Personalitatea – mecanism integrator

Cele trei categorii de mecanisme luate în sine - informaţional – operaţionale, stimulator –

energizante, reglatoare nu sunt suficiente. Atâta vreme cât nu sunt legate unele de altele,
integrate şi subordonate scopurilor generale ale individului ele rămân parţial ineficiente.

Personalitatea (P) integrează cele trei categorii => mecanism integrator

Argumente
 le structurează şi le organizează – le forţează să interacţioneze activ unele cu altele, să
se diferenţieze şi să se stabilizeze, să devină un tot, o unitate;
 le valorizează – le subordonează scopurilor;
 le valorifică în activitate.

Există maniere diferite de integrare ceea ce duce la efecte de unicitate

psihocomportamentală.

1. Personalitatea ca realitate şi în calitate de concept

 ca realitate – P este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om
particular, omul aşa cum există şi cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană.
 în calitate de concept – P este obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al
psihologiei (Meili). El înglobează aproape toată psihologia, neexitând nici o experienţă
psihologică, denumită prin diferite concepte care să nu fie integrată în conceptul de P,
nici o teorie care să nu se raporteze la teoria şu concepţia P, fără însă ca psihologia P să
se erijeze în disciplină directoare.
 indiferent cum este interpretată, realitate sau concept, psihologia P ocupă un loc central
în psihologie.

Din punct de vedere teoretic, P este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi
valorii explicative a celoralalte noţiuni psihologice.
Din punct de vedere practic, P este principalul ghid în modelarea concretă a omului.

2. Delimitări conceptuale

a. Conceptul de personalitate:
 aşa cum organizarea structural – funcţională a individului se diferenţiază şi se
specializează în timp, tot aşa şi ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă de-a
lungul timpului un proces de structurare în urma căruia nu numai că se diferenţiază între
ele, dar se şi valorizează devenind unice. Pe scurt, P este persoana plus o notă de
valoare, ea este organizarea superioară a persoanei.

b. conceptul de persoană
 Persoana: persoana este corespondentul în plan social a individului din plan biologic.
 Prin conceptul de persoană desemnăm, pe de o parte, sistemul atributelor, structurilor şi
valorilor de care dispune o persoană, iar pe de altă parte, persoana luată pe latura
funcţiilor ei social-istorice, ea este omul luat în contextul relaţiilor sociale, omul ca
membru al societăţii;
 este ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric;
 este aplicabilă doar omului dezvoltat dpdv psihic (nu copiilor şi bolnavilor psihici).
 Se caracterizează printr-o sferă mai restrînsă (decât individul), dar printr-un conţinut mai
bogat.
 2

 ≠ Lersch făcea următoarea distincţie:

- persoana se referă la “forma fundamentală a fiinţei umane”;, are referinţe foarte largi,
căci cineva este persoană în calitate de fiinţă care trăieşte şi îşi realizezaă destinul în
lume, în procesele multiple şi în diversele conţinuturi de experienţă;
- P se referă la “particularităţile psihice individuale”, la ceea ce îl distinge şi îl
detaşează pe un om de altul,îşi limitează referinţele la un altul, căci cineva este P
numai comparativ cu alţii.

c. conceptul de personaj este întâlnit în două accepţiuni strâns legate între ele:
- personajul ca manifestare în afară, în cptm al persoanei şi P, ca exteriorizare a lor, ca
desfăşurare a potenţialului de activitate, a excesului de energie, a excitabilităţii şi
emotivităţii.
- personajul ca persoană în rol, omul interpretat ca un rol social. Există:
- personaje sociale – joacă roluri aşteptate sau impuse de societate;
- personaje volitive – joacă rolurile pe care şi le impun singure cf propriilor
aspiraţii;
- personaje mască – joacă roluri străine P lor pentru a-şi ascunde propria P, sunt un
fel de refugiu al Eului;
Deoarece sub fiecare persoanj se află o P => că personajul este veşmântul social al P.

Cele două realităţi, persoana şi personajul, există una prin alta: personajul trăieşte prin existenţa
persoanei, iar persoana se exprimă prin personaj şi suferă unele modificări prin intermediul
acestuia.
Între ele pot exista relaţii de armonie sau de disonanţă, dacă acestea din urmă devin
predominante şi se adâncesc se ajunge la destructurarea şi perturbarea funcţionalităţii P
(dedublări, depersonalizări).

d. conceptul de individ
- se referă la totalitatea însuşirilor biologice (ereditare sau dobândite) care asigură
adaptarea la mediul natural;
- desemnează caracterul indivizibil al organismului;
- este definit printr-o accepţiune foarte largă, biologică, diferenţiindu-se de
accepţiunile date de filosofie (subiect), morală (fiinţă autonomă), sociologia (eşantion
inidivizibil al spaţiului uman, întâlnit în toate societăţile).
 caracteristici esenţiale ale individului:
1. produs determinat biologic;
2. reprezentant al speciei;
3. noţiune aplicabilă tuturor organismelor.

e. conceptul de individualitate se referă la individul cu organizarea sa specifică, diferenţială,

irepetabilă şi ireductibilă. Este rezultatul specializării însuşirilor biologice, al ierarhizării şi
integrării acestora, în urma cărora capătă note distinctive, originale.

3. Accepţiuni

Dintr-o perspectivă foarte extinsă putem defini personalitatea ca fiind realitatea complexă şi
dinamică a fiecăruia din noi.
 complexă: deoarece cuprinde componente extrem de diverse şi variate, începând cu cele
anatomo-fiziologice, psihice, socio-culturale.
 dinamică: în ciuda relativei stabilităţi a trăsăturilot şi caracteristicilor de care dispune, ea
nu este dată, imuabilă, fixă ci suportă o oarecare evoluţie în timp.
 3

3.1. Accepţiunea antrolopogică:

Antropologia este ştiinţa generală despre om.

 cea pe care o avem în discuţie este antropologia filosofică .
 pragmatismul, behaviorismul
 omul la naştere este un individ, şi pe parcursul contactului social devine P
 dacă un copil ar fi ţinut în afara lumii sociale, el ar rămâne la stadiul de individ.
 Watson : suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem.

(+): amplasarea şi integrarea omului în sfera vieţii sociale.

(-): exagerări – esenţa este transplantată în individ, care nu este prin sine însuşi generator, ci
doar purtător al esenţei zămislite într-un cadru social – cultural.
Zlate - dacă esenţa este transplantată din exterior în interior înseamnă că se rupe esenţa de
fenomen, se consideră esenţa în afara fenomenului, ceea ce nu este posibil.
- dacă esenţa este zămislită de societate înseamnă că determinismul social este dus
până la limita sa extremă, ca şi în concepţia puerilă a lui Piaget - „ P este o ladă goală
pe care o umple societatea”;
- dacă individul este conceput doar ca purtător al esenţei, aceasta l-ar condamna la
pasivitate, la resemnare în faţa unei esenţe care îi este străină, chiar impusă.
=> esenţa omului NU este transplantată în el, ci zămislită de el însuşi construită
progresiv de către om prin încorporarea dimensiunilor sociale.

3.2 Accepţiunea psihologică

Dacă în accepţiunea anterioară P apărea ca fiind „ansamblul relaţiilor sociale”, de data aceasta ea
este tot un ansamblu , dar de „condiţii interne”.
Originea - Rubinstein: cauzele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne, iar
acestea din urmă nu sunt altceva decât interiorizarea primelor.
Natura condiţiilor interne pe care le avem în vedere în definirea P este psihologică, subiectivă.
Cattel: P este ceea ce ne permite să anticipăm ce va face un individ într-o situaţie dată.
Rolul condiţiilor interne: mediere, filtrare a solicitărilor care spre organism din exterior. Ele se
interpun între cauză şi efect.

3.3 Accepţiunea axiologică

Valoarea P provine nu doar în urma procesului de internalizare, ci şi din organizarea şi

ierarhizarea propriilor sale structuri psihologice.
În decursul existenţei la P se ataşează o notă de valoare, chiar produsele sale fiind valorizate. La
un moment dat omul face saltul de la consumator de valori la cel de producător de valori.

=> din perspeciva celor 3 accepţiuni, P apare ca:

1. entitate bio-psiho-socio-culturală, ca om viu, concret, empiric, ca unitate
2. purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice, deci ca fiinţă care
cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând din această cauză, lumea şi pe sine
3. produs şi producător de împrejurări, de medii, ambianţe şi situaţii sociale; omul
asimilează dar şi crează împrejurările, le dirijează şi stăpâneşte, le trasformă atunci când
acestea nu-i mai convin

Aceste trei accepţiuni sunt complementare.

 4

4. Definirea personalităţii

Allport - a sintetizat 3 tipuri: definiţii prin efect extern, prin structură şi pozitiviste

4.1. Definiţii prin efect extern:

Se iau în seamă două aspecte: modul de manifestare a personalităţii în afară, în exterior şi
efectele pe care aceasta le produce în comportamentul altor oameni.
Cu cât aceste efecte sunt mai mari, cu atât spunem că P este mai puternică.

4.2. Definiţii prin structură internă:

Afirmă P ca o entitate obiectivă.
După Allport, cei care definesc P astfel recurg la două modalităţi operaţionale în definire:
- Omnibus – introduc în conţinutul P diferite elemente: dispoziţii, impulsuri, dorinţe,
instincte, experienţă, iar P apare ca o sumă totală a acestora, fără o structură.
- Esenţialiste - sunt mai structurate străduindu-se să desprindă anumiţi factori ce sunt
mai importanţi (structural – esenţialistă).
Cea mai cunoscută este definiţia lui Allport: “P este organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină G şi cptm său caracteristic”.
(+) Definirea personalităţii prin structură internă are avantajul surprinderii şi redării conţinutului
personalităţii, a elementelor ei componente şi mai ales a relaţiilor dintre acestea
(-) Limita: neputinţa de a explica geneza, formarea personalităţii, adică tocmai modul de apariţie
a structurilor interne.

4.3.Definiţii pozitiviste
Au apărut ca o reacţie împotriva celor structuraliste şi susţin că structura internă, chiar dacă
există nu poate fi studiată, ceea ce cunoaştem sunt propriile noastre operaţii pe care le facem
atunci când studiem personalitatea.
Allport: „P este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate
detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dar”.

5. Abordarea structural sistemică a personalităţii

Sinteza definiţiilor prin efect extern şi prin structură internă se regăseşte în abordarea structurală
şi sistemică a P.
- structurală – depăşirea conecepului P ca o simplă însumare de însuşiri psihice şi
a le vedea ca întreg
- sistemică – deschiderea structurii către mediul socio-istoric ambiant
=>din perspectiva celor două tipuri de abordări P devine un sistem hipercomplex, probabilist,
dinamic, deschis.

P este o structură complexă implicând un ansamblu de substructuri şi funcţionând sistemic.

Substructurile P sunt:

- subsistemul de orientare: concepţii despre lume şi viaţă, idealul de viaţă, imaginea de sine;
- ss bio-energetic semnificativ pentru dinamica vieţii psihice.
- ss intrumental al P: mijloacele interne şi externe ale vieţii;
- ss relaţionar-valoric şi de autoreglaj:componentele autoreglatoare şi organizatoare ale
activităţii;
- ss rezolutiv – productiv: Ig
- ss transformativ – constructiv: creativitatea
 5

6. Dimensiunile personalităţii

P prezintă următoarele laturi:

- lat. dinamico-energetică = TEMPERAMENTUL
- lat. instrumentală = APTITUDINEA
- lat. rezolutiv productivă = INTELIGENŢA
- lat. transformativ-constructivă = CREATIVITATEA
- lat. relaţional-valorică = CARACTERUL

6.1.Temperamentul ca latură dinamico-energetică a personalităţii (T)

Dinamică – deoarece ne furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau
rigidă, uniformă sau neuniformă este conduita individului.

Energetică – deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ şi mai
ales modul cum este consumată aceasta.

Tse exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament.

Există o serie de indicatori psihocomportamentali care ajută la identificarea temperamentelor şi

care aparţin întregii P:
 ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice;
 intensitatea vieţii psihice;
 durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocomportamentale;
 intrarea, persistenţa şi iesirea din acţiune;
 impresionabilitatea şi impulsivitatea;
 tempoul
 egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
 capacitatea de adaptare la situaţii noi;
 modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.

6.1.1. Tipologii

(1) Tipul = o dispoziţie psihică sau psihologică dominantă, de natură neutrală, proprie unui
grup de oameni în mod comparativ, fără ca acest grup să se distingă strict de alte grupuri.
(W.Stern)
(2) Tipul nu reprezintă doar o singură dispoziţie dominantă, ci mai multe asemenea dispoziţii
însă bine structurate între ele.
(3) O altă caracteristică a tipului este generalitatea (exprimă ceea ce este general şi comun la un
grup de oameni). Această generalitate se construieşte treptat, pornind de la experienţele de viaţă
individuale (condiţii de viaţă şi activitate, socioculturale) asemănătoare în care trăiesc oamenii.
(4) Tipul conţine structuri bine corelate între ele şi care tind să se manifeste împreună

A. Tipologii substanţiale

Pornesc de la considerarea unor substanţe, lichide sau solide, existente în corpul omenesc.
Medicii antichităţii, Hipocrate şi Galenus, au clasificat T pe baza diferitelor umori prezente în
corpul omenesc, cele mai cunoscute de altfel:
 6

sânge, sanguin (S)

limfa, flegmatic (F)
bila galbenă coleric (C)
bila neagră melancolic (M)
Tipologiile “solide” iau în considerare elemente ca:
porozitatea ţesuturilor,
constituţia sângelui – subţire la S şi C şi gros la F şi M,
lărgimea vaselor, mărimea creierului – mare la S şi C,
puterea nervilor - puternici la S şi C,
densitatea lor - denşi la S şi C.
(+) au intuit: - natura afectivă şi biochimică a T
- cauzele unor tulburări psihocptm (bila neagră –depresie şi slăbiciune).

B. Tipologii constituţionale

Pornesc în clasificare de la constituţia corporală, morfologică a individului, considerând că o

anumită constituţie predispune la un anumit cptm.

Kretschmer, utilizînd un ansamblu variat de instrumente de investigaţie (observaţia,

convorbirea, fotografii, cercetări experimentale etc) a ajuns la stabilirea a patru tipuri
constituţionale şi cptm distincte ale acestor constituţii:
 Picnic: expansiunea cavităţilor viscerale, statută mijlocie, faţa moale şi largă, gât mare,
torace bombat, extremităţi moi şi scurte;
 Astenic/leptosom: dezvoltat în lungime în toate segmentele corpului – faţă, gât, trunchi,
extremităţi;
 Atletic: cu mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, trunchi în formă de trapez;
 Displastic: cu malformaţii congenitale.

Observând că oamenii se deosebesc şi în funcţie de dispoziţiile psihice, K a mai propus o

clasificare a T:
 Tipul ciclotim:
- corespunde stării afective diatesice;
- caracteristici: treceri rapide şi superficiale la unii şi treceri lente şi
profunde de la o stare psihică la alta la alţii;
- are şi o diviziune bipolară: poate fi vesel sau trist; între ele apar tot felul
de variaţii în funcţie de proporţia lor în interiorul aceliaşi tip;
- apar de asemenea, aspecte particulare, nuanţe speciale ale T apar din
aliajele realizare între cele patru caracteristici de mai susu şi altele, cum
ar fi: ritmul psihic, psihomotricitatea: T vesele sunt foarte mobile, în
timp ce T triste sunt lente;
 Tipul schizotim:
- corespunde stării afective psihestezice
- caracteristici: neconcordanţa între esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce se
vede şi ceea ce este ascuns;
- are şi o diviziune bipolară: poate fi cald sau rece; între ele apar tot felul
de variaţii în funcţie de proporţia lor în interiorul aceluiaşi tip;
- apar de asemenea, aspecte particulare, nuanţe speciale ale T apar din
aliajele realizare între cele patru caracteristici de mai susu şi altele, cum
ar fi: ritmul psihic, psihomotricitatea: T calde, hipersensibile, delicate
fac proba unei mari capacităţi de voinţă, pe când T reci sunt instabile,
capricioase.
 7

 distribuţia tipurilor constituţionale în funcţie de dispoziţiile psihice îl face pe K să creadă

că tipul picnic determină ciclotimia, iar tipul astenic este determinant pentru schizotimie;
 constituţia determină nu numai T, ci şi predispoziţia spre anumite boli psihice: picnicul-
ciclotimul este predispus spre bolie maniaco-depresive, astenicul-schizotim, spre
schizofrenie;

 toate aceste constatări îl conduc pe Kretschmer spre definirea T ca fiind acea parte a
psihicului, care se află în corelaţie cu structura corpului prin intermediul elementului
humoral comun.

Sheldon clasifică T după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare:

Endoderm → constituţia endomorfă → T visceroton

Mezoderm → constituţia mezomorfă → T somatoton
Ectoderm → constituţia ectomorfă → T cerebroton

C. Tipologii psihologice

Utilizează în calitate de criteriu de calitate fapte, fenomene de natură psihică.

Jung va fundamenta dpdv psihologic tipologia T în perechi de trăsături polare, P umană fiind
diferit orientată:
– Spre afară, spre exterior: extravertiţi, înclinaţi către dinamismul vieţii practice, către
circumstanţele externe, sunt sociabili, comunicativi şi uşor adaptabili, vioi şi expresivi;
– Spre propria sa interioritate subiectivă: introvertiţi, se îndepărtează de obiecte pentru a se
concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinţa de izolare, de închidere în sine;
– Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota lor distinctivă
sunt: ambiverţi.

Heymans şi Wiersma, în urma anchetei efectuate pe 2523 persoane, au schiţat una dintre cele
mai răspândite şi cunoscute tipologii temperamentale după criterii psihologice, folosită şi impusă
de către Le Senne.
În esenţă se porneşte de la ideea că T se compune din:
- trei elemente fundamentale care formează scheletul T, profilul lui de
ansamblu:
 emotivitate – defineşte persoana mişcată, tulburată afectiv, care
vibrează la orice situaţie, la orice nimic, mai mult decât media
semenilor;
 activism – caracterizează persoana pentru care acţiunea, efortul sunt
totul, acţionează din proprie iniţiativă;
 rezonanţă/ecoul – răsunetul impresiilor şi acţiunilor asupra psihicului
se manifestă diferit: fie în prezent, aici şi acum, evenimentele se
consumă imdeiat fără a lăsa vreo impresie, fie persoanele se
orientează în trecut, sunt puternic impresionabili;
- mai multe elemente complementare: lărgimea/îngustimea câmpului
conştiinţei, dominarea /supunerea, extraversia/introversia,
tandreţea/insensibilitatea afectivă, aviditatea/non-aviditatea care
acordă T o notă particulară diferenţiatoare.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-
secundar), rezulta 8 temperamente:
- nervos (E.nA.P);
- sentimental (E.nA.S. );
- coleric sau activ – exuberant (E.A.P);
 8

- pasionat (E.A.S.);
- sanguinic sau realist (nE, A. P);
- flegmatic (nE.A.S),
- amorf (nE.nA.P),
- apatic (nE.nA.S).

D. Tipologii psihofiziologice

Iau în considerare în clasificarea T criterii de ordin psihologic şi fiziologic.

Pavlov, încercând să realizeze o sinteză între subiectiv şi obiectiv şi studiind tipul de activitate
nervoasă superioară după trei proprietăţi – intensitate, echilibru, mobilitate – a stabilit existenţa
următoarelor tipuri de ANS care îşi pun amprenta asupra cptm concrete ale individului:
- puternic, echilibrat, mobil (T sanguinic);
- tipul puternic, echilibrat, inert (T flegmatic);
- tipul puternic, neechilibrat excitabil (T coleric);
- tipul slab (T melancolic)
(-): nu permite stabilirea unor variante intermediare;
nu ia în considerare toate cele trei proprietăţi la toate tipurile.

Ghe. Zapan realizează o clasificare interesantă a T pe baza criteriilor psihofiziologice utilizînd

şase indici temperamentali ( 3 ai lui Pavlov, la care a adăugat: persistenţa, tonusul afectiv,
direcţia) în cadrul a patru subsisteme ( motor-general, afectiv, perceptiv-imaginativ, mental).
Din combinarea acestor indici şi sisteme apar următoarele tipuri:
- activ (dominaţia sistemului afectiv);
- artistic (ss perceptiv-imaginativ);
- gânditor (ss mental dominant).
(+) imaginarea unei metode de diagnosticare a T.

E. Tipologii psihosociale

Au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-cultural existenţial, la sistemul valorilor.

Allport, Vernon şi Lindsey au distins şase tipuri umane diferenţiate între ele prin atitudinea
dominantă faţă de valori ( adevăr, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate):
– teroretic - orientat spre cunoaşterea obiectivă a realităţii, trăind doar pentru o idee;
– economic – dominat de dorinţa de a obţine maximum de randament, cu minimum de effort;
– estetic – interes pentru viaţa sentimentală, subiectivă;
– social – dedicat binelui altuia;
– politic – aspiră spre conducere, totul devenind un mijloc pentru atingerea scopului;
– religios – orientat spre spiritualitatea elevată;
K. Horney clasifica T în funcţie de relaţiile interpersonale în:
- tipul complezent – orientat spre oameni;
- tipul agresiv – orientat împotriva omaneilor;
- tipul detaşat - care se îndepărtează de oameni.

F. Tipologii psihopatologice

Pornesc de la criterii psihopatologice, vizând, în principal, destructurările manifestărilor

temperamentale.
E. Khan descrie următoarele tipuri:
- nervoşii – fenomenologie nevrotiformă;
- sensibilii – impresionabili, cu sensibilitate infantilă;
- obsesivii – nesiguri, temători;
- explozivii – violenţi, primitivi în reacţii;
 9

- hipertimicii – euforici, optimişti;

- depresivii – pesimişti, cu spirit critic exagerat;
- nestatornicii – înclinaţi spre schimbare;
- instabilii – oscilanţi;
- amoralii – lipsiţi de scrupule;
- impulsivii – neastâmpăraţi, dau frâu liber tensinţelor instinctuale;
- fantasticii – visători, trăiesc în reverie;
- bizarii – excentrici, cu surplus de originalitate.

Concluzii (ref. la tipologii)

 cele bazate pe un singur criteriu (substanţialist, constituţionalist, psihologic) sunt mai simple,
relativ mai sărăcăcioase decât cele la care criteriile de clasificare se dublează
(psihofiziologice, psihosociologice, psihopatologice) şi care sunt mai variate şi mai realiste;
 se diferenţiază între ele nu doar prin natura şi numărul criteriilor folosite, ci şi prin numărul
tipurilor stabilite; recent în psihologia personalităţii s-a ajuns la concluzia că cea mai bună
descriere a personalităţii s-ar putea face prin integrarea factorială a criteriilor ; un număr
mare de publicaţii apelând la descrierea personalităţii în cinci factori (aşa numita orientare
„big five”).
 În ciuda diversităţii lor, unele tipologii se aseamănă între ele: endomorful lui Sheldon cu
picnicul lui Kretschmer, ectomorful cu leptosomul → validitatea cercetărilor;
 (+) valoare operaţională mare uşurând cunoaşterea omului;
 (-) unele afirmă mai mult decât pot dovedi, sunt mai degrabă construcţii teoretice; reprezintă
aspecte şi descrieri parţiale ale P.

6.1.2. Probleme generale ale temperamentului

a) natura afectivo-reactivă a T se desprinde din faptul că aproape toate clasificările T iau

drept criteriu emotivitatea, reactivitatea sau pe amândouă(începând cu Hipocrate, Galenus şi
până la Kretschmer, Wundt, Ribot). La Allport nu apare nici un dubiu în legătură cu natura
afectiv-reactivă a T, el afirmând că T este “ fundamentul emoţional al P”.
b) T exprimă forma de manifestare a P, şi NU CONŢINUTUL vieţii psihice:unul şi acelaşi
conţinut psihic se exprimă extrem de diferit, iar conţinuturi diferite, chiar opuse, se pot
exprima identic.
c) Este nespecific sub raport valoric pentru P, nu corelează semnificativ cu trăsăturile
aptitudinale, orientative, caracteristice ale omului; el este mai degrabă modul de a fi al
omului, de a se comporta al cuiva, ţănând mai ales de stilul comportamental al omului.
d) T, deşi larg determinat genetic (Allport), este, în expresia lui finală şi mai ales funcţională,
modelat de condiţiile socioculturale existenţiale ale individului.
- înnăscut: este una dintre laturile primordiale ale P, manifestându-se de
timpuriu şi putând fi cunoscută înainte de construirea celorlalte
componente;
- este o latură generală şi maximal constantă pe parcursul vieţii;
- reprezintă manifestarea tipului de ANS în sfera vieţii psihice, şi dacă
tipul este înnăscut, atunci şi T este înnăscut.
- Ceea ce moştenim nu este un grad specific sau o cantitate de T, ci mai
degrabă un răspuns potenţial, aflat la un anumit nivel al răspunsurilor.
(Buss şi Plomin).
- modelat de mediu: mediul actualizează răspunsurile potenţiale: prin T omul
influenţează mediul social care la rândul lui afectează T (o persoană
sociabilă crează un anumit mediu în jurul său, care, la rîndul lui, o va
determina să reacţioneze într-un mod specific la diverse stimulări).
 10

e) Relaţia dintre tipul de ANS şi temperament:

- tipul de ANS are o sferă mai largă (se manifestă şi în afara planului vieţii psihice,
respectiv în cel fiziologic) dar un conţinut mai restrâns în timp ce la temperament
este invers;
- tipul de ANS este o noţiune fiziologică, T, una psihologică;
- tipul de ANS nu se manifestă direct, ci mediat în planul vieţii psihice;
- tipul de ANS nu se transferă mecanic şu univoc într-o anumită caracteristică
temperamentală (PPN) – una şi aceeaşi trăsătură de tip de manifestă difeirt în plan
psihocomportamental, datorită filtrării ei prin reţeaua de reflexe condiţionate, prin
experienţa individului (sistemul de relaţii cu lumea).

6.2. Aptitudinea ca latură instrumentală a personalităţii

6.2.1. Definirea aptitudinilor

6.2.1.a Definirea prin opoziţie cu capacităţile

Aptitudinea este substratul congenital al unei capacităţi, preexistând acesteia din urmă, care va
depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia educativă, eventual, şi de exerciţiu.

Ap este interpretată ca o condiţie congenitală a unei anumite modalităţi de eficienţă.

Această definiţie este inacceptabilă după părerea unor autori .

Aptitudinea este anterioară capacităţii, ea este o condiţie a ei.

Capacitatea este aptitudinea + câştigul ei în calitate şi cantitate, venit prin exerciţiu – Şt.
Goanga.
=> aceste definiţii sugerează existenţa unei relaţii ca de la parte la întreg, Ap putând fi
considerată doar ca un segment al capacităţii, care alături de aptitudini curinde şi alte segmente,
între aptitudini şi capacităţi nu există diferenţe de sferă.

6.2.1.b. Definirea prin raportarea la finalitatea funcţionării lor

Claparede – Ap este orice însuşire psihică sau fizică considerată sub unghiul randamentului

Ap este o formaţiune psihologică complexă la nivelul personalităţii care facilitează un

comportament eficient al individului în cadrul activităţii. - Mitrofan

(+) accent pe randament şi comportamntul eficient ca note definitorii ale Ap.

(-) se pierde din vedere natura şi specificitatea psihologică a aptitudinilor.

6.2.1.c. Definirea prin sesizarea conţinutului lor specific

Ap este o însuşire complexă de P, produs complex al întregii P, al întregii experienţe, al

echipamentului informaţional, ori al deprinderii, al metodelor de muncă, al capacităţilor
intelectuale.

(-) se lărgeşte nepermis de mult sfera noţiunii de aptitudine cu riscul confundării aptitudinilor cu
alte componente ale vieţii psihice.
 11

Concluzii (ref. la definiţii)

Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-

un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi.

DAR:
- nu orice însuşire este o Ap – numai cea care îi diferenţiază pe oameni în privinţa
posibilităţii de a atinge performanţe superioare în diferite activităţi
- doar însuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităţilor
reprezintă o Ap.
- numai însuşirea care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior
reprezintă o Ap.
 pentru ca o însuşire psihică să fie Ap trebuie să satisfacă o serie de cerinţe:
1. să fie individuală,
2. să asigure efectiv finalitatea activităţii,
3. să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii,
4. să dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţă.

Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor este geniul.

6.2.2. Criterii de evaluare a aptitudinilor

Evaluarea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un individ se face, cel mai adesea, după
rezultatul obţinut, eventual după o serie de caracteristici ale acestuia (nouate, originalitate,
eficieneţă). Dar aprecierea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un subiect trebuie făcută nu
numai după produs, după cracteristcile lui, ci şi după latura procesuală, după fazele parcurse
pentru a se ajunge la acest produs, după particularităţile laturii procesuale (viteza, durata,
noutatea procesului utilizat).

Criteriile dupa care se evaluează diferenţele aptitudinale dintre două sau mai multe persoane a.c.
produsele şi procesele sunt asemănătoare sunt: latura structural-funcţională a Ap, după
componentele ei (natura şi specificul componentelor implicate, ierarhizarea lor), şi mai ales,
după modul de relaţionare ala acestora.

 Ap sunt adevărate sisteme operaţionale ce presupun relaţionarea şi interacţiunea

reciprocă a componentelor lor, în urma cărora apar fenomene ca cel al compensării ce
asigură funcţionalitatea şi eficienţa lor maximă.

Diferenţele aptitudinale dintre oameni, fizionomia lor specifică, ar putea fi evaluate şi după locul
şi rolul lor în structura P, după felul cum se raportează şi se leagă de alte elemente ale vieţii
psihice – cunoştinţe, depr, priceperi, stări afectiv-motivaţionale, trăsături de caracter – care se
repercutează asupra productivităţii lor.

Depr sunt încadrate în Ap, având un rol important în configurarea unui anumit profil al
aptitudinilor. Ele devin elemente operaţionale ale Ap, mărind în felul acesta productivitatea: cu
cât un individ dispune de mai multe depr, cu atât este mai probabil că acestea să fie folosite în
găsirea unor soluţii noi.

!!!! Nu orice dpr este favorabilă aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formată. O dpr
insuficient consolidată sau greşit elaborată poate perturba sau inhiba aptitudinile.
 12

Diferenţa între deprinderi şi aptitudini

Dpr
 Sunt componente automatizate ale
activităţii;
 Asigură realizarea activităţii la acelaşi
nivel;
 Pe măsură ce se elaborează, îşi reduc
numărul proceselor implicate în ele;
Ap
 Sunt componente plastice, maleabile;
 conduc la perfecţionarea activităţii;
 pe măsură ce se formează îşi amplifică
şi îşi complică structura;

Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaţionale, le mecanismele energizant-

stimulatoare explică şi mai bine diferenţele aptitudinale existente între oameni:
- fără Mo (trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri) multe potenţialităţi aptitudinale
rămân latente;
- aptitudinile deja formate nu pot fi puse în valoare dacă Mo lipseşte.
 Mo are un dublu rol, atât în formarea, în elaborarea aptitudinilor, cât şi în valorizarea lor
maximală.
Relaţia dintre aptitudini şi Mo este mult mai complexă, mai ales dacă este vorba despre o Mo
particulară, cu o anumită intensitate, durată:
- Mo puternică duce, de obicei, la anxietate, deci la scăderea randamentului;
- Lipsa Mo pozitive sau prezenţa Mo negative împiedică valorificarea aptitudinilor.
Relaţia poate fi văzută şi invers, de la Ap la Mo:
- performanţa obţinută, datorită prezenţei aptitudinii, creşte Mo (ocolirea
activităţilor în care se anticipează insuccesul);
- insuccesul, ca urmare a ăprecarităţii şi slăbiciunii aptitudinilor, este
puternic trăit motivaţional şi va influenţa negativ, prin fb, însăşi Ap.

 Aptitudinile nu numai că se realizează prin intermediul proceselor psihice, dar sunt şi

sintetizări şi generalizări ale diferitelor particularităţi dominante ale proceselor psihice.
 Aptitudinile sunt însuşiri sintetice ale întregii P şi nu ale unuia sau altuia dintre procesele
psihice componente.

6.2.3. Aptitudini - caracter înnăscut sau dobândit?

La naştere există o serie de predispoziţii, de potenţialităţi, specifice speciei, care devin realităţi
numai dacă sunt raportate la condiţiile favorabile ale mediului intern şi extern.
Faptul că factorii sociali şi nu cei ereditari, înnăscuţi, au rol esenţial în formarea aptitudinilor
este demonstrat de:
1) rezultatele cercetărilor efectuate asupra copiilor gemeni crescuţi în medii socio-culturale
diferite, care arată că evoluţia copiilor este determinată de particularităţile condiţiilor sociale
în care au crescut;
2) diferenţierea aptitudinilor în funcţie de necesitatea dotării ereditare, unele dintre acestea
(artistice, muzicale, literare) presupunând prezenţa în mai mare măsură a dotării ereditare,
altele (organizatorice, ştiinţifice, tehnice, pedagogice) în care această dotare este mult mai
redusă;
3) modelarea socială a predispoziţiilor chiar de la naşterea individului, la om neexistând
predispoziţii pur biologice, ci influenţate social.

Zlate – în procesul formării aptitudinilor contează nu atât ereditatea sau mediul, cât calitatea lor:
- o ereditate precară, asociată cu condiţii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la
formarea unor aptitudini evidente.
- o ereditate superioară va fi neputincioasă dacă condiţiile de mediu sunt nesatisfăcătoare.
Ideal ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali să coincidă dpdv al calităţii lor şi atunci
performanţele vor fi maxime.
 13

6.3. Inteligenţa – ca latură rezolutiv - productivă a personalităţii

6.3.1. Delimitări conceptuale

Termenul provine de la latinescul intelligere care înseamnă a relaţiona, a organiza, sau de la

interlegere care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.

!!! Inteligenţa depăşeşte G, care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale
obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între relaţii (≠)

Descartes, a dat cea mai apropiată definiţie de înţelegerea modernă a Ig: inteligenţa este
mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri.

În această definiţie se regăsesc cele două poziţii actuale ale noţiunii de Ig:
- ca sistem complex de operaţii adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia,
corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor reltiv disparate,compararea rapidă a
variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectăa unor
probleme cu grade crescânde de dificultate;
- ca aptitudine generală
=> 3 caracteristici fundamentale ale Ig:

1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi (cele vechi sunt soluţionate cu ajutorul dpr,
obişnuinţelor)
2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări

Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mintale.

Intuită iniţial de Leibnitz, Ig ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei a fost descrisă de

Piaget în epistemologia sa genetică.

Inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a

învinge provocările vieţii (Wechsler)

Actualmente în psihologie se discută despre inteligenţa multiplă. Gardner stabileşte şapte

tipuri de Ig: lingvistică, logico-matematică, spaţială, muzicală, kinestezică, interpersonală,
intrapersonală. Aceste tipuri de Ig variază de la un individ la altul, de la o cultură la alta şi sunt
localizate cortical diferit.

6.3.2. Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei

6.3.2.a Modelul psihometric

Originea în cercetările lui Alfred Binet

Imaginează o suită de probe care aproximează compoziţia operatorie a intelectului – scara

metrică Binet – Simon. Lewis Terman – revizuieşte scara lui Binet şi o introduce în SUA sub
numele de Stanford - Binet Scale. Terman arată că vârsta mentală este distanţa parcursă între
vârsta noului născut şi inteligenţa adultă, iar QI este raportul dintre distanţa parcursă şi timpul
necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte raportul dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică.
 14

Wechsler în continuă pe Terman imaginând o scară a inteligenţei pentru adulţi (Wechsler Adult
Intelligence Scale – WAIS). Mai târziu apare cea pentru copii (WISC – R). Din perspectiva
modelului psihometric inteligenţa apare ca o colecţie de abilităţi; introducerea noţiunii de
coeficient de inteligenţă (ca raportul dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică multiplicat cu
100) rămâne o achiziţie importantă a modelului psihometric al inteligenţei.

6.3.2.b. Modelul factorial

Reprezintă o continuare şi o adâncire a modelului psihometric. Acest model aduce o nouă

viziune asupra Ig, respectiv interpretarea ei dintr-o perspectivă structurală. Psihologii au început
să fie interesaţi mai mult de modul de prelucrare a rezultatelor, decât de instrumentul folosit.

Una din metodele propuse era cea a analizei factoriale a lui Spearman. Cu prilejul corelării
rezultatelor obţinute la testele de inteligenţă au fost descoperiţi o serie de factori, diferiţi ca grad
de generalitate, ca număr şi ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului
factorial al inteligenţei, în interiorul căruia se remarcă următoarele tendinţe:
- tendinţa unitară
 activităţile intelectuale conţin un factor comun şi un factor special - G şi S.
 Ig este o combinaţie lineară a acestor doi factori.
- tendinţa pluralistă
 recurge la multiplicarea numărului de factori. Guilford speculează pe
marginea proliferării, multiplicării şi diversificării factorilor propunând un
model morfologic al Ig.
- tendinţa ierarhică
 preocupată de înmulţirea cantitativă, înlănţurea şi ierarhizarea factorilor
 în afară de factorii G şi S apar şi factorii de grup care sunt dispuşi între cei
doi, astfel factorii nu sunt dispuşi linear ci sunt ordonaţi şi dispuşi piramidal.
(Vernon, Burt)

6.3.2.c. Modelul genetic

Depăşeşte viziunile psihometrice şi factoriale, fiind preocupat de problema genezei inteligenţei.

Jean Piaget („Psihologia inteligenţei”) porneşte de la premisa că inteligenţa este o relaţie
adaptativă între organism şi mediu. Adaptarea reprezintă după el echilibrarea între asimilare şi
modelare. Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa.

6.3.2.d. Modelul psihocognitivist

Este complementar modelelor psihometrice şi factoriale şi îşi pune problema mecanismelor prin
care sunt soluţionate problemele. Specific noului model al inteligenţei este descrierea paşilor sau
proceselor mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
Unii psihologi s-au orientat spre descoperirea componentelor cogmitive simple ce corelează
semnificativ cu performanţele de la testele de Ig, iar alţii s-au axat pe descoperirea
componentelor cognitive complexe.
Sternberg a găsit trei mari categorii componenţiale ale Ig:
- metacomponentele – procese de mare complexitate care intervin în
planificarea, conducerea şi luarea deciziei;
- componentele performanţei – mijloc sau proceduri subordonate
strategiilor de soluţionare;
- componentele achiziţiei informaţiilor – intervin în colectarea şi
încadrarea selectivă a informaţiilor.
 15

6.3.2.e. Modelul neuropsihologic

Descrie Ig în termenii ariilor fizice ale creierului. Ig umană apare din perspectiva modelului
neuropsihologic ca fiind „amalgamul a două stiluri diferite de pcp, reamintire şi G, fiecare cu
avantajele lor separate”.

6.3.2.f. Modelul ecologic

Presupune studiul Ig în contextul ei ambiental, firesc de operare. Cum gândesc şi cum îşi rezolvă
problemele oamenii obişnuiţi în contexte naturale şi nu atunci când sunt puşi să răspundă la
teste? – aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă noul model.

6.3.2.g. Modelul triarhic

Reprezintă o încercare de unificare prin sinteza a modelelor anterioare, Sternberg, arătând că

teoria Ig cuprinde trei subteorii:
1. subteoria contextuală examinează relaţia Ig-mediul exterior;
2. subteoria componenţială detaliază relaţia Ig-componentele P;
3. subteoria celor două faţete axată pe relaţia Ig cu contextul exterioe şi cu
componentele interne, accentul căzând pe achiziţiile din psihologia învăţării.

6.3.3. Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

Deşi este o latură a P, ea intră în interacţiune nu doar cu fiecare dintre celelalte părţi sau laturi
ale P, ci şi cu întregul care este însăşi P.
Ig este motorul evoluţiei, generale şi individuale, ce apare în situaţiile vitale ce presupun
subordonarea ei unei duble necesităţi: de a evita ce este vătămător şi de a reţine ceea ce este bun.

Sarton surprinde câteva relaţii semnificative între Ig şi P

1 Precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de Ig, în timp ce calitatea rezultatului, de P;
2 Rapiditatea depinde de Ig, efortul de P.
3 Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de Ig, supleţea sau rigurozitatea asocierilor depinde
de P, de stilul său
4 Nivelul de dezvoltare al Ig (înalt, mediu, scăzut) este o trăsătură intrinsecă Ig, modul de
utilizare al lui este influenţat de P.
5 Tulburările P au ecouri asupra Ig.
6 Dezechilibrările dintre Ig şi P duc la regresiunea ambelor.

6.4. Creativitatea ca latură transformativ-constructivă a personalităţii

6.4.1. Conceptul de creativitate

Dată fiind adevărata “foame de creativitate” pentru soluţionarea marilor probleme actuale ale
omenirii, conceptul de creativitate a devenit un concept central în psihologie. Acest fapt are o
dublă semnificaţie:
- el a creat premisele abordării multilaterale a creativităţii (inclusiv în
sfera diverselor specialităţi ştiinţifice), a surprinderii cât mai multor
aspecte ale ei, deci a înţelegerii adecvate şi profunde;
- a atras imprecizia termenilor utilizaţi, pulverizarea creativităţii într-o
multitudine de aspecte, adeseori contradictorii – RP, aptitudini, Ig,
capacităţi.
 16

Conceptul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare care înseamnă zămislire,
făurire, naştere.

Într-o accepţiune:
- foarte largă, Cr constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii
omeneşti;
- într-o formă restrânsă, specific psihologică, Cr apare în patru accepţiuni importante:
- ca produs: având următoarele caracteristici:
 noutatea şi originalitatea
 valoarea
 utilitatea socială
 aplicabilitatea vastă
Dintre toate acestea, noutatea a suscitat cele mai multe discuţii, luată fiind în considerare
ca noutate pentru subiect a produsului creator sau ca noutatea produsului pentru
societate.
I. Taylor a descris trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou doar
pentru subiect) în planul obiectiv (nou pentru societate) diferenţiind cinci planuri
ale acreativităţii prin modul de raportare la atributul noutăţii:
1. expresiv
2. productiv noul este legat de experienţa de viaţă
3. inventiv
4. inovator raportarea se face la universul de semnificaţii ale unei
5. emergent culturi, Cr individuală fiind egală cu zero sub aspectul
tradiţiei culturale, dar stă totuşi la baza celei sociale;
“Noul” a fost şi dintr-o altă accepţiune, impus mai ales de neceistatea evaluării
răspunsurilor la testele de creativitate, şi anume nou în sensde rar întâlnit dpdv
statistic. Unicitatea răspunsuruilor devine, deci, esenţială pentru considerarea lui
ca fiind nou şi original, chiar dacă luat în sine răspunsul este banal. Nouatea lui
trebuie considerată însă numai corelativ la utilitatea lui.

- ca proces vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii, faptul că ea nu se

produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele, numărul
lor variind de la autori la autori:

G. Wallas, E.D. Hutchinson, R. Thompson A. Osborn

stabilesc patru etape ale procesului creator: desprinde şapte etape:
1. pregătirea 1. orientarea
2. incubaţia 2. preparaţia
3. iluminarea 3. analiza
4. verificarea 4. ideaţia
5. incubaţia
6. sinteza
7. evaluarea

Atitudinea faţă de aceste etape a fost variată:

- incubaţia a fost contestaă (Guilford- condiţie şi nu etapă a activităţii);
- iluminarea a dost controversată (nu este obligatorie şi poate chiar să fie
o piedică - iluminări false);
- succesiunea etapelor nu a fost confirmată – suprapunere, inversare =>
procesul creator nu este stadial, ci continuu, cu întrepătrunderea
permanentă a stadiilor;
 17

- singurele etape care au întrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost

prepararea şi verificarea;
- etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea
individuală şi mai puţin pentru cea de grup.

- ca potenţialitate general umană

Chiar dacă au existat teorii care refuzau Cr unor oameni (dar sau har divin
rezervat numai unor privilegiaţi ai soartei), Cr este o capacitate general umană.
Sub formă latentă, virtuală, în grade şi proporţii diferite, ea se găseşte la fiecare
individ. Acest fapt este important mai ales pentru intervenţia în sensul stimulării,
educării şi antrenării Cr.

- ca o capacitate şi abilitate creativă

Cr integrează în sine întreaga P şi activitate psihică a individului, iar la rândul ei,
se subsumează şi se integrează organic în structurile de P devenind astfel una
dintre dimensiunile cele mai complexe ale P.
Cr este o dimensiune de sine stătătoare a P, integrată organic în ea, de unde şi
interesul psihologilor de a evidenţia caracteristicile P creatoare:

Guilford Fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de

probleme, capacitate de redefinire.
Lowenfeld Sensibilitatea pentru probleme, receptivitatea pentru orice, identificarea cu
problemele unora oameni şi culturi, variabilitatea ideilor, capacitatea rapidă
de adaptare la orice situaţie, originalitatea.
Taylor Lipsa de îngâmfare, toleranţa faţă de situaţiile ambigui, încrederea în propria
activitate creatoare.

Pentru caracterizarea persoanelor înalt creative s-au utilizat: metoda descrierii şi

autodescrierii, metoda studierii familiilor cu persoane creative. S-a constatat că
pot deveni P creative numei cele cărora li se acordă o atenţie şi o instruire
specială.

=> prin Cr, P umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe sine însuşi.

6.4.2. Factorii creativităţii

Cr este nu numai plurifazică ci şi multidimensională, funcţionalitatea ei fiind influenţată de

factori extrem de diverşi ca natură, structură şi valoare care acţionează asupra individului.

a. factorii interiori-structurali sunt de natură psihologică şi se subdivid în trei categorii:

 intelectuali : Ig şi G Cr, cu forma ei esenţială G divergentă, orientată spre o multitudine
de soluţii;
 afectiv-motivaţionali: curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii motivaţionale, tendinţa
de autorealizare, tendinţa de a comunica sau nevoia de nou şi claritate – dezlănţuie,
susţin, orientează şi impulsionează la creaţie.
 de P: atitudinali, aptitudinali şi Tali – cresc sau înfrânează potenţele creatoare ale
individului.
b. Factorii exterior-conjuncturali/socioculturali sunt legaţi de particularităţile sociale,
istorice, clasa socială, grupul de apartenenţă, condiţiile materiale favorabile sau precare.
c. Factorii psihosociali se referă la ambianţa relaţională, la climatul psihosocial în care
trăieşte individul (climatul destins - incurajează, tensiunile - frânează).
d. Factorii socio-educaţionali sunt legaţi de nivelul educaţional, prezenţa sau absenţa
influenţelor educative ale familiei, procesul de învăţământ, colectivele de muncă etc.
 18

 Cr nu poate fi redusă la factorii psihologici, care, deşi indispensabili prin ei înşişi, nu

conduc la creaţie;
 Este necesară considerarea multitudinii factorilor psihologici (nu reducerea unilaterală la
factorii intelectuali);
 Ceea ce contează în actul creator este mai ales configuraţia tuturor factorilor şi nu numai
prezenţa în sinea lor – raporturile dintre factori este mai importantă decât valoarea
absolută a fiecăruia în parte.
 Cele patru categorii de factori ar putea fi regrupate şi după alte criterii ca gradul lor de
generalitate (f. generali şi f. speciali) , rolul lor (f. stimulativi şi f. inhibitivi).
 Analiza factorilor determină distingerea netă a potenţialului creator (capacitatea unui
individ de a produce noul) de creaţia ca atare (desfăşurarea efectivă a unui act creator)
Existenţa potenţialului creator nu asigură, prin sine însuşi, desfăşurarea actului
creator, fiindu-i necesare condiţii adecvate de stimulare psihoindividuală, socială
şi culturală.

6.4.3. Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă

Adevărata controversă cu privire la raportul dintre cele două dimensiuni ale P începe odată cu
apariţia lucrării Creativity and Intelligence a lui J.N.Getzels şi P.W. Jackson care au studiat
primii relaţia dintre Cr şi Ig, investigând două grupuri de subiecţi prin teste de Ig şi teste de Cr.
Comparând rezultatele acestor grupuri, artificial construite, s-a ajuns la ideea independenţei
absolute şi chiar a antagonismului între coeficientul de Ig şi cel de creativitate şi s-a impus
postularea lipsei de corelaţie între Ig şi Cr. – viciul de eşantionare a dus la o concluzie falsă!!!

R.L. Thorndike a reexaminat datele lui J.N.Getzels şi P.W. Jackson, de data asta pe un eşantion
reprezentativ şi a descoperit existenţa unor corelaţii la fel de ridicate între testele de Ig şi cele de
creativitate.

Aceste rezultate contradictorii se datorează:

- erorilor de eşantionare
- caracteristicilor instrumentelor de diagnoză folosite
- testele de Cr erau difuze şi globale nepermiţând diferenţierea anumitor
talente;
- testele de Ig şi Cr erau atât de asemănătoare încât se finalizau prin
măsurarea aceloraşi atribute.
- cauza esenţială era că prin testele de Ig se măsura G convergentă, iar prin cele de
Cr, G divergentă, total opuse între ele. Se pare că atributele care facilitează nu
sunt aceleaşi cu cele implicate în Cr.

Controversa cu privire la raportul dintre Ig şi Cr a contribuit la dezvoltarea cercetărilor asupra

Cr:
- unii autori au descoperit că nu Ig în general contează în procesul creator, ci un
anumit nivel al ei: nivelul minimal de Ig, care variază de la un domeniu de
activitate la altul. (activit. ştiinţifică –110, activit. artistică – 95-100); peste acest
nivel minim, un QI mai ridicat nu garantează o creştere automată a Cr;
- dacă o Ig crescută nu garantează activitatea, o Ig scăzută lucrează împotriva ei.
- A apărut problema coeficientului optimal de Ig pentru activitate (pentru Cr este
de 19 puncte deasupra mediei subiecţilor dintr-un câmp de investigaţie). Când
persoanele dispun de un nivel optimal de Ig, performanţele lor creative sau non-
creative se datorează factorilor nonintelectuali – Mo şi de P. => nu atât nivelul de
Ig în sine contează, ci modul lui de utilizare.
- Se poate vorbi de o utilizare creativă a Ig sau de una necreativă, sterilă, ultima ca
urmare nu a insuficientei dezvoltări a Ig, ci datorită absenţei sau insuficientei
 19

dezvoltări a altor atribute specifice Cr (fantezie creatoare redusă, independenţă

slabă a G, originalitate slabă).

Zlate consideră că principala dificultate în stabilirea unei corelaţii corecte între cele două
dimensiuni ale P provine din extrapolarea nejustificată a corelaţiilor rezultatelor testelor de Ig şi
Cr asupra Ig şi Cr, considerate ca forme de activitate umană. nterpretate din această ultimă
perspectivă se remarcă interinfluenţarea lor reciprocă, numai dinamica intercaţiunilor susţinute
dintre Ig şi Cr explicând dinamica P.

6.5. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii

6.5.1. Accepţiunile noţiunii de caracter

A fost definit adeseori ca:

 pecete, amprentă ce se imprimă în comportament,
 mod de a fi,
 structură psihică complexă prin care se filtrează S-R
 profilul psihomoral al omului evaluat, în principal, după criterii de unitate, consistenţă şi
stabilitate

Car reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală, relativ stabilă şi definitorie pentru
om, cu o mare valoare adaptativă, deoarece pune în contact individul cu realitatea, facilitându-i
stabilirea relaţiilor, orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.

H Pieron propunea 4 definiţii ale caracterului. care arată:

1. conţinutul psihic al caracterului (ansamblul tendinţelor afective care dirijează reacţiile
unui individ),
2. caracteristicile conţinutului (maniera obişnuită şi constantă de relaţie proprie fiecărui
individ, sau ansamblul, uneori sinteza dispoziţiilor stabile ale unui individ)
3. efectul general produs de stabilirea conţinutului (individualitatea psihologică)

Conţinutul e controversat:
Unii autori, încercând să îl identifice s-au oprit asupra a trei mari componente ale vieţii psihice:
- intelectuale – Car – forma particulară a activităţii mentale, scheletul
mental,
- volitive – voinţa moraliceşte organizată; C.R. Motru – dispoziţiile
specifice ale voinţei
- afective – Roşca – ansamblul sentimentelor; Shand – structurile
caracteriale sunt expresia unor sisteme afective, procesele intelectuale
şi voluntare aflându-se în raport de dependenţă fată de sentimente.

Autorii menţionaţi greşesc prin unilateralitate. Simţind acest lucru, unii autori au încercat să
reunească elementele:
Alfred Fouillee – Car – mască proprie a individului, maniera sa relativ una şi constantă de a
simţi, gândi, voi.
Şt. Zisulescu – Car - însuşire a P luminată de intelect, susţinută de sentiment şi direcţionată de
voinţă, spre a lua o atitudine faţă de realitate.

Dificultatea definirii caracterului apare din natura lui complexă şi multitudinea sensurilor sub
care apare termenul respectiv în literatura de specialitate.
 20

Şt. Zisulescu arată că până în prezent s-au conturat cel puţin trei sensuri:
1 sens de caracteristic - de la gr. haractir – monograma individului, particularităţile lui
2 sens etic – ca o însuşire de personalitate investită cu valoare morală.
3 sens psihologic – ca semn caracteristic, distinctiv al unei personalităţi, care îi determină
modul de manifestare.

Sensurile 1 şi 3 sunt aproape identice => Zlate propune doar două accepţiuni ale noţiunii de
Car :
- în sens larg, una exhaustivă, care reuneşte eticul cu psihologicul,

Car = schema de organizare a profilului psihomoral, general al persoanei, considerată

prin prisma unor norme şi criterii etice, valorice.

- una restrictivă, care se centrează doar pe psihologic.

Car = (în termeni de atitudini şi trăsături) ansamblul închegat de atitudini şi trăsături care
determină o modalitate relativ stabilă, constantă de orientare şi raportare a subiectului la
cei din jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată, la însăşi societate, ca realitate socio-
umană globală.

6.5.2. Elemente structurale fundamentale ale caracterului

6.5.2.a. Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului.

În privinţa conţinutului psihic, Ati este

– construcţie psihică sintetică ce reuneşte elementele intelectuale, afective, volitive.
– este o modalitate internă de raportare la diferitele laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine, la
activitate.
– este invariantul pe baza căruia individul se orientează selectiv, se autoreglează preferenţial,
se adaptează evoluând.

Nu orice reacţie imediată, impulsivă traduce o ati, ci doar orientarea conştientă, deliberată,
susţinută de o funcţie interpretativă, generalizată, valorizatoare, justificativă, doar reacţia
stabilă, proprie subiectului şi întemeiată pe convingerile lui puternice.

Este rezultatul interacţiunii subiectului cu lumea, şi nu o pecete a socialului asupra individului

sau o proiecţie subiectivă a individului în afara sa.

=> Aşadar, în forma lor obiectivă, de comportament, atitudinile nu sunt altceva decât relaţii iar
relaţiile interiorizate apar ca atitudini.
– Measiscev, arată că ati conţin două segmente esenţiale:
o Incitativ – orientativ implicit selectiv-evaluativ
o Efector , executiv
Numai unitatea lor asigură unitatea caracterului.
Dezvoltarea inegală a celor două acordă o fizionomie specifică profilului caracterial al unei
persoane.
Specificul caracterului derivă din interacţiunea dintre atitudini sau din interacţiunea segmentelor
din cadrul aceleiaşi atitudini. Cele mai frecvente interacţiuni sunt cele de
 coordonare
 sau contradicţie, incompatibilitate, excludere reciprocă
 compensare
 21

Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine, ci în funcţie de valoarea lor morală.
Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.

6.5.2.b. Trăsăturile caracteriale (TC)

Atitudinile se exprimă cel mai adeseori în comportament prin intermediul trăsăturilor

caracteriale.

TC pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particulatităţi psihice ce

fac parte integrantă din structura personalităţii

Sunt TC numai cele ce satisfac următoarele cerinţe:

- sunt esenţiale, definitorii pentru om
- sunt stabilizate, durabile, determinând un mod constant de manifestare
a individului
- sunt coerente cu toate celelalte
- sunt asociate cu o valoare morală
- specifice şi unice

=> Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, caracterul apare ca o

componentă relativ stabilă, diferenţiatorie pentru om şi cu o mare valoare adaptativă.

Car îndeplineşte numeroase funcţii:

- f. relaţională – pune în contact persoana cu realitatea, facilitând stabilirea de relaţii sociale;
- f. orientativ-adaptativă – permite orientarea şi conducerea de sine a omului cf scopului său
- f. de mediere şi filtrare – oferă omului posibilitatea de a filtra tot ceea ce întreprinde;
- f. reglatoare – creează condiţiile pentru ca omul să-şi regleze propria conduită.

 Car a fost considerat componenta esenţială a P, “nucleul P”. El este cel care dă valoare P
prin:
- subordonarea, controlarea şi integrarea celorlalte componente ale P,
- valorizarea şi valorificarea maximală a acestora.

6.5.3. Modele explicativ-interpretative

1. Modelul balanţei caracteriale

Pleacă de la ideea sistematizării TC două câte două în perechi de poli opuşi.

„Atitudinile există două câte două, una opusă alteia...” (PPN)

La naştere TC se află în poziţia 0 (zero), evoluţia lor fiind teoretic egal probabilă. Omul va
evolua spre un pol sau altul, după cum reacţiile lui vor fi întărite sau respinse social în funcţie
de:
 natura, tipul, numărul şi valoarea situaţiilor de viaţă parcurse de copil;
 întărirea sau sancţionarea lor exterioară, gratificarea sau condamnarea lor,
asimilarea sau respingerea lor prin învăţare.

Dacă numărul situaţiilor şi întăririlor pozitive şi negative este egal copilul se află într-o
dispoziţie tensional-conflictuală, echivalentă stării de disonanţă cgn, cptm său fiind de
expectativă, de aşteptare sau de căutare activă pentru a depăşi sau reduce această disonanţă.
 22

 balanţa este în echilibru sau tinde să se dezechilibreze.

Dacă numărul situaţiilor şi întăririlor pozitive îl întrece pe cel alal celor negative, atunci evoluţia
spre rolul pozitiv este evidentă.

 balanţa dezechilibrându-se în favoarea trăsăturilor caracteriale pozitive. (acestea devin

preumpănitoare în conduita individului; cele rele nu dispar, ci se păstrează sub forma
unor reziduuri care pot fi reactualizate în unele situaţii).

(+) Modelul:
- arată şi explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa
motrice a dezvoltării acestuia care constă, în principal în opoziţia dintre
contrarii, în ciocnirea şi lupta lor.
- sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându-se, nu doar ca
rezultat automat şi exclusiv aş determinărilor sociale ci şi ca
autoformându-se, cu participarea activă a individului
- conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.

2. Modelul cercurilor concentrice caracteriale

Îşi are originea în concepţia lui Allport cu privire la însuşirile de P clasificate în trăsături
comune şi trăsături individuale.
Trăsăturile individuale sunt de 3 tipuri:
- cardinale (dominante, cu semnificaţie majoră pentru viaţa oamenilor)
- centrale (controlând un mare număr de situaţii obişnuite, generalizate, constante)
- secundare (periferice, mai puţin active)

Acestea sunt dispuse în 3 cercuri concentrice: în cercul de la mijloc sunt amplasate trăsăturile
cardinale, în următorul trăsăturile centrale, iar la periferie, în cercul cel mai mare, trăsăturile
secundare.

Trăsăturile caracteriale autentice sunt doar primele două care dispun de constanţă; nu şi
ultimele, cu manifestare episodică şi cu ecouri slabe asupra comportamentului individului.
Acestea ar putea reprezenta fie „reziduri” caracteriale, adică trăsături care, aşa cum precizam
în modelul anterior, au ieşit învinse din ciocnirile, conflictele şi contradicţiile ce au avut loc.

Aceste TC sunt mobile, ele putând trece dintr-un cerc în altul, în funcţie de cerinţe şi situaţii.

(+) Modelul:
- permite înţelegerea mai exactă a cptm concret al omului.
- oferă posibilitatea explicării atât a dinamicii structurii generale a Car,
cât şi a fiecărei TC în parte, dinamică ce se poate manifesta în ambele
sensuri
- poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor însuşiri de P, mai
ales atunci când nu cunoaştem sau nu suntem siguri de semnificaţia
deţinută de acestea. De exemplu timiditatea, este o calitate sau un
defect? Dacă ea este o trăsătură cardinală, manifestată constant,
pregnant şi puternic în conduită, va fi clar că reprezintă un defect. Dacă
însă face parte din rândul trăsăturilor secundare, având un rol minor,
chiar dacă nu putem spune cu certitudine că reprezintă o calitate, vom
şti că, oricum, ea nu este un defect evident.
 23

3. Modelul piramidei caracteriale

Acest model are la bază părerile marii majorităţi a acelor autori care consideră că esenţialul
pentru caracter este nu atât numărul atitudinilor şi trăsăturilor, ci modul lor de organizare,
relaţionare şi structurare.

Eysenck, de exemplu, era de părere că relaţiile dintre atitudini şi trăsături sunt mai importante
decât înseşi atitudinile şi trăsăturile luate fiecare în parte.
Zlate consideră că această ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde în vârf trăsăturile
esenţiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanţă, pregnanţă şi generalitate, iar spre
bază, trăsături din ce în ce mai particulare. Aşa cum există o piramidă a conceptelor (Vîgotski)
şi o piramidă a trebuinţelor (Maslow), tot aşa există o piramidă a caracterului. În cazul
piramidei caracterului trăsăturile sunt variabile, ceea ce la un individ poate fi subordonat, la
altul poate fi supraordonat.

(+) Modelul - aduce în plus faţă de modelul cercurilor concentrice, relaţiile existente între TC,
dispunerea lor într-o anumită ordine fapt care duce, implicit la valorizarea lor.
- relevanţa modelului piramidei caracteriale:
1. oferă posibilitatea înţelegerii Car nu ca un simplu conglomerat de TC
ci ca un sistem organizat şi bine structurat, ceea ce va permite ca
intervenţia educativă într-o anumită parte a sistemului să se
repercuteze direct asupra întregului sistem caracterial şi indirect
asupra P.
2. conduce spre ideea diferenţierii mijloacelor acţiunii educative, date
fiind marea variabilitate caracterială dintre oameni;

Concluzii asupra modelelor

 toate modelele explicativ-interpretative ale Car se depăşesc unul pe altul reuşind să-şi
sporească valoarea de cunoaştere;
 justifică şi pretind cu necesitate intervenţia educaţională
- de evocare şi întărire cu perseverenţă a acelor factori, condiţii şi motive
care conduc la formarea unui caracter unitar, echilibrat, dezirabil social
- de a lua măsuri impotriva factorilor, condiţiilor şi motivelor care ar
putea înclina balanţa spre polul negativ şi ar putea permite instalarea
unor trăsături negative în calitate de trăsătură cardinală sau ar negativa
şi dezechilibra piramida caracterială.

7. Structura şi devenirea personalităţii

Faptul că laturile personalităţii nu sunt separate, independente unele faţă de altele este un truism.
Componentele personalităţii interacţionează unele cu altele, se organizează.
În existenţa unui individ, ceea ce este important nu este faptul că una din laturi este absentă, ci
modul în care ele structurează. Tocmai de aceea psihologia trebuie să se centreze pe
evidenţierea structurii personalităţii, a relaţiilor reciproce existente între laturile şi
comportamentele ei care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse.
 24

7.1. Relaţia dintre temperament şi caracter:

S-au manifestat 3 poziţii distincte:

(1) unii autori neputându-le diferenţia au recurs la amestecul lor

Nuttin definea Car ca fiind „componenta afectivo-dinamică a P”, iar T ca o „componentă

fiziologică, în mare parte stabilă şi ereditară”. Confundarea Car cu T şi a T cu tipul de ANS este
evidentă.

(2) alţi autori pornind de la marea constanţă a temperamentului de-a lungul vieţii individului au
ajuns la concluzia separării lor.

Se consideră că T influenţează viaţa psihică în general şi nicidecum P, de aceea el este rupt,

desprins de P. Argumentul invocat este existenţa unor manifestări temperamentale care apar
independent de atitudinile caracteriale şi uneori chiar în ciuda acestora.
Car este interpretat doar ca un simplu strat care se suprapune peste T, el fiind un fel de dublură a
T.

=> Aceste teorii au dus la concluzii eronate – autonomia T, ignorarea T în formarea P.

(3) sunt şi autori care susţin interacţiunea dintre T şi şi Car, dar cad într-o altă capcană şi anume
în considerarea interacţiunii ca fiind de tip antagonist.
Între T şi Car ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea Car având loc ca urmare a
unei continui destrămări a complexului tipologic, concomitent cu reorganizarea lui în forme
corespunzătoare Car. Consecinţa acestei viziuni – lichidarea T sau golirea lui de consistenţă.

Nici una din soluţii nu este convingătoare, realistă. Diverşi autori, au crezut că soluţia ar fi
invocarea relaţiilor dialectice dintre T şi C dar şi aici s-a ajuns la concluzii eronate:

PPN: - “Cei doi termeni ai contradicţiei se întrepătrund, trec unul în altul, coincid”.
- vorbeşte de integrarea organică a T în Car.
=> Se ajunge la amestecul celor 2 laturi ale P, la pierderea specificului fiecăreia..

Adevărata soluţie a relaţiei dintre T şi Car o constituie relevarea interinfluenţelor reciproce cu

efecte benefice, constructive sau, dimpotrivă, erodante şi dezechilibratoare ale P.

* Influenţa T asupra Car

1. T colorează modul de exprimare , de manifestare în cptm a TC
2. T predispune la anumite manifestări caracteriale (aşa cum colericul este predispus spre
percepţii rapide dar cu unele erori, tot aşa T coleric va predispune şi spre o anumită
instabilitate caracterială)
3. T avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor TC (de ex, echilibrul
sanguinicului şi flegmaticului are influenţe benefice în formarea unor TC, în timp ce
neechilibrul – excitant al colericului afectează negativ formarea TC)

* Influenţa Car asupra T constă, în principal, în controlarea, reglarea acestuia din urmă şi
se concretizează în următoarele situaţii:
1. Car reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale
2. maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată manifestate în
cptm ar produce efecte dezadaptative.
3. valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în plan cptm cu efecte
pozitive.
 25

Influenţele sunt mai greu de pus în evidenţă în situaţiile normale de interinfluenţare, în schimb
apare mai pregnant când una din componente o domină pe cealaltă până la anihilarea ei.
Persoanele supracontrolate, “cenzurate” cu un caracter ferm, dârz, bine conturat, au tendinţa de
a-şi controla şi reprima trăsăturile temperamentale (pe plan psihocomportamental apar ca un fel
de automate). Persoanele subcontrolate, cu slăbiciuni caracteriale, vor cădea pradă trăsăturilor
temperamentale care, nemaifiind filtrate, se vor manifesta pregnant.

Rolul reglator al Car nu trebuie să fie excesiv., nu trebuie să meargă până la anihilarea T,
manifestarea lui firească, în anumite limite tolerabile, fiind atât în avantajul T cât şi a Car
însuşi.(capătă o notă de naturaleţe).

7.2.Relaţia dintre aptitudini şi caracter

Relaţiile dintre cele două se relevă chiar din descrierea oamenilor după cele două componente
ale P.
Apar 4 situaţii tipice:
– oameni cu Apt şi cu trăsături pozitive de Car – exprimă interacţiunea optimă
– oameni fără Apt dar şi fără Car (trăsături negative de Car)
– oameni cu Apt , dar fără Car.
– oameni fără Apt, dar cu Car.

Primele două situaţii sunt de congruenţă, ultimele două de necongruenţă. Ele conduc la efecte de
consonanţă sau disonanţă.

Aceste tipuri de relaţii se repercutează diferit asupra structurii de ansamblu a P. Ele conduc fie
la armonizarea şi echilibrarea P, fie la apariţia unor P dizarmonice, frustrate, neeficiente. Dintre
cele patru situaţii, doar prima exprimă interacţiunea optimă ditre Apt şi Car, celelalte fiind
dezavantajoase pentru P.
P va fi cu atât mai afectată cu cât dezacordul dintre Apt şi Car este mai profund şi capacităţile
de compensare mai reduse.

Mai importante decât corelaţiile posibile dintre Apt şi Car sunt relaţiile de interinfluenţare
reciprocă:

Car, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau defavorizează punerea în valoare a capacităţilor
=> valorizează Apt: când atitudinile caracteriale sunt adecvate Apt atunci influenţa este
pozitivă, Apt realizându-se la un nivel performanţial.

Aptitudinile modifică atitudinile caracteriale, mai ales cînd ele sunt integrate în Car, deci când
mijloacele acţiunii sunt convertite în scopuri de viaţă, când intră în sfera preocupărilor şi
eforturilor permanente ale subiectului. (de ex, cînd un elev îşi descoperă accidental înclinaţia şi
plăcerea pentru a anumită activitate el îşi va schimba atitudinea faţă de acea activitate).

Relaţiile dintre aptitudini şi caracter pot fi evaluate după următoarele criterii:

1. nivelul la care se situează cele două variabile

2. sensul în care se manifestă interacţiunile
3. caracterul raporturilor dintre Apt şi atitudini
- directe - directe influenţele dintre atitudinile focalizate pe o anumită
activitate sau pe propriile posibilităţi şi Apt individuale şi speciale
corespunzătoare;
 26

- indirecte - relaţiile dintre atitudinile generale faţă de lume şi Apt

specializate, cele dintre atitudinile concrete şi Apt generale, cum ar fi
Ig).

7.3.Relaţia dintre temperament şi aptitudini

Este asemănătoare cu cea dintre T şi Car.

T ca latură dinamico-energetică a P constituie doar o premisă extrem de generală în raport cu
Apt. El nu predetermină Apt, dovada fiind dată de formarea uneia şi aceleaşi Apt pe oricare T
sau a mai multor Apt pe fondul unui singur T. T joacă, raportat la Apt, rol de predispoziţie. Nu
s-ar putea totuşi nega existenţa unor influenţe reciproce între cele două laturi ale personalităţii.

=> Rezumând, considerăm că între laturile personalităţii există relaţii de:

 Ierarhizare – cu dominanţa netă a Car asupra celorlalte două şi cu capacitatea acestuia de a le

regla şi valorifica maximal
 Interinfluenţare – cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau, dimpotrivă, de
periclitare, rigidizare şi chiar anulare reciprocă
 Compensare – astfel încât unitatea globală a P să nu fie afectată
 Feed- back – efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a
generat.

Structura P este dată nu numai de configuraţia componentelor ei psihice şi a relaţiilor dintre ele
ci şi de modul de asimilare în sine a influenţelor altor componente şi substructuri. Este vorba de
subsistemele biologic, fiziologic, interpersonal. Funcţionarea lor optimală duce la maximizarea
performanţelor întregului sistem.

Nuttin - spunea că P “este o structură bipolară Eu-Lume”, ea apărând ca un ansamblu

structurat de potenţialităţi interrelaţionale cu sine însăşi şi cu lumea.

Zlate are o opinie parţial congruentă cu a lui Nuttin. Este de acord că relaţiile de interinfluenţare
recitprocă dintre componentele P conduc la structurarea şi funcţionarea ei diferită. Dar el
consideră necesară deschiderea P către Lume, către ceea ce se întâmplă în afara sa. Iar la acestea
el adaugă şi intepretarea P din perspectivă sinergetică, bazată pe considerarea atât a
arhitectonicii P dar şi a mecanismelor care conduc la această arhitectonică, dar şi pe principiul
interacţiunilor dintre interacţiuni.

8. Devenirea personalităţii

Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate.

Procesul construirii P începe din primele zile ale copilăriei şi continuă toată viaţa omului, este
discontinuu, sacadat, cu salturi, cu plafonări, nu permanent egal şi perfect, ci cu perioade de
inegalitate, de dezvoltare dizarmonică sau chiar haotică, când valorizat pozitiv, când cu o serie
de conduite marginale sau deviante.
 27

Specialiştii consideră că în jurul vârstei de 3 ani sunt puse marea majoritate a premiselor P,
pentru ca în adolescenţă, P să fie în linii mari construită deoarece dispune de toate laturile şi
chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele.

K. Lewin distingea trei niveluri de structurare a P:

 nivelul structurilor primare – insuficient diferenţiate, fără conexiuni interne între elementele
componente;
 nivelul structurilor semi-dezvoltate – caracterizat prin diferenţierea interioară a elementelor
componente şi specifice fiecărui subsistem;
 nivelul structurilor dezvoltate – presupune individualizarea subsistemeleor psihologice ale P
(cgn, afectiv-Mo, Volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator dintre ele, integrarea lor
succesivă într-o structură funcţional-echilibrată.

Omul devine personalitate când:

1. devine conştient de lume, de alţii, de sine – dintre aceste trei forme de conştiinţă
esenţială fiind ultima, deoarece ea este o formaţiune psihică deosebit de complexă ce
permite individului să-şi dea seama cine şi ce este, ce reprezintă pentru sine şi pentru
alţii, ce scopuri şi idealuri are, ce-şi propune să devină.
2. îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepţii, motive,
scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine
3. desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute, nu gratuite, inutile sau chiar
destructive
4. emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate
5. creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător de valori
6. are un profil moral bine conturat, nobil, coerent, care îi permite să se dedice unor idei,
idealuri militând petnru traducerea lor în fapt.
7. şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în concordanţă cu semnificaţia
situaţiilor, cu cerinţele lor permisive şi restrictive
8. se integrează armonios şi util în colectivitate
9. ştie să se pună în valoare
10. poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi

9. Tipuri de personalităţi

Luând în considerare aspecte structural-funcţionale şi aspecte care vizează finalitatea adaptativă

a P, se desprind următoarele tipuri de P:

 Personalităţi imature psihologic social caracterizate prin:

– simplitatea structurilor psihice componente,
– lipsa corelaţiei logice dintre ele,
– funcţionalitate ineficientă, situaţională, imrevizibilă, inegală,
– capacităţi adaptative extrem de scăzute la situaţiile comune şi mai ales cele noi;
 Personalităţi mature psihologic şi social
- mare complexitate structural funcţională,
- adaptarea lor suplă şi flexibilă la cele mai diverse situaţii,
- prin eficienţă sporită.
 Personalităţi accentuate – cu o serie de caracteristici ce ies din comun, mai acute faţă de
media populaţiei, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal
 Personalităţi destructurate, patologice – care se deosebesc total faţă de media populaţiei,
incapabile de a se adapta solicitărilor şi împrejurărilor vieţii.
 28

Allport consideră că şase caracteristici ale personalităţii mature „par să ofere un echilibru
rezonabil între distincţiile prea fine şi cele prea grosiere” :

P matură
1. extensiunea simţului Eului
2. depăşirea egocentrismului
3. dispun de echilibru emoţional, de
autocontrol, de simţul proporţiei
4. percep, gândesc şi acţionează cu interes
în conformitate cu realitatea externă
5. sunt capabile de a fi ele însele, dispun de
capacitatea de autoobiectivare, de intuiţie
autocunoaştere
6. trăiesc în armone cu o filosofie de viaţă
unificatoare
P imatură
1. graniţele limitate ale Eului – neimplicate
în diverse activităţi
2. centrate pe ele însele
3. emoţional zgomotoase, cu izbucniri de
mânie şi pasiune
4. modifică realitatea pe care o reflectă
pentru a o adapta tendinţelor şi fanteziilor
lor
5. sunt afectate, „pozează” caută să lase alte
impresii asupra fondului lor, contrate celor
pe care le deţin
Acţionează fluctuant, ezitant, în funcţie de
situaţii, împrejurări

Concomitent cu maturizarea psihologică a personalităţii are loc şi maturizarea ei socială,

exprimată în:
- umanizarea şi socializarea individzilor,
- asimilarea modelelelor sociocomportamentale definitorii pentru om
- bogăţia şi calitatea acţiunilor şi interacţiunilor sociale (vizând
împlinirea vocaţională a individului, implicarea lui în activitatea
socială).

Când procesul maturizării psihologice şi sociale a P este împiedicat aceasta fie rămâne în
stadiile incipiente, fie este accentuată (accentuarea unor TC, TT sau orientări generale ale P) sau
chiar desctrurată global. Deşi P accentuate se situează la zona de trecere de la normal la
potologic, se pare că ele sunt mai aproape de patologic (Leonhard – consideră că ele sunt situate
în vecinătatea intensităţii nevrotice şi psihotice) decât de normal. Trăsăturile accentuate, în
condiţii defavorabile de viaţă sunt predispuse la manifestări patologice (Ă demonstrative
prezintă miniatura psihopatiei isterice, P hiperexactă poate fi asemănată cu P paranoidă,
hipocondrică, anancastă).

O altă tipologie, W. Samuel, operează după criteriile atitudinale, teleologice, angajarea în

sarcină, relaţiile sociale, capacitate adaptativă la situaţiile noi şi distinge:
 Personalitatea de tip A caracterizată prin:
- centrarea pe reuşita socială
- mod de viaţă înalt competitiv se aseamănă în
- agitaţie motorie şi nervoasă, unele situaţii cu
- tendinţa de a controla şi a se impune permanent, P imatură sau cu
- desfăşurarea activităţii sub presiunea timpului P accentuată
- nu se încred în alţii,
- se epuizează făcând totul singure,
- se tem de imprevizibil,
- îşi împing organismul la limitele lui fiziologice.
 Personalitatea de tip B
- mai puţin ostil şi agresiv, asemănător P
- mult mai capabil de ase destinde, maturizate
- capabil de a profita de viaţă, de relaţiile cu alţii,
- mai uşor adaptabil la alţii,
- componente suple, flexibile
 29

Există şi alte tipuri de P clasificate din perspectiva unor orientări psihologice:

Psihologia umanistă prin concepţia sa holistă asupra omului, considerarea lui ca un tot unitar,
în care elementele simple de ordin natural-biologic se îmbină cu cele complexe de ordin spiritual
sau social, prin concepţia caracterului unic, deschis şi autoreglabil al fiinţei umane promovează
un nou concept de P: P. proactivă caracterizată prin:

 ameliorarea constructivă a vieţii individului;

 tendinţa spre autoactualizare, maturitate psihologică şi socializare;
 facilitarea creşterii psihologice;
 încrederea în organismul uman, când el funcţionează liber;
 importanţa unui mod satisfăcător de viaţă;
 scopul vieţii individului de a fi el însuşi;
 promovarea relaţiilor interpersonale;
 schimbarea societăţii, denumită “societate Eu-psihică”.

Psihologia pozitivă propune la începutul sec. XX o renovare conceptuală şi metodologică, o

diversificare a câmpului tematic al investigaţiilor, o cercetare empirică a unor noi “realităţi”
numite optimism, speranţă, stare de bine.
În centrul psihologiei pozitive se află P. pozitivă ca purtătoare şi creatoare a unei experienţe
pozitive şi ca ţintă a influenţelor contextelor culturale în care este amplasată, formându-se
dependent de ele. Trăsăturile P. pozitive sunt:

 sentimentul subiectiv de confort interior sau stare de bine interioară – se referă la

ceea ce oamenii gândesc şi la ceea ce simt faţă de vieţile lor;
 optimismul
– mediază relaţia dintre evenimetele exterioare şi interpretarea lor subiectivă;
– conţine componente cgn, emoţionale şi motivaţionale;
– este legat de scop, de o aşteptare sau de o atribuire cauzală.
 Autodeterminarea – este susţinută de satisfacerea unor nevoi de competenţă
ataşament
autonomie
 înţelepciune – capacitatea de organizare cgn şi motivaţională a informaţiilor şi
experienţelor cu scopul de a atrage şi încuraja obţinerea succesului;
 creativitatea şi talentul – asigură obţinerea performanţelor deosebite;
 apărările mature – sintetizează şi atenuează sursele de conflict ale cptm uman,
- reduc conflictul şi disonanţa cgn,
- potolesc, diminuează conflictele de conştiinţă.

Psihologia socială susţine în mod esenţial că influenţele societăţii pot fi regăsite în toate actele
vieţii individului. Ea promovează noi concepte de P:

 P de bază reprezintă nucleul de elemente psihosociologice şi de situaţii socio-culturale

(sentimente, aspiraţii, atitudini, comportamente şi valori comune tuturor membrilor
societăţii) – se observă că este un termen corelabil cu cel al lui Jung privind conştientul
colectiv; P de bază este rezultatul acţiunii instituţiilor şi modelelor culturale ale societăţii şi
se formează începând din copilărie, prin condiţionarea cptm şi învăţare în mediul familial şi
educativ şi reflectă condiţiile biologice, ecologice, demografice şi sociale ale grupului. Acest
concept tinde să fie înlocuit cu acela de “P culturală”.
A. Kardiner, examinând diverse date etnologice a ajuns la ideea unor trăsături comune ale
tuturor indivizilor, aparţinând aceloraşi grupări sociale sau culturi. Plecând de la aceste
observaţii a formulat următoarea definiţie a P de bază:
 30

Totalitatea trăsăturilor comune ale indivizilor generând din aceleaşi practici, aceleaşi tehnici
de G, aceleaşi procedee şi modele culturale de apărare sau de atac, formează într-o expresie,
Personaliatea de bază.

Tezele teoretice de la care pleacă A. Kardiner sunt:

a) experienţele precoce produc un efecte durabil asupra P şi mai ales asupra sistemelor
proiective ale individului
b) experienţele similare produc configurări de P similare;
c) tehnicile de educare a copiilor într-o societate sunt asemănătoare într-o mare măsură, în
timp ce cultural aceste tehnici diferă de la o cultură la alta.
 toate aceste influenţe timpurii îşi spun cuvîntul în elaborarea P.

 P de statut este suprapusă P de bază şi rezultă din poziţia individului în sistemul social.

 P modală este latură sau mod al P totale, luată în raport cu un sistem anume: profesie,
familie, organizaţii.
Conceptul de P modală a fost propus de Cora du Bois, care îl înlocuieşte pe cel de P de
bază, pornind de la dificultăţile de inventariere extensivă a trăsăturilor personale dintr-o
colectivitate. P modală aparţine grupului cel mai reprezentativ dintr-o colectivitate dată şi,
alături de P de bază, sunt expresii statistice de grup. Pentru studierea P este important să se
dezvăluie în ce fel individul exprimă într-o formă personală, într-un sistem de atitudini, de
conduite, aspiraţii şi acţiuni proprii, determinările sociale, culturale, educaţionale din
colectivitatea dată.

Tipologiile P nu au o semnificaţie în sine, ci educaţională şi terapeutică, ele atenţionând asupra

particularităţilor psihologice ce urmează a fi formate, dar şi asupra celor ce trebuie evitate sau
ameliorate.

10. Eul ca nucleu al personalităţii

Allport: “Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi, regiunea caldă, centrală, strict
personală a vieţii, un fel de nucleu al fiinţei noastre “.

H.Ey: “ Eul este forma supremă a fiinţei noastre conştiente…; conştiinţa reflexivă constituită
într-un sistem de valori proprii persoanei..; forma problematică a fiinţei noastre conştiente”

PPN: “ Eul este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele
şi imaginea de sine, aptitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori”

Din toate aceste puncte de vedere se relevă locul şi rolul său central, de nucleu al personalităţii,
unitatea şi stabilitatea lui.

În momentul de faţă Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei,

dispunând în ambele cazuri de o puternică bază afectiv-motivaţională. Legat de aceste
considerente, unii cercetători constată că el este interpretat în termenii a patru caracteristici:
 Eul este o structură de cunoaştere;
 conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;
 Eul este un focar al perspectivei afective;
 Eul dispune de faţete difuze – publice, personale şi colective – fiecare contribuind la
perspectiva afectivă a Eului.
 31

H. Markus analizând structura Eului, acţiunile lui, procesele intrapersonale mediate de Eu –

prelucrarea informaţiilor, reglarea afectelor şi Mo) şi procesele informaţionale (pcp socială,
alegerea situaţiei şi a partenerului) ajunge la concluzia că Eul este o structură activă,
intepretativă, permanent implicată în reglarea cptm.

În privinţa relaţiei dintre Eu şi conştiinţă acestea trebuie considerate ca fiind distincte şi totuşi
complementare, existând concomitent de-a lungul întregii vieţi conştiente a individului.

C.R. Motru sesizează că “ Eul se produce în interiorul conştiinţei şi devine un factor important
în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa întreagă”
Allport, după ce definea Eul ca nucleu al P, scria: “conştiinţa este mai largă decât Eul, P este
mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg decât P”.
Ey prezintă cel mai bine relaţia dintre Eu şi conştiinţă susţinând că: “ Eul se află nu la baza
fiinţei noastre conştiente, ci în “vîrful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică definirea lui ca “o
formă superioară de conştiinţă”.

 conştiinţa este infrastructura Eului, în timp ce Eul este suprastructura conştiinţei;

 conştiinţa conduce la apariţia Eului, reprezentând una dintre premisele fundamentale;
 Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o dată apărut ridică conştiinţa la un
nivel superior de vivacitate, optimalitate şi adaptabilitate;
 Eul îşi trage seva din conştiinţă, gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat propriile-I
componente, dar o şi controlează, introduce ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi
dă sens, o direcţionează, iar în cele din urmă o depăşeşte.

Cât priveşte relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate au existat două poziţii contrare, de

confundare (1) şi de distingere a lor (2).

(1) Titchner susţine că Eul este identic cu P, pentru că ”termenul de Eu…desemnează

combinaţia particulară a talentului, T şi Car, adică a constituţiei emotive şi active”.
Guilford consideră P ca o construcţie bazată pe Eul liber, ceea ce duce în final la
confundarea cu Eul.

(-) Critică: în locul Eului psihologic, al Eului simţire pune Eul moral, confundă Eul cu
conştiinţa

(2) A) Separarea Eului de persoană/P îşi are originea în încercarea diverşilor psihologi de a afla
dacă Eul este anterior sau posterior P.
P. Janet, J. Piaget, H Wallon, în urma studiilor privind evoluţia ontogenetică a copilului,
au susţinut că Eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul
evoluţiei psihice.
C. Rădulescu-Motru susţine şi el că Eul premerge P.

(-) Critică:nu este consecventă cu ea însăşi: “P noastră de astăzi este produsul construit
după legile fixate de istoria omenirii. Eul nu face decât să determine ceea ce demult era
pregătit să se desfăşoare. Eul cheamă la viaţă P” (C. Rădulescu-Motru) – asta înseamnă
că P este anterioară Eului (de unde şi contradicţia!!)

B) A mai existat o concepţie potrivit căreia Eul nici nu este necesar P, el putând lipsi fără ca
P să se resimtă.

(-) Critică: învinuită de “daltonism sufletesc”, înlocuieşte Eul psihologic cu Eul metafizic.

Relaţia Eu şi persoană /P este asemănătoare celei dintre Eu şi conştiinţă:

 32

 Eul şi persoana/ P nu sunt nici identice, nici despărţite, ci într-o continuă interacţiune şi
interdependenţă;
Eul este doar nucleul P, doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când P se extinde în mediu,
îşi trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale şi chiar
cosmice.
 Între Eu şi persoană /P există unitate şi interdependenţă.
C. Rădulescu-Motru concluziona că Eul şi P trebuie să meargă împreună:
- dinamica Eului influenţează dinamica P, ridicarea lui echivalează cu
ridicarea P până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce
coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia P.
- nivelul de dezvoltare al Eului influenţează nivelul de dezvoltare al P:
când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare,
de adâncire a G, se amplifică posibilitatea de direcţionare a întregului
cptm al persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are
impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată.
 Eul şi P sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne naştem nici
cu Eu, nici cu P, ci vom dobândi Eul, vom deveni P. Omul devine P a.c. ajunge la
conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu. Degradarea Eului duce inevitabil şi
invariabil la degradarea P.
 Eul stabileşte o bază contextuală şi o perspectivă mai amplă de interpretare a persoanei/ P. Se
consideră că Eul conţine şi exprimă persoana/ P.
Psihologii cgn din psihologia socială concep Eul ca mijloc de promovare a comportamentelor
acceptate social, devenind evidentă deschiderea Eului şi a P către alţii, către societate.
Implicarea socială a individului este maximal dependentă de gradul de distinctivitate a Eului
personal în raport cu Eul altora.

Eul şi tipurile de Euri şi de P

Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:
a. caracteristicile şi proprietăţile lor:
- consistente şi inconsistente; (Rogers)
- complet/ total actualizate şi incomplet/ parţial actualizate; (Maslow)
- stabile şi fragile; (Pavelcu)
- slabe şi puternice; (Hare)
b. locul şi rolul în planul vieţii personale şi sociale a individului:
- Eul profund, fundamental (exprimă intimitatea psihică a individului) şi
Eul social, superficial (rol de raportare şi implicare a individului în
viaţa socială); (Bergson)
- Eul individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare); (Pavelcu)
- Eul intim - format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare
credit, fundamentale pentru el; (Lewin)
- Eul social - înglobează sistemele de valori împărţie de individ cu alte
grupuri sociale – valorile de clasă, profesionale etc; (Lewin)
- Eul public – angajat în contactele umane sau în activităţile în care
automatismele sunt suficiente. (Lewin)
* Clasificarea lui Lewin sugerează dinamica Eurilor: ele nu sunt
statice, constante, ci într-un proces continuu de restrângere sau
dilatare, în funcţie de particularităţile sociale, de trăsăturile de P ca
şi de gradul de distanţă socială. De ex. la introvertit Eul social se
estompează şi toată P lui este absorbită de Eul intim; la extrovertit
Eul social este aproape inexistent, Eul public acoperă tot spaţiul
lui vital.
c. structura lui psihologică:
- Eul subiectiv – imaginea de sine a individului;
 33

- Eul reflectat – imaginea de sine reflectată în alţii în funcţie de părerile

lor;
- Eul autentic – diferit de măştile pe care le poartă individul sau de
personajele pe care le joacă;
- Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau vrea să pară pentru a răspunde la
aşteptări, a fi acceptat de alţii, a face faţă presiunilor mediului său;
- Eul actual – ceea ce este în prezent, un fel de compromis între
aspiraţiile profunde şi presiunile mediului spre uniformitate;
- Eul aspiraţie sau dorinţă – cum ar vrea să fie, Eul real – cum este.
d. Interpretarea lor în termeni de “parte”/ “întreg”, “element” / “totalitate”:
- Eul total şi Eul elementar (Mead);
- Eul vigil, treaz (apare în starea de veghe) şi Eul oniric (din timpul
somnului) – ambele dau naştere Eului total, care este un Eu divizat şi
totuşi unitar;
- Eul totalitar prin care se sugerează organizarea interioară a Eului, dar şi
rolul lui în controlul structurilor cgn al subiectului şi a istoriei sale
personale.
e. Criterii combinate care le reunesc pe toate cele de mai înainte.
Din această perspectivă sintetizatoare:
James vorbea despre:
- Eu material,
- Eu spiritual, dau un Eu natural/ Eul total al individului.
- Eu social
- Eu actual, imediat definit – raportat la prezent
- Eu virtual, îndepărtat, nedeterminat – raportat la viitor
R.C. Wylie stabileşte şase tipuri de Euri:
- Eul personal, (1)
- Eul social, (2)
- Eul idel vizavi de cel personal, (3)
- Eul ideal vizavi de cel social, (4)
- Două tipuri de evaluare a Eurilor reieşite din combinarea 1-3 şi 2-4

Conform lui Zlate,

dacă Eul este nucleul P, sistemul ei central,
este consubstanţial P, apărând şi devenind o dată cu ea şi
conţine şi exprimă
atunci între el şi P există o strânsă interacţiune
structura şi funcţionalitatea Eului este corespondentă structurii şi funcţionalităţii
P.
 aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu există mai multe P, ci una şi aceeaşi P ce conţine
însă “faţete” diferite, tot aşa într-una şi aceeaşi P nu există mai multe Euri, ci doar unul
singur care dispune, la rândul lui, de “faţete” distincte;
 între structura P şi structura Eului există o simetrie perfectă;
 celor şase “faţete” ale P asociem şase “faţete” ale Eului:
1. Eul real (cum este);
2. Eul autoperceput (cum crede că este);
3. Eul ideal ( cum ar vrea să fie);
4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);
5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);
6. Eul actualizat (cum se manifestă).
 corespondenţa structurală şi tipologică dintre P şi Eu evidenţiază şi mai pregnant
interdependenţa lor. (dacă o P este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei,
Eul, este instabil).
 34

Concluzii
1. Conceperea Eului ca fiind construct psihic cpx derivat din interpenetrarea elementelor
cgn, afectiv-Mo şi atitudinale, depăşeşte interpretarea lui unilaterală;
2. Considerarea Eului ca existând consubstanţial cu P, formarea şi devenirea lui
producându-se concomitent cu formarea şi devenirea P, depăşeşte modalitatea veche de
interpretare a lui ca fiind anterior sau posterior P.
3. Postularea pdv potrivit căruia la unul şi acelaşi individ există un singur Eu, cu “faţete”
diferite, intercorelate între ele, ţinteşte spre sublinierea unităţii relative a P, contrar pulverizării şi
fragmentării ei într-o multitudine de Euri;
4. Existenţa unei simetrii între structura şi tipologia P şi structura şi tipologia Eului oferă un
cadru mai larg şi mai dialectic de explicare şi interpretare a ambelor realităţi psihologice.

11. Atributele psihosociale ale personalităţii: Statutul şi rolul

Statutul şi rolul sunt coordonate esenţiale în realizarea socială a P. Deşi P este multilaterală,
sistemul său se găseşte permanent limitat de alte sisteme cu care este în interacţiune.

Statutul este definit ca poziţie sau loc al individului în calitate de sistem de relaţii în raport cu
alte sisteme. El este dat de totalitatea atitudinilor celorlalţi, a relaţiilor dinspre celelalte sisteme
ale colectivităţii către propria individualitate.

 Statutul este locul pe care un individ îl ocupă într-un sistem particular, la un moment dat,
şi luat neapărat în raport cu acel sistem.

 Distingem astfel:
 statutul sociometric al individului într-un grup organizat
 statutul său afectiv * statutul valoric
 statutul educaţional * statutul profesional
 statutul familial * statutul moral
 statutul ştiinţific

Simultan indivizii deţin mai multe statute, ca aparţinând concomitent diferitelor sisteme de
relaţii şi de organizare în care activează: statut de părinte, statutul tânărului, statutul particular al
profesiei şi de coleg apreciat în grupul de muncă, statut vicinal – toate pot fi deţinute de un
individ în acelaşi timp.
Se consideră statut activ, statutul în cadrul căruia operează un individ, iar celelalte statute
concomitente sunt statutele sale latente.

Statutele sunt obiectiv determinate de factori naturali, social-istorici sau psihosociali dintr-o
colectivitate. Un statut o dată produs în viaţa individului, colectivitatea îl obligă şi la
interiorizarea unor roluri corespunzătoare, ieşirea din rol fiind obligatoriu dansţionată de grupul
social prin ridiculizare, prin blam sau chiar prin reprimarea libertăţii individului. Statutul
individului de realizează în două ipostaze: ca statut real actual şi ca statut anticipat, dorit de
individ spre care acesta aspiră. Aspiraţia spre statute psihosociale superioare devine, la un
moment dat, o trebuinţă a P, unul din motivele dezvoltării sale sociale.

Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui statut anumit; el se
referă la totalitatea atitudinilor şi comportamentelor pe care le cere, le aşteaptă, sau le permite
colectivitatea individului în cadrul statutului respectiv.

R.Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit

statut şi ar indica un cptm imperativ normativ - cerut de colectivitate, impus.
 35

Ceea ce interesează cu privire la rol în planul P sunt o seamă de structuri şi organizări psihice
speciale ca:
a) concepţia rolului, dată de felul în care îşi reprezintă persoana rolul respectiv şi ce crede
despre rolul dat;
b) expectaţia rolului sau aşteptările sale cu privire la rol;
c) percepţia rolului; sunt legate de sfera cgn a
d) acceptarea rolului; individului, de informaţiile sale cu
e) capacitatea de a prelua rolul privire la rolurile sate, de stăpânirea
f) interpretarea efectivă a rolului dat normelor şi modelelor sociale.

Realizarea rolului depinde de:

 vărsta individului,
 gradul de toleranţă a grupului faţă de subiect,
 semnificaţia rolului în sistemul de valori al colectivităţii
 capacitatea individului de a trece de la un sistem de referinţă şi relaţii la altul,
 empatia crescută a individului, trăirile sale afective, gradul de sociabilitate şi de interacţiune
psihosocială,
 educaţia specială (asimilarea unor cunoştinţe, foemarea unor priceperi şi deprinderi de
efectuare de roluri date),
 aspiraţii corespunzătoare faţă de rol şi Mo specifică în raport cu rolul dat.

Se cunosc diverse categorii de roluri:

- roluri simetrice (de elevi, amici în grupul dat);
- roluri complementare ( în familie, în armată);
- roluri ierarhice, în raport cu anumiet trepte sociale sau funcţii;
- roluri instituţionalizate şi neinstituţionalizate;

SB realizează roluri sociale prin intermediul întregii sale P: el se poate apropia superficial de rol
sau integrându-se organic acestuia, prin întreaga sa fiinţă, identificându-se cu acesta. Realizarea
rolului se produce prin interacţiunea cu alţi membri din colectivitate, ceea ce permite SB să
perceapă persoane în roluri similare sau total contrare; indivizii participă la dezvoltarea şi
desăvârşirea rolurilor sociale.

În anumite condiţii se pot produce conflicte de rol şi unele stări de frustrare a P provocate de
nerealizarea corespunzătoare a rolurilor respective. Conflictele de rol la nivelul P au loc, fie în
condiţiile în care societatea prescrie pentru acelaşi statut roluri diferite, incompatibile între ele,
fie în situaţii de concomitenţă a unor roluri diferite, pe care subiectul trebuie să le realiezeze în
acelaşi timp sau în etapele de trecere ale individului de la un statut la altul (de ex statutul
adolescentului şi rolurile de supunere alternate cu rolurile mature).