Implicarea bisericii în îngrijirile medicale

pe parcursul istoriei

În antichitate, concepția medicala era una animistă, demonică, boala fiind vazută ca o
parazitare a organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii
triburilor primitive, care reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peștera Les trois
frères este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec
de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă
în funcție de etiologie: incantații, înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în
practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării
(aceasta apare odată cu medicina hipocratica, medicina științifică. Partea magică era ajutata și de
obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine
(antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje,
măști etc. Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de
produse, apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.

Lucrurile erau destul de amestecate în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi profesia
medicală. Medicina era o combinaţie diversă între filozofie, botanică, zoologie, anatomie umană
şi magie pură. De aceea, în primele veacuri, creştinii au avut o atitudine rezervată în general faţă
de medici. Medicii obişnuiau să împrumute multe "leacuri" din cadrul magiei păgâne. Istoria
conservă exemplele unor doctori care ofereau poţiuni avortive sau care erau foarte pricepuţi în
crearea unor otrăvuri eficiente.

Creştinii mai aveau, însă, un motiv pentru care atitudinea lor faţă de doctori putea fi
ambivalentă sau chiar rigidă, şi anume apelul la sfinţii făcători de minuni. De aceea, exemplele
de creştini trataţi sau vindecaţi de medici în primele secole sunt foarte puţine, în schimb
precizările hagiografice cu privire la vindecarea miraculoasă a numeroşi creştini de un sfânt sau
altul sunt extrem de numeroase.

Cel mai vechi loc de închinare a fost la Tricca din Tesalia.

Pelerinii bolnavi au mers acolo că, după o lungă pregătire de rugăciune, post și abluții, ei puteau,
prin mijlocirea preoților, să primească în visele lor oracolele vindecătoare. Acest tip de știință
medicală prezintă deja o bază rațională, deoarece preoții au interpretat visele și au prescris un
tratament adecvat, în majoritatea cazurilor pur dietetic. Au fost făcute înregistrări importante ale
bolilor și lăsate ca tablete votive în temple. Alături de casta preoțească și probabil din ea a apărut
ordinea medicilor templieri, care, după cum erau presupuși descendenți ai zeului Æsculapius,
erau cunoscuți ca Asclepiadae și formează un fel de bresle sau corporație.
 Primele elemente de medicină apar în mănăstiri. Au existat călugări specializați la nivelul
medicinei populare. Prima școală de medicină propriu-zisă, laică, din Europa Occidentală este
școala medicală din Salerno, în apropierea mănăstirii Monte Cassino, unde călugărul Benedict de
Nursia a întemeiat primul spital din Occident. Primul spital atestat pe teritoriul României este
Vechiul Spital din Sibiu, înființat în secolul al XIII-lea.

Cât de diligent a fost studiată medicina în mănăstiri este evidențiată prin numeroasele
manuscrise (multe încă needitate) în bibliotecile catedralelor vechi și prin cele care au fost luate
din mănăstirile suprimate și care se găsesc acum în bibliotecile naționale ale diferitelor țări.
Preoții care posedă o cunoaștere a medicinei au servit ca medic, deși le-a fost interzis să practice
o intervenție chirurgicală de către Sinodul al IV-lea al Lateranului (1213).

Sfântul Vasile cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369,
într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest
aşezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte
provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală
de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a
medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga
lume.

Biserica a incercat sa se concentreze asupra profesiei medicale si a importantei acesteia,

recunoscand validitatea si semnificatia ei. Cu toate acestea, locatia spitalului crestin nu a fost
separata de lacasurile crestine, majoritatea covarsitoare a acestora ajungand sa fie deschise in
cadrul manastirilor.

Preoţii pomenesc pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan,
Pantelimon şi Ermolae, făcătorii de minuni, şi pe toţi sfinţii doctori fără de arginţi. Aceşti sfinţi
oferă exemple de iubire absolută, de unire între Medicină şi Credinţă, iar vindecările miraculoase
nu sunt altceva decât expresia relaţiei între material şi spiritual.

Argumentele de mai sus (doar câteva şi fără a fi epuizate) nu pot să ducă decât la o
singură concluzie. Spitalul nu poate exista dacă nu tratează pacientul ca pe o persoană integrală,
definit şi prin spiritualitatea sa, iar Biserica în spital dă suflet acestuia prin asistenţa spirituală pe
care o acordă pacientului şi prin valorile morale pe care le promovează.

În istoria Bisericii au existat numeroase instituţii de binefacere, iar printre acestea

spitalele (nosocomiile) au ocupat un rol important. În Biserica Răsăriteană, Sfântul Vasile cel
Mare este primul care a înfiinţat spitale (inclusiv pentru leproşi), ceea ce a devenit o tradiţie.
Activitatea spitalicească în România este legată de mănăstirile în jurul cărora au apărut aşa-zisele
bolniţe, pentru ca ulterior să se construiască adevărate spitale (1704, Spitalul Colţea, 1735-1752,
Spitalul "Sfântul Pantelimon", 1757, Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iaşi). În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen, şi anume apariţia spitalelor întreţinute
de marile mănăstiri, fenomen ilustrat de iniţiativele stareţului Paisie Velicicovschi de la Neamţ.
Această activitate se menţine şi în prezent. Putem, astfel, susţine că un prim răspuns privind
relaţia dintre Biserică şi spital îl constituie înfiinţarea şi susţinerea de unităţi medicale de către
Biserică. Dar aceast răspuns nu acoperă în întregime conţinutul acestei relaţii.

Doi medici de frunte ai Greciei, atât înainte, cât şi după câştigarea independenţei acesteia
de sub Imperiul otoman, şi anume Parthenios Petrakes şi Dionysios Pyrros, erau de asemenea
preoţi. În 1812, Pyrros a întemeiat prima şcoală ştiinţifică din Atena şi a devenit primul
preşedinte ale Societăţii Medicale din Grecia devenită independentă.

Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din
Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi,
bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obosiţi află odihnă. Domnul spune:
Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28) – Sfântul
Ioan Gură de Aur