar fetele din casă cântau:
Salcie, scoate-ţi mănuşa de lână,
Tu, asprişoară, ieşi din ţărână!
Cucule, cântă! Şi tu, ciocârlie!
Căci primăvara-i gata să vie.
“Cucu” şi-apoi “cip-cirip” cânt şi eu,
Soare iubit, dă-ne raze mereu!
Şi nimeni nu se mai gândea la omul de zăpadă.

15
 FETIŢA CU CHIBRITURILE
Hans Christian Andersen

Era ger cumplit; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi
pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol şi cu picioarele goale.
Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar nu-i
folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama
ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea,
încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă,
unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Un
pantof nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat
care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul
lui, când o avea şi el unul.
Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea
strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână
o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, şi nimeni nu-i
cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare
nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii
de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se
încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea
acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre,
miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul
Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case; una era mai ieşită în afară, aşa că
între amândouă era un cotlon. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce
în ce mai mult, dar totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile şi
nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, acasă nu era tot aşa de frig?
Ei locuiau sub un acoperiş, dar vântul sufla în voie, cu toate că fuseseră astupate
crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. Un
chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie,
să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni şi cum
se aprinse! Chibritul ardea cald şi limpede ca o lumânărică. Ţinu mânuţa deasupra flăcării.
Ce lumină ciudată! I se păru fetiţei că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra
un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta?
Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba
pieri; fetiţa se trezi cu chibritul ars în mână.

16
 A mai aprins un altul şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire.
Prin ea, fetiţa văzu o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau
porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau

17
un miros plăcut; şi, lucru de necrezut,
deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu
furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata
fetiţă. Chibritul se stinse: şi nu mai avu în
faţa ei decât zidul gros şi rece.
Mai aprinse încă unul. Deodată se
văzu şezând sub un pom frumos de
Crăciun. Era mult mai mare şi mai
împodobit decât a văzut prin geamuri la
negustorul cel bogat. Mii de lumânărele
ardeau pe crengile verzi şi poze de tot
felul, ca cele ce împodobesc ferestrele
prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa
ridică amândouă mâinile: chibritul se
stinse. Lumânărelele din pom se înălţau
tot mai sus şi ea văzu deodată că
luminiţele acelea erau stele. Una din ele
căzu şi trase o dungă mare de foc pe cer.
„A murit cineva”, îşi zise micuţa. Căci bunica sa, care fusese foarte bună cu dânsa şi
care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la
Dumnezeu”.
Mai trase încă un chibrit pe
zid: şi se făcu o lumină mare, în
mijlocul căreia era bunica ei în
picioare; şi era aşa de
strălucitoare; şi o privea blând
şi duios.
- Bunică, strigă fetiţa, ia-mă
cu tine. Când s-o stinge
chibritul, ştiu că n-o să te mai
văd. Ai să pieri şi tu din faţa
ochilor mei, ca şi soba de fier,
ca şi gâsca cea friptă, ca şi
pomul cel frumos de Crăciun. Şi
aprinse repede toate
chibriturile ce-i mai rămăseseră
în cutie, căci voia s-o vadă
mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o
lumină ca ziua. Niciodată bunica
nu fusese aşa de frumoasă. Ea o

18
luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară în sus, în strălucirea aceea, şi nu mai era
acolo nici frig, nici foame, nici grijă; erau la Dumnezeu.
Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii
roşii, cu zâmbetul pe buze... moartă. Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua
Anului Nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care una cu
toate chibriturile arse.

„A vrut să se încălzească!”- zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata şi-n
ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului Nou.

19
 MOŞ CRĂCIUN
Barbu Ștefănescu Delavrancea

P-atunci umblau sfinţii pe pământ, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele

închegau apele, iar unii telegari mâncau jeratic.
Iarba tremura deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina
caldă, cu hălăciuga de brebenei şi cu stolurile de păsări gonite de arşiţă de prin ţări şi
pustiuri, pe unde nici gândul nu colindă.

20
 Grâul înfrăţise ‘nalt d-o şchioapă şi, de s-ar fi dat afund ciocârliile în stuful lui, ş-ar fi
ascuns şi trupul cât un pumn, şi ciocul limbut, şi moţul bălţat, ca şi cum ar fi încondeiat de
mâna omului. Vitele satului păşunau lacom. Porcii găfuind, cu coada sfredel şi cu râtul în
jos, ronţăiau ghinda, făcând clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri
şi lucioşi, ca păcura, şi-i ciuguleau, iară ei, dăschizând leneş ploapele cu gene gălbui, îşi
răsfirau coama de plăcere. Câinii tolăniţi la soare lătrau prin vis, alţii îşi desfăşurau colacul
trupului, întinzându-se apăsat în picioarele de dindărăt.
Ţăranii voioşi, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii şi-i pârliră la foc de paie, şi-i
spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun şi cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la
cârciumă. Ba un rachiu, ba o ţuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, şi cheful,
rumen şi guraliv, se întinse ca focul. Băutura, cheful şi jocul se ţin de mână. Hora e prea
încetinică. O sparseră după două învârtituri şi, împletindu-şi mâinile, o repeziră în şir vioi,
aci bătând cu călcâiele pe loc, repede şi îndesat, aci aruncând picioarele sus şi lung, ca şi
cum ar fi sărit pârleazuri. Şi până cu noaptea în cap zobiră pământul, netezindu-l ca-n
palmă.
Dar în ajunul Moş Crăciunului se dăzlegă un viscol din adâncimea vânătă a cerului.
Crivăţul se năpusti răsturnând copaci bătrâni, smulgând şi risipind acoperişuri de stuf şi de
coceni, amuţind lighioile şi înfundându-le, care pe unde înnemereau. Zăpada, măruntă şi
răsucită izbea în geamuri şi se prăbuşea pe coşuri ca nişte suluri. Ziua, la amiaza mare, se
întunecase.
Şi când vântul mai conteni, se aşeză p-o ninsoare cât foloştina de mare. După un
ceas, zăpada era la glezne, după două, până dincolo de genunchi.
Se moinase şi zăpada cădea mai mare şi mai deasă şi creştea, creştea, mai sus de
prispe, mai sus de laviţe. Pe la toacă era la clanţă. Oamenii suflau greu, tăiaţi pe la mijloc,
aruncând zăpada din uşe şi deschizând pârtii adânci şi înguste mai spre rude, mai spre
biserică, de gura popii, care ţinea întruna cu sfânta slujbă, cotind şi spre cârciumă, de gura
cârciumarului.
Ş-a stat ninsoarea, şi s-a pus o geruială de crăpau pietrele, de trosneau lemnele şi-ţi
scrâşneau dinţii în gură. Moş popa zbughia la cârciumă să se mai dăzgheţe, că e bătrân, şi
alţii după el, – ce-o face popa să facă şi ei. Popa, îngheţat varga, da una după alta, vorba şi
ţuica, ţuica şi vorba. Ceilalţi, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau şi ei.
– De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Aşa zăpadă
n-am pomenit...
Şi mai supse o ţuică.
– Alunecă, alunecă, grăi iar moş popa, mai cerând una. Ei, păcatele mele, Doamne,
d-o începe iar, m-am topit mâine cu Crăciunul, rămâi fără colaci.
– Sfinţia-ta ai de unde, răspunse morarul – un morar gras şi rumen cu obraji bucălati
ca nişte pite – dar eu ce mă fac? Cine mai dăjugă la moara mea?
Şi pescarul zice:

21
 – Părinţele, ce n-oi prinde cu icoana în Ajun, prinzi cu slujba la Crăciun, şi morarul, de
i s-o odihni piatra, când o începe, o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă şi gura
mălai şi făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a îngheţat tun.
O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, îşi uită să ceară ce venise să
ceară şi se tot gândea, ştiind şi pe moş popa, şi pe morar, şi pe pescar bogaţi, putrezi de
bogaţi. Apoi deschise gura şi zise, ştergându-se la nas cu mâneca cămăşii:

22
 – De, părinţele, de, a fi, n-a fi, dar aşa mi-a spus zdrenţea mea de copil, văcarul
satului, că în inima pădurii a sosit Moş Crăciun, c-o barbă albă până la genunchi, şi
tremură, şi dârdâie, sprijinit în patru copaci. Până nu l-om goni, nu scăpăm cu viaţă, ne
îneacă zăpada şi murim cu zile. Popa se scarpină în barbă şi zice:
– Mai ştii... te pomeneşti... ce cu gândul n-ai gândi...
Morarul îşi frecă mâinile şi zise:
– Pe el, părinte! să-i scuturăm cojocul!
Şi pescarul îşi scutură pletele cârlionţate şi zise:
– Ce te gândeşti, părinte, să sculăm tot satul şi să-i tragem o tăvăleală să se ducă
nouă cu a brânzei...
Şi se repezi popa, împleticindu-se, şi după el morarul, şi după morar pescarul, şi după
pescar văduva, şi după ei, cât ţi-ai lega nojiţele, se adună tot satul: bătrâneţele cu sfatul,
flăcăimea cu voioşia şi muieretul cu zarva. Cu lopeţi, cu furci, cu ciomege, se duceau
năvală spre pădure, iar în fruntea lor mergea moş popa, c-un tratavanghel la subţioară, şi
aşa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos şi nouă pe sus.
Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, până aici i-a fost lui Moş Crăciun! Numai să
le pice în cale, şi lasă-l, ce i-or păţi oasele numai el o să ştie! valvârtej; nouă toane; păr în
barbă n-o să-i rămâie; o să-şi ducă în braţe barba smulsă ca un maldăr de fuioare şi, în loc
să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufişe şi prin crânguri.
Ajunseră la pădure. Şi de cum ajunseră, le clănţăni dinţii că parcă cu toţii ar fi avut
ciocuri de barză. Intrară în pădure.
Şi moş popa le zicea întruna:
– Înainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’ să vie atâta foc de ger. Răsuflă
Crăciunul şi ne taie măruntaiele. Să daţi pe nemiluite!
Dar când ajunseră în inima pădurii, o muiară de toată isprava şi le căzură din mâini
furcile, topoarele şi ciomegile.
Cu cine să te pui, sfinte şi stăpâne?
Moş Crăciun era o namilă de român, cât toate zilele. Moţăia rezemat de patru copaci
groşi cât buţile, şi copacii se îndoiau trosnind sub şalele lui. O mână d-ar fi învârtit, i-ar fi
culcat pe toţi la pământ, în barba lui albă era atâta lână cât ai lua după o turmă. Şi îi
curgea la vale, de sub nas şi de sub ochi, pale, pale, mustăţile şi barba, şi se înecau mai jos
de genuchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva cu găleţile lapte şi sloi de gheaţă, aşa îi erau
de lungi, de albe şi de îngheţate mustăţile şi barba. Chica îi înfăşură umerii şi spatele, ca o
sarică, până la mijloc.
– Ei, părinte, acum e acum! zise un voinic. Cu zorul or cu binişorul?
Şi popa îi răspunse, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul:
– Ba cu binele că e mai bine. Şi femeile îi şoptiră:
– Fă-te înainte, sfinte părinte, şi citeşte-i ceva din carte, poate n-ei dezlega de el...
Popa făcu trei paşi, înainte, zece îndărăt şi dăschise cartea, îşi drese glasul şi iar şi-l
drese, fără să înceapă slujba.

23
 Mulţimea îi strigă:
– Aide, părinte, aide, zi pe carte, că îngheţăm aici.
Moş popa începu vrând-nevrând, pe nas şi prelung:
– No, no, na, ă, ă, no, o, o, călare pe măgar, ă, ă, o, na, na, şi toţi îi ie, ie, ieşiră
înainte cu salcie înflorită...
– Întoarce foaia, părinte!
– La maslu, părinte!
– Ce salcie, ce flori, părinte?!
Şi popa, zăpăcit, vru să întoarcă
foaia cu aceeaşi mână cu care ţinea
cartea. Cartea îi scăpă, se afundă şi nu
se mai văzu din zăpadă. Moş Crăciun se
deşteptă din somn, crăpă ochii, şi de pe
genele lui albe şi lungi se scutură
puzderie de ninsoare, îşi pieptănă
pletele lui, încărcate cu chiciură şi polei
care sunară ca un şir de clopoţei.
Răsuflă o dată, şi gerul care se năpusti
pe nările lui cutremură mulţimea, iar popa se clătină pe picioare şi dădu cu nasul în
zăpadă.
– Ce făcuşi, popo? zise morarul.
– Era să cazi, părinte, zise pescarul.
– Ridicaţi pe sfinţia-sa, zise văduva.
Când se ridică popa de jos, nevăzând bine înaintea ochilor, se poticni spre Moş
Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheţă inima şi dăte în genuchi:
– Moş Crăciun, îndură-te, zise popa ameţit, ţara e mare, mai du-te şi pe la alţii, că
d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămâi fără colaci şi sunt sărac lipit.
– Eşti bogat, părinte, zise Moş Crăciun, c-un glas de se cutremură pădurea.
Apoi plecându-se la urechea popii, îi şopti ce-i şopti şi se întinse în lungul oaselor. Pe
unde atingea cu mâinile, crăcile trosneau şi săreau aşchiile din ele.
Popa se sculă de jos ş-o şterse spre sat, sprinten şi vesel, ca şi cum ar fi întinerit.
– Ce ţi-a spus, părinte? întrebară cu toţii.
Popa tăcu şi-şi cătă de drum.
Morarul făcu câţiva paşi spre Moş Crăciun, îngenunche şi zise:
– Rogu-te, Moş Crăciune, că destul atâta zăpadă, că nu mai dăjugă nimeni la moară,
şi-mi mor copiii de foame.
Moş Crăciun îşi suflă nasul, şi din amândouă nările îi săriră două ciubuce de gheaţă. Şi
zise morarului:
– Nu cârti, morar bogat, ai zece sate la moară şi tot te plângi? Mâine până în zori
te-aşteaptă zece care cu grâu şi zece cu porumb.

24
 Morarul se sculă de jos, se scarpină la ceafă ş-o tuli spre casă, nemaiputând de
bucurie.
Veni rândul pescarului. Făcu şi el câţiva paşi înainte şi dădu în genuchi.
– Moş Crăciune, nu mă lăsa! Îngheaţă Dunărea, îngheaţă smârcul mărilor, îndură-te
însă de apa satului, că nu mai văz coadă de peşte şi-mi plânge muierea în vatră.
Moş Crăciun se scutură şi zăpada curse nemiluit, şi acoperi pe pescar până-n
creştetul capului, dăschise gura, şi auzi toată nemărginirea, ca şi cum ar fi gonit crivăţul:
– Pescar, pescar, ce te milogeşti, că ai cheag dăstul. Dacă vei da cu plasa şi vara şi
iarna, de un’ să mai fie şi peştele? Fă o copcă, bagă coşul tău ăl mare în copcă, şi mâine
din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari şi dulci.
Creştinu’ se sculă de jos ş-o porni spre cămin, scuturându-se de zăpadă.
Şi când văduva începu să-si spuie păsul, Moş Crăciun o îngâna zicându-i.
– Moş Crăciune, sunt săracă...

25
– Eşti.
– Moş Crăciune, am cinci copii...
– Ai.
– Moş Crăciune, vine Crăciunul şi n-am porc...
– Vine şi n-ai.
– N-am para...
– N-ai.
– N-am mălai...
– N-ai.
– N-am gătej...
– N-ai.

26
 – N-am cojoacă...
– N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moş Crăciun, dăschizând ochii mari, şi genele albe îi
trecură de creştetul capului. Aleargă acasă şi înhaţă purcelul de coadă, să nu fugă,
acoperă-ţi mălaiul, că-l risipesc copiii, şi închide-ţi uşa cocioabei, că ard lemnele de
pomană.

27
 Văduva se uită lung; tot nu-i venea să crează ce-auzise, dar inimă bună, când plecă
zise:
– Să trăieşti, Moş Crăciun, şi să mai vii pe la noi!
– Să trăieşti şi tu, femeie!
Uriaşul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe un picior,
întoarse spatele şi făcu un pas. Şi un pas era cât o repezeală. Şi făcu doi, cât o goană de
cal. Iar în urma lui se băteau crivăţul cu austrul, şi zăpada se pornise ca nişte nori învârtiţi
şi răsuciţi de n-o pătrundeai cu ochii.

Rămaseră toţi cu gurile căscate. Şi buni-bucuroşi că au scăpat de moşneagul care

ducea cu dânsul viscolul, se împrăştiară pe la casele lor.
Popa se certa cu preoteasa şi ţinea în ruptul capului că Moş Crăciun l-a învăţat să nu
doarmă noaptea şi să zică mereu:

28
 «Un colac, un colac,
abia să-l îndes în sac;
d-ar fi cât roata de car,
de popă n-aveţi habar.»
Numai dacă o zice mereu până a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Şi popa
îndruga mereu, parcă-şi pierduse minţile.
Morarul, cum văzu că toate apele au îngheţat, afară de apa de la moara lui, pe loc se
gândi că asta este o minune d-a lui Moş Crăciun, şi s-apucă, cioc-booc să dreagă câte ceva
şi să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului d-a doua zi.
Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copci câte coşuri avea. Dădu coşurile afund şi le
legă de ţăruşi.

În ajun, popa plecă cu icoana, dar, ameţit că nu închisese ochii toată nopticica, şi
îmbulzindu-i în minte cuvintele pe care le turuise întruna, cum intră în casele creştinilor,
în loc să cânte „în Iordan botezându-te, tu, Doamne”, îl duse gura anapoda: „În colac
botez... aş, ce spui şi eu... no, o, o, î, î, în doi colaci botezându-te tu, Doamne”...
Şi bieţii oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l
că ş-ar fi pierdut minţile de bătrâneţe şi mai ales de băutură.
Popa rămase fără colaci.
Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică stăvilarul, căci venise la măcinat un bătrân cu
porumb. Dar apa, cum năvăli şi începu să-şi îndese sloii de gheaţă, smulse şi dumică roata
morii, şi morarul rămase şi plouat, şi fiert, ca vai de el.

29
 Pescarul, când se duse să-şi caute coşurile, ia coşurile de unde nu-s, căci pe toate i le
luase apa. Ridică pescarul câteva cruci şi leturghii lui Moş Crăciun, dar rămase şi fără
peşte, şi fără coşuri.
Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului,
suflete milostive, gândind că ea n-are nimic de Crăciun, unii i-aduseră mălai şi costiţe de
porc, alţii picioare, alţii muşchi. Iar copiii le rânduiseră în chip de porc, şi cel mai mic, un
creţ cârlionţat şi bucăliu, se legase cu betele de codiţa lui şi, prefăcându-se că-l târăşte
porcul, ţinea întruna:
– Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!
Ei, d-ar fi lumea cum ar trebui să fie, până în ziua de azi, săracii ş-ar mai îndulci
necazurile la zile mari, iar bogaţii cei lacomi ar mai primi câte un bobârnac din Paşte în
Crăciun.

30
 POVESTEA ANULUI
Hans Christian Andersen

Era în ultimele zile ale lui ianuarie; se stârnise un viscol năprasnic; vârtejuri de zăpadă
se fugăreau pe toate drumurile şi străzile; partea din afară a geamurilor era toată
acoperită de zăpadă şi, de pe acoperişuri, omătul se prăvălea în avalanşe. Oamenii se
zoreau pe cât puteau, alergau, zburau, îşi cădeau unul altuia în braţe, se ţineau strâns
unul de celălalt, putându-şi astfel păstra, măcar pentru o clipă, echilibrul. Vehiculele şi caii
erau ca presăraţi cu zahăr, vizitiii stăteau cu spatele înainte pentru a se apăra cât de cât
de vânt, iar trecătorii se adăposteau în dosul trăsurilor care abia înaintau prin troienele de
zăpadă.
Când, în sfârşit furtuna se mai potolise şi se croiseră poteci înguste de-a lungul
caselor, oamenii încă se mai opreau locului de câte ori se pomeneau unul în faţa celuilalt.
Nici unul dintre ei nu se hotăra să facă primul pas alături, în zăpada fără fund, pentru a
face loc celuilalt să treacă înainte. Stăteau aşa tăcuţi şi nemişcaţi, până ce fiecare dintre
ei, printr-o înţelegere mută, îşi înfigea un picior în mormanul de omăt.
Către seară, se lăsă liniştea; cerul părea ca măturat şi parcă mai înalt şi mai străveziu,
stelele păreau nou-nouţe şi unele sclipeau albastru şi limpede. Dar geruia de trosnea
zăpada. Pătura de deasupra se întărise într-atât încât a doua zi dimineaţa vrăbiile puteau
ţopăi în sus şi în jos pe locurile unde se lopătase, dar prea multă hrană, fireşte, nu se
găsea şi mai era şi un frig cumplit.
– Cip-cirip! zise o vrabie către alta. Ăsta cică-i an nou! E cu mult mai rău decât cel
care a trecut! Puteam foarte bine rămâne cu ăl vechi. Sunt supărată şi am şi de ce!
– Păi da, oamenii alergau care încotro şi-şi făceau daruri de Anul Nou! ciripi o
vrăbiuţă pe jumătate degerată. Ciocneau şi spărgeau pahare şi îşi ieşeau din fire de
bucurie că anul vechi a trecut. Mă bucuram şi eu, fiindcă mă aşteptam să vină zilele calde,
dar nu m-am ales cu nimic. Geruieşte mai cumplit decât înainte! Se vede că oamenii s-au
înşelat în socotirea timpului.

31
 – Să ştii că da! zise o a treia vrabie, bătrână şi aproape încărunţită. Au ei un
nu-ştiu-ce căruia îi zic calendar, o născocire de a lor, şi ar vrea ca totul să meargă după
cum scrie acolo, dar nu se întâmplă nimic. Când vine primăvara începe anul, aşa e mersul
firii şi după el mă iau eu!
– Da, dar când vine primăvara? întrebară celelalte.

32
 – Când soseşte barza, dar pe asta nu te poţi bizui. Aici, la oraş, nu se află nimeni care
să se priceapă la asta; ăia de la ţară o ştiu mai bine. N-aţi vrea să zburăm într-acolo şi să
aşteptăm? La ţară primăvara e mai aproape.
– De, nu zic nu! răspunse o altă vrabie care până atunci ţopăise şi ciripise fără a
spune însă nimic. Dar eu am aici, în oraş, unele foloase de care mă tem că ar trebui să mă
lipsesc la ţară. De partea astalaltă a străzii locuieşte o familie de oameni care a avut buna
idee să aşeze două sau trei ghivece de flori la perete, cu deschizătura cea mare înăuntru şi
cu fundul în afară. Şi în fund este loc destul, aşa că eu şi bărbatu-meu ne-am făcut acolo
un cuib de unde şi-au luat zborul toţi puii noştri. De bună seamă că familia aceea de
oameni a făcut toate astea anume pentru a avea plăcerea să se uite la noi, altminteri nu
cred că le-ar fi făcut. Presară acolo fărâmituri de pâine tot numai pentru plăcerea lor şi
astfel căpătăm şi noi hrană; ai zice că au grijă de noi; şi de aceea socot să rămân acolo şi
eu şi bărbatu-meu; deşi suntem nemulţumiţi – totuşi vom rămâne!
– Iar noi zburăm la ţară, să vedem dacă nu vine primăvara!
Şi-şi luară zborul.
Afară, la câmp, domnea cel mai năprasnic ger al iernii, ba era chiar cu câteva grade
mai frig decât la oraş. Un vânt aspru sufla peste ogoarele înzăpezite. Ţăranul şedea în
sanie cu mâinile în mănuşi groase şi-şi lovea palmele de trup pentru a se mai încălzi cât de
cât. Ţinea biciul în poală, caii slăbănogi alergau de ieşea abur din ei, zăpada scârţâia şi
vrăbiile ţupăiau în urma saniei şi tremurau de frig.
– Cip-cirip! Când vine odată primăvara? Mult se mai lasă aşteptată!
– Muuuult! răsună din înălţimile
acoperite de zăpadă peste întinderile
nămeţite. Putea să fie ecoul, dar tot atât
de bine s-ar fi putut să fie vocea ciudatului
bătrân care, în vânt şi viscol, stătea în
vârful unui munte de zăpadă. Era alb cu
desăvârşire, ca un ţăran în sarică de oaie,
cu chică sură şi cu barbă de omăt, cu
obrazul veşted şi cu ochi mari şi limpezi.
– Cine e bătrânul de acolo? întrebară
vrăbiile.
– Eu ştiu cine e! răspunse un corb în
vârstă, cocoţat pe un par, destul de
mărinimos pentru a recunoaşte că, în faţa
firii, toţi, fără nici o excepţie, nu preţuim
mai mult decât bietele vrăbii, aşa încât
catadicsi să stea de vorbă cu ele şi să le
lămurească. Eu ştiu cine e bătrânul! E Moş
Iarnă, unchiaşul de anul trecut; nu e mort,

33
cum susţine calendarul, nu; el e cel care-l creşte pe micul prinţ Primăvară. Da, Moş Iarnă e
stăpân aici. Vai, micuţelor, dar cum mai tremuraţi de frig!
– Păi da, oare nu-i acelaşi lucru cu ceea ce susţin eu? zise vrăbiuţa cea mai mică.
Calendarul nu e decât o născocire a oamenilor şi n-are cu natura nici în clin, nici în
mânecă. Oamenii ar trebui să lase asta în seama noastră, căci noi suntem mai simţitoare
decât ei!
Mai trecu o săptămână, apoi încă una. Pădurea era neagră; lacul îngheţat stătea în
nemişcare şi arăta ca o întindere de plumb sleit. Norii – adică nu, ăştia nu erau nori, ci o
negură umedă şi rece care atârna deasupra ţinutului. Ciori mari şi negre zburau în stoluri
fără a croncăni; era de parcă totul ar fi fost cufundat în somn.
Dar iată că o rază de soare alunecă peste lac, făcându-l să scânteieze asemenea
cositorului topit. Pătura de zăpadă de pe câmp şi de pe coline nu mai sclipea ca înainte;
numai făptura aceea albă, Moş Iarnă, se afla tot acolo, cu privirea îndreptată spre miazăzi.
Nu-şi dădea seama că stratul de zăpadă părea să se scufunde în pământ şi că, ici şi colo,
ieşea la iveală câte un petic verde
pe care mişunau vrăbiile.
– Cip-cirip! Oare vine
primăvara?
– Primăvara! răsuna peste
ogoare şi poieni şi prin pădurile
cafenii, unde muşchiul verde şi
proaspăt strălucea la rădăcina
copacilor.
Dinspre miazăzi se arătară în
zbor primele două berze. Fiecare
din ele ducea în spate câte un
prunc frumos, un băiat şi o fetiţă.
Cei doi copii sărutară pământul în
chip de bun-găsit şi, unde îşi
puneau ei piciorul, răsăreau din
zăpadă flori albe. Mână-n mână, se
apropiară de bătrânul om de
zăpadă, de Moş Iarnă, se alipiră de
pieptul lui pentru a-l saluta şi, în
aceeaşi clipă, dispărură tustrei
împreună cu întreaga privelişte
iernatică; o ceaţă deasă şi umedă,
compactă şi grea, învălui totul. Se iscă, treptat, un curent de aer, vântul trecu în salturi şi
alungă ceaţa, soarele se arătă cald; iarna însăşi dispăruse, frumoşii copii ai primăverii se
înscăunară în tronul anului.

34
 – Ăsta zic şi eu an nou! ciripeau vrăbiile. Acum o să căpătăm şi noi tainul ce ni se
cuvine şi câteva grăunţe în plus pentru asprimea iernii viitoare.
Oriîncotro se îndreptau cei doi copii, muguri verzi răzbeau din tufişuri şi arbori, iarba
se înălţa şi semănăturile deveneau tot mai verzi şi mai îmbelşugate. Şi fata cea mică
răspândea în jurul ei o mulţime de flori; în zelul ei, presăra o adevărată ninsoare de flori
peste ramurile merilor şi caişilor, astfel că pomii se aflau în plină splendoare, încă dinainte
de a înfrunzi.
Şi fetiţa bătea din palme şi băiatul la fel, şi păsările zburau în preajma lor – nici nu se
mai ştia de unde vin – şi ciripeau şi cântau: „A sosit primăvara!” Îţi era mai mare dragul să
le priveşti.
Câte o mătuşică bătrână ieşea în
prag la căldura soarelui, trăgea adânc
în piept aerul îmbălsămat şi se uita la
florile galbene care acopereau
poienile, aidoma ca în zilele tinereţii ei,
căci lumea reîntinerise. „E o zi
minunată!”, ziceau cu toţii.
Pădurea era încă de un
verde-închis, mugur lângă mugur, dar
asprişoara, fragedă şi mirositoare, se şi
afla acolo, viorelele erau în plină
floare, floarea vântului şi păpădia îşi
desfăşurau corolele, prin fiecare fir de
iarbă urca seva şi viaţa; era cu
adevărat un covor minunat care te
îmbia la odihnă şi visare; şi, pe acest
covor, şedeau cei doi copii ai
primăverii şi se ţineau de mână şi
cântau şi surâdeau şi creşteau văzând
cu ochii.
O ploaie lină cobora din cer
asupra lor, dar ei n-o luau în seamă,
picăturile de ploaie şi lacrimile de bucurie se contopeau în unul şi acelaşi strop. Mire şi
mireasă se sărutau şi, într-o clipă, arborii înmuguriră în pădure. Când răsări soarele, toate
pădurile înverziră.
Şi, mână-n mână, logodnicii păşiră sub baldachinul de frunziş proaspăt în care razele
soarelui şi petele de umbră împrumutau mereu alte nuanţe verdelui pădurii. O puritate
feciorelnică şi o mireasmă înviorătoare stăruiau în frunzele gingaşe; râuri şi pârâuri
susurau limpede şi săltau sprinten printre trestiile de catifea verde şi peste pietrele
împestriţate.

35
 „Mereu şi veşnic viaţa învinge totul!”, rostea întreaga fire. Şi cucul cânta şi ciocârlia
scotea triluri: minunata primăvară sosise. Totuşi sălciile mai purtau mănuşile lor groase cu
un singur deget peste florile lor; erau pasămite grozav de prevăzătoare, şi asta-i cât se
poate de plicticos!
Trecură astfel zile şi săptămâni, căldura se întindea apăsătoare peste întreaga fire;
valuri fierbinţi de aer treceau peste lanuri, îngălbenindu-le tot mai mult. Nuferii albi de
miazănoapte îşi desfăceau pe oglinda lacurilor frunzele lor mari şi verzi şi peştii se
adăposteau la umbra lor. În partea ferită de vânt a pădurii, acolo unde soarele dogorea pe
zidurile casei pădurarului şi încălzea cum se cuvine trandafirii înfloriţi, acolo unde cireşul
îşi pleacă ramurile încărcate cu cireşe zemoase, roşii şi negre, fierbinţi de dogoarea
soarelui, stătea frumoasa soţie a lui Cireşar, copiliţa pe care o adusese în pragul primăverii
barza. Se uita la norii întunecoşi ce umpleau zarea, care se asemuiau când cu nişte talazuri
uriaşe, când cu nişte munţi albaştri aproape negri, înălţându-se mereu şi mereu. Ca o
mare răsturnată şi împietrită, norii coborau tot mai mult către pădure unde, ca sub
puterea unui vrăjitor, totul amuţise. Fiecare adiere se oprise în loc, fiecare pasăre tăcea, o
aşteptare gravă se lăsase peste întreaga fire. Pe drumuri şi poteci oamenii, în căruţe,
călări sau pe jos, zoreau să ajungă mai repede la adăpost.
Deodată, de parcă soarele ar fi străpuns norii, fulgeră o lumină orbitoare gata să
aprindă totul, dar, sub prăbuşirea asurzitoare a tunetului, totul se învălui din nou în
întuneric. Apa se bătu în torente deasupra pământului, ba se făcea noapte, ba se făcea iar
zi, tunetele şi răpăiala ploii umpleau pe rând tăcerea. Papura tânără împodobită cu un
penet castaniu se vălurea încoace şi încolo deasupra mlaştinii, crengile pădurii se
încovoiau sub apăsarea grea de ploaie, şi iar se fugăreau întunericul şi lumina, tăcerea şi
tunetul. Iarba şi grâul zăceau ca doborâte de potop, ca şi cum nu s-ar mai fi putut ridica
nicicând.
Deodată, ploaia se făcu din ce în ce mai rară, soarele reapăru şi, pe firele de iarbă şi
pe frunze, picăturile de apă străluceau ca mărgelele, păsările cântau, peştii se săltau
deasupra lacului, gâzele roiau şi afară, pe-o stâncă ieşită din apa mării sărate şi biciuită de
furtună, stătea însuşi Cireşar, bărbatul viguros, cu mădulare puternice, cu părul leoarcă de
ploaie, stătea acolo întinerit de baia înviorătoare, sub raza caldă a soarelui. Întreaga fire
era la fel de întinerită, totul era îmbelşugat, puternic şi plin de frumuseţe; venise
minunata vară, calda vară.
Îmbătătoare şi dulce era mireasma adiind dinspre fâneaţă, acolo unde zumzăie
albinele în jurul străvechiului lor loc de adunare; vrejii murelor îşi întorceau faţa spre
jertfelnic care, spălat de ploaie, lucea în raza soarelui; şi într-acolo zbura regina albinelor
cu roiul ei pentru a depune ceara şi mierea. Nimeni n-o mai vedea în afară de Cireşar şi de
voinica lui soţie; pentru regina albinelor era pregătit jertfelnicul cu prinosurile dăruite de
natură.
Cerul serii strălucea ca aurul – nici o cupolă de biserică nu poate fi atât de bogat
împodobită – şi luna apăru între purpura serii şi trandafirul aurorei. Vara era în toi.

36
 Şi iar trecură zile şi săptămâni. Tăişul secerilor lucii fulgera în lanurile de grâne;
crengile mărului se încovoiau sub povara roadelor pârguite; hameiul răspândea un miros
suav şi, sub tufişurile de alun unde alunele atârnau în mănunchiuri grele, se odihneau cei
doi soţi – Cireşar şi nevasta lui, acum în toamna vieţii lor.

37
 – Ce de bogăţii! zicea dânsa. De jur împrejur nimic alt decât belşug, măreţie şi
bunătate, şi totuşi, nici eu nu ştiu bine, parcă mi-e dor de…tihnă! Tihnă! Nu găsesc alt
cuvânt…Iată-i pe oameni arând din nou ogoarele! Vor să dobândească mai mult, tot mai
mult! Uite: berzele se adună în stoluri şi zboară la oarecare depărtare după plugari,
aceleaşi păsări ale Egiptului care ne-au purtat prin văzduh şi pe noi. Îţi aminteşti cum,
copii încă, am sosit amândoi pe aceste meleaguri ale nordului? Aduceam cu noi flori, raza
caldă a soarelui şi pădurile înverzite; numai că vântul le-a pricinuit destule necazuri, au
devenit cafenii şi întunecoase ca şi arborii din miazăzi.
– Vrei să revezi pădurile?
întrebă el. Bucură-te, căci le vei
revedea!
Şi, la aceste cuvinte, ridică
braţul şi frunzele pădurii se colorară
deodată în roşu şi auriu; o adevărată
bogăţie de culori se revărsă asupra
pădurilor. În tufele de trandafiri
ardeau măceşi purpurii, de crengile
mălinilor atârnau boabe mari, grele,
de culoare brună, castanele
sălbatice se dezghiocau de învelişul
lor verde şi se rostogoleau în
pământ, iar în pădure viorele
înfloreau pentru a doua oară.
Regina anului însă devenea tot
mai tăcută şi mai palidă. „Bate un
vânt rece, zise ea, noaptea va aduce
o ceaţă umedă! Mi-e dor de…mi-e
dor de ţara copilăriei mele!”
Urmărea din ochi zborul fiecărei berze în parte şi întindea mâinile după ele. Se uita
sus, la cuiburile lor, acuma goale, şi acolo într-unul creştea albăstreaua cu lujerul lunguieţ
şi într-altul păpădia gălbuie, ca şi cum lor le-ar fi fost hărăzit adăpostul acesta; până şi
vrăbiile se înghesuiau curioase înăuntru.
– Cip! Unde s-au dus stăpânii cuiburilor? Pesemne că nu mai pot îndura bătaia
vântului rece şi au luat-o din loc! Drum bun! Drum bun!
Şi frunzele codrului se colorau tot mai mult în galben, frunzele cădeau una după alta,
furtunile toamnei se abăteau tot mai des; anul se îndrepta spre sfârşitul lui. Pe întinderea
ofilită a câmpului stătea regina anului şi îşi înălţa ochii ei blajini spre stelele scânteietoare,
şi bărbatul ei stătea lângă ea. O pală de vânt învârteji frunzişul şi, după ce-l doborî, regina
anului pieri; o pasăre văratică, cea din urmă din acel an, săgetă aerul rece.

38
 Veniră acum ceţurile umede, vânturile reci şi nopţile lungi şi întunecoase. Stăpânul
anului, cu părul alb ca neaua, mai domnea şi acum, fără să ştie că-ncărunţise, punea asta
pe seama fulgilor de zăpadă care căzuseră din nori peste el. Un strat greu de omăt se
aşezase acuma peste câmpiile altădată verzi.
Şi clopotele bisericilor vesteau sărbătoarea Crăciunului.
– Sună clopotele dinaintea naşterii viitorului an! zise regele anului. În curând se vor
naşte noii stăpâni ai anului care vine, iar eu voi trece să mă odihnesc, alături de soţia mea,
printre stelele strălucitoare.
În pădurea proaspătă şi verde de brazi, acoperită de zăpadă, un molift bătrân învăţa
brăduţii tineri cum să se poarte în vederea sărbătorilor de iarnă.
– Să aduceţi cu crengile voastre verzi bucurie în casele oamenilor! le spuse bătrânul
rege al anului care, în ultimele săptămâni, ajunsese un moşneag cu părul şi barba albe ca
neaua. Timpul trecerii mele la odihnă se apropie, tânăra pereche a anului care vine capătă
acum cununa şi sceptrul domniei.
– Şi totuşi, puterea îţi aparţine încă ţie! zise moliftul cel vârstnic. Puterea, dar odihna
încă nu! Lasă omătul să încălzească semănăturile de astă-toamnă!
– Când vine primăvara? întrebă Moş Iarnă.
– Vine o dată cu barza.
Cu părul şi barba albe-colilie, Moş Iarnă stătea pe cuşma de omăt a colinei, bătrân şi
încovoiat, dar puternic ca viscolul şi tare ca apa îngheţată, stătea şi se uita spre miazăzi,
aşa cum înaintaşul lui de anul trecut şezuse şi privise tot într-acolo.
Gheaţa trosnea, zăpada scrâşnea, patinatorii se avântau pe suprafaţa lucie a lacurilor,
ciorile şi corbii se desluşeau viu pe
fundalul imaculat al zăpezii şi nici un
suflu de vânt nu se simţea. În
tăcerea nemărginită a văzduhului,
Moş Iarnă îşi împreună mâinile şi
gheaţa se prefăcu într-o punte
puternică între ţări.
Şi iată că iar sosiră vrăbiile de la
oraş şi întrebară:
– Cine e bătrânul de acolo?
– Ăsta e Moş Iarnă! Unchiaşul
de anul trecut! N-a murit, cum
spune calendarul, e doar tutorele
primăverii care va veni curând!
– Dar când vine primăvara?
stăruiau vrăbiile. Vom căpăta atunci
vreme bună şi o stăpânire mai bună.
Asta veche nu e bună de nimic!

39
 Cufundat în gânduri, Moş Iarnă făcea semn din cap pădurilor întunecate şi despuiate
de frunze, unde fiecare arbore îşi arcuia mlădios crengile; şi, în timp ce iarna se
înstăpânea şi negura rece a norilor se lăsa peste întreaga privelişte, stăpânul anului visa la
vremea tinereţii lui; la ivirea zorilor, întreaga pădure se înveşmântase într-o mantie de
promoroacă.
– Când vine primăvara? întrebară din nou vrăbiile.
– Primăvara! răsuna ca un ecou de pe toate colinele înzăpezite. Şi soarele devenea
tot mai arzător, zăpada se topea şi păsărelele ciripeau:
– Vine primăvara!
Iar sus, prin văzduh, veni prima barză urmată de a doua. Câte un prunc frumos se afla
pe spinarea fiecăruia dintre ele şi berzele se lăsară deasupra câmpului deschis, sărutară
pământul şi-l sărutară pe moşneagul tăcut care dispărea încet, purtat de un nor ceţos.
Povestea anului se sfârşise.
– Aşa se şi cuvine! spuneau vrăbiile. Şi e o poveste foarte frumoasă, numai că nu se
potriveşte cu calendarul, şi de aceea nu e adevărată!

40
 POVESTE DE CRĂCIUN
Regina Maria a României

O să vă povestesc astăzi o poveste foarte stranie, o poveste de Crăciun!

E vorba de un puţ părăsit, adânc şi tainic, care se afla în mijlocul unei păduri mari şi
întunecoase.
Nimeni nu ştia de ce puţul era acolo,
nici cine îl făcuse, nici cât de vechi era.
Ţăranii din împrejurimi se temeau
grozav, căci din el se auzeau ieşind vaiete,
gemete şi câteodată nişte ciocănituri ca şi
când cineva ar fi bătut în ghizduri.
Credinţa tuturor era că un suflet stă
robit în adâncimea-i din care nu putea
scăpa.
Satul cel mai apropiat de pădure se
numea Galea, sat micuţ şi sărăcăcios, cu
case scunde şi ticăloase, în ale căror grădini
florile păreau sarbede şi făr’ de viaţă, căci
pământul era pietros şi nerodnic.
În mijlocul satului se ridica o bisericuţă
veche de lemn, cu un acoperiş foarte mare
ce părea că o doboară. Nenumăratele anotimpuri îl pârguiseră atât de frumos, încât
şindrila învechindu-i-se, bătea în cenuşiu, de-ţi era mai mare drag să priveşti la el.
Tufe de lilieci bătrâni şi piperniciţi creşteau împrejurul bisericii, adăpostind sub
umbra lor umilele morminte împrăştiate pe alocuri, ca o turmă de oi părăsite.
Ţăranii se cam ruşinau de bisericuţa lor dărăpănată şi visau să dureze una nouă,
frumoasă şi albă pe dinafară, cu un acoperiş de tablă, ce ar fi strălucit la soare ca argintul
şi prin care n-ar fi răzbit, în vremuri rele, nici ploaia, nici zăpada. Iar amvonul să aibă stâlpi
groşi de piatră zugrăvită în culori vii, cu ochiul lui Dumnezeu vopsit deasupra uşii.
Fără îndoială că nouă ne-ar fi plăcut mai mult bisericuţa strâmbă de lemn, cu
acoperişul cel mare, dar vedeţi... fiecare sat îşi are râvna şi mândria lui şi nu-i place să
rămâie mai prejos decât altul.
În Boştea, satul de dincolo de pădure, se înălţase o biserică nouă şi mare, aşa precum
o râvneau cei din Galea.
Galea era un biet sătuc sărac, ce suferea cumplit de starea în care se găsea.
Dar, pare-mi-se, că vorbeam de puţul fermecat, nu-i aşa?

41
 Nu ştiu de ce, ţăranii îşi închipuiau că fiinţa necunoscută, ce sta acolo, le-ar fi adus
mari primejdii dacă ar fi scăpat din puţ şi că singurul mijloc de a o îmblânzi era să-i arunce
mici daruri.
Adeseori, săracii cred că singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e să
aducă jertfe lui Dumnezeu şi oricărei alte puteri.
Dar Dumnezeu ştie bine că viaţa săracului nu e decât un lung şir de jertfe, de la
început şi până la sfârşit!
La anumite sărbători, mai cu seamă la Sfânta Maria, la Sfântul Dumitru, sătenii
luaseră obiceiul să ducă daruri puţului fermecat.
Cum se sfârşea liturghia, înainte de a merge la horă sau la cârciumă, se adunau
pâlcuri – pâlcuri şi porneau spre pădure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau ouă
încondeiate, ori covrigi presăraţi cu susan, alţii snopi de grâu legaţi cu cordele frumoase.
Copiii dădeau bucuros cele dintâi poame coapte ce le căpătau: prune, cireşe sau nuci, ori
pietricele adunate din albia râului, care deveneau frumoase, trandafirii şi lucitoare când le
lingeau.
Fetele aruncau mărgele din ciucurii
betelelor, poze cu sfinţi, mărturii şi
multe alte nimicuri, cumpărate la moşi;
iar flăcăii, parale mărunte, nasturi de la
tunici militare şi garoafele roşii, pe care
cu atâta drag le purtau la ureche!
Chiar babele cu furca-n brâu
mergeau şhiopătând pe zăduf şi cădeau
lângă puţ frânte de oboseală, apoi
aruncau în apă cărbuni nestinşi, lână sau
cânepă, bolborosind descântece şi
rugăciuni, pe când trăgeau cu coada
ochiului la tineret, doar-doar le-o găsi
vreun cusur.
Iarna, puţul era total părăsit, că nu
se încumeta nimeni să treacă prin pădure.
La marginea satului Galea, într-o casă atât de mică şi de umilă, încât părea mai mult o
colibă, trăia o văduvă săracă, anume Maria. Tot satul o cunoştea sub numele de
Maria-Văduva.
Sărmana avea un singur copil, Petre, cu ochii mari, albaştri, ş-un obrăjor sarbăd şi
îngrijorat. Semăna leit cu maică-sa. Băieţelul mai avusese două surori, dar amândouă
odihneau sub liliacul din curtea bisericii. Atât de lipsită fusese maică-sa, încât n-avusese
parte să puie măcar o cruce pe locul unde se odihneau copilele ei. Şi, de aceasta, Petre
mult se mai amăra!

42
 Foarte evlavios, băiatul văduvii ţinea toate posturile; lasă că, la drept vorbind,
mâncare destulă n-avea niciodată. Urma cu sfinţenie învăţămintele biserici, asculta cu
luare-aminte ce-i spunea popa Toader, cu toate că nu pricepea îndeajuns înţelesul
cuvântărilor şi că multe din ele se întipăriseră greşit în mintea lui fragedă.
Între altele, Petre rămăsese cu credinţa că biserica din Boştea era mult mai sfântă,
fiind mult mai mare şi mai nouă decât bisericuţa lor.
Gândul acesta i se pironise-n minte, într-o duminică după slujbă, când popa Toader,
vorbind despre adunarea banilor pentru clădirea sfântului locaş, dăduse ca pildă biserica
din Boştea, înălţată din jertfele fiecărui locuitor. Sărac şi bogat dăduseră toţi o parte din
câştigurile lor, agonisite cu trudă, cinstind astfel numele Domnului.
Bineînţeles, Petre n-avea bani, nici măcar
o lescaie; de-ar fi putut, cu dragă inimă ar fi
dăruit tot pentru zidirea unei noi biserici.
El nu fusese niciodată la Boştea şi,
tocmai de aceea, îşi închipuia biserica
minunat de frumoasă, având toate însuşirile
ce lipseau cu desăvârşire sărăcăcioasei
bisericuţe din Galea.
Petre avea şapte ani când, pe la
începutul iernii, care venise anul acela cu
mare străşnicie, maică-sa se îmbolnăvi greu
de tot. Băieţelul o iubea mai presus de orice şi
sufletul îi era chinuit de nespusă durere
văzând-o suferind, fără ca el, biet, să-i poată
veni în ajutor!
Maria, foarte răbdătoare, nu se tânguia degeaba. În coliba ei nu era pat; se culca de
obicei pe un fel de laviţă de lemn, acoperită cu velinţe zdrenţuite şi pe acest aşternut
ticălos zăcea tremurând de friguri, cu buzele vinete şi crăpate.
O vatră mare de pământ cuprindea mai tot locul în odăiţa strâmtă. Maria se culca
după cuptor, pe care Petre îşi dădea toată silinţa să-l ţie cald, cărând zilnic din pădure câte
vreascuri putea duce în spinare. Cum era bondoc şi sarcina grea, se încovoia astfel încât
părea un arici uriaş, ce-şi croia drum prin zăpadă.
Petre căuta să-şi gătească. Câteva funii de ceapă uscată, atârnată după vatră şi puţin
mălai într-o copaie erau toate merindele de iarnă.
Fireşte că băieţelul nu era bucătar bun şi Maria, suspinând, înlătura strachina cu
fiertura pe care el îngrijorat i-o aducea. Cum se frământa bietul copil şi ce şiroaie de
lacrimi curgeau pe obrăjorii lui sarbezi!... Atunci se vâra într-un colţ, îngenunchea şi zicea
„Tatăl Nostru” şi încă alte rugăciuni pe care le învăţase de la popa Toader. Le înşira una
după alta, cu toate că nu aveau nici o legătură cu durerea lui, dar erau rugăciuni, nu e
aşa? şi deci erau bine primite de Cel de Sus!

43
 Apoi Petre se strecura lângă maică-sa, lipindu-se de ea, cu nădejdea că o va încălzi
strângând-o în braţele lui slăbănoage.
Dar vai! Dumnezeu
părea că n-aude rugăciunea
băiatului.
Mariei îi era din ce în ce
mai rău!...
Atunci copilul,
închipuindu-şi că greşise
cumva în faţa lui Dumnezeu,
simţea o mustrare pe cuget,
cu toate că nu-şi putea
aminti să fi călcat vreuna din
cele zece porunci.
Petre era un copilaş atât
de cuminte, încât ţi-era mai
mare dragul şi mila de el.
N-avusese încă vreme să se
bucure de nimic, dar să fie
urâcios, căci, de când se
ţinea pe picioruşe, fusese
nevoit să ajute pe maică-sa şi să lucreze alături de ea.
Avea o inimioară curată şi grijulie, gata să ducă povară grea pentru umerii lui.
Era-n ajunul Crăciunului.
Maria tot zăcea dând mâna cu moartea, când, deodată, lui Petre îi veni un gând.
El avea adesea în minte gânduri nelămurite, pe care nimeni nu-şi da osteneala să i le
desluşească. Acela ce-l frământa de câtăva vreme se înfăptui şi iată cum:
Petre ştia că dacă vrei să ţi se împlinească o dorinţă, trebuie să aprinzi cu evlavie
lumânări pe la icoane şi mai ales la aceea a Maicii Domnului, căci lumânările aprinse cu
credinţă întăresc rugăciunea.
El căpătase de la bătrânul dascăl o lumânărică,
drept mulţumire că-i ajutase duminica din urmă la
slujba liturghiei.
Lumânarea era atât de subţire şi de puţintică, încât
trebuia păzită cu multă grijă. Pe deasupra, cam ruptă,
cu cinci chibrituri, de le păzea de umezeală, cu ele putea
aprinde lumânarea dinaintea icoanei.
Toate ar fi mers bine, dacă Petre nu şi-ar fi pus în
minte că trebuia să ducă lumânarea la biserica din
Boştea.

44
 Ca toţi sătenii, avea şi el credinţa greşită că bisericuţa lor nu era destul de sfântă şi
vrednică de Dumnezeu. Scumpa şi mult iubita bisericuţă!...
Ca să mergi la Boştea, trebuia ori să faci un ocol mare, mare de tot, ori s-o croieşti
de-a dreptul prin pădurea întunecoasă unde se află puţul cu pricina.
Băiatul se temea chiar vara de izvorul
plin de gemete, darămite iarna, când prin
pădurea înnegrită sufla viscolul şi lupii
dădeau târcoale.
Nevrând să lase pe maică-sa prea
mult singură, cu toată frica, băieţelul se
hotărî să-nfrunte poteca
înspăimântătoare!
Îşi luă deci sumanul, căciula ce fusese
odată a tătâne-său şi care era mai mare
decât dânsul, puse nişte mănuşi, mai mult
cârpite decât bune, ascunse-n buzunar cu
grijă chibriturile, nepreţuita lumânare şi fu
gata de drum. Dar înainte de a ieşi din
colibă, nu uită să îngrămădească pe foc
toate lemnele rămase şi să puie alături de
maică-sa o cană cu apă.
Maria sta cu faţa la perete, aiurind.
Înşira fel şi fel de vorbe fără rost, care umpleau de spaimă sufletul bietului copil.
Amurgul începuse să-şi cearnă întunericul. Petre nu putuse însă pleca mai devreme.
Se simţea cam neliniştit dar, hotărât să-şi îndeplinească planul, nu se mai gândea la ce
putea să păţească...
În curând, ajunse la marginea pădurii.
Cu bărbăţie se adânci într-însa, deşi inima-i
bătea straşnic.
„Putea-voi să ocolesc puţul? – gândi
băiatul – sunt două poteci; cea mai lungă nu
trece pe lângă el.”
În pădure, vântul urla prin crăci cu un
glas mânios. Petre tremura. Ce frig se
lăsase!... Din fericire, zăpada nu era mare,
decât prin locurile unde o grămădise
viscolul. Cu toată graba, noaptea părea că-l
urmăreşte, că-l ajunge, că-l prinde!...
Gâtlejul i se strângea, sufla din greu şi gâfâia
umblând.

45
 Ce pădure mare!... Ce copaci înalţi!...
Niciodată Petre nu se simţise atât de mititel. „Ah! De-aş nimeri calea cea bună – zise
copilul aproape tare – nu vroi să trec pe lângă cumplitul puţ!...”
Şi tocmai când spunea aceste cuvine – poc, poc – auzi un sunet care-l înmărmuri de
frică. Poc, poc..., o ciocănitură... şi apoi alta, ca un vaiet ce ieşea chiar din fundul
pământului.
Cu tot gerul, începură să-l treacă sudorile.
Ce noapte adâncă! Copacii se prefăcură în ziduri negre, închizându-l din toate părţile.
Poc, poc... Doamne, Doamne! Ăsta-i glasul din puţ!... Ca prins de-o vrajă, Petre
înainta. Ar fi putut să dea dosul şi, strecurându-se printre copaci, să lase în lături locul
blestemat, dar nu se gândea la una ca asta, ci înainta cu pas hotărât, tras parcă de acea
grozăvie.
Da’ iacă puţul negru şi nenorocit de care nu scăpa! Înspăimântat, Petre se împiedică,
încercă să se ridice, dar căzu gâfâind chiar la marginea lui.
O clipă rămase acolo, cu obrazul îngropat în zăpada rece, plângând în hohote.
Dar ce-o mai fi şi asta? Plânge şi altcineva? Nu se mai afla numai el în acea
singurătate? Mai era şi alt deznădăjduit acolo? Se înşela? I se părea că aude glasul unui
copil care plânge, plânge mereu.
Petre se ridică. Nu-i mai era frică. Cum să se teamă de un biet copil care plânge în
întuneric?!
Din nou se auziră ciocănituri. Poc, poc... Oh! Afurisitul de puţ!... Picioarele i se
muiară, şi touşi trebui să se uite peste colac. O putere mai mare ca voinţa lui îl împingea la
aceasta.
Lui Petre îi era întotdeauna urât să se uite în puţ, chiar ziua-n amiaza mare, când
maică-sa îl ţinea de mână. Căci după aceea, nopţi în şir nu se putea odihni, închipuindu-şi
că aluneca în groaznica şi întunecoasa tainiţă.
Acum era cu desăvârşire singur. Se-nnoptase de-a binelea. Cine putea fi acolo jos? Ce
taină se ascundea în necunsocuta adâncime? Nu-şi mai dădea seama. Inima lui bătea
astfel, ori era un zgomot ce venea din puţ?
Deodată, un glas ascuţit de copil strigă:
– Oh, lasă-mă să ies! Ajută-mi! Aruncă-mi lumânarea ta!. Sunt singur aici în întuneric
şi mi-e atât de frig!...
– Lumânarea mea! – suspină Petre, uitând spaima, mirarea şi orice altă simţire, afară
de dorinţa de a-şi păstra nepreţuita lumânare. Nu pot să ţi-o arunc! Nu pot! Nu pot!
– Dar mi-e frig aici! – strigă din puţ glasul –, mi-e frig!... mi-e frică!... şi azi e
Crăciunul!... şi eu sunt singur în întuneric!...
– Ei bine, dar mama mea e bolnavă pe moarte! – răspunse Petre fără teamă,
rezemat de colacul puţului.

46
 Nu se mai gândea deloc la lucrul nemapomenit ce i se întâmpla. Toată fiinţa lui era
stăpânită de dorinţa să-şi păstreze scumpa lumânărică menită să răscumpere sănătatea
mamei lui...
– Nu pot să-ţi dau lumânarea ! – zise el mâhnit. Trebuie să mă duc la Boştea, s-o
aprind dinaintea Maicii Domnului... să se însănătoşească mama!...
– Destule lumânări ard dinaintea icoanelor în ajunul Crăciunului! Răspunse glasul.
Fecioara Maria n-o să simtă lipsa flăcării tale, pe când eu aci sunt părăsit şi mi-e frig!...
Dă-mi! Dă-mi lumânărica ta!...
– Dar toate lumânările aprinse dinaintea maicii Prea Curate nu o pot înlocui pe a
mea – se jeli Petre cu totul copleşit de milă şi durere. Nu voi mai căpăta niciodată altă
lumânare. Sunt un biet băiat sărac; dacă moare mama, rămân singur pe lume... şi-s prea
mic ca să pot trăi fără sprijin... Şi sărăcuţul căzu în genunchi, rezemându-şi din nou capul
de marginea puţului.
– În numele binecuvântatului Prunc al Fecioarei Maria, dă-mi lumânarea! – se mai
rugă o dată glasul. E noaptea Naşterii Mântuitorului. Se poate ca o rugăciune făcută în
numele Lui să nu fie ascultată?!
Petre, nehotărât, tot şovăia! Cu inima-mpărţită în două, se întreba care-i era datoria.
Toată nădejdea şi-o pusese în făclioara ce vroia să aprindă în biserica din Boştea. Acum, în
lupta lui sufletească, în marea lui credinţă, nu mai ştia ce să facă.
– În numele Sfântului Prunc şi al maicii Născătoare de Dumnezeu – zise din nou
glasul aproape stins –, sunt îngheţat, sunt părăsit. Şi eu sunt un copil, un biet copilaş! Oh,
fie-ţi milă de mine!... Dă-mi lumină!...
Petre începu a plânge. Inima-i părea că se topeşte de amărăciune şi de chin. Suferea
pentru copilul robit, suferea pentru maică-sa, pentru el însuşi, pentru întreaga lume, în
care totul i se părea păcătos, nedrept, sărac ca şi coliba lor, ca şi bisericuţa de lemn,
doborâtă sub povara acoperişului prea greu!
Cum sta rezemat, frânt de durere, dinaintea ochilor i se arătă vedenia bisericii din
Boştea, biserică în care nu va mai intra! O
neînchipuită slavă o înconjura, scăldând-o
într-o strălucire pe care nimic n-o putea
ajunge.
De-acum, Petre ştia că-şi va jertfi
lumânarea! Nu-i fusese oare cerută în
numele Mântuitorului, a cărui naştere se
prăznuia azi?! El nu se întrebă nici o clipă
cum o singură lumânărică putea dezrobi
copilul din puţ! În învălmăşeala
gândurilor, flacăra ei devenise pentru
dânsul lucrul cel mai de căpetenie de pe
pământ.

47
 – Na lumânărica mea! zise oftând. Ia-o! Prinde şi cinci chibrituri, vezi să nu se ude,
adăugă el cu îngrijorare copilărească, căci nu se vor mai aprinde!
Apoi, aplecându-se peste colac, le aruncă în puţ, jertfindu-şi astfel ultima nădejde.
După aceasta, îşi acoperi faţa cu mâinile, sprijinindu-şi fruntea de marginea îngheţată
şi-ncepu a plânge cu hohote. Deodată înălţă capul. Ce se auzea?!... Cântece!... Visa?...
Sunetele a mii de harfe ce păreau că vibrează-n văzduh şi razele aurii, minunate, de unde
veneau?
Minune? Lumina şi sunetele răpitoare ieşeau chiar din gura neagră şi posomorâtă a
puţului.

48
 Ce se întâmplase? Deodată îşi simţi inima plină de o neînchipuită bucurie!....
– Doamne!... şopti băiatul zdrenţăros, îngenunchind ca în biserică pe când se
săvârşeşte sfânta taină, căci în faţa lui se ivise un copil cu părul plăviţ şi cârlionţat,
plăsmuit numai din lumină, un copil neînchipuit de frumos.
– Mulţumesc – grăi strălucita arătare – ţi-a fost milă de mine, m-ai dezrobit,
jertfindu-ţi singura nădejde! Priveşte razele ce răspândeşte lumânarea ta! Şi copilul
ridicând braţul, Petre văzu că licărirea-i se prefăcuse într-o văpaie ce lumina întreg
pământul!...
– Du-te la maică-ta, care te aşteaptă. Eu voi duce lumânarea la bisericuţa de lemn,
care e tot atât de sfântă ca orişicare altă biserică.
Tremurând, Petre luă căciula de jos, dar faţă de atâta sfinţenie nu îndrăzni să şi-o
puie în cap.
Ca-n vis, se luă copilul minunat, a cărui slavă se revărsa asupra întregii păduri.
Petre nu mai simţea nici teama, nici frigul, nici oboseala; păşea ca şi când ar fi avut
aripi!
Când ajunseră în sat, minunatul copil se opri puţin, arătă coliba şi zise:
– Maică-ta te aşteaptă, după ce vei vedea-o, du-te la bisericuţa cea veche.
Fireşte, Petre îi ascultă porunca. Cu inima săltând de bucurie, alergă spre casă,
împinse uşa, se repezi înăuntru strigând:
– Mamă, mamă...
Fără nici o urmă de suferinţă, sărmana
Maria era atât de întinerită şi de frumoasă,
încât chiar zdrenţele de pe dânsa păreau
schimbate.
Îşi deschise braţele pentru a-şi primi
odorul. Şi-l strânse la sân, singurul dulce
adăpost ce Petre avusese vreodată.
Rezemând capul de pieptul maică-si,
copilul se simţea prea covârşit de fericire
ca să poată vorbi.
Maria nu-l întrebă ce se întâmplase;
ştia numai că se tămăduise, că era ajunul
Crăciunului şi că strângea în braţe pe fiul ei
iubit.

***
Mai târziu, Petre plecă spre biserică precum poruncise copilul minunat. Stelele
străluceau pe cer, satul era adormit şi tăcut, casele păreau umbre negre pe zăpada albă.
Îndeobşte, bisericuţa nu se deosebea de umbrele celorlalte case decât prin
clopotniţă. În noaptea asta, însă, în astă noapte sfântă, ea se prefăcuse într-o lacră de
lumină ale cărei raze se revărsau prin ferestre, prin crăpăturile zidului şi ale acoperişului.
49
Acea dispreţuită bisericuţă se schimbase într-un giuvaier sclipitor ce împrăştia lumină pe
cer şi pe neaua îngheţată.
Cu capul gol, cu mâinile împreunate, cu paşi şovăitori, ca un hagiu venit de departe,
Petre se apropie de Sfântul locaş, trecu pragul, căzu în genunchi, uimit şi răpit de fericire.
Câteştrele uşi ale altarului erau deschise şi-năuntru, pe sfânta masă, ardea
lumânărica lui. În toată biserica nu se mai găsea altă lumânare aprinsă şi, cu toate
acestea, mica flacără era atât de vie, încât prefăcea smeritul locaş într-o slavă de
strălucire, de pace, de frumuseţe, de bucurie şi de mărire. Nu putea fi mai frumoasă în
acea noapte bisericuţa din Galea!
Petre înţelese minunea! Mama i se însănătoşise, puţul se dezlegase de blestem şi, cu
toate că Sfântul Prunc se făcuse nevăzut, mâna lui pusese umila-i jertfă pe altarul
Domnului!
De-un singur lucru nu se putea însă dumeri Petre: că iubirea lui făcuse această
minune!
Iubirea şi credinţa!...

50
 SPĂRGĂTORUL DE NUCI
E.T.A. Hoffman

În Ajunul Crăciunului, cât îi ziua de lungă, copiilor medicului consilier Stahlbaum nu le

era deloc îngăduit să intre în odaia de mijloc şi, cu atât mai puţin alături, în salon. Strânşi
unul într-altul, Fritz şi Maria şedeau ghemuiţi într-un ungher al cămăruţei din fund. Se
întunecase de-a binelea şi pe copii îi cuprinse teama, căci, aşa cum se întâmpla de obicei
în această zi, au fost lăsaţi fără lumină.
Pe şoptite, Fritz dezvălui surioarei sale (care abia împlinise şapte ani) cum că în odăile
încuiate ar fi auzit, încă dis-de-dimineaţă, foşnete, hârşâieli şi uşoare pocnete şi că nu de
mult s-ar fi strecurat în casă un om mărunt şi tare misterios, purtând sub braţ o cutie
mare. Despre acesta el ştie însă foarte bine că nu
e altul decât naşul Drosselmeier. De bucurie,
Maria bătu din palmele-i mici şi strigă:
– Ce minunăţie o mai fi născocit pentru noi
naşul Drosselmeier?!
Consilierul de curte Drosselmeier nu era un
bărbat frumos; mic şi sfrijit, avea un obraz adânc
brăzdat, un mare plasture negru în locul ochiului
drept şi păr deloc, din care pricină purta o foarte
frumoasă perucă albă – care, ce credeţi, era de
sticlă, o adevărată operă de artă. De altfel, naşul
însuşi era un maestru în felul său; se pricepea
până şi la ceasuri, ba ştia chiar să le şi facă.
Atunci când la Stahlbaum acasă se îmbolnăvea
una din frumoasele pendule şi nu mai voia să
cânte, venea naşul Drosselmeier, îşi scotea
peruca de sticlă, dezbrăca hăinuţa lui galbenă
şi-şi punea un şorţ albastru. Apoi scormonea
ceasul cu unelte atât de ascuţite, încât pe micuţa
Maria o cuprindea o adevărată jale. Dar asta nu-i
pricinuia nici un rău pendulei, dimpotrivă, ea se
înviora şi începea îndată să zbârnâie, să bată şi să
ticăie veselă, spre bucuria tuturora.
Ori de câte ori venea, naşul avea în buzunar
câte ceva pentru copii, ba un omuleţ caraghios
ce-şi rostogolea ochii şi făcea plecăciuni, ba o
cutie din care sărea o păsărică, ba altele. De

51
Crăciun, însă, el meşterea de obicei cu multă trudă o operă de artă atât de preţioasă
încât, deşi o dăruia copiilor, părinţii grijulii o luau de îndată în păstrare.
– Ce minunăţie o mai fi făcut nenea Drosselmeier pentru noi?! exclamă Maria.
Fritz era de părere că de data asta nici n-ar putea fi vorba de altceva, decât de o
cetate în care tot felul de soldaţi tare chipeşi au să mărşăluiască încoace şi încolo şi au să
facă instrucţie. Apoi au să vină alţi soldaţi, care au să încerce să se strecoare în cetate, iar
soldaţii dinăuntru au să tragă vitejeşte cu tunurile, aşa de tare, de o să se cutremure
pământul.
– Nu, nu, îl întrerupse Maria, naşul mi-a vorbit de o grădină frumoasă. Acolo se află
un lac mare, pe care alunecă lebede minunate, cu salbe de aur la gât şi cântă cele mai
încântătoare melodii. Pe urmă, o fetiţa vine din parc la marginea lacului, cheamă lebedele
şi le hrăneşte cu marţipan dulce.
– Lebedele nu mănâncă marţipan, i-o tăie Fritz, şi un parc întreg nu poate să facă nici
măcar nenea Drosselmeier. Apoi continuă: de fapt, nu prea ne alegem cu mare lucru din
jucăriile lui; ni le iau de îndată ce le primim; aşa că cele dăruite de tata şi de mama îmi
sunt mult mai dragi, fiindcă măcar le putem păstra şi putem face ce vrem cu ele.
Apoi copiii făcură tot soiul de presupuneri în legătură cu jucăriile pe care aveau să le
primească.
Maria era de părere că mamsel Trudchen, păpuşa cea mare, s-a schimbat mult, căci,
mai stângace ca oricând, cade în fiecare clipă pe podea, rămânând totdeauna cu câte o
urmă urâtă în obraz; cât despre curăţenia rochiţelor, nici să nu mai vorbim – mustrările
cele mai aspre nu mai ajută la nimic.
În schimb, Fritz o încredinţa că ar trebui să-şi întregească herghelia cu un roib
zdravăn şi că trupelor sale le lipseşte cu desăvârşire cavaleria, lucru de altfel bine
cunoscut de tata.
De bună seamă, copiii ştiau că părinţii le cumpăraseră tot felul de daruri frumoase,
pe care acum le pregăteau pentru ei. Micuţa Maria rămase pe gânduri, în vreme ce Fritz
mormăi:
– Eu totuşi aş vrea nişte husari şi un roib!
Se întunecase de-a binelea. Lipiţi unul de altul, Fritz şi Maria nu îndrăzneau să mai
rostească nici un cuvânt. În clipa aceea răsună limpede un sunet cristalin: cling-cling,
cling-cling. Uşile săriră în lături şi din odaia cea mare năvăli o lumină atât de puternică,
încât copiii rămaseră încremeniţi în prag, exclamând uimiţi: „A!”
Tata şi mama se îndreptară spre uşă şi, luându-i pe copii de mână, le spuseră: „Veniţi,
hai veniţi, dragi copii!”

52
 DARURILE

Mă adresez ţie, mult iubite cititor sau auditor Fritz, Theodor, Ernst, ori cum te-i fi
chemând, şi te rog să-ţi aduci aminte cât mai bine de ultimul tău pom de Crăciun,
împodobit sărbătoreşte cu fel de fel de daruri. De bună seamă că atunci îţi vei putea
închipui cum copiii s-au oprit în prag, muţi de uimire, cu ochi strălucitori şi cum de-abia
după un răstimp Maria izbuti să exclame, oftând adânc:
– Vai, ce frumos! Vai, ce frumos!
Iar Fritz încercă cu mult succes
câteva tumbe.
E drept că şi copiii fuseseră, desigur,
foarte cuminţi şi ascultători în tot cursul
anului, căci niciodată nu au primit atâtea
lucruri frumoase şi încântătoare ca acum.
Bradul înalt de pe masa din mijlocul
camerei gemea de mere aurite şi
argintate, iar pe toate ramurile
crescuseră, asemenea mugurilor şi
bobocilor, migdale zaharisite, bomboane
poleite şi tot soiul de alte dulciuri
îmbietoare. Dar ce avea mai frumos
bradul minunat erau sutele de
lumânărele, sclipind ca stelele în ramurile
sale, iar el însuşi, iluminându-se şi
luminând, îmbia prietenos copiii să-i
culeagă bobocii şi fructele. În jurul
pomului toate străluceau în culori vii,
încântătoare – şi erau atâtea... cine le-ar fi putut zugrăvi!
Maria zări păpuşi graţioase, tot felul de scule mici, îngrjit lucrate, dar, dintre toate,
lucrul cel mai atrăgător era o rochiţă de mătase, frumos împodobită cu panglici de toate
culorile, atârnată în aşa fel pe umeraş, în faţa Mariei, încât fetiţa o putea privi din toate
părţile lucru pe care de altfel îl făcu pe dată, exclamând mereu:
– O, frumoasa, draga mea rochiţă! Şi pe asta am s-o pot îmbrăca, am s-o îmbrac
chiar eu?!
Între timp, înconjurând de trei-patru ori masa, Fritz încercase în galop şi în trap noul
roib, pe care îl găsise într-adevăr înşeuat lângă pom. Descălecând, spuse că roibul ar fi o
bestie sălbatică, dar, nu face nimic, o să ştie el să-l strunească. Apoi trecu în revistă noul
escadron de husari îmbrăcaţi tare mândru, în aur şi roşu, purtând arme numai de argint şi
călărind niste cai albi, atâta de strălucitori, încât mai că te puteai gândi că şi ei sunt de
argint curat.
53
 Ceva mai potoliţi, copiii tocmai voiau să se repeadă la cărţile cu poze, gata deschise
ca ei să poată privi tot soiul de flori frumoase, de oameni, ba chiar şi copii drăguţi şi
jucăuşi – toate înfăţişate atât de firesc, de ziceai că trăiesc şi vorbesc cu adevărat. Da,
copiii tocmai aveau de gând să se repeadă la aceste cărţi minunate, când clopoţelul mai
sună o dată.
Ei ştiau că acum naşul
Drosselmeier le va împărţi daruri şi
alergară la masa aşezată lângă perete.
Paravanul după care naşul stătuse
atâta vreme ascuns a fost repede dat
la o parte. Şi ce le-a fost dat copiilor să
vadă!
Pe o pajişte verde, presărată cu
flori multicolore se înălţa un castel
fermecător, cu ferestre argintii şi
turnuri de aur. În cameră plutea cântul
sfios al unui carillon1. Uşile şi
ferestrele castelului se deschiseră,
lăsând să se vadă cum se plimbă prin
săli perechi pe cât de mici, pe atât de
graţioase, domni purtând pălării cu
pene şi doamne cu rochii lungi cu
trenă. În sala de joc, ce părea cuprinsă
de flăcări – de atâtea lumânărele care
ardeau în candelabrele lor de argint –
copii în hăinuţe şi rochiţe scurte se-nvârteau în ritmul melodiei. Un domn, cu o manta ca
smaraldul, privea deseori printr-o fereastră, făcea semne cu mâna şi dispărea din nou.
Însuşi naşul Drosselmeier, nu mai mare decât degetul mic al tatii, apărea din când în când
jos, la uşa castelului şi intra iar înăuntru.
Proptit cu coatele pe masă, Fritz a privit o vreme frumosul castel şi figurinele care se
plimbau şi dănţuiau şi zise apoi:
– Nene Drosselmeier! Lasă-mă şi pe mine să intru o dată în castelul tău!
Consilierul de curte îl lămuri că aceasta ar fi peste putinţă. Avea şi dreptate, căci Fritz
era nesăbuit: auzi, să intre într-un castel care, cu turnurile sale aurite cu tot, nu era nici
cât el de înalt! Şi Fritz recunoscu acest lucru. Dar după o vreme în care, mereu în acelaşi
chip, doamnele şi domnii se plimbau de colo-colo, copiii se jucau, omul ca smaraldul
privea prin aceeaşi fereastră, naşul Drosselmeier ieşea pe aceeaşi uşă, Fritz strigă
nerăbdător:
1
Ceas cu anumite sunete muzicale plăcute; maşinărie muzicală.

54
 – Nene Drosselmeier, hai, ieşi odată şi pe uşa de colo!
– Asta nu se poate, dragă Fritz, îi răspunse consilierul de curte.
– Ei, atunci fă-l odată, continuă Fritz, fă-l odată pe omul verde, care se uită afară, să
se plimbe cu ceilalţi.
– Nici asta nu-i cu putinţă, răspunse din nou consilierul de curte.
– Atunci să coboare copiii, strigă Fritz, vreau să-i privesc mai de aproape.
– Ei, toate astea sunt cu neputinţă, zise Drosselmeier, pierzându-şi răbdarea, aşa
cum a fost făcută, aşa trebuie să rămână maşinăria.
– Aşa-a-a?! se miră Fritz lungind vorba. Toate astea nu sunt cu putinţ! Ascultă, nene
Drosselmeier, dacă flecuşteţele tale cele împopoţonate, din castel, nu sunt în stare să facă
altceva decât mereu şi mereu acelaşi lucru, atunci nu fac nici două parale şi nu prea mă
omor eu după ele. Nu. Atunci îmi sunt mai dragi husarii mei. Ăştia trebuie să mărşăluiască
înainte şi înapoi, după cum vreau eu, şi nici nu stau închişi în vreo casă.
Zicând acestea, o zbughi la pomul de Crăciun, puse escadronul său de cavalerie să
tropăie de colo până colo, să facă întoarceri, şarje şi să tragă cu puşca după pofta inimii
sale. Maria se îndepărtase şi ea, tiptil. Se săturase repede privind păpuşile cum se plimbă
întruna în castel, dar fiind mai ascultătoare şi mai bună, nu voise s-o arate atât de făţiş ca
fratele ei.
Cam supărat, consilierul de curte spuse părinţilor:
– O operă atât de măiastră nu e de nasul unor copii neînţelegători. O să-mi
împachetez iar castelul.
Dar mama se apropie de el şi îl rugă să-i arate interiorul maşinăriei şi iscusitul
angrenaj, chibzuit cu cea mai mare iscusinţă, prin care erau puse în mişcare micile păpuşi.
Consilierul desfăcu şi apoi refăcu totul, în felul acesta, el se înveseli iarăşi şi dărui copiilor
câţiva omuleţi cafenii, cu feţele, mâinile şi picioarele aurite. Spre bucuria lui Fritz şi a
Mariei, erau cu toţii din Thorn şi miroseau foarte plăcut şi îmbietor a turtă dulce. Sora lor,
Luise, îmbrăcase, la dorinţa mamei, frumoasa rochie pe care o căpătase, şi era tare
drăgălaşă. Când i se ceru să-şi pună şi ea rochiţa, Maria răspunse că ar mai vrea să
privească puţin. Acest lucru i-a fost îngăduit cu dragă inimă.

55
 OCROTITUL

De fapt, Maria nici nu avea de gând să se despartă de pomul de Crăciun, din pricina
unui lucru pe care nu-l descoperise din prima clipă. După plecarea la instrucţie a husarilor
lui Fritz, care până atunci stătuseră cu arma pentru onor, la piciorul bradului ieşise la
iveală un omuleţ grozav, care până atunci se ţinuse modest şi liniştit deoparte, de parcă ar
fi aşteptat răbdător să-i vină şi lui rândul.
E drept ca înfăţişarea sa lăsa
mult de dorit. Trecând peste faptul că
trupul puternic, ceva cam lung, nu se
prea potrivea cu picioruşele sale mici
şi subţiri, avea şi un cap care părea
mult prea mare. Îl schimba însă în
bine îmbrăcămintea cochetă, ce lăsa
să se întrevadă un om de gust şi de
cultură. Purta o strălucitoare tunică
de husari, violetă, foarte frumoasă,
cu multe fireturi şi nasturi de culoare
albă, pantaloni de acelaşi fel şi cele
mai mândre cizmuliţe încălţate
vreodată de vreun student, ba chiar
şi de un ofiţer. Ele îi veneau ca
turnate pe picioarele fine, de ziceai
că i le-a pictat cineva. Ciudat era
totuşi că la asemenea îmbrăcăminte
îşi atârnase la spate o manta îngustă,
ţeapănă, ce părea de lemn şi-şi pusese pe cap o pălăriuţă de miner. Dar Maria se gândi că
nenea Drosselmeier purta şi el o manta foarte proastă şi o pălărie fistichie şi era cu toate
acestea un naş foarte bun.
Ea mai socoti că nenea Drosselmeier, chiar dacă ar fi la fel de dichisit, tot n-ar arăta
aşa de drăguţ ca prichindelul acela. Şi privindu-l o dată şi încă o dată pe omuleţul
simpatic, îndrăgit de la prima vedere, Maria îşi dădu seama de-a binelea câtă blândeţe era
întipărită pe chipul său. Ochii lui verzi, spălăciţi, puţin cam prea mari şi bulbucaţi, revărsau
numai prietenie şi bunăvoinţă. De minune îl prindea şi barba moale de bumbac alb, bine
pieptănată, ce-i îmbrăca bărbia, căci ea lumina şi mai mult zâmbetul duios pe buzele sale
roşii.
– O, tăticule! exclamă în sfârşit Maria. O, tăticule, al cui o fi omuleţul acela drăgălaş
de lângă pom?
– Acela, răspunse tatăl, acela, fetiţa mea, va trebui de acum înainte să lucreze vârtos
pentru voi toţi. El o să vă spargă nucile tari, şi-ţi aparţine deopotrivă ţie, lui Fritz şi Luisei.
56
 Şi zicând acestea, tatăl îl luă cu grijă de lângă brad şi, îndată ce-i ridică mantaua de
lemn, omuleţul căscă o gură mare, mare de tot, descoperind două şiruri de dinţi albi şi
ascuţiţi. La îndemnul tatălui, Maria vârî o nucă înăuntru şi – crac – omul o sparse. Cojile se
risipiră, iar Maria rămase cu miezul dulce în mână. Fiecare din voi, precum şi Maria, ar
trebui să ştiţi că omuleţul graţios se trăgea din neamul spărgătorilor de nuci şi că
se-ndeletnicea cu meseria înaintaşilor săi.
Maria chicoti de bucurie şi atunci tatăl îi spuse:
– Draga mea, de vreme ce amicul
Spărgător-de-Nuci îţi place atât de mult,
ţi-l las mai ales ţie să-l îngrijeşti şi să-l
aperi, fără să uiţi însă că şi Luise şi Fritz au
asupra lui aceleaşi drepturi ca şi tine.
Maria îl luă de îndată de braţ si-l
puse să spargă nuci, dar alese pe cele mai
mici, pentru ca omuleţul să nu fie silit să
caşte gura mare, ceea ce, la drept
vorbind, nici prea bine nu-i stătea. Mariei
i se alătură Luisa, amicul
Spărgător-de-Nuci trebuind acum s-o
slujească şi pe ea. Părea că o face cu
plăcere, deoarece zâmbea întruna foarte
prietenos. Între timp, obosit de atâta instrucţie şi călărie şi auzind hazul celorlalţi, Fritz
veni în grabă lângă surorile sale, râzând din inimă de omuleţul drăgălaş, care, acum, când
mânca şi Fritz, trecea din mână în mână şi nu mai prididea cu clămpănitul.
Dar Fritz îi tot vâra în gură nucile cele mai mari şi mai tari, până când, deodată – crac,
crac – trei dinţişori îi căzură, iar falca începu să-i joace în balamale.
– Vai, sărăcuţul meu Spărgător-de-Nuci! se văită Maria, smulgându-l din mâinile lui
Fritz.
– Ce nătărău şi ăsta, spuse Fritz, vrea să fie spărgător de nuci şi n-are nici măcar dinţi
ca lumea! Se vede că nu-şi cunoaşte meseria. Ia dă-l încoace, Maria. O să-mi spargă nuci,
chiar de-o fi să-i sară măselele cu falcă cu tot. Doi bani nu face neisprăvitul!
– Nu, nu, ţipă Maria, nu ţi-l dau! Uită-te numai cu ce tristeţe mă priveşte şi-mi arată
gura rănită. Dar tu ai o inimă de piatră; îţi baţi caii şi eşti în stare să îngădui chiar
împuşcarea unui soldat!
– Ce ştii tu! Asta aşa trebuie să fie, se răţoi Fritz şi apoi Spărgătorul-de-Nuci este tot
aşa de bine al meu ca şi al tău. Ia dă-l încoace!
Maria începu să plângă în hohote şi înfăşură repede în mica ei batistă pe bolnăviorul
Spărgător-de-Nuci. Părinţii şi naşul se apropiară de ei. Drosselmeier, spre necazul Mariei,
luă partea lui Fritz. Tatăl însă spuse:

57
 – Nu încape discuţie, Spărgătorul-de-Nuci se află sub ocrotirea Măriei şi deoarece,
după cum văd, el are tocmai acum nevoie de îngrijire, Maria are depline puteri asupra lui,
fără ca altcineva să aibă dreptul să se amestece. De altfel, mă miră foarte mult că Fritz
mai poate da ordine cuiva care s-a îmbolnăvit în timpul serviciului. Ca ostaş destoinic, ar
putea să ştie foarte bine că răniţii nu sunt niciodată puşi în front.
Fritz se ruşină şi, fără să-i mai ardă nici de nuci, nici de Spărgătorul-de-Nuci, o şterse
de partea cealaltă a mesei, unde husarii săi, după ce aşezaseră nişte avanposturi
straşnice, se retrăseseră în bivuacurile lor. Maria adună dinţişorii pierduţi ai
Spărgătorului-de-Nuci, legă în jurul fălcii bolnave o panglicuţă albă, desprinsă din rochiţa
ei şi-l înfăşă apoi cu şi mai multă grijă în batistă pe bietul omuleţ, care arăta foarte palid şi
speriat. Astfel înfăşurat, îl legănă în braţe, ca pe un copilaş şi privi frumoasele imagini din
noua carte cu poze, care se afla între celelalte daruri. Ea se supără foc – ceea ce nu-i prea
era în fire – când naşul Drosselmeier râse cu poftă, necăjind-o că alintă un prichindel atât
de pocit şi, amintindu-şi ce se gândise când îl zărise prima oară pe micuţul
Spărgător-de-Nuci, spuse foarte serioasă:
– Cine ştie, dragă naşule, dacă tu, de te-ai găti ca drăguţul meu Spărgător-de-Nuci şi
te-ai încălţa cu cizmuliţe la fel de frumoase şi strălucitoare ca ale lui, cine ştie dacă măcar
atunci ai arăta atât de frumuşel ca el.
Maria nu pricepu deloc de ce părinţii râseră cu atâta veselie şi de ce consilierului de
curte i se înroşi nasul şi nu mai chicoti atât de voios ca înainte. Trebuie să fi fost vreo
pricină.

58
59
 CUPRINS

BRADUL 1
OMUL DE ZĂPADĂ 9
FETIŢA CU CHIBRITURILE 16
MOŞ CRĂCIUN 20
POVESTEA ANULUI 31
POVESTE DE CRĂCIUN 41
SPĂRGĂTORUL DE NUCI 51

60