PREFAŢĂ

Prezenta carte a fost elaborată de către ș.l.dr.ing.Mândrea Lucian pe baza

experienței de cercetare și didactice a autorilor și documentărilor efectuate în cadrul
cursului internațional al UNESCO din Turcia în anul 1992, ”Sediment Transport
Technology”și la Universitatea din Padova, Italia, în cadrul bursei TEMPUS din
anul 1994.
Volumul prezintă la un nivel de generalitate și rigurozitate corespunzătoare,
noțiunile necesare cursului ”Morfologia cursurilor de apă” predat studenților de la
secția de ingineria mediului din cadrul Facultății de Energetică.
Lucrarea este utilă nu numai studenților ci și inginerilor din proiectare din
domeniul ingineriei mediului.

Prof.dr.ing.Valeriu PANAITESCU

CUVÂNT ÎNAINTE

Această carte se adresează studenţilor şi cercetătorilor din domeniul ingineriei

mediului şi conţine expuse principalele subiecte referitoare la morfologia cursurilor
de apă.
Se remarcă iniţial importanţa problemei, în special în cazul acumulărilor pentru
centralele hidroelectrice.
Se prezintă succesiv problemele fundamentale ale disciplinei, începând cu
proprietăţile sedimentelor,apoi fenomenele ce modifică forma cursurilor de apă,
estimarea depunerilor, eroziunilor şi cantitatea de materialul solid transportat.
Se prezintă în final partea teoretică a unor probleme cu interes aplicativ:
modificările produse ţărmurilor de către mare şi măsurile de protecţie necesare,
proiectarea captărilor şi decantoarelor, a canalelor stabile, comportamentul pilelor de
pod la eroziunile provocate de râuri.
Lucrarea cuprinde deasemenea o amplă bibliografie cu numeroase lucrări de
referinţă în domeniu.
 CUPRINS
Pag.
1. Problematica generală a sedimentelor........................................................ 3
2. Efectele negative ale fenomenului de colmatare......................................... 8
3. Proprietăţile sedimentelor.............................................................…......... 9
4. Uzura sedimentelor…………………………………………………..…. 11
5. Iniţierea mişcării particulelor solide......................................................... 15
6. Criterii de antrenare.................................................................................. 16
6.1. Viteza critică de antrenare................................................................. 16
6.1.1. Consideraţii teoretice................................................................. 16
6.1.2. Investigaţii experimentale......................................................... 17
6.2. Efortul critic de antrenare.................................................................... 19
6.2.1. Consideraţii teoretice................................................................ ...19
6.2.2. Investigaţii experimentale........................................................... 19
7. Calculul debitului solid de fund................................................................. 22
7.1. Ecuaţii de tip Du Boys........................................................................ 22
7.2. Ecuaţii de tip Schoklitsch.................................................................... 25
7.2.1. Consideraţii teoretice.................................................................. 25
7.2.2. Investigaţii experimentale........................................................... 26
7.3. Ecuaţii de tip Meyer-Peter................................................................... 28
7.4. Ecuaţia de modificare a patului albiei................................................. 29
7.5. Ecuaţii de tip Einstein..........................................................................30
8. Calculul debitului solid în suspensie.......................................................... 36
8.1. Modelul de difuzie-dispersie............................................................... 36
8.2. Distribuţia verticală a particulelor în suspensie................................... 37
8.2.1. Turbulenţă izotropă în regim permanent..................................... 38
8.2.2. Turbulenţă anizotropă................................................................. 39
8.2.2.1. Consideraţii teoretice..................................................... 39
8.2.2.2. Investigaţii experimentale.............................................. 41
8.2.3. Distribuţia verticală a particulelor în suspensie.......................... 42
8.3. Calculul debitului solid în suspensie.................................................. 47
9. Calculul debitul solid total..........................................................................51
9.1. Metode indirecte..................................................................................51
9.2. Metode directe.....................................................................................54
9.3. Procedeul lui Toffaleti.........................................................................57
9.4. Metoda lui Colby.................................................................................60
10.Măsurarea debitului solid.......................................................................... 64
10.1. Măsurarea debitului solid târât......................................................... 64
10.2. Măsurarea debitului solid în suspensie............................................. 66
11. Model unidimensional de calcul pentru transportul sedimentelor............67
12. Transportul de sedimente pe ţărmul mării................................................69
13. Protecţia malurilor mării...........................................................................76
14. Proiectarea captărilor şi decantoarelor......................................................82
15. Proiectarea canalelor stabile.....................................................................89
16. Proiectarea pilelor de pod contra eroziunilor locale.................................98
17. Bibliografie..............................................................................................103
 1.PROBLEMATICA GENERALĂ A SEDIMENTELOR

Orice precipitaţie sau scurgere a apei este însoţită de obicei şi de antrenarea

unor particule solide de la suprafaţa pământului, care sunt antrenate ulterior de
cursurile de apă şi care prin depuneri masive în cuveta lacurilor de acumulare conduc
la fenomenul dăunător de colmatare.
Lacurile mici şi mijlocii au o funcţionare foarte dependentă de aportul de debit
solid adus de râu, de posibilitatea tranzitării acestuia prin golirile de fund şi
descărcătorii de ape mari cât şi de acţiunea erozivă a particulelor solide asupra
turbinelor.
Fenomenul de colmatare a fost studiat sub multiple aspecte şi cu toate acestea ,
până în prezent nu au fost formulate soluţii suficiente pentru a diminua pagubele
resimţite de pe urma acestui fenomen.
Majoritatea lacurilor mici şi mijlocii au o folosinţă complexă. Colmatarea
acestora are efecte negative nu numai prin diminuarea producţiei de energie. Prin
micşorarea volumului util al acumulării ca urmare a depunerilor, se produc pagube
alimentărilor cu apă, a industriei şi irigaţiilor, navigaţiei şi pisciculturii.
Depunerea aluviunilor către coada lacurilor conduce la ridicarea curbei de
remu şi creşterea pericolului de inundaţie.
În ţara noastră volumul aluviunilor transportate de totalitatea râurilor interioare
este în medie de 45-50 milioane t/an. Multe din acumulările de apă au fost afectate în
mod deosebit de depunerile aluvionare.
Pentru prevenirea şi combaterea colmatării lacurilor de acumulare au fost
indicate diverse metode. Astfel, la apariţia undelor de viitură lichide, apar şi unde de
viitură solide, de obicei decalate în urmă în timp şi este indicat să se coboare nivelul
în lac, chiar să se menţină coborât şi puţin timp după trecerea undei lichide, pentru a
fi tranzitată în aval o cantitate maximă de suspensii.
Spălarea este şi mai eficientă când se pregoleşte lacul parţial sau total înaintea
apariţiei undelor de viitură.
O altă metodă este curăţarea mecanică a lacurilor, efectuată în special la coada
lacurilor.
Prin modul de exploatare a acumulării se poate aplica şi metoda regularizării
debitelor concentrate deversate din lac.
Printre metodele foarte eficiente de prevenire a colmatării sunt lucrările de
împădurire realizate în zona bazinului hidrografic respectiv şi lucrările antierozionale
aplicate în special malurilor.
Colmatarea este fenomenul de depunere a aluviunilor în cuveta lacului de
acumulare până la umplerea parţială sau totală a lacului cu aluviuni.
Acest fenomen trebuie încadrat în ansamblul de fenomene care afectează viaţa
oamenilor de pe planetă. Lipsa de vegetaţie influenţează în mod considerabil
cantitatea de aluviuni care ajunge în cursurile de apă.
Eroziunea ce poate avea loc pe pantele abrupte despădurite din zona de munte
a cursului de apă determină antrenarea unei cantităţi mari de particule solide de
diferite mărimi.
Deoarece şi panta râului este mare în această zonă, capacitatea de transport este
ridicată şi aluviunile pot ajunge departe în aval.
 De aceea marea majoritate a amenajărilor de joasă cădere de pe râurile de
munte se colmatează cu aluviuni până la limită într-un timp scurt, iar lacurile ajung la
o stabilitate morfologică ce împiedică colmatarea ulterioară la debitele naturale.
Eroziunea terenurilor agricole din zonele de deal şi de şes determină mărirea
concentraţiei de particule solide din apă şi din aer care ajung prin depunere pe fundul
lacurilor de acumulare.
Emanaţia de particule solide de către industrie, în special cele cu grad ridicat
de coeziune, poate favoriza fenomenul de colmatare, cât şi pe cel de pavare, care
împiedică spălarea ulterioară a aluviunilor din lacul de acumulare.
Având în vedere cauzele enunţate mai înainte, pentru micşorarea colmatării
trebuie realizate împăduriri şi lucrări de îmbunătăţiri funciare pentru a combate
eroziunea de suprafaţă, regularizarea şi protecţia malurilor pentru a împiedica
eroziunea de mal. În acelaşi timp trebuie diminuată pe cât posibil poluarea datorită
industriei, care are un efect direct asupra fenomenului de colmatare, prin aportul de
particule solide în apă şi în aer, cât şi un aport indirect prin distrugerea vegetaţiei.
Există modalităţi diverse de exploatare a centralelor hidroelectrice care pot
favoriza tranzitarea aluviunilor în aval de baraj sau pot provoca chiar spălări ale
lacului de aluviunile depuse anterior. Fiecare din aceste modalităţi contravin
intereselor imediate ale energeticii prin diminuarea obligatorie a producţiei de
energie. De aceea este necesară totdeauna efectuarea unui studiu tehnico-economic,
pentru a preciza care dintre variante este optimă.
Tranzitarea unei cantităţi cât mai mari de aluviuni în aval se poate realiza prin
golirea şi umplerea periodică a lacurilor. Trebuie avut în vedere încă din faza de
proiectare modul de dispunere al evacuatorilor, astfel încât să se realizeze o spălare
cât mai eficientă a acumulării. Dispunerea evacuatorilor de fund la o cotă cât mai
coborâtă conduce la o spălare mai bună.
În funcţie de capacitatea evacuatorilor se poate determina şi perioada din an
când trebuie făcută spălarea.
Spălarea hidraulică este mult mai eficientă decât spălarea cu ajutorul
hidromonitoarelor, care necesită cheltuieli mari cu personalul, combustibilul şi
întreţinerea utilajelor şi care se foloseşte numai în situaţii deosebite.
Dacă se efectuează o spălare hidraulică la debite mici, se reduce debitul
specific necesar pentru spălarea unui metru cub de depuneri, dar creşte timpul necesar
pentru efectuarea spălării.
Timpii de golire şi umplere a acumulării trebuie fixaţi astfel încât să nu apară
alunecări de teren sau să se producă umflarea pereului de beton.
În cazul unor CHE mici este posibilă oprirea centralei în timpul spălării. La
CHE mari se efectuează spălarea în timpul funcţionării.
Pentru folosinţele care necesită apă de calitate este important conţinutul de
suspensii solide din apă, ce poate fi reglat în timpul spălării prin modificarea cotei la
baraj.
După efectuarea unor spălări periodice se poate ajunge la o stare convenabilă
de echilibru morfologic în acumulare, ce poate fi menţinută printr-o exploatare
adecvată a CHE şi eventual prin efectuarea unor lucrări de hidromecanizare la coada
lacului.
Chiar dacă toate aceste măsuri sunt luate, fenomenul de colmatare nu poate fi
evitat în totalitate.
 Orice curs de apă limpede are o anumită capacitate de transport şi reuşeşte să
antreneze şi să transporte o cantitate de aluviuni până la lacul de acumulare, unde de
obicei secţiunea transversală se măreşte, viteza apei se micşorează şi particulele se
depun.
De aceea este necesară cunoaşterea comportării fiecărei acumulări în parte, fapt
ce se poate realiza prin măsurători sau prin folosirea de modele matematice adaptate
acumulării respective şi care pot avea totodată şi un caracter predictiv.

2.EFECTELE NEGATIVE ALE FENOMENULUI DE COLMATARE

Depunerea aluviunilor în cuveta lacului de acumulare duce la micşorarea

volumului de apă reţinut în lac.
Producţia de energie electrică a hidrocentralei depinde de mărimea volumului
util al lacului, deci se înregistrează o diminuare progresivă a acesteia pe măsura
depunerii aluviunilor în lac.
Micşorarea volumului util al lacului împiedică exercitarea funcţiei de
regularizare a acumulării, cu grave consecinţe pentru folosinţele complexe ale CHE.
Energetica, industria şi agricultura care beneficiază de apa din lac pot suferi daune
majore prin lipsa de apă.
Se accentuează şi se poate ajunge la impas disputa între folosinţele de apă, iar
funcţionarea optimă din punct de vedere al beneficiilor realizate de pe urma utilizării
apei din lac de diferitele folosinţe nu mai poate fi realizată.
Treptat, unele folosinţe pot ajunge în situaţia de a duce o lipsă permanentă de
apă, ceea ce înseamnă o diminuare a producţiei în întreprinderi sau o diminuare a
producţiei agricole a terenurilor anterior irigate.
Aluviunile se depun în special la coada lacului, când secţiunea transversală a
albiei se măreşte şi viteza apei se micşorează sub valoarea vitezei de transport a
aluviunilor. Se produce din acest motiv o ridicare treptată a curbei de remu care
măreşte progresiv riscul de inundaţie.
La apariţia unor viituri cu grad mic de asigurare, inundaţia este iminentă şi
pagubele aduse prin deversarea apei peste maluri sunt proporţionale cu volumul de
aluviuni depuse în lac.
Pe măsură ce se depun aluviunile în lac, se ridică treptat cota fundului şi în caz
că râul este navigabil, vapoarele pot avea dificultăţi sporite.
În timpul colmatării acumulărilor, dunele de aluviuni avansează treptat spre
baraj, iar la apariţia unei viituri puternice cu un aport substanţial de material solid, se
pot bloca accidental prizele de apă de la baraj, ducând la scoaterea din funcţiune a
hidrocentralei.
Având în vedere toate aceste modalităţi diverse de a produce pagube ale
fenomenului de colmatare, lupta împotriva depunerii aluviunilor în lacurile de
acumulare trebuie dusă permanent printr-o exploatare adecvată a acumulărilor.
Trebuie urmărită deasemenea şi combătută permanent eroziunea provocată de
valuri asupra ţărmurilor mării.
 3.PROPRIETĂŢILE SEDIMENTELOR

1. Curba granulometrică.
Compoziţia granulometrică a patului care alcătuieşte albia se defineşte prin
caracteristicile geometrice ale particulelor solide care formează aşa numitele fracţiuni
granulometrice.
Se deosebesc următoarele tipuri:
- argilă cu d  0,005 mm ; praf cu 0,005 mm  d  0,05 mm ;
- nisip cu 0,05 mm  d  2 mm ; pietriş cu 2 mm  d  20 mm ;
- bolovăniş cu d  20 mm.
Variaţii importante ale fracţiunilor granulometrice se întâlnesc în special la
râurile de munte.
Dimensiunea particulelor cu diametrul cuprins între 0,075 mm şi 0,1 mm se
poate determina prin cernere, iar pentru cele de diametre mai mici diametrul se
determină cu ajutorul mărimii hidraulice , viteza de sedimentare corespunzătoare
unei mişcări uniforme de cădere în apă în repaus.
Pe aceeaşi diagramă se poate reprezenta curba granulometrică corespunzătoare
aluviunilor târâte deasupra patului albiei, curba granulometrică a patului albiei
precum şi cea a patului pavat al albiei.
În curba granulometrică se pot remarca mai multe diametre reprezentative,
indicele acestora semnificând că respectivul procent din cantitatea totală de
sedimente are diametrul mai mic decât diametrul considerat. Din acest motiv, curba
granulometrică este o curbă integrală a materialului sedimentar.
2. Diametrul mediu dm.
3. Coeficientul de neuniformitate U = d60/d10.
4. Forma sedimentelor.
În general, dacă forma particulei este apropiată de a unei sfere, atunci se poate
considera că diametrul caracteristic este chiar diametrul sferelor.
În caz contrar, pentru particule de forme elipsoide şi dimensiuni a, b, c ,
diametrul caracteristic este diametrul mediu :
3
dm = abc
Particulele situate lângă patul albiei au în general forme apropiate de cea
sferică, în timp ce particulele transportate în suspensie pot avea forme mai
neuniforme, muchii ascuţite şi multe colţuri.
Se utilizează următorii indici :
a. Indicele de volum.
Kv = V/d3 ,
unde V este volumul particulei solide transportate iar d este diametrul cercului
obţinut prin proiecţia plană a particulei în poziţia cea mai stabilă.
Pentru o particulă sferică se obţine:
Kv =  d3/(6d3) = /6 = 0,524
Pentru particulele târâte pe patul albiei Kv ia valori cuprinse între 0,4 şi 0,5
deoarece volumul elipsoidului respectiv este mai mic decât al sferei cu raza egală cu
semiaxa maximă a elipsoidului.
b. Indicele de suprafaţă.
Ks = S/d2 ,
unde S este suprafaţa particulei solide transportate.
Pentru o particulă sferică se obţine:
Ks = d2/(4d2) = /4 = 0,785
Pentru particulele târâte pe patul albiei Ks ia valori cuprinse între 0,5 şi 0,6.
c. Indicele de rotunjire.
Kr se obţine ca raportul dintre lungimea muchiilor tocite şi lungimea muchiilor
iniţiale.
Toţi aceşti indici sunt utilizaţi la determinarea coeficienţilor utilizaţi în
ecuaţiile de mişcare a aluviunilor.
Se mai definesc următorii indici de formă, după modul în care este plasată
particula faţă de direcţia de deplasare a curentului de fluid :
a. Indicele de formă după direcţia de deplasare
ac
= 3 2
b
unde a este axa elipsoidului orientată orizontal şi transversal pe direcţia de deplasare,
b axa orizontală orientată după curgere şi c axa verticală.
b. Indicele de formă după direcţia transversală curgerii
bc
= 3 2
a
c. Indicele de formă de sfericitate
ab
= 3
2
c
5. Greutatea specifică s a sedimentelor are o valoare cuprinsă între 2,1γapa şi
2,8 γapa N/m3 cu o valoare uzuală de 2,65γapa N/m3, unde γapa = 9810 N/m3.
6. Unghiul de frecare interioară a particulelor  depinde de dimensiunea şi
poziţia reciprocă a acestora.
Pentru particulele sferice de diametru mic şi unghiul de frecare este mic. În
mod obişnuit se întâlnesc valori cuprinse între 38 şi 40.
7. Gradul de compactitate al sedimentelor este dat de raportul dintre volumul
plinurilor şi volumul total în care se găsesc particulele.
8. Suprafaţa specifică este dată de raportul dintre suprafaţa laterală a particulei
corespunzătoare unui volum unitar şi volumul respectiv.
9. Mărimea hidraulică ce reprezintă viteza de cădere uniformă în apă liniştită şi
este dată de legea lui Stokes în cazul în care Re  0,1 :
g d2  
=  s cu d diametrul mediu al particulei.
18 

4.UZURA SEDIMENTELOR

Fenomenul de uzură se produce în următoarele cazuri :

1. La deplasarea sedimentelor târâte prin frecarea de alunecare, de rostogolire
şi prin ciocnirea particulelor între ele şi de patul albiei.
2. Datorită fenomenului de îngheţ particulele iniţiale se sfărâmă şi dau naştere
la particule de dimensiuni mai mici şi formă oarecare.
 Dacă o particulă solidă se deplasează pe o distanţă infinitezimală ds, atunci
variaţia greutăţii particulei este direct proporţională cu greutatea iniţială şi cu
lungimea drumului parcurs :
dP = - c P ds , dP/P = - c ds ,
de unde :
P s
P dP / P = - 0 cds
şi integrând rezultă :
ln(Pf/Pi) = - c s
sau:
Pf = Pi e - cs
unde c este coeficientul de uzură a sedimentelor şi se poate exprima cu formula :
d m  15
c = c1 u 1/4
15
în care c1 este coeficientul de uzură specific, u viteza curentului de fluid, d m diametrul
mediu al particulelor solide îm mm.
Dacă se împarte formula de variaţie a greutăţii cu greutatea specifică se obţine :
Vf = Vi e -c s
deci volumul se modifică în aceeaşi manieră.
Considerând diametrul o mărime caracteristică a volumului se obţine :
d3 = d03 e-cs
de unde rezultă :
d = d0 e-cs/3
unde c/3 este coeficientul de uzură unidimensional.
Pentru a determina debitul masic de aluviuni transportat este necesară
cunoaşterea unui coeficient mediu de uzură K al sedimentelor şi cu ajutorul acestuia
se poate calcula debitul solid transportat pe o distanţă x cu formula :
Gx = G0 e-Ks

5.INIŢIEREA MIŞCĂRII PARTICULELOR SOLIDE

Mecanismul general al mişcării sedimentelor

Se presupune că patul albiei este necoeziv, cu particule individuale ce nu sunt

legate prin forţe de coeziune unele de altele.
Asupra aluviunilor acţionează mai multe tipuri de forţe :
a. Forţe de antrenare după direcţia curentului similare unor forţe de tracţiune.
b. Forţe de rezistenţă la înaintare influenţate de forma particulelor.
c. Forţe ce acţionează după direcţia verticală ce se datorează unor diferenţe de
presiune între partea inferioară şi cea superioară a corpului şi sunt similare
forţelor de portanţă din aerodinamică. Pe partea superioară a particulei
viteza curentului este mai mare, presiunea mai mică decât pe partea
inferioară şi diferenţa de presiune ridică particula.
d. Forţe de rezistenţă întâmpinate de prezenţa particulelor din aval.
e. Forţe de frecare de alunecare sau de rostogolire cu fundul albiei.
Ansamblul acestor forţe influenţate şi de variaţiile turbulente ale curgerii
determină o mişcare foarte complicată a sedimentelor cu un pronunţat caracter
aleatoriu. Apare tendinţa combinată de a antrena particula atât în mişcare de
alunecare cât şi în mişcare de rostogolire, deoarece forţa rezultantă are de obicei
direcţia situată deasupra centrului de greutate al particulei.
Se poate considera în general că particula este acţionată de un torsor de forţe.
Ca urmare a acţiunii rezultantei, particula este antrenată într-o mişcare de alunecare
sau de târâre în contact cu patul. Ca urmare a existenţei momentului apare şi
mişcarea de rostogolire.
Datorită existenţei unor sucţiuni (depresiuni) pe faţa superioară, particula are
tendinţa de a se ridica şi de a efectua salturi.
Dacă particula este foarte uşoară, atunci ea se poate deplasa prin plutire pe o
distanţă suficient de mare.
Particulele care se deplasează prin alunecare, rostogolire şi mici salturi
formează transportul solid de fund sau aluviunile târâte.
Particulele ce se deplasează prin salturi mari şi plutire formează debitul solid în
suspensie sau aluviunile în suspensie.

Evoluţia formei patului albiei în funcţia de viteza de curgere

La viteze mici de curgere, patul albiei rămâne în general nemodificat. La o

creştere a vitezei încep să se antreneze particule mai mici ce se prind de mici
neregularităţi ale fundului şi rezultă forma de rifluri.
La mărirea ulterioară a vitezei se antrenează particule de dimensiuni mai mari,
iar neregularităţile patului se măresc şi apar formaţiunile numite dune.
Aceste dune au efectul de segregare asupra materialului solid din pat, datorită
vârtejurilor ce se formează în spatele dunelor.
Ca urmare a vârtejurilor cu ax orizontal, particulele de diametru mai mare se
depun la baza dunelor, iar celelalte pot fi antrenate şi ajung la partea superioară.
La o mărire ulterioară a vitezei se antrenează particule şi mai mari, se reuşeşte
erodarea dunelor şi se obţine forma de pat plan.
La o nouă creştere a vitezei se obţine formaţiunea de antidune. Reapar
neuniformităţi pe patul albiei, însă datorită efectelor erozionale puternice, dunele sunt
atacate puternic pe partea frontală. Li se erodează baza şi rămân crestele îndreptate
spre amonte, de unde denumirea de antidune.
La viteze foarte mari de curgere se obţine o nouă situaţie de pat plan.
Modalităţile de antrenare a particulelor izolate folosesc şi la estimarea
stabilităţii unor formaţiuni solide utilizate pentru regularizarea curgerii şi stabilitatea
albiei.

Începutul mişcării

Poate fi caracterizat cu ajutorul mai multor mărimi :

viteza critică de antrenare ucr , efortul critic de antrenare cr sau debitul critic de
antrenare qcr.
După unii autori, viteza critică de antrenare este viteza la care începe
antrenarea tuturor sedimentelor. Alţi autori consideră ucr ca fiind viteza la care sunt
antrenate 10 % din particulele aflate în patul albiei.
 În ceea ce priveşte efortul tangenţial critic, Du Boys a obţinut în 1879 prima
expresie a acestuia, egalând componenta tangenţială a greutăţii unui volum de lichid
aflat în curgere cu forţa de rezistenţă de pe întreg perimetrul udat corespunzător.
Se consideră că panta fundului albiei este I = tg şi pentru cazul unei mişcări
uniforme a lichidului se obţine :
G sin = Ff
şi explicitând expresiile forţelor se obţine :
 A L sin =  p L
de unde rezultă că :
 =  A sin / p
Dacă  este mic, atunci se poate aproxima că tg = sin = I şi rezultă că
efortul tangenţial, ce reprezintă de fapt efortul tangenţial critic este:
c =  R I ,
iar pentru o albie de lăţime foarte mare se poate considera că:
c =  h I
Efortul tangenţial critic se mai poate exprima şi sub forma:
c =  g h I
şi dacă se consideră că:
u= ghI
mărime ce reprezintă viteza de frecare, atunci efortul critic devine:
c =  u2
Se obţine astfel o altă expresie pentru viteza de frecare:

u =
 c


O altă expresie a efortului tangenţial critic este:
C 2 hI
c =
C2
unde C este coeficientul lui Chezy şi dacă se consideră că:
u2 = C2 h I
atunci noua formă a efortului tangenţial critic este:
c =  u2/C2

Condiţiile de stabilitate ale unei particule solide situate pe patul albiei

Se consideră că particula solidă de greutate aparentă Ga este acţionată pe

orizontală de o forţă H iar pe verticală de o forţă V. Forţa de frecare de rezistenţă la
patul albiei este dată de:
Ff = f N = f (Ga - V)
Condiţia limită de stabilitate la alunecare este dată de:
Ff = H.
Înlocuind toate forţele în condiţia precedentă se obţine:
v 2f v 2f
f[k3(s -)d - k2
3
d ] = k1
2
d2
2g 2g
Dacă se exprimă viteza de fund sub forma:
 vf = mu .
unde m = 0,50,8 , u fiind viteza medie a curentului de lichid, atunci viteza critică
de antrenare corespunzătoare situaţiei limită de alunecare ce se obţine din condiţia de
echilibru este:
u1 = a1 gd
unde coeficientul a1 este dat de:
1 2( s   )k 3 f
a1 =
m  ( k1  k 2 f )
Determinarea vitezei critice suficientă pentru ridicarea particulei se obţine
punând condiţia ca normala la suprafaţa solului să fie nulă. Se obţine astfel egalitatea
forţelor ce acţionează după direcţia verticală asupra particulei. Forţa ascensională
devine astfel egală cu greutatea aparentă a particulei solide:
V = Ga .
şi sub formă explicită:
v 2f
k2 d2 = k3(s -)d3
2g
de unde se deduce că viteza critică corespunzătoare săltării particulei este:
u2 = a2 gd
unde coeficientul a2 este dat de:
1 2( s   )k 3
a2 =
m k 2
Determinarea vitezei limită corespunzătoare condiţiei de rostogolire se obţine
din condiţia echilibrării momentelor faţă de punctul de sprijin al particulei solide cu
următoarea particulă situată în aval.
Se obţine: R
H
(Ga-V)R sin = HR cos
β
de unde rezultă că:

H
= tg Ga-V
Ga  V

Se observă din figură că, cu cât  este mai mare, cu atât stabilitatea particulei
este mai mare. Dacă  devine egal cu 90 atunci particula poate fi antrenată doar prin
salturi.

6.CRITERII DE ANTRENARE
6.1.VITEZA CRITICĂ DE ANTRENARE

6.1.1.Consideraţii teoretice

Având în vedere consideraţiile anterioare de la analiza iniţierii mişcării

particulelor solide, expresiile vitezelor de antrenare diferă doar printr-o constantă, se
ajunge la concluzia că viteza critică se poate exprima în general sub forma:
uc = a gd
unde coeficientul a = 55,8 ; d se exprimă în m şi rezultă valoarea vitezei critice în
m/s.
Greutatea unei particule de sediment se poate scrie sub forma:
G = Ad3
iar din formula vitezei:
d = Buc2
Greutatea particulei devine:
G = duc6
ceea ce arată că la o creştere nu prea mare a vitezei încep să se mişte particule de
greutate mare.
Se deduce pe de altă parte că:
uc = E 6 G (Brahms)
Condiţiile incipiente mişcării unui ansamblu de particule solide lipsite de
coeziune şi nefixate sunt date de relaţia:
Ft
tg = (1)
Fn
unde Ft şi Fn sunt forţele paralelă şi normală la direcţiile unghiului de repaus . Ft şi
Fn sunt rezultantele forţei hidrodinamice de antrenare FD, forţei de ridicare FL şi
greutăţii imersate W.
Condiţia mişcării incipiente sub acţiunea acestor trei tipuri de forţe devine:

W sin   FD
tg = FL (2)
W cos   FL
FD
unde unghiul  este înclinaţia patului albiei W
de la orizontala la care mişcarea
α
incipientă a sedimentelor are loc.

În mod obişnuit forţa de antrenare şi cea de ridicare sunt exprimate astfel:

u b2
FD = CDk1d2 (3)
2
u 2
FL = CLk2d2 b (4)
2
unde: ub este viteza fluidului la baza canalului,
d este diametrul particulei,
k1 şi k2 sunt factori de formă ai particulei,
CD şi CL sunt coeficienţi de rezistenţă la înaintare şi respectiv la ridicare.
Greutatea particulei imersate este exprimată astfel:
W = k3(s -)gd3 (5)
unde k3 este un alt factor de formă.
Introducând (3), (4) şi (5) în (2), rezultă:
(u b2 ) cr 2k 3 (tg cos   sin  )
= (6)
 C D k1  C L k 2 tg
( s  1) gd

cu (ub)cr este viteza critică de fund la care, în acord cu ecuaţia (1) începe mişcarea.
 Membrul drept este considerat un coeficient al sedimentului:
2k 3 (tg cos   sin  )
A’ = (7)
C D k1  C L k 2 tg
Acest coeficient depinde de:
- particule, mărimea lor, uniformitate, formă, distribuţia mărimilor.
- dinamica curgerii (CD , CL).
- panta canalului, care pentru majoritatea canalelor naturale dă cos  1.
- unghiul de repaus, care, după cum arată Lane şi Miller, depinde de
proprietăţile particulei.
Relaţia (6) nu a fost testată încă experimental.

6.1.2.Investigaţii experimentale

Ca urmare a numeroaselor încercări experimentale, Velikanov a obţinut

următoarea formulă:
uc = 3,14 15d m  0,06
unde diametrul dm reprezintă diametrul mediu al particulei solide şi se exprimă în mm
iar uc rezultă în m/s. Relaţia este valabilă pentru d(0,1 ; 5) mm.
Dacă se înlocuieşte uc cu valoarea de 0,24 m/s se constată că nu se mai
antrenează nimic. De aceea, în apropierea patului albiei, ca urmare a modificării legii
rezistenţelor pătratice, formula se aplică cu anumite rezerve.
Forchheimer a obţinut, tot pe baze experimentale, o relaţie de forma:
(ub)cr =  d (m/s) (8)
unde mărimea  are aproximativ valoarea 4.
Eroziunea, transportul şi depozitarea sunt subiectul unei analize făcute de
Hjulstrom cu material monodispers, nefixat. El a folosit viteza medie a curgerii,
deoarece mult mai corecta viteză de fund este rareori disponibilă.
Din acest motiv s-a presupus că viteza medie este cu 40% mai mare decât
viteza de fund pentru o adâncime a curgerii depăşind 1 m.
Există o zonă limitativă la care începe mişcarea precum şi o zonă strictă de
demarcaţie între transport şi sedimentare.
Nisipul fin, necoeziv, este mai uşor de erodat, iar rezistenţa mare la eroziune în
zona particulelor mici trebuie să depindă de forţele de coeziune şi adeziune.
Există pentru fiecare mărime de particulă o anumită viteză sub care are loc
sedimentarea, în timp ce peste o anumită viteză, numită viteză critică de antrenare,
are loc eroziunea.
Dintr-un studiu făcut de Mavis asupra datelor obţinute din 400 de teste, a
rezultat următoarea ecuaţie:
1 4/9 s
(ub)cr = d 1 (9)
2 
O altă ecuaţie obţinută de Carstens ca urmare a analizării unui mare număr de
date publicate este:
(u b2 ) cr
 3,61(tg cos - sin) (10)

( s  1) gd

 În cadrul formulelor utilizând viteza medie a curgerii, formula dedusă de Levi
şi aplicabilă pentru H/d  60 este:
H
(u)cr = 1,4 gd ln (m/s) (11)
7d
Neill a prezentat o “curbă conservativă” pentru curăţarea materialului grosier
uniform corespunzătoare ecuaţiei:
(u b2 ) cr d -0,2
= 2,5( ) (12)
 H
( s  1) gd

Folosirea ecuaţiei vitezei critice de antrenare, de tipul celor discutate până
acum, a fost obiectul criticii multor cercetători. Întrebările fără răspuns cum sunt: “Ce
înseamnă viteza critică de fund ub ?” şi “Ce relaţie există între viteza de fund şi viteza
medie?”, au făcut pe mulţi cercetători să accepte ca mult mai satisfăcător criteriul
efortului de antrenare:
 =  I Rh
ca un criteriu de antrenare potrivit.

6.2.EFORTUL CRITIC DE ANTRENARE

6.2.1.Consideraţii teoretice

Potrivit lui Forchheimer, relaţia dintre componenta greutăţii unei coloane de

apă şi forţa de frecare la bază este dată de:
 HI = k4 ub2 (1)
unde I este panta energetică iar k4 o constantă.
Expresia  HI este forţa tractivă pe unitatea de suprafaţă şi se notează cu .
Ecuaţia devine mai generală dacă se înlocuieşte H cu raza hidraulică:
 =  Rh I (2)
Dacă se consideră ecuaţia vitezei critice de antrenare:
(u b2 ) cr 2k 3 (tg cos   sin  )
=
s C D k1  C L k 2 tg
(  1) gd

în care se introduc (1) şi (2) rezultă:
 cr
= A” (3)
( s   )d
unde cr este efortul critic de antrenare corespunzător începutului mişcării, iar A” este
un coeficient de sedimentare.

6.2.2.Investigaţii experimentale

Schocklitsch a propus o ecuaţie bazată pe propriile experimentări:

cr = 0,201 ( s   ) ' d 3 (kgf/m2) (4)
unde:
d este diametrul mediu al particulei solide,
’ este un coeficient de formă.
 ’ = 1 pentru particule sferice,
’ = 4,4 pentru granule plate.
În acelaşi timp Schoklitsch a propus o ecuaţie de formă similară cu precedenta
pentru granule de sediment de mărime diferită de aceea din patul albiei.
O îmbunătăţire a studiilor anterioare a fost sugestia lui Kramer de a descrie
compoziţia granulelor patului albiei cu diametrul mediu d m şi cu ajutorul modulului
distribuţiei M, dat de raportul ariilor FA/FB.
Kramer a sugerat o ecuaţie care a inclus propriile date precum şi pe cele ale
altor cercetători:
( s   )d
cr = 29 (gf/m2) (5)
M
Pentru d  0,006 m a fost sugerată de Krey următoarea ecuaţie:
cr = 0,076 (s - )d (kgf/m2) (6)

20

şi dacă 0,0001 m  d  0,003 m Schoklitsch a propus:

cr = 0,000285(s - )d1/3 (kgf/m2) (7)
Leliavsky a dedus că o relaţie convingătoare pentru efortul tangenţial în funcţie
de mărimea particulei poate fi reprezentată de o relaţie de forma:
cr = 166 d (gf/m2) (8)
unde diametrul mediu al particulei este dat în milimetri.
Ecuaţia (8) nu trebuie aplicată dacă diametrul particulei este mai mare de
3,4mm.
Numeroase date de teren au fost folosite de Lane pentru a stabili diagrama
forţei de antrenare limită.
Din diagramă rezultă că efortul critic de antrenare pentru apa curată este
considerabil mai scăzut decât pentru apă cu conţinut scăzut sau ridicat de sedimente.
Progresele realizate în mecanica fluidelor au sugerat exprimarea condiţiilor de
curgere cu o cantitate u.
Acest termen u, denumit viteză de frecare, reprezintă o măsură a fluctuaţiilor
turbulente:

u = (9)

Shields a folosit acest concept în formula efortului critic de antrenare şi a
obţinut relaţia:
 cr du
= f( * ) (10)
( s   )d 
du *
unde este denumit numărul Re de frecare.

Viteza caracteristică este exprimată cu legea logaritmică de distribuţie a
vitezei.
Este mai folositor să exprimăm numărul Re în funcţie de grosimea stratului
laminar , sau cu relaţia:
 du * d
= 11,6 (11)
 
Relaţia (10) a fost stabilită de Shields pentru o mare varietate a variabilelor
implicite.
Trei zone distincte pot fi observate pe graficul obţinut:
1. d  . Până la Re  2, particulele sunt incluse într-un film laminar iar
mişcarea lor este în principal datorată acţiunii vâscoase şi independentă de turbulenţă.
2. d  . La numere Re de frecare mari, stratul laminar este întrerupt de
majoritatea existentă a particulelor. Frontiera aspră este sursa turbulenţei iar  este
independent de Re.
Din diagrama lui Shields, pentru Re  400 se obţine:
 cr
= 0,06 (12)
( s   )d
Zeller a obţinut valoarea constantei din membrul drept egală cu 0,047.
3. d  . La numere Re intermediare există o zonă de tranziţie unde substratul
laminar acoperă parţial particula şi parţial este întrerupt.
Curba de tranziţie are un minim la Re = 10.
Shields a indicat această valoare ca fiind egală cu:
 cr
min = 0,03 (13)
( s   )d
Sub această valoare, nu va apare mişcare niciodată.
Diagrama lui Shields a fost verificată de numeroşi specialişti şi este în prezent
larg acceptată.
În diagrama lui Shields diametrul granulei apare atât în ordonată cât şi în
abscisă.
Mărimea diametrului este mărimea diametrului reprezentativ pentru care 50%
din material este mai fin sau mai grosier.
Egiazaroff a propus o ecuaţie pentru mişcarea incipientă a mixturilor
neuniforme de forma:
 cr 0,1
= (14)
( s   )d d
(lg 19 )
d
unde d este diametrul mediu al particulei.
Ecuaţia (14) este aplicabilă când turbulenţa completă este asigurată.

7.CALCULUL DEBITULUI SOLID DE FUND

7.1.Calculul debitului solid de fund cu ecuaţii de tip Du Boys

În 1879 Du Boys a prezentat un model al transportului de sediment, care a fost

atunci subiectul multor investigaţii şi multor critici în acelaşi timp.
Se presupune că sedimentul se mişcă în straturi, fiecare având o grosime .
(Fig.1).
Aceste straturi se mişcă sub influenţa efortului:
 =  HI
 ε (n-1)Vs

qs

ε Vs

Fig.1

Ultimul strat este cel pentru care forţa tractivă echilibrează forţa de rezistenţă
dintre straturi, astfel încât:
 HI = Cf n (s - ) (1)
unde Cf este coeficientul de frecare la patul albiei.
Cel mai rapid strat în mişcare este cel care este mai aproape de apă şi se mişcă
cu viteza (n-1)vs.
Dacă straturile se mişcă după o distribuţie liniară a vitezei, atunci cantitatea de
material solid pe timp şi pe unitate de lăţime este dată de:
n(n  1)
qs =  vs s (2)
2
În această ecuaţie n este grosimea materialului sedimentar care se mişcă cu
viteza:
v s (n  1)
2
“Condiţia critică” la care mişcarea sedimentului este gata să înceapă este dată
de n=1.
Ecuaţia (1) devine:
cr = Cf  (s - ) (3)
De aici rezultă:
 = n cr (4)
şi înlocuind pe n în ecuaţia (2) se obţine:
v s
qs =  ( - cr)s (5)
2 cr
v s
Du Boys a denumit cantitatea s ca un coeficient pe care l-a notat cu .
2 cr
Ecuaţia lui Du Boys poate fi scrisă atunci:
qs = ( - cr) (6)
Rezultă debitul total:
Qs =  x1 ( - cr)dx (7)
cu coordonata x indicând lăţimea canalului.
Pentru deducerea ecuaţiei (6) au fost necesare anumite presupuneri care sunt în
dezacord cu observaţiile. Modelul simplificat al sedimentului mişcându-se în straturi
este în puternică contradicţie cu observaţiile. Oricum, marea simplitate a ecuaţiei (6)
şi cel puţin cîteodată corespondenţa bună cu datele de teren şi laborator o fac probabil
cea mai utilizată ecuaţie.
Schoklitsch a arătat că modelul Du Boys este greşit. Totuşi pentru particule
uniforme şi feluri diferite de nisip şi de porţelan, coeficientul caracteristic al
sedimentului poate fi determinat empiric:
1
 = 0,54 (8)
 s 
Ulterior Straub a găsit pentru  expresia:
0,173
=
d 3/ 4
Experimentele ulterioare ale lui Chang au putut fi exprimate de ecuaţia lui Du
Boys şi s-a sugerat ca valoarea lui  să fie o funcţie de coeficientul de rugozitate a lui
Manning.
O’Brien a generalizat ecuaţia lui Du Boys. El a propus ca în cazul unui
echilibru dinamic, efortul de frecare trebuie să fie constant în planele paralele cu
fundul albiei. A fost obţinută relaţia:
qs = ’( - cr)m (10)
Analizele lui Gilbert au arătat că noul parametru ’ şi m sunt în relaţie
funcţională cu diametrul mediu.
Rezultatele mecanicii fluidelor au fost aplicate cu succes de Shields la
problema efortului critic de frecare. Un exces de efort de frecare, în relaţie cu cel
critic a reprezentat pentru Shields un model folositor în transportul de sediment.
Ecuaţia semiempirică a forţei tractive este:
q s s    cr
= 10 (11)
qI ( s   )d
unde q este debitul de lichid pe unitatea de lăţime.
Ecuaţia (11) este dimensional omogenă şi poate fi folosită astfel în orice unităţi
de măsură.
Această ecuaţie este tot o ecuaţie de tip Du Boys cu o valoare a lui  mult mai
specificată.
Faptul că mecanismul turbulenţei în curgerea deasupra albiei joacă un rol
important în analiza mişcării debitului solid a fost subliniată de Kalinske. Valoarea
medie a debitului solid este dată de:
_______
d 3 p k
qs = (ub - (ub)cr) (12)
6 d 2
4
Primul factor din stânga se referă la volumul unei singure particule, al doilea la
numărul particulelor participante la mişcare iar al treilea este viteza medie a particulei
dată aproximativ prin media diferenţei dintre viteza instantanee ub şi viteza critică a
fluidului (ub)cr.
Simplificând în (12) şi multiplicând cu u * rezultă:
_____
2 (u  (u b ) cr
qs = pk u d b (13)
3 u*
Făcând pk = 0,35 şi scriind o relaţie funcţională ca:
 _____
(u b  (u b ) cr 
= f ( cr ) (14)
u* 
o relaţie adimensională a debitului solid este dată de:
qs 
= f ( cr ) (15)
u* d 
Ecuaţia debitului solid a lui Kalinske dă atenţie multor detalii de mecanica
fluidelor şi astfel poate fi considerată cea mai avansată dintre ecuaţiile de tip Du
Boys.

7.2.Calculul debitului solid de fund cu ecuaţii de tip Schoklitsch

7.2.1.Consideraţii teoretice

Ecuaţia de bază a lui Du Boys face legătura dintre debitul solid transportat şi
excesul de efort tangenţial:
qs = ( - cr) (1)
Într-o cercetare ulterioară, Du Boys a sugerat ca efortul critic de antrenare să
fie dat de:
cr =  Hcr I (2)
astfel încât ecuaţia (1) devine:
qs =  (I)2 H (H-Hcr) (3)
Materialul sedimentar se mişcă când înălţimea apei H depăşeşte înălţimea
critică Hcr. O modificare a relaţiei a fost sugerată de Forchheimer, şi anume de a
înlocui pe HI cu câtul dintre viteza reprezentativă medie u şi constanta C la pătrat şi
astfel relaţia (3) devine:
u u u
qs = 2 ( ) 2 [ ( ) 2 - ( ) cr2] (4)
C C C
unde C este valoarea rugozităţii lui Chezy.
Din (4) deducem că mişcarea aluviunilor începe la o anumită viteză :
ucr = C (IH ) cr
şi creşte repede pe măsură ce viteza depăşeşte valoarea critică.
Donat a făcut un alt pas înainte şi rescriind ecuaţia (4) şi făcând presupuneri
minore a obţinut:
1 2
qs = 2 4
u ( u2 - ucr2 ) (5)
C
Schoklitsch, independent de Du Boys, a sugerat o ecuaţie bazată pe
experimente de laborator:
qs = ”Ik (q - qcr) (6)
unde ” este un nou coeficient caracteristic al sedimentului, iar q cr este debitul de apă
la care materialul începe să se mişte.
Exprimând înălţimea apei în ecuaţia (3) cu ecuaţia lui Manning a curgerii
medii se obţine:
qs = 2 I1,4n1,2q0,6(q0,6 - qcr0,6) (7)
1,2 0,6 0,6
Dacă qcr este comparat cu q qcr , exponentul 1,2 al debitului q cu
exponentul 1 din ecuaţia (6), rezultă că relaţiile (6) şi (7) sunt similare.
 7.2.2.Investigaţii experimentale

Gilbert a făcut numeroase experienţe în care a modificat separat debitul lichid,

panta energetică, proprietăţile sedimentului. Ca urmare a obţinut următoarele relaţii:
qs = C1(q - qcr)C (8)
C
qs = C2( I - Icr ) (9)
1 1 C
qs = C3( - ) (10)
d d cr
În final a concluzionat că se poate calcula debitul solid cu formula:
1 1 0,5---0,62
qs = C4(q - qcr)0,81---1,24 ( I - Icr )0,93---2,37 ( - ) (11)
d d cr
O ecuaţie a debitului târât utilizând viteza medie a fost sugerată de Barekyan şi
este scrisă sub formă adimensională:
s u  u cr
qs = 0,187 qI (12)
 s  u cr
Dacă se doreşte aflarea întregului debit târât şi se cunoaşte debitul solid pe
unitatea de lăţime, atunci:
Qs = x1 qs dx (13)
cu coordonata x indicând lungimea canalului.
Schoklitsch a sugerat estimarea debitului pe întreaga secţiune în mişcare:
Qs = ” Ik (Q - Bqcr) (14)
iar pentru cantitatea de debit anual de material solid, Schoklitsch a propus:
Qs = s  (Q - Qcr) (15)
unde Qcr este debitul la care sedimentele încep să se mişte.
Într-un studiu făcut asupra ecuaţiei (6), Schoklitsch şi-a propus să determine
mărimea debitului critic la care materialul solid începe să se mişte.
Extrapolarea datelor cu transport de sediment spre punctul la care curgerea nu
produce transport de sediment dă următoarea relaţie:
1,944d
qcr = 3/ 4
10-5 (m3/sm) (16)
I
pentru o granulă de nisip uniform măsurată în mm, având diametrul între 0,305 şi
7,03 mm.
Suplimentând datele lui Gilbert cu ale sale, Schoklitsch a obţinut ecuaţia:
qs = 7000 I3/2 (q - qcr)/d1/2 (17)
unde qs este mărimea debitului solid în greutate pe unitatea de timp şi pe unitatea de
lăţime. Dacă B reprezintă lăţimea pe care are loc transportul, atunci debitul solid total
care trece prin secţiune devine:
Gs = 7000 I3/2 (Q - Bqcr)/d1/2 (18)
Ecuaţiile (17) şi (18) sunt date în sistemul metric. Deşi aceste ecuaţii sunt
scrise pentru nisip uniform, ele pot fi aplicate cu succes şi la mixturi.
Presupunem că distribuţia mărimii granulelor unei mixturi este dată. Mixtura
este divizată în grupe cu diametrul da , db , dc , ... şi o fracţie a greutăţii totale a, b, c.....
Debitul total se calculează atunci cu:
Gs = a Ga + b Gb + ... (19)
unde Ga este debitul solid pentru o fracţie a. Se recomandă ca diametre reprezentative
ale unei mixturi naturale, diametrele cuprinse în domeniul d40 până la d60.
Bazată pe numeroase experienţe de laborator, dar şi pe măsurători în teren, ca
pe Dunăre sau pe râul Aare din centrul Europei, Schoklitsch a sugerat o modificare a
ecuaţiilor (17) şi încorporează implicit conceptul de efort critic de antrenare.
Mărimea debitului critic este dată de ecuaţia Gaukler-Strickler:
1
qcr = Hcr5/3 I1/2 (20)
n
Pentru granule cu d  0,006 m, adâncimea curgerii este dată de:
 s  d
Hcr = 0,076 (21)
 I
şi valoarea lui n poate fi calculată cu:
n = 0,0525 d1/6 (22)
Introducând (21) şi (22) în (20) se obţine:
 s   5/3 3/2 7/6
qcr = 0,26 ( ) d /I (23)

unde diametrul particulei, măsurat în metri, pentru o mixtură, este dat de d40.
Mărimea debitului solid în greutate pe unitatea de timp şi unitatea de lăţime
este atunci:
gs = 2500 I3/2 (q - qcr) (24)

7.3.Calculul debitului solid de fund cu ecuaţii de tip Meyer-Peter

Prima relaţie empirică dedusă de Meyer-Peter corespunde unor granule

uniforme de nisip. Experimentările au fost făcute într-un canal cu dimensiunile
secţiunii transversale 2X2 m şi o lungime totală de 50 m.
A fost folosit criteriul de similitudine a lui Froude, lucru uşor de observat dacă
ecuaţia (1) se divide la 2/3.
Ecuaţia obţinută în sistemul metric are forma:
0,4 gs2/3/d = g2/3I/d - 17 (1)
unde g este debitul de apă în unităţi de greutate pe unitatea de timp şi lăţime. Această
ecuaţie nu este verificată de datele experimentale ale lui Gilbert pentru diametre mici
ale particulelor, deoarece în acest caz criteriul lui Froude nu este un criteriu de
similitudine potrivit, iar aplicabilitatea formulei la albiile naturale este exclusă.
Din ecuaţia (1) rezultă valoarea critică:
g 2/3I
( )cr = 17 , la care nu apare transportul de sediment.
d
Cercetările ulterioare au confirmat forma generală a ecuaţiei (1) şi ca urmare a
noilor experimentări a fost obţinută ecuaţia:
g 2/3I
- 9,57 ( s -  )10/9 = 0,462 ( s -  )1/3 (gs’)2/3/d (2)
d
unde gs’ este mărimea debitului solid în greutate aparentă pe unitatea de timp şi
unitatea de lăţime sau:
 s 
gs’ = gs
s
 Prima încercare de a include în ecuaţia (1) un diametru caracteristic nu a fost
de loc satisfăcătoare.
De aceea Meyer-Peter a obţinut cele două ecuaţii anterioare şi cu anumite
reconsiderări de ordin hidraulic, a obţinut o nouă ecuaţie care este verificată
experimental surprinzător de bine:
R h I k
( )3/2 - 0,047 (s - ) = 0,25 3  (gs’)2/3/d (3)
d k'
unde d este diametrul mediu al mixturii iar Rh este raza hidraulică.
k 3/2
Cantitatea ( ) I este un fel de pantă care este ajustată în aşa fel încât numai
k'
o parte a pierderii de energie totală I, aceea datorată rezistenţei granulei, este
responsabilă de mişcarea debitului solid.
Meyer-Peter a divizat rezistenţa patului în componentele sale, cea datorită
rezistenţei granulei I’ şi cea datorită rezistenţei patului I” şi a menţinut raza hidraulică
constantă.
În ecuaţia (3) panta energetică a fost exprimată cu formula lui Strickler, k fiind
coeficientul de rugozitate datorat lui I, iar k’ lui I’.
Muller a propus pentru k’ relaţia:
k’ = 26/ d901/6 (m1/3/s) (4)
unde d90 este diametrul sedimentului din pat pentru care 90% din material este mai
fin.

7.4.Ecuaţia de modificare a patului albiei

Se presupune că tot materialul care se mişcă sub formă de debit solid este în
contact permanent cu patul albiei. Acest pat nu este plat, ci este format din dune.
Particulele se mişcă până pe creasta dunei. Cele mai mari cad pe panta abruptă care
urmează dunei şi sunt depozitate sau chiar pot trece în suspensie.
Aceste dune sunt erodate în amonte şi se continuă prin depuneri continue în
aval. În felul acesta se poate considera că duna se mişcă spre aval.
Ecuaţia diferenţială a transportului pentru un asemenea caz este:
y 1 q s
+ =0 (1)
t 1  m x
unde:
y este înălţimea nisipului din patul albiei, x este direcţia curgerii, m este porozitatea
nisipului.
Folosind o transformare dată de:
 = x - CB t (2)
unde CB este viteza dunei, rezultă:
dy 1 q s
-CB + =0 (3)
d 1  m 
Rearanjând, rezultă:
qs = (1-m) CB y + C (4)
unde C este o constantă de integrare. Presupunând că dunele sunt triunghiulare, de
înălţime H, ecuaţia (4) devine:
 qs = (1-m) CB H + C (5)
2
La iniţierea mişcării şi când patul albiei este acoperit cu dune, C = 0.
Dacă patul albiei este plan, H = 0 şi C = qs.
Ecuaţia (1) sau ecuaţia eroziunii a fost sugerată de Exner.

Investigaţii experimentale

Mai mult de 100 de observaţii au fost făcute într-un canal de laborator cu

recirculare cu înălţimea dunei H şi lungimea L.
Viteza dunei CB şi înălţimea au fost înregistrate cu un aparat cu unde sonore.
Diametrul mediu al nisipului a variat între 0,19 şi 0,93. Comparând debitul solid
măsurat cu cel calculat, s-a ajuns la concluzia că ecuaţia (5) este bine să fie folosită în
special pentru configuraţii cu dune şi pentru material mai grosier.
Berekyan a arătat că, dacă se folosesc relaţii empirice pentru viteza dunei şi
pentru înălţimea dunei şi acestea sunt introduse în relaţia (5) se obţine o relaţie de
forma:
s u  u cr
qs = 0,187 qI (6)
 s  u cr

7.5.Calculul debitului solid de fund cu ecuaţii de tip Einstein

Contribuţia lui Einstein la rezolvarea problemei debitului solid reprezintă o

abatere de la punctele de vedere ale lui Du Boys şi Schoklitsch. Sunt cel puţin două
considerente de bază care rup cu trecutul:
1. Definirea valorii critice pentru iniţierea mişcării sedimentelor este un lucru
dificil, dacă nu imposibil de stabilit. De aceea, un asemenea criteriu este
evitat.
2. A fost sugerat ca transportul solid să fie corelat cu fluctuaţiile de viteză în
loc de viteza medie.
S-a evidenţiat experimental că există o relaţie intimă între debitul târât şi patul
albiei:
1. Un schimb permanent şi intens de particule s-a observat între debitul târât şi
patul albiei.
2. Debitul solid se mişcă încet în josul râului; mişcarea unei particule
individuale este o mişcare cu paşi repezi, comparativ cu lunga perioadă de
timp intermediară.
3. Mărimea medie a traseului făcut de orice particulă este independentă de
condiţiile de curgere, mărimea transportului, compoziţia patului şi este
întotdeauna aceeaşi.
4. Diferite debite solide pot fi obţinute printr-o modificare a timpului mediu
între două trasee (paşi) şi a grosimii stratului în care are loc transportul.
Cu aceste concepte, Einstein a obţinut o formulă a debitului solid de fund care
corelează mărimea debitului solid de fund cu proprietăţile granulei şi ale curgerii.
Relaţia a fost prezentată empiric în 1942 şi a fost înlocuită de o funcţie
analitică în 1950.
 Analiza exclude particule mai fine decât patul albiei - pentru motive practice,
toate particulele mai fine decât 10% din materialul patului, care umplu toţi porii
dintre cele mai mari, pot fi excluse la fel de bine - şi tot materialul solid în suspensie.
Ecuaţia debitului solid exprimă o condiţie de echilibru a schimbului de
particule între stratul în care are loc transportul solid şi albie. De aici rezultă că
numărul de particule depozitate pe unitatea de timp trebuie să fie egal cu numărul de
particule erodate pe unitatea de timp.

Depunerea

Fiecare particulă de diametru d va face paşi individuali de lungime A Ld şi se

presupune că este depozitată pe o arie care are lungimea A Ld şi lăţimea egală cu
unitatea. Dacă gS este mărimea debitului solid în greutate pe unitatea de timp şi pe
unitatea de lăţime, is este fracţia unei mărimi de particulă, atunci gSiS este mărimea
debitului solid la care particulele din fracţia iS se mişcă.
Greutatea unei singure particule este Sk2d3. Astfel, numărul de particule care
sunt depozitate pe unitatea de timp şi pe unitatea de lăţime este dat de :
g s is g s is
= (1)
( AL d )( s k 2 d )
3
AL k 2 d 4  s
unde AL este o constantă a pasului particulei şi k2 este o constantă a volumului
particulei.

Eroziunea

Dacă o particulă de diametru d va fi sau nu erodată, depinde de disponibilitatea

particulei şi de condiţiile de curgere, mai bine zis de nivelul turbulenţei. Dacă i b este
fracţia din materialul patului, de o anumită mărime a particulei, atunci numărul de
particule d pe unitatea de arie este dat de ib/(k1d2), cu k1 o constantă a ariei particulei.
Fie p/te probabilitatea de antrenare. Atunci numărul particulelor care pot fi erodate în
unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă poate fi exprimat ca:
ib p
k1 d 2 t e
unde te este timpul consumat de fiecare schimb.
Nu este disponibilă nici o metodă directă pentru determinarea timpului de
schimb te. Einstein a sugerat o dependenţă de mărimea hidraulică:
te  d/
d
te = k3
g( s  )
unde k3 este o constantă a scalei timpului.

Echilibrul

Rata depunerii este egală cu rata eroziunii, deci:

g s is i p g( s  )
= b 2 (2)
AL k 2  s d 4
k1 k 3 d d
 Aceasta este ecuaţia debitului târât a lui Einstein.

Probabilitatea de schimb

Probabilitatea de erodare p este fracţiunea de timp în care, în fiecare loc, forţa

de ridicare instantanee depăşeşte greutatea particulei.
La un transport de sediment nu prea intensiv, probabilitatea p este mică, iar
depunerea este peste tot posibilă. La un transport intens, p devine mare iar depunerea
nu este peste tot posibilă. Einstein s-a gândit că p poate fi utilizată pentru a calcula
distanţa ALd, pe care o parcurge o particulă între două perioade consecutive de
repaus. Dacă p este mică, distanţa parcursă este virtual o constantă şi ALd = bd, cu b
fiind un singur pas al materialului solid şi având o valoare de aproximativ 100.
Presupunem că p este mai mare în aşa fel încât numai (1-p) particule găsesc o şansă
de depunere după ce au parcurs bd, în timp ce p particule sunt în mişcare sau, mai
bine zis sunt gata să se depună, dar găsesc după bd că forţa de ridicare depăşeşte din
nou greutatea particulelor.
Dintre acestea p(1-p) particule sunt depozitate după ce au parcurs 2bd, în timp
2
ce p particule nu sunt încă depozitate şi aşa mai departe. Distanţa totală parcursă
poate fi exprimată ca o serie de forma:
oo

 (1  p) p (n + 1) bd = bd/(1-p)
n
ALd = (3)
n 0

Ecuaţia debitului solid de fund

Introducând (3) în (2) şi separând p de o parte a egalităţii se obţine:

p kk i g  1
=( 1 3 )( s )( s ) (4)
1 p k 2 b ib s s   gd 3
Cantitatea din partea dreaptă:
gs  1
= (5)
s s   gd 3
este măsura adimensională a transportului solid şi poartă denumirea de intensitate a
transportului solid de fund. Ecuaţia (4) poate fi scrisă:
p i
= A ( s )  = A  (6)
1 p ib
unde A este o constantă care poate fi determinată experimental iar  este
intensitatea transportului pentru o anumită mărime a particulei.  şi  sunt parametri
adimensionali şi sunt invarianţi între model şi prototip şi pot fi folosiţi în orice sistem
de unităţi.

Relaţii empirice

O ecuaţie aplicabilă pentru sediment uniform şi mixturi acţionând ca un

sediment uniform a fost propusă de Einstein în 1942. A fost obţinută o ecuaţie
similară cu (6):
 p
= A  (7)
1 p
unde membrul drept a fost exprimat astfel:
k1 k 3 1 g s  1
A  = ( ) (8)
k 2 b F  s   s   gd 3
unde F este o funcţie adimensională de aşezare F=0,816 pentru particule cu d1 mm,
cu depunere în apă la temperatură normală.

Determinarea probabilităţii

Dependenţa probabilităţii de erodare de forţa hidrodinamică de ridicare şi

greutatea particulei se poate exprima sub forma:
greutatea ..efectiva ..a.. particulei
p = f( )
forta..hidrodinamica..de..ridicare
sau:
k 2 (  s   ) gd 3
p=f( ) (9)
C L k1 d 2 u b2 / 2
unde CL este un coeficient de ridicare. Viteza efectivă ub poate fi aproximată prin
viteza la marginea substratului laminar.
Dacă peretele este neted atunci:
ub  11,6 u  11,6 gRh ' I
Ecuaţia (9) poate fi rescrisă atunci astfel:
k 2 (  s   ) gd 3
p=f( ) (10)
C L k1 d 2 (135 gRh ' I ) / 2
unde Rh’ este raza hidraulică referitoare la particulă.
Einstein a denumit cantitatea:
s   d
= (11)
 IRh '
intensitatea curgerii, iar:
k2
B* =
C L k1135 / 2
o constantă universală a scalei lui  pentru a fi determinată experimental.

Transport redus de sediment

Pentru cazul special care include valori  0,4 ecuaţia (7) se reduce la:
p = A*  (12)
Din ecuaţiile (12) şi (10) rezultă o nouă formă a ecuaţiei debitului solid de
fund:
A*  = p = f(B*,) (13)
Cele două constante, A* şi B* şi funcţia f trebuie determinate experimental. S-
au folosit datele obţinute de Gilbert şi Meyer-Peter şi a fost obţinută ecuaţia:
0,465  = e-0,391 (14)
 Pentru 0,4 curba dată de ecuaţia (14) deviază de la rezultate. Este de aşteptat
acest lucru deoarece mişcarea aluviunilor de fund este puternică. Deviaţiile pot fi
atribuite faptului că datele experimentale includ transportul de material în suspensie.

Mixturi de nisip

Experimental s-a găsit că mărimea diametrului particulelor patului albiei

pentru care 35-45% este mai fin este cea mai folosită valoare.
Valoarea critică a lui  sub care nu mai are loc transportul de sediment este
 = 0,056.
-1

Relaţii analitice

Probabilitatea de erodare p poate fi exprimată ca probabilitatea raportului

dintre greutatea efectivă şi forţa instantanee de ridicare şi trebuie să fie mai mică
decât unitatea:
k 2 (  s   ) gd 3
1 (15)
C L k1 d 2 u b2 (1   ) / 2
Einstein a găsit că CL = 0,178 şi că funcţia aleatoare este distribuită în acord cu
eroarea normală, unde deviaţia standard  este o constantă universală,  = ½. Viteza
ub a fost găsită la o distanţă de 0,35x de albia teoretică, unde x este mărimea
caracteristică a granulei mixturii, cu x = 0,77 dacă / 1,8. Dacă ub este exprimată
cu legea logaritmică a distribuţiei vitezelor, se obţine:
30,2 * 0,35 x
ub = u* 5,75 lg (16)

o ecuaţie aplicabilă pentru frontiere aspre şi netede ca şi pentru tranziţia dintre ele.
Diametrul aparent de rugozitate:
ks
=
x
trebuie obţinut dintr-o diagramă, cu kS  d65 şi grosimea stratului laminar:

 = 11,5
u*
Introducând în (15) se obţine:
1   d 2k 2 1
1 ( s )( )( ) (17)
1  IRh ' (0,178k1 )(5,75) 2
lg(10,6 x / )
şi, după introducera abreviaţiilor:
1
1 Bx-2 (18)
1
Einstein a sugerat în continuare să se introducă doi factori de corecţie,  şi y.
Particulele mici se ascund printre cele mari sau în substratul laminar, astfel încât
ascensiunea lor trebuie corectată cu -1. Acest factor de ascundere a particulelor într-o
mixtură este în relaţie cu d/x. Factorul y care descrie schimbarea coeficientului de
ridicare în mixturi cu rugozitatea variabilă, este o funcţie de k S/. Ambii factori au
fost determinaţi experimental de Einstein, dar pot fi îmbunătăţiţi.
Se poate reconsidera astfel ecuaţia (18):
 1 
1  y B’( )2  (19)
1 x
În timp ce  poate fi pozitiv sau negativ, forţa ascensională este totdeauna
pozitivă. Este mai convenabil să ridicăm la pătrat, să împărţim la 0, şi după ce
exprimăm :
 = 0 *
să obţinem:
1  4
( + *)2 = 2 Y2 B*2 ( ) ’ (21)
0 x
35

sau:
1
( + *)2  B*2*2 (22)
0
unde:

'  2
B* = şi * =  y ( ) 
0 x
Din (22) rezultă cazul limită de mişcare:
1
( + *)2 = B*2*2
0
(23)
sau:
1
( * )lim =  B* * - (24)
0
A fost menţionat anterior că distribuţia probabilităţii este în acord cu legea
distribuţiei normale de probabilitate, astfel încât probabilitatea de mişcare devine:
B** - 1/0
1
p = 1-  e-t dt (25)

- B** - 1/0

Transportul de sediment

Combinând (6) cu (25) rezultă ecuaţia sugerată de Einstein în 1950:

B** - 1/0
1 A* *
1-  e-t dt = p = (26)
 1  A* *
-B** - 1/0
unde A* şi B* sunt constante universale care trebuie determinate experimental.
Utilizând datele lui Gilbert şi ale lui Meyer-Peter, au fost obţinute următoarele
constante:
1
A* = = 43,5 B* = 0,143 0 = ½
0,023
 Deoarece cunoaştem acum mărimea componentelor individuale iS/iB pentru o
mixtură, mărimea transportului total ca debit solid poate fi determinată însumând
aceste fracţii.
Pentru mixturi cu împrăştiere mică a mărimii particulelor, transportul total
poate fi determinat direct utilizând valoarea d35 ca diametru efectiv.

8.CALCULUL DEBITULUI SOLID ÎN SUSPENSIE

8.1.Modelul de difuzie dispersie

Particulele solide sunt ţinute în suspensie datorită efectelor turbulenţei, efecte

care, asupra particulelor, pot fi presupuse analoage cu modelul de difuzie dispersie.
Deşi un asemenea model nu ţine seama în mod adecvat de toate influenţele, el
explică satisfăcător multe probleme de suspensii.
Ecuaţia generală a difuziei poate fi obţinută considerând un volum arbitrar de
control. Bazată pe principiul conservării masei, se formulează astfel:
C
= m2C
t
(1)
Am presupus că avem un coeficient de difuzie m invariabil cu concentraţia:
 m
=0
C
un fapt satisfăcut în suspensii diluate.
Ecuaţia (1) a fost obţinută într-un mediu pasiv.
Presupunem că există o influenţă a unei forţe externe, astfel încât există o
curgere arbitrară de viteză u. Trebuie să considerăm în acest caz rata schimbării
proprietăţii datorată difuziei şi convecţiei:
C
= - (Cu) + m2C (2)
t
Ecuaţia se reduce pentru fluide incompresibile la:
C
= - u(C) + m2C (3)
t
Ecuaţiile (1) şi (3) sunt forme standard ale ecuaţiei difuziei. În formă
tensorială, ecuaţia (3) devine:
C C  2C
= - ui + m (4)
t x i x i x i
într-un sistem de coordonate rectangulare x1, x2, x3.
Deoarece m este coeficientul de difuzie moleculară, ecuaţia (3) reprezintă un
model fizic doar pentru curgeri laminare. Pentru dispersia într-un câmp turbulent, dat
de:
C = C + C’
ui = ui + ui’
unde C şi ui sunt valorile medii ale concentraţiei şi vitezei la o poziţie dată şi C’ şi u i’
reprezintă fluctuaţiile lor, obţinem:
C C   2C
= - ui - (C’ui’) + m (5)
t x i x i x i x i
 Elder a găsit convenabil să definească un coeficient de difuzie turbulentă
astfel:
C
t i,j = - C’u’ (6)
x j
Sub presupunerea că difuzia moleculară şi turbulentă sunt independente şi
astfel aditive, obţinem:
i,j(xi) = t i,j + m (7)
unde, pentru curgerea în canale deschise, difuzivitatea turbulentă este mai mare decât
cea moleculară, de obicei.
Introducând în (5) se obţine:
C C  C
= - ui + (i ) (8)
t x i x i x i
În această ecuaţie s-au suprimat notaţiile pentru mărimi medii iar i a înlocuit
pe ij numit în mod uzual tensorul difuziei.
Pentru o ecuaţie tridimensională, ecuaţia poate fi scrisă sub forma:
C C C C  C  C  C
= - u1 - u2 - u3 + ( 1 )+ ( 2 )+ ( 3 ) (9)
t x1 x 2 x 3 x1 x1 x 2 x 2 x 3 x 3
unde ui este viteza de câmp sau viteza convectivă, având tendinţa să mişte materia în
suspensie în direcţia respectivă.
Ecuaţia (9) este o formă generală, aplicându-se la fel de bine la particule solide
sau dispersant sub formă de soluţie. Pentru particule solide, viteza de câmp trebuie
considerată acea viteză la care particulele sunt transportate, usi ; şi similar trebuie
folosită difuzivitatea particulelor solide si.

8.2.Distribuţia verticală a particulelor în suspensie

De o importanţă considerabilă pentru determinarea cantitativă a materiei în

suspensie este distribuţia verticală în regim permanent şi nepermanent.
Conceptul unei analogii între procesele de transfer de masă şi moment în
curgerea turbulentă este cunoscut sub numele de analogia Reynolds. Considerând
transferul de moment şi masă în direcţia x2, se poate scrie:
u 2 u
Fluxul momentului = (M + ) = M 2
x 2 x 2
C C
Fluxul masei = ( t + M ) = 2 (1)
x 2 x 2
Folosind presupunerile că:
M   şi m  t
analogia lui Reynolds este valabilă dacă mecanismele care controlează ambele
transferuri, de masă şi de moment, sunt identice.
Cum aşa se întâmplă de obicei, se poate folosi M şi 2 interschimbabili în
direcţia x2 , sau:
M = 2 (2)
Se pare că datele experimentale verifică ecuaţia (2).
O mixtură de acid clorhidric şi alcool a fost injectată în apă curgătoare.
Mixtura avea densitatea egală cu a apei.
 Datele au fost analizate aplicând teoria statistică a turbulenţei şi au fost folosite
apoi pentru a prezice distribuţia concentraţiei.
Măsurătorile distribuţiei de concentraţie au arătat corespondenţa cu limitele
aşteptate ale erorilor experimentale. Aceasta dă o dovadă indirectă că difuzivitatea
masei 2 este pentru toate cazurile practice identică cu difuzivitatea momentului
linear, M. M prezice deasemenea distribuţia concentraţiei. Rămâne de arătat relaţia
dintre difuzivitatea masei de fluid 2 şi difuzivitatea particulelor solide S2. Dacă şi
numai dacă particulele solide urmează mişcarea particulelor fluide, există egalitatea:
S2 = 2 .
Oricum, se foloseşte relaţia mai generală:
S2 = 2 (3)
unde  este un factor de proporţionalitate. Se obţine o bună concordanţă între teorie şi
experiment dacă se ia  = 1.

8.2.1.Turbulenţa izotropă în regim permanent

Se presupune regim permanent:

C
=0
t
şi fără variaţia concentraţiei în direcţiile x1 şi x3:
C C
=0, =0
x1 x 3
S2 este considerat independent de înălţime.
Atunci ecuaţia generală a difuziei:
C C C C  C  C  C
= - u1 - u2 - u3 + ( 1 )+ ( 2 )+ ( 3 )
t x1 x 2 x 3 x1 x1 x 2 x 2 x 3 x 3
devine:
C
0 = C + S2 (4)
x 2
unde indicele s indică materia solidă în suspensie iar  este mărimea hidraulică.
Ecuaţia (4) reprezintă starea de echilibru între rata mişcării sedimentului în sus
datorită difuziei turbulente şi rata volumetrică a transferului de sedimente pe unitatea
de suprafaţă în sens descendent datorită gravitaţiei. O soluţie a ecuaţiei (4) poate fi
obţinută prin integrare:
 ( y  a)
C
= e- s (5)
Ca
unde Ca este concentraţia la o distanţă a de patul albiei. A fost înlocuit x 2 prin y şi S2
prin S . Se deduce că distribuţia concentraţiei este exponenţială. Panta curbei este
dependentă de difuzivitatea S2 şi de mărimea hidraulică. Ecuaţia (4) şi una dintre
presupuneri, S este independent de înălţime, duc la o problemă nerealistă, deoarece
s-a observat că, coeficientul de difuzie nu este constant în râuri şi canale de laborator.
De aceea nu trebuie să ne aşteptăm ca ecuaţia (4) să corespundă datelor
experimentale.Se presupune în continuare că problema transportului de material în
suspensie sub condiţii de neechilibru este restrânsă la două dimensiuni, distribuţia
turbulentă este izotropă şi:
  2C  2C

x12 x 22
Atunci ecuaţia generală a difuziei devine:
C C C  2C
= - u1 + + S2 2 (6)
t x1 x 2 x 2
Există acum două cazuri identice. Primul apare când u1 = 0 şi ecuaţia (6)
devine:
C C  2C
= + S 2 (7)
t y y
în timp ce celălalt apare pentru:
C
=0
t
şi ecuaţia (6) se poate scrie:
C C  2C
u = + S 2 (8)
x y y
unde x, y şi S înlocuiesc x1, x2 şi S2 . Ecuaţia (8) a fost investigată de Kalinske
pentru următoarele condiţii:
1. Concentraţia la x = 0 este 0.
2. Concentraţia la y =  este 0.
3. Concentraţia la y = a = 0 rămâne constantă.
Cu aceste condiţii la limită, care reprezintă anumite simplificări, se obţine
următoarea soluţie:
y B x y
C 2  n ( s -

- )
= e s -  e u 2 s sin ny dn (9)
Ca  0 B
unde:
 2
B = - ( n2 + ( ) )
2 s
u este viteza medie în direcţia x,
x este coordonata spaţială a curgerii
şi valoarea integralei este obţinută pentru toate valorile lui n de la 0 la . Ecuaţia (9)
se reduce la ecuaţia (5), soluţia de echilibru, când x. Ecuaţia (9) furnizează o
introspecţie printre factorii ce determină distanţa cerută pentru a aduce o schimbare în
debitul de suspensie, până când, eventual, se ajunge la condiţiile de echilibru.

8.2.2.Turbulenţa anizotropă

În râuri, intensitatea turbulentă şi astfel difuzivitatea variază cu distanţa până la

patul albiei.

8.2.2.1.Consideraţii teoretice

Se consideră ecuaţia difuziei sub forma:

C
0 = C + S (1)
y
 Această ecuaţie a fost folosită de Schmidt pentru a determina distribuţia
particulelor de praf cauzată de amestecul turbulent în atmosferă. Difuzivitatea
particulelor solide S a fost dată ca o funcţie de poziţie S = f(y). Modelul lui Schmidt
a fost aplicat la transportul particulelor solide în apă.
Într-un canal bidimensional, distribuţia relativă a efortului tangenţial de frecare
este dată de:
y Hy
= (2)
 H
şi presupunând distribuţia logaritmică a vitezei, se obţine relaţia:
du / u*
= = (3)
dy ky ky
unde k este constanta lui Karman. Datorită analogiei lui Reynolds, efortul de frecare
poate fi exprimat astfel:
du
y =  (4)
dy
Din (2), (3) şi (4) rezultă:
y
 = ku* (H-y) (5)
H
Considerând relaţia între difuzivitatea masei de fluid şi difuzivitatea
particulelor solide S2 :
S2 = 2 (6)
şi considerând  = 1 rezultă:
y
S = k u* (H-y) (7)
H
Introducând (7) în (1) şi separând variabilele obţinem:
dc  H dy
=- (8)
c ku* y H  y
Dacă se face notaţia:

=z
ku*
şi se integrează ecuaţia (8) de la a la y, efectuînd separat integrarea în fiecare membru
se obţine:
dc y C

y
a C
= a
d (ln C ) = ln
Ca

y zH y Hy Hy a
a y( H  y)
dy = 
a
d (ln(
y
)' ) = ln (
y H a
)z (9)
rezultă în final relaţia:
C Hy a
=( )z (10)
Ca y H a
Ecuaţia permite calcularea concentraţiei unor particule de o anumită mărime
hidraulică , la orice distanţă y de pat, dacă se cunoaşte concentraţia C a la distanţa a
de pat.
Integrând ecuaţia (10) pe regiunea unde apare debit în suspensie, de exemplu
de la a la H, se obţine:
 H
gSS = 
a
Cudy (11)
unde C şi u sunt funcţii de y şi gSS este mărimea debitului pe unitatea de timp şi
unitatea de lăţime.
Ecuaţia (11), ca şi (10), este limitată, deoarece fiecare poate prezice doar
concentraţia relativă.
Distribuţia verticală a concentraţiei, în acord cu ecuaţia (10) este prezentată în
/27/.
Se observă că avem o concentraţie mai mică departe de patul albiei decât în
apropiere. Din punct de vedere matematic, la nivelul patului albiei, y = 0,
concentraţia devine infinită, ceea ce este imposibil. Se deduce că suspensia nu există
aproape de patul albiei, particulele ce se găsesc aproape de pat reprezentând doar o
parte a debitului solid târât.
Einstein a sugerat că suspensia nu este posibilă în aşa numitul strat de fund,
care are o grosime de două diametre. Pentru valori mici ale lui z, distribuţia
sedimentului este aproape uniformă, în timp ce pentru valori mari ale lui z, puţin
sediment va fi găsit la suprafaţa canalului.
Mărimea particulei, exprimată prin mărimea hidraulică, este direct responsabilă
de distribuţia particulelor.

8.2.2.2.Investigaţii experimentale

Atât în laboratoare, cât şi în teren, s-a găsit că ecuaţia (10) descrie distribuţia
concentraţiei destul de bine. De fapt este o potrivire în formă doar, deoarece valorile
z folosite sunt cele care dau cea mai bună potrivire, în loc să fie determinate
independent.
Vanoni a făcut un experiment într-un canal rectangular în circuit închis cu
pantă ajustată. Părţile laterale au fost menţinute netede, în timp ce pe fund a fost
cimentat nisip pe o structură de oţel. Au fost folosite trei tipuri de granule.
Distribuţia sedimentului a fost determinată prin sifonarea probelor în canal cu
o pipetă, asemănătoare cu un tub Pitot. Datele, reprezentate logaritmic în acord cu
ecuaţia (10), au dat o dreaptă cu panta dată de:
lg( C / Ca)
z=
lg(( H  y) / y )(a /( H  a))
Aceasta indică dintr-o dată că distribuţia concentraţiei urmează forma ecuaţiei
(10).
În canale deschise, în apă fără sediment, valoarea k a constantei universale a
lui Karman în legea logaritmică a vitezei, este dată de k = 0,4. În prezenţa
sedimentului, valoarea lui k variază, cu o tendinţă de descreştere, k  0,4 , pentru
creşterea debitului solid în suspensie. Vanoni a sugerat că o reducere a lui k semnifică
faptul că amestecul este mai puţin efectiv şi, aparent, prezenţa sedimentului înăbuşă
turbulenţa. Deşi s-a găsit că valorile lui k descresc cu creşterea concentraţiei,
măsurătorile de turbulenţă au indicat o creştere a intensităţii cu creşterea
concentraţiei.
Oricum, o reducere a valorilor lui k nu înseamnă în mod necesar că viteza
medie a curgerii cu suspensii creşte proporţional cu viteza apei curate.
 Cercetări experimentale au arătat că, pentru un acelaşi debit, viteza medie a
apei cu sediment este mai mare decât aceea a apei curate. Un efect corelat este
aparenta reducere a coeficientului de rugozitate. Se pare că această creştere a vitezei
nu dă naştere la o creştere a debitului solid în suspensie, deoarece adâncimea
descreşte şi astfel efortul de frecare:
 =  HI
este diminuat. În acelaşi timp distribuţia de viteze devine mai puţin uniformă.

8.2.3.Distribuţia verticală a particulelor în suspensie

Distribuţia verticală a particulelor în suspensie după Einstein

Într-un studiu teoretic şi experimental cuprinzător, Einstein a modificat

distribuţia de viteze, influenţată de mişcarea sedimentului şi de ecuaţia distribuţiei
sedimentului.
S-a găsit necesar să se dividă curgerea sedimentului în două zone:
1. Zona apropiată de patul albiei unde sedimentul este puternic concentrat şi
este numită zona de fluid greu.
2. Zona cu concentraţia sedimentului relativ mică ce nu alterează densitatea
fluidului şi care este numită zona de fluid uşor.
Zona de fluid greu devine un concept fizic important. Turbulenţa este creată la
frontieră; zona de fluid greu acţionează ca un fluid şi reduce nivelul turbulenţei
deoarece se consumă energie pentru a susţine particulele solide în această zonă.

Distribuţia de viteze

Curgerea apei limpezi urmăreşte legea logaritmică a distribuţiei de viteză:

u y
= 5,75 lg30,2 (1)
u* ks
unde ks este coeficientul de rugozitate a lui Nikuradze.
Ecuaţia (1) a fost dedusă presupunând că efortul tangenţial poate fi exprimat
astfel:
du
y =  (2)
dy
care este bazată pe schimbul particulelor de apă.
Pentru curgerea apei încărcată cu sediment, o distribuţie mai bună a vitezei
poate fi obţinută dacă includem faptul că particulele solide participă la mecanismul
schimbului. Einstein a dedus următoarea relaţie:
s   du
y = ( 1 + C)  (3)
 dy
În zona fluidului uşor, a concentraţiilor reduse, ecuaţia (3) devine (2). În aceste
condiţii putem aplica o ecuaţie similară cu (2), dar cu constantă numerică diferită.
Cercetările experimentale au sugerat următoarea relaţie:
u 2,3 y
= 17,66 + lg (4)
u* k 35,45k S
 Aproape de patul albiei, oriunde concentraţia sedimentului atinge valoarea de
100 g/l sau dacă:
y
 0,1
H
atunci ecuaţia (4) nu mai este valabilă. În acest caz, efortul de frecare dat de ecuaţia
(3) poate fi exprimat de efortul de frecare la patul albiei:
 = 0 (   ( ..   )C ) lgI dy
H
(5)
Distribuţia de viteze obţinută este dată de:

 ..   1 H

u
1
 H 
0
Cdv
y
= 5,75 lg ( Ae ) (6)
u*  ..   kS
1 C.

unde Co este concentraţia de sediment la suprafaţa patului albiei. Atâta timp cât ne
interesează determinarea vitezei medii, ecuaţia (4) poate fi folosită pe întreaga
regiune a curgerii, fără să introducem o eroare semnificativă şi:
u 2,3 H
= 17,66 + lg (7)
u* k 96,5k S
Distribuţia de viteze este afectată de debitul solid şi nu mai corespunde
distribuţiei logaritmice aproape de patul albiei. S-a sugerat că această deviaţie se
datoreşte efortului de frecare care este generat de rotaţia particulelor de sediment.

Distribuţia de sediment

Considerăm ecuaţia difuziei sub forma:

C C u  C
= - ui -C i + ( i ) (8)
t x i x i x i x i
Pentru cazul special al mişcării uniforme în direcţia x1 şi concentraţie constantă
în timp şi considerând x2 = y, ecuaţia (8) se reduce la:
C u  C
0 = - uy - C y + ( y ) (9)
y y y y
Pentru materia solidă în suspensie:
C u  C
0 = - uS - C S + ( S ) (10)
y y y y
şi similar, pentru apă:
C u  C
0 = - uy - (1-C) y + ( y ) (11)
y y y y
Între viteza particulelor solide, viteza particulelor lichide şi mărimea hidraulică
avem următoarea relaţie:
uS = uy -  (12)
Eliminând uS şi uy între ecuaţiile (10), (11) şi (12) se obţine:
C
[ S + C( - S)] + ( 1- C ) C  = 0
y
(13)
unde S şi  reprezintă difuzivitatea materiei solide şi a lichidului.
Ecuaţia (13) este cea mai generală ecuaţie diferenţială pentru distribuţia
verticală a materiei în suspensie.
Obţinerea soluţiei acestei ecuaţii este mult facilitată dacă coeficientul de
difuzivitate al materiei solide şi al materiei lichide sunt egali; obţinem astfel:
C
S + ( 1- C ) C  = 0 (14)
y
Ecuaţia are următoarea soluţie:
C 1  Ca 1  y / H 1/2 Bs  (1  a / H )
1/ 2
=[( ) ]m (15)
1  C Ca 1 a / H Bs  (1  Y / H ) 1/ 2


unde: m=
k s Bs u*
BS este o constantă de integrare în legea de distribuţie a vitezelor iar valoarea
lui ks este similară cu valoarea lui k. Faptul că ecuaţia (15) are două constante de
integrare conduce la o potrivire mai bună cu datele experimentale.
Pentru concentraţii reduse de sediment, aşa cum se întâlneşte în zona de fluid
uşor, ecuaţia (14) se reduce la:
C
 +C=0 (16)
y
Pentru concentraţii mari de sediment, trebuie folosită ecuaţia (15). Dacă
difuzivitatea materiei solide este dată de (3), obţinem:
C   du 
=-(1+ s C ) C(1-C) (17)
y  dy  y
o ecuaţie unde toate variabilele pot fi măsurate.
Ecuaţia nu poate fi verificată înainte ca mărimea hidraulică a particulelor solide
să fie cunoscută într-o zonă cu concentraţie mare determinată.

Distribuţia verticală a materiei în suspensie după teoria gravitaţională

În teoria gravitaţională, ecuaţiile care guvernează mişcarea particulelor lichide

şi a celor solide sunt obţinute separat. Pentru a descrie mişcarea turbulentă se
foloseşte expresia vitezei instantanee:
ui = ui + ui’ (1)
Înlocuind în ecuaţiile Navier-Stokes ajungem la ecuaţiile lui Reynolds.
Dacă problema se restrânge la două dimensiuni rezultă:
u u p u ' ' u ' v'
(u +v )=X- + 2 u -  ( + )
x y x x y ' '
v v p u ' v' v' '
(u +v )=Y- + 2 v -  ( + ) (2)
x y y x' ' y ' '

Pentru cazul special al mişcării în direcţia x, = 0, componentele medii în
x
direcţia y, v = 0 şi ignorând efectele vâscozităţii obţinem un set de ecuaţii
simplificate:
  2
0=gI- u’v’; 0=g- v’ (3)
y y
 Abordarea lui Velikanov

Mărimea lucrului mecanic pe unitatea de timp şi volum, necesar pentru a

suspenda particulele solide este dată de:
( S -  ) g  C ( 1- C ) (4)
Mai departe se sugerează să aducem ecuaţiile (3) sub forma unui lucru mecanic
pe unitatea de timp şi volum şi să considerăm aceste ecuaţii prezenţa concentraţiei
sedimentului:
d du
g ( 1- C ) I u - [  ( 1 - C ) u’v’ u ] = -  ( 1 - C ) u’v’ (5)
dy dy
Membrul doi poate fi diferenţiat termen cu termen şi se obţine relaţia
următoare:
d dc
 ( 1- C ) u ( g I - u’v’) = -  u u’v’ (6)
dy dy
Presupunerea că:
d
gI= u’v’
dy
(7)
ne conduce la forma simplă a disipării energiei în râu:
dc
0 =  u’v’ u (8)
dy
Velikanov a modificat ecuaţia (8), egalând-o cu (4):
dc
( S -  ) g  C ( 1 - C ) =  u’v’ u (9)
dy
Este dificil de cunoscut caracterul fizic al difuzivităţii materiei, dar este la fel
de dificil să obţinem informaţii corespunzătoare despre componentele pulsaţiilor
turbulente.
După integrare, ecuaţia (9) dă distribuţia de concentraţie ca o funcţie
exponenţială.
O comparaţie analitică făcută de Velikanov a arătat că ambele teorii, cea
gravitaţională şi cea a difuzivităţii, dau structural rezultate asemănătoare.

Abordarea lui Ananian

Ecuaţiile curgerii bifazice, reprezentând fiecare fază separat, sunt date de

Frankle, după cum urmează:

d
- [ S C (uS’vS’) ] + S gCI - R1 = 0
dy
d dp
- [ S C (vS’2) ] + S gC - C - R2 = 0 (10)
dy dy
pentru faza solidă, şi:
d
- [  (1- C ) (u’v’) ] +  (1- C ) gI + R1 = 0 (11)
dy
 d dp
- [  (1- C ) (v’2) ] +  (1- C) g - (1- C) + R2 = 0
dy dy
pentru faza lichidă, unde R1 şi R2 sunt componentele rezistenţei la înaintare a
particulelor solide în lichid.
Cele patru ecuaţii precedente conţin 8 necunoscute, deci mai este necesar să se
completeze sistemul cu alte ecuaţii.
Determinarea lui R1 este posibilă rezolvând o ecuaţie de mişcare. Presiunea p
poate fi obţinută folosind legea hidrostaticii. Cantităţile vS’2 şi v’2 pot fi exprimate cu
constante cunoscute şi viteze medii.
Astfel, sistemul de ecuaţii are următoarea soluţie:
C
= e-(y/H - a/H) AA (12)
Ca
unde:
0,0017u 2  s  (1  k A ) 
AA =
gH s  
unde kA este un coeficient experimental.
O altă abordare este cea a lui Barenblatt.
Ecuaţiile balanţei energetice verticale transversale au fost linearizate şi s-a
obţinut:
 dc
v’c’ = v’2 (13)
g dy
Deoarece toate ecuaţiile teoriei gravitaţionale sunt obţinute din ecuaţiile lui
Reynolds unde sunt considerate componentele turbulente, numai progrese ulterioare
pentru curgerea în canale şi râuri pot da răspunsuri mai bune.

8.3.Calculul debitului solid în suspensie

Considerând ecuaţia generală a difuziei:

dC
0 =  C + S (1)
dy
şi considerând S constant, se obţine soluţia:
C
= e-(y-a)/ (2)
Ca
Într-un curent în natură, presupunerea că S este constant este incorectă,
deoarece se observă o variaţie a acestuia cu adâncimea:
y
S = k u* ( H-y ) (3)
H
O valoare medie a difuzivităţii poate fi dată de:
H

S =
  ..dy ku* H
 ( Hy  y' ' )dy
0
= (4)
H H2 0

care devine pentru k = 0,4 :

1
S = u* H (5)
15
Lane a sugerat să se folosească relaţia (5) în (1) şi se obţine:
 C
= e-15(y-a)/(Hu..) (6)
Ca
Pentru un sediment dat, este astfel posibil să se determine concentraţia în orice
punct şi în acelaşi timp în toate punctele unei secţiuni verticale, dacă se cunoaşte
concentraţia într-un singur punct de pe verticală.
Comparaţia cu datele experimentale, în principal cu râurile largi, l-a condus pe
Lane la concluzia că ecuaţia (6) este suficient de precisă.
Mărimea debitului în suspensie pe unitatea de timp şi unitatea de lăţime este
dată de :
H
gS = 0 Cudy (7)
Substituind (6) în (7) se obţine:
gSS = q Ca PL e15  a/Hu.. (8)

cu un factor PL ca o funcţie de şi rugozitatea relativă, n/H1/6.
u*
Deoarece ecuaţia (8) se aplică doar pentru o valoare a mărimii hidraulice , o
asemenea ecuaţie trebuie rezolvată pentru fiecare tip de particulă.
Cea mai avansată metodă pentru calculul debitului solid în suspensie se
datorează lui Einstein.
Se pleacă de la relaţia:
H
gss = a Cudy (7’)
unde a este limita unde începe transportul în suspensie, definind grosimea
corespunzătoare debitului târât.
Considerând distribuţia suspensiilor pe verticală sub forma:
C Hy a
=( )z (9)
Ca y H a
şi exprimând viteza cu distribuţia logaritmică:
u y
= 5,75 lg30,2 (10)
u* kS
şi apoi înlocuind (9) şi (10) în (7’) se obţine:
H Hy a 30,2 y
gss = 
a
C..(
y H a
)' '5,75u..' lg

dy (11)

unde  este o valoare corectivă iar u*’ este viteza de frecare datorată numai granulei.
Înlocuind a printr-un argument adimensional:
a
AE =
H
şi rearanjând, se obţin următoarele, dacă H este considerat ca unitate pentru y:

AE z 1 1 y 30,2 y

1
gss = 
A..
CuHdy = H u*’ Ca (
1  AE
) 5,75 A..
(
y
)' ' lg(
/H
)dy

sau:

AE z 30,2 H 1 1 y
gss = 5,75 H u*’ Ca (
1  AE
) (lg
  A..
(
y
)' ' dy +
 1 1 y
0,434 
A..
(
y
)' ' ln ydy (12)
Einstein a sugerat şi a realizat integrarea numerică a celor două integrale pentru
diferite valori ale lui AE şi Z.
Au fost evaluate următoarele argumente:

AEz 1 1 1 y
I1 = 0,216
(1  AE ) z 
A..
(
y
)' ' dy (13)

AEz 1 1 1 y
I2 = 0,216
(1  AE ) z 
A..
(
y
)' ' ln ydy

şi au fost reprezentate grafic.

Ecuaţia (12) poate fi scrisă acum astfel:

30,2 H
gSS = 11,6 Ca u*’ a ( 2,303 lg I1 + I 2 ) (14)

Ecuaţia (14) dă debitul solid pe unitatea de timp şi de lăţime pentru viteza  a
unei fracţii date.
În acord cu ecuaţia (9), concentraţia la y = 0 devine infinită. Evident, aceasta
este în dezacord cu datele experimentale.
În apropiere de patul albiei, conceptul de particule în suspensie, fiind în
continuu înconjurate de particule fluide, nu mai este valabil. Stratul de curgere în
apropierea patului albiei în care suspensia devine imposibilă a fost desemnat de
Einstein ca având o grosime a’ = 2d.
Materialul din strat devine sursa debitului în suspensie şi determinarea
importantă a limitei inferioare a concentraţiei de referinţă Ca poate fi astfel obţinută.
Din teoria debitului târât rezultă că mărimea acestuia pentru o anumită fracţie
iS este gSiS. Dacă viteza cu care se mişcă debitul este uB , atunci greutatea particulelor
unei anumite fracţii pe unitatea de suprafaţă este:
gSiS/ uB
Concentraţia medie în strat este dată de:
is g s
Ca = A5 (15)
a' u B
unde A5 este o constantă de corecţie, dacă concentraţia pe întregul strat de fund nu
este constantă. Einstein a fost condus de rezultate experimentale să rescrie ecuaţia
(15) astfel:
1 is g s
Ca = (16)
11,6 u * ' a '
Punând uB  u*’ şi introducând (16) în (14) se obţine:

30,2 H
iSSgSS = iSgS ( 2,303 lg I1 + I2 ) (17)

Dacă se consideră că parametrul de transport:
30,2 H
PE = 2,303 lg

se obţine o relaţie între debitul în suspensie şi debitul solid de fund, pentru toate
fracţiile pentru care debitul târât există:
iSSgSS = iSgS ( PEI1 + I2 ) (18)
Ecuaţia (18) este dimensional omogenă şi poate fi folosită în orice set de
unităţi de măsură, cu gSS fiind debitul solid în suspensie pe unitatea de timp şi
unitatea de lăţime.
Într-o abordare asemănătoare, Brooks, considerând legea logaritmică a
distribuţiei de viteză şi distribuţia concentraţiei, a obţinut relaţia următoare, unde g
este mărimea debitului de lichid pe unitatea de timp şi lăţime:
u* 1 1 y u 1 1 y
gss = Cmd g [ (1+
ku
) 
A..
(
y
)' ' dy + *
ku 
A..
(
y
)' ' ln ydy (19)
Integralele pot fi evaluate şi ecuaţia poate fi rescrisă în termenii unei funcţii de
transport TB :
g ss ku
= TB ( , z, AE ) (20)
gC md u*
unde Cmd este concentraţia de referinţă luată la:
H
y= .
2
Alegerea limitei inferioare a integrării este sugerată a fi la u = 0 şi AE devine:
AE = e-(ku/u)-1 (21)
Relaţia funcţională a ecuaţiei anterioare se reduce la:
g ss ku
= T* ( ,z)
gC md u*

9.CALCULUL DEBITULUI SOLID TOTAL

9.1.Metode de determinare indirectă a debitului solid total

Există o abordare proeminentă pentru determinarea debitului solid total prin

adiţionarea fracţiilor, debitul solid de fund şi debitul solid în suspensie. Această
procedură se datorează lui Einstein şi face uz de funcţiile debitului solid. Procedura a
fost modificată ulterior de Colby.
Einstein a avansat conceptele de debit solid şi debit în suspensie, având în gând
sumarea celor două concepte care să conducă la o determinare adecvată a debitului
solid total.
Debitul târât este dat de iSgS pentru o fracţie iS , debitul în suspensie de iSSgSS
pentru o fracţie iSS . Astfel rezultă debitul solid total pentru o fracţie iSt :
iSt gSt = iSgS + iSSgSS
unde gSt este mărimea debitului solid total în greutate pe unitatea de timp şi unitatea
de lăţime.
Având în vedere relaţia între debitul solid în suspensie pentru toate mărimile
fracţiilor pentru care există debit solid total,
iSSgSS = iSgS ( PEI1 + I2 )
unde PE este un parametru de transport:
30,2 H
PE = 2,303 lg ( )

iar I1 şi I2 sunt integrale evaluate de Einstein.
Valoarea debitului solid târât poate fi obţinută dintr-o relaţie * funcţie de * ,
adică intensitatea debitului solid transportat funcţie de intensitatea curgerii.
Ecuaţia anterioară dă capacitatea unui curent de a transporta maximum de debit
solid în condiţii uniforme şi permanente de curgere. Debitul spălat de pe versanţi nu
este inclus.
Aplicând metoda respectivă pentru un curs de apă particular trebuie să ţinem
seama de:
a. Lungimea trebuie aleasă astfel încât panta I să fie determinată precis.
b. Geometria canalului, compoziţia sedimentelor, ca şi alţi factori influenţând
vâscozitatea, de exemplu vegetaţia, trebuie să fie uniformi, astfel încât să
poată fi aleasă o secţiune transversală reprezentativă.
c. Vâscozitatea apei poate fi măsurată precis.
Metoda lui Einstein este elegantă şi permite efectuarea calculelor fără
efectuarea de măsurători ale debitului solid.
Procedura a fost modificată de Colby şi adaptată rezolvării pe calculator.
Această metodă necesită cunoştinţe de integrare a probelor de materie în suspensie pe
verticală şi măsurători hidraulice.
Calculele sunt bazate pe măsurătorile actuale de viteză, valori locale şi medii.
Adâncimea H înlocuieşte raza hidraulică Rh. Se simplifică procedura dar se pot
introduce erori dacă:
Rh” + Rh’ = Rh sau Rh”  Rh’ şi Rh” = Rh .
Rezultă o valoare diferită a parametrului de transport PE .
Noua formulă de calcul a debitului solid total este:
i st g st E 1  AE z (1  PE I 1  I 2 ) AE
= ( )z-1 ( )
i ssm g ssm AE 1 E ( PE I 1  I 2 ) E
Integralele I1 şi I2 trebuie evaluate la AE sau E.
istgst reprezintă debitul total pentru un anumit domeniu al mărimii particulelor,
iar issmgssm este debitul solid în suspensie măsurat.
Integratorul pe adâncime nu poate să preleveze probe în zona apropiată de
fundul canalului şi E reprezintă raportul dintre adâncimea nemăsurată şi adâncimea
apei.
Deoarece această procedură se bazează pe măsurătorile de debit solid în
suspensie, care include cel puţin o parte din debitul spălat de pe maluri, rezultă că
ecuaţia precedentă dă informaţii despre debitul solid total. Ecuaţia este dimensional
omogenă şi astfel poate fi folosită în orice sistem de unităţi. Numeroase grafice şi
nomograme facilitează un calcul relativ rapid.
Abordarea lui Bagnold se bazează pe punctul de vedere general al fizicii.
Existenţa şi menţinerea unei forţe suport egală cu greutatea imersată a solidului
reprezintă cheia transportului de sedimente.
Masa uscată a materialului solid m şi greutatea imersată m’g sunt în relaţie
astfel:
s  
m’g = mg

 Astfel, masa de material solid târât mb’ este definită ca acea parte a masei
totale care este susţinută de o forţă mb’g , în timp ce masa de material solid în
suspensie este susţinută de o forţă transmisă cu ajutorul fluidului ms’g.
Mărimea transportului solid în greutate imersată pe unitatea de lăţime este dată
de:
s  
i = ib + is = mg U = mb’g Ub + ms’g Us
s
unde U este viteza medie de transport a solidului, iar Ub şi Us sunt vitezele medii de
transport ale solidului, ca debit de fund şi respectiv în suspensie.
Punctul de vedere al lui Bagnold, desigur subiect de critică, este următorul:
Mărimea transportului dinamic are dimensiuni şi calităţi de lucru mecanic, date
de ecuaţia precedentă, deşi în realitate nu reprezintă lucru mecanic, deoarece direc’ia
forţei şi direcţia vitezei sunt diferite.
Pentru fracţia debitului solid de fund, acest lucru se poate obţine multiplicând
cu coeficientul frecării solide tg, iar pentru materialul în suspensie înmulţind cu
/Us , unde  este mărimea hidraulică.
Rezultă astfel:
mb’g Ub (tg) = ib (tg)
 
ms’g Us = is
Us Us
Puterea disponibilă pe unitatea de lungime şi unitatea de lăţime este dată de:
QI
P= =  HI u
B
unde:
B este lăţimea canalului
H adâncimea canalului
u viteza medie a fluidului
I panta energetică.
Puterea disponibilă P este aportul de energie pentru transportul solid.
Ajungem astfel la relaţiile pentru debit târât şi în suspensie:
ibtg = eb P

is = es P (1- eb)
us
unde eb şi es sunt eficienţele potrivite.
Făcând substituirea rezultă:
eb eU
i = ib + is = P ( + s s (1-eb))
tg  u ss
Debitul solid total poate fi astfel obţinut dacă parametrii e b, es, tg şi Us sunt
cunoscuţi.

Abordarea lui Chang

Debitul solid total poate fi dat de:

a H
gst = 0 Cu..dy + a Cu..dy
în care primul termen reprezintă debitul solid care se mişcă într-un strat de grosime a,
iar al doilea debitul în suspensie.
Pentru a exprima debitul târât, Chang a modificat ecuaţia lui Du Boys:
gs = kT u (  - cr )
unde kT este coeficientul debitului solid iar u viteza medie.
Acest coeficient a fost determinat experimental şi este în relaţie cu debitul solid
de fund, forma albiei şi caracteristicile curgerii. Valorile calculate ale lui kT variază
între 0,27 şi 1,1 pentru diferite râuri.
Debitul în suspensie a fost exprimat similar cu formula lui Einstein.
gss = gs Rs
Făcând substituţiile se obţine:
gst = gs + gss = kT (  - cr ) u ( 1 + Rs )
cu Rs conţinând integralele I1 şi I2.
Ecuaţia a fost testată în natură şi în laborator şi a dat rezultate satisfăcătoare.

9.2.Metode de determinare directă a debitului solid total

În ciuda faptului că unii cercetători consideră că debitul solid trebuie

considerat ca suma a două fracţii, există un grup de cercetători care consideră că nu
există nici o distincţie între cele două componente, deoarece forţele hidrodinamice
implicate în ridicarea materialului sunt aceleaşi.

Abordarea lui Laursen

O relaţie funcţională între condiţiile de curgere şi mişcarea sedimentelor a fost

obţinută de Laursen, care a propus nişte parametri cu care să o explice.
Unul dintre parametrii este raportul dintre viteza de frecare şi mărimea
hidraulică:
/

care exprimă eficienţa amestecului turbulent.
Al doilea termen este efortul critic de antrenare:
u 2 d 1/ 3
’ =
30H 1 / 3
unde ’ este efortul asociat particulelor de sediment.
Pentru motive mai mult intuitive decât raţionale a fost propusă următoarea
relaţie:
C /
=f( )
d 7/6 ' 
( ) (  1)
H  cr
unde C este concentraţia în secţiunea transversală, pe greutate, dată pentru cuarţ de:
qs
C =265
q
Ecuaţia anterioară poate fi rearanjată, astfel că:
 d 7/6  ' /
C=i( ) ( - 1) f( )
H  cr 
unde contribuţiile fiecărei fracţii i a unei particule de diametru d sunt însumate pentru
a obţine concentraţia totală.
Bogardi a dezvoltat o relaţie similară:
C gd
= f( , d)
d 7/6  u *2
( ) (  1)
Rh  cr
gd
unde d şi oferă informaţii asupra transportului de sediment.
u *2
Garde a sugerat altă relaţie empirică ce a fost verificată pe numeroase canale:
u* H 1 H 1 3/2
=( )
 C d f (d )
Abordarea lui Bishop face uz de relaţia:
* = f(*)
dezvoltată de Einstein în 1950, dar în loc să prezică debitul solid de fund, ca urmare a
modificărilor făcute, poate prezice debitul solid total.
Cunoscând intensitatea efortului:
s   d
* =
 IRh '
putem avea informaţii despre intensitatea transportului:
gs  1
* =
s  s   gd 3
care permite calculul lui gs.
Bishop a dedus că intensitatea efortului * , poate fi folosită ca să prezică
imediat şi direct intensitatea transportului de material solid T , unde T este dat de:
g st  1
T =
s  s   gd 3
Utilizând date de pe canale pentru patru nisipuri diferite, relaţia între T şi * a
fost stabilită şi reprodusă grafic.
Este folositor să se studieze relaţia:
T = f(*)
pentru o anumită mărime a granulei de nisip.
O asemenea curbă poate fi împărţită în trei părţi.
Partea de jos reprezintă date pentru regimuri de curgere cu configuraţia patului
albiei de forma ripluri sau dune.
A doua porţiune a curbei poate fi caracterizată printr-o flexiune a curbei, cu
forma patului trecând de la dune prin pat plan, la antidune.
Partea cea mai de sus a graficului reprezintă date corespunzătoare
formaţiunilor de antidune.
Datele din a doua şi a treia parte a curbei nu pot fi prezise cu relaţia lui
Einstein, un lucru ce era de aşteptat oricum, deoarece cea mai mare parte a
materialului solid este acum în suspensie.
Calculul debitului solid este simplificat de această relaţie empirică şi dă
rezultate bune în practică.
 Abordarea lui Graff

Trăsătura importantă a modelului propus este că prezice curgerea materialului

solid în canale deschise ca şi în conducte sub presiune.
Parametrii sunt trataţi acum în general ca şi cum considerăm un singur tip de
curgere.
Unul dintre aceşti parametri este raza hidraulică.
Raza hidraulică nu este divizată în două părţi, una datorită particulei, alta
datorită albiei.
Se consideră că nu este indicat ca materialul solid să fie divizat în debit solid
de fund şi debit în suspensie. Experimentele din conducte închise nu permit pentru
moment o asemenea distincţie.
A fost dezvoltat ca un criteriu de transport un parametru al intensităţii
efortului, A :
d ( s  ) / 
A =
IRh
Expresia este similară cu parametrul lui Einstein folosit în 1950. În timp ce
Einstein a folosit partea razei hidraulice asociate cu asprimea particulei simbolizată
Rh’ , Graff a folosit întreaga rază hidraulică Rh.
Parametrul de transport stabilit a fost:
CuRh
A =
gd (  s   ) / 
3

unde C este concentraţia volumetrică a particulelor transportate.

Utilizând date experimentale a fost evaluată o relaţie de tipul:
A = 10,39 A-2,52
sau:
CuRh d (  s   ) /  -2,52
= 10,39 ( )
gd 3 (  s   ) /  IRh

9.3.Procedeul lui Fred B. Toffaleti

Procedura constă în determinarea analitică a transportului de nisip şi este uşor

adaptabilă pentru programare. A fost testată şi comparată cu datele măsurate în toate
tipurile de râuri şi sub diferite condiţii de curgere. Rezultatele au fost suficient de
precise pentru a garanta aplicabilitatea generală a metodei.
Procedura se bazează pe conceptele lui Einstein şi Chien.
Pentru efectuarea calculelor este necesară distribuţia vitezelor pe verticală şi
combinarea diferiţilor factori de corecţie într-unul singur, notat cu A.
Pe baza observaţiilor efectuate asupra nisipului fin, s-a constatat că fracţia
D=0,00058 ft este preponderentă în compoziţia patului albiei. De aceea această
fracţie a fost utilizată pentru a stabili relaţia dintre debitul solid GF, în tone pe zi pe
foot de lăţime ce trece printr-o secţiune verticală între nivelele y = 2D şi y = R/11,24
şi parametrii curgerii:
 0,6
GF =
TA 5 / 3 D
( 2
) ( )5 / 3
U 0,00058
unde:
T = 1,1g(0,00158 + 0,0000028 TDF),
TDF este temperatura în F, D este diametrul particulei în feet.
Compoziţia patului albiei se obţine prin analiza mecanică a probelor prelevate.
Distribuţia verticală a fiecărei fracţii de nisip se bazează pe împărţirea secţiunii
canalului în trei zone orizontale, fiecare cu un exponent diferit de distribuţie.
Limitele acestor zone, pornind de la partea “superioară” sunt:
R, YB = 2,5 , YA = 11,24 , DD = 2D.
Concentraţia nisipului în zona de mijloc urmăreşte o distribuţie logaritmică de
tipul:
C(R/Y)Z
unde:

Z = ZOM = este exponentul concentraţiei în zona de mijloc,
ku*
ZOL = 0,756 ZOM este exponentul concentraţiei în zona inferioară,
ZOU = 1,5 ZOM este exponentul concentraţiei în zona superioară,
2,303u *
K=
m
u* = gIR
m = U Cm
Cz = 2,303 (32,2/Cm)
Mărimea hidraulică  se notează cu H iar:
CzIR = (SI)
Debitul solid se calculează pe fiecare zonă în parte şi apoi prin însumare
rezultă debitul solid total.
Pentru zona inferioară rezultă:
YA
x
 GLdy  = GF = ( YAF4 - DDF4)
F4
DD
unde:
F4 = 1 - F1
F1 = ZOL - Zv
Zv = 0,1198 + 0,00048 TDF
Având cunoscut debitul solid GF, se poate calcula X şi introduce în relaţiile
următoare.
Pentru zona din mijloc:
YB F2-F1
X * YA
 GMdy  = (YBF5 - YAF5)
F5
YA
unde:
F5 = 1 - F2
 F2 = ZOM - Zv
Pentru partea superioară:
R F2-F1 F3-F2
X * YA YB
 GUdy  = ( RF6 - YBF6 )
F6 F6
YB
unde:
F6 = 1 - F3
F3 = ZOU - Zv
Debitul solid târât se calculează pentru Y = 2D şi este egal cu:
X*DDFD
S-a presupus până acum că materialul solid este compus în întregime dintr-o
fracţie.
Pentru W - lăţimea secţiunii, Zi - proporţia unei fracţii din nisip în compoziţia
materialului solid şi C = Zi WX rezultă pe fiecare zonă debitele punctuale:
C
DD  y  YA GA =
y F!
C * YA F 2  F 1
YA  y  YB GB =
y F2
C * YA F 2 F 1YB F 3 F 2
YB  y  R GC =
y F3
Prin integrare rezultă debitele individuale pe fiecare zonă pentru întreaga
lăţime a albiei.
C
Y  [ 0 ; YA ] GA = ( YAF4 - DDF4 ) + XDDF4
F4
C
Y  [YA ; YB ] GB = YAF2-F1 ( YBF5 - YAF5 )
F5
C
Y  [ YB ; R ] GC = YAF2-F1 YBF3-F2 ( RF6 - YBF6)
F6
iar debitul solid târât pentru o fracţie este:

Y[0;R] GT = GA + GB + GC
pentru fiecare fracţie în parte.
Pentru a obţine debitul solid pentru toate fracţiile se face însumarea valorilor
obţinute pentru fiecare fracţie.
În cadrul procedurii trebuie făcute următoarele verificări:
a. Dacă ZOM  Zv atunci se consideră ZOM = 1,5 Zv.
b. Dacă concentraţia depăşeşte 100% atunci debitul solid se înmulţeşte cu
100/UBL unde:
X
UBL =
43,2UD * DD F 1
iar UD este dat de:
DD Zv
UD = Cv U ( )
R
Cv = 1 + Zv
 c. În anumite cazuri este necesară corectarea valorii lui A în funcţie de
valoarea parametrului de control:
FAC = PAM I D65 105
Dacă FAC  0,25 nu sunt necesare corecţii.
Dacă FAC  0,25 se aplică lui A un factor de corecţie şi în cazul în care A16
se consideră A = 16.
Procedura are avantajul că necesită puţine date de intrare. Astfel, pentru
efectuarea calculelor în cazurile obişnuite este suficient să cunoaştem U, R, TDF, W,
D65 , I, curba granulometrică şi mărimile hidraulice.
De asemenea, se reduce necesarul de bani, mână de lucru şi timp necesare la
recoltarea probelor. Reducerea numărului de probe nu împietează asupra rezultatelor
obţinute faţă de alte metode.

9.4.Metoda lui Colby

Anumite măsurători ale forţei fluidului sau vitezei fluidului au efecte

dominante în transportul de sedimente. Ca măsuri dominante se consideră viteza
medie a fluidului, puterea curentului şi două forme ale frecării efective cu patul
albiei. Sunt prezentate variaţii grafice ale debitului solid funcţie de aceste măsuri
dominante pentru curgerea peste albii de nisip.
Fiecare din aceste relaţii, respectiv grafice, poate fi folosită ca o bază pentru
calculul practic al debitului solid.
Debitul solid printr-o secţiune transversală a curgerii poate fi considerat ca
dependent de adâncime, lăţime, viteză, gradientul energiei, temperatură şi turbulenţa
apei; de mărimea, densitatea, forma şi coeziunea particulelor de pe maluri şi patul
albiei în secţiunea transversală şi amonte; de geologia, meteorologia, topografia,
solul, subsolul şi acoperirea cu vegetaţie a suprafeţei de drenare.
Pentru calculul debitului solid de fund este luată în considerare ecuaţia lui
Meyer-Peter şi Muller:
K r 3/2 
f ( ) RI = A ( s - f ) Dm + B ( f )1/3 (qB’)2/3 (1)
Kr ' g
unde:
f şi s - greutăţile specifice ale fluidului şi particulelor solide,
v
Kr = , o măsură a rezistenţei la curgere,
R I 1/ 2
2/3

26
Kr’ = 1 / 6 , o măsură comparabilă a rezistenţei la curgere datorată doar
D90
asprimii particulei,
R - raza hidraulică,
I - panta energetică,
A şi B - constante adimensionale care pot fi considerate egale cu 0,047 şi
respectiv 0,25,
Dm =  D iB - mărimea particulei sedimentului uniform pentru un anumit
interval de diametre,
ib - fracţiunea în greutate a sedimentului de diametrul D,
qB’ - debitul solid pe unitatea de lăţime în greutate imersată.
 qB’ poate fi exprimat ca debit în greutate uscată pe unitatea de lăţime cu relaţia:
165  62,4 2/3 2/3
(qB’)2/3 = ( ) qB (2)
165
Pentru debitul în suspensie este considerată distribuţia verticală a concentraţiei
după H.Rousse şi adusă de Einstein sub forma:
Cy H Y a
=( )z (3)
Ca Y H a
unde:
 
z= = (4)
k gRI ku*
Cy şi Ca - concentraţia sedimentului la distanţele y şi a de patul albiei,
H - adâncimea curgerii,
 - mărimea hidraulică,
k - constanta turbulenţei,
u* - viteza de frecare.
Observând distribuţiile verticale ale concentraţiei sedimentului într-un curent
natural şi în laborator, acestea verifică ecuaţia (3) într-un grafic dublu logaritmic,
concentraţia funcţie de ( H-Y )/Y, dar pantele dreptelor sunt de obicei diferite de cele
teoretice, z, din ecuaţia (4).
Datorită lipsei de acurateţe a relaţiei (4), distribuţia verticală a concentraţiei nu
poate fi calculată în mod satisfăcător. Oricum, descreşterea relativă a concentraţiei
sedimentului de o anumită mărime cu distanţa deasupra patului albiei depinde, într-o
anumită măsură, de mărimea hidraulică şi viteza de frecare.
Debitul în suspensie este controlat nu numai de factori care determină
concentraţia imediat deasupra patului albiei, dar deasemenea, de factori adiţionali ca
viteza medie, efort, adâncimea curgerii şi mărimea hidraulică.
Mărimea hidraulică depinde în schimb de mărimea particulei, formă, densitatea
particulei, temperatura apei şi concentraţia sedimentului fin.
Aşa cum a fost arătat până acum, mulţi factori au efecte complexe şi corelate
asupra debitului solid. Măsurile practice sunt acei factori sau variabile care pot fi
folosite la calculul destul de precis al debitului solid, convenabil, simplu şi posibil,
din date care pot fi obţinute uşor.
Acurateţea unei dominante indică corespondenţa calitativă dintre debitul solid
şi mărimea dominantă, dacă efectele factorilor secundari sunt evaluaţi corect. Măsura
dominantă are în general un efect dominant asupra debitului solid. Este o măsură care
poate fi folosită pentru a obţine o aproximaţie a debitului pe unitatea de lăţime pentru
multe curgeri, chiar fără corecţii pentru câţiva factori secundari uzuali.
Măsurile dominante examinate sunt:
1. Efortul de frecare total.
2. f RI.
3. Viteza medie v.
4. Viteza de frecare calculată din viteza medie g ( RI )m .
5. Puterea curentului f RI.v.
Dacă adâncimea curgerii, mărimea particulelor solide, temperatura apei, g şi f
sunt constante, cele patru măsuri dominante diferă numai prin termeni constanţi.
 Dacă viteza medie se bazează pe ecuaţia Manning şi adâncimea nu este
constantă, cele patru măsuri dominante diferă în concordanţă cu R1/6 sau H1/6.
Acurateţea mărimilor dominante după Bishop şi pentru fluviul Mississippi sunt
prezentate în /27/.
În general, folosirea efortului de frecare şi puterea curentului sunt imposibile,
datorită lipsei gradienţilor de energie sau valorilor defectuoase ale acestora.
În contrast cu gradientul de energie, viteza medie a curentului trebuie să fie
cunoscută şi este mult mai uşor de determinat.
Efectul vitezei medii poate fi mai bine urmărit aplicând procedura lui Einstein
la calculul debitului solid pentru un anumit sediment în patul albiei şi un interval larg
de viteze, adâncimi şi temperaturi ale apei.
Dacă sunt disponibile suficiente date despre debitul solid, pot fi definite
empiric curbe ce pot fi folosite ca bază pentru calculul practic, dacă efectele
adâncimii, temperatura apei şi concentraţiei înalte de sediment fin sunt cunoscute.
Bishop a arătat că viteza medie este o măsură nesatisfăcătoare a debitului solid
pentru curgerea unor curenţi puţin adânci şi repezi peste antidune. De aceea Bishop
calculează debitul solid în funcţie de puterea curentului.
Debitele solide raportate de Brooks pentru adâncimi de 0,24 ft, date de U.S.
Bureau of Reclamation pentru râul Colorado sau calculate de U.S. Geological Survey
pentru râul Mississippi la St. Louis au fost folosite pentru trasarea unor curbe
caracteristice.
Factorii secundari care afectează debitul solid sunt acei factori care corespund
caracteristicilor curgerii şi sedimentului, dar nu sunt măsuri directe ale forţelor care
mişcă sedimentul.
Printre factorii mai importanţi se numără:
lăţimea, adâncimea, mărimea particulei, temperatura apei şi concentraţia sedimentului
fin.
S-a constatat că debitul solid variază proporţional cu lăţimea de la o secţiune la
alta, dacă ceilalţi factori sunt menţinuţi constanţi.
La viteze medii mici, constante, debitul solid creşte în general cu descreşterea
adâncimii, în timp ce la viteze medii mari, constante, debitul solid creşte în general cu
creşterea adâncimii.
La valori intermediare ale vitezei medii, efectul adâncimii poate fi considerat
mic.
Deşi curba granulometrică are efect asupra debitului solid, pentru multe cazuri
practice se foloseşte valoarea diametrului mediu.
Temperatura apei poate influenţa debitul solid modificând grosimea
substratului laminar, configuraţia patului albiei şi mărimea hidraulică şi astfel
distribuţia verticală a concentraţiei materialului solid.
Schimbarea distribuţiei verticale a nisipului de 0,2  0,4 mm pentru o
modificare a temperaturii, produce o mai mare schimbare în procente a debitului în
suspensie decât schimbarea în distribuţia verticală a particulelor de alte diametre.
Deşi efectul unei concentraţii mari a sedimentului fin în suspensie poate să fie
mare, a fost neglijat în majoritatea calculelor.
În concluzie, Colby susţine că relaţia debit solid - viteză medie este cea mai
convenabilă de aplicat. În cazul când apar antidune, puterea curentului este cea mai
precisă măsură a debitului solid, dar puterea curentului nu poate fi folosită la curgeri
peste dune sau pat de tranziţie. Viteza de frecare are aceleaşi avantaje şi limitări ca şi
viteza medie, dar este mai puţin convenabilă de folosit.
Efortul de frecare este o măsură în general nesatisfăcătoare sau inacceptabilă a
debitului solid.

10.MĂSURAREA DEBITULUI SOLID

10.1.Măsurarea debitului solid târât

De obicei se determină debitul târât în unităţi de greutate pe unitatea de timp şi

unitatea de lăţime.
Se disting două tipuri de măsurători ale debitului solid: directe şi indirecte.

Măsurători directe

Acestea se pot efectua cu cutii şi coşuri tip de probă, având diferite forme
constructive. Acestea constau dintr-un container unde se acumulează debitul târât,
dintr-o ramă suport şi cabluri pentru susţinere şi o morişcă pentru a direcţiona
aparatul.
Operaţiile de luare a probei constau în coborârea aparatului pe patul albiei,
deschiderea unei trape şi pornirea unui cronometru. Apa cu aluviuni pătrunde în
incintă şi debitul solid se depozitează. La sfârşitul măsurătorii trapa este inchisă,
timpul de măsurare este înregistrat, iar aparatul este ridicat.
Pentru a ne asigura că nu apare o diferenţă de presiune la intrarea în aparat şi
astfel viteza de intrare şi viteza curentului sunt identice, pereţii aparatului diverg către
spate.
Pentru a evita erorile datorate curgerii pe sub aparat, partea de jos a aparatului
va fi realizată dintr-un material care se mulează pe formele patului albiei. În general
se va evita umplerea aparatului mai mult de 30% din volumul total.

Măsurători indirecte

Calculul constă în măsurarea materialului solid din patul albiei. Deoarece

majoritatea metodelor disponibile de măsurare a debitului solid nu sunt prea precise
şi în acelaşi timp costisitoare, pot fi folosite metodele analitice de determinare a
debitului solid. Acestea necesită cunoaşterea compoziţia patului albiei. Majoritatea
dispozitivelor folosite pentru recoltarea de probe au un dezavantaj comun şi anume că
particulele fine se pierd adesea când echipamentul revine la poziţia iniţială.
Dragarea, carotarea cu tuburi înguste, măsurarea conţinutului în nisip şi calcar,
cercetările faunistice, mineralogice, geochimice, fac parte din tehnicile în
sedimentologie.
S-au dezvoltat şi alte metode de analiză cu ajutorul aparatelor generatoare de
sunete.
Frecarea particulelor solide de patul albiei creează unde sonore. Echipamentul
folosit constă dintr-un microfon subacvatic dispus la o anumită distanţă de patul
albiei, un amplificator şi un înregistrator. Sunt înregistrate sunetele produse de
ciocnirile particulă-particulă şi particulă-instrument. Nu se pot obţine informaţii
calitative despre mişcarea sedimentului.
Metoda bazată pe ultrasunete constă în transmiterea şi recepţionarea undelor
sonore, astfel încât mixtura apă sediment să treacă printre cele doua aparate. În
funcţie de concentraţie se absoarbe o anumită cantitate de energie.
O altă metodă analitică de determinare a debitului solid pentru regimuri de
curgere cu F  1 este posibilă cu ecuaţia de modificare a patului albiei:
H
qs = (1-m)cB +C
2
unde:
m este porozitatea patului,
cB este viteza medie a formelor din patul albiei,
H este înălţimea medie a formelor din patul albiei,
C este o constantă de integrare ( = 0 ).
Viteza cB poate fi observată direct iar înălţimea H poate fi măsurată
deasemenea. Dacă se cunoaşte şi porozitatea m, atunci se poate determina debitul
târât.

10.2.Măsurarea debitului solid în suspensie

Debitul solid în suspensie se determină de obicei în unităţi de volum pe

unitatea de timp şi pe unitatea de lăţime.
Trebuie determinată concentraţia suspensiilor C şi debitul de lichid
corespunzător şi atunci debitul solid în suspensie este dat de:
qss = Cq
Această relaţie este valabilă când fluidul şi particulele solide au aceeaşi viteză.
De aceea relaţia se poate folosi numai în straturile superioare ale curgerii.
Distribuţia concentraţiei C nu este uniformă. De aceea trebuie determinată
distribuţia concentraţiei suspensiilor pe verticală pentru diverse diametre şi adâncimi
ale curentului, precum şi variaţia concentraţiei suspensiilor şi a vitezei într-o secţiune
de măsură în funcţie de lăţime.
Se ajunge în felul acesta la relaţia următoare:
qss =  0 C ( y)u( y)dy
h

unde:
u(y) este viteza curentului,
h este adâncimea curentului,
C(y) este concentraţia sedimentelor pentru o mărime de fracţiune la adâncimea
y de la patul albiei,
 este greutatea specifică a amestecului apă-sediment.
Colectoarele instantanee sunt coborâte până în poziţia dorită. Apoi un anumit
dispozitiv eliberează un mecanism care prinde în container proba. Capacitatea variază
între 1 şi 5 litri.
Există două tipuri de colectoare integratoare:
Primul tip recoltează proba dintr-un singur punct, unde rămâne pentru un
anumit timp.
 Al doilea recoltează probe în timp ce este mişcat pe verticală pe o anumită
distanţă.
Fiecare dintre aceste colectoare constă dintr-un container, un dispozitiv de
ieşire a aerului şi eventual un mecanism de închidere şi deschidere.
Se disting şi alte metode moderne de măsurare a concentraţiei particulelor
solide în suspensie, precum măsurarea electro-optică, măsurarea radiometrică sau
măsurarea prin metoda holografică.

11.MODEL UNIDIMENSIONAL DE CALCUL PENTRU

TRANSPORTULUI SEDIMENTELOR ÎN REGIM NEPERMANENT

Se face ipoteza că eroziunea sau depunerea sedimentelor între două secţiuni

alăturate i şi i+1 este uniform distribuită pe patul albiei, atât în direcţie longitudinală,
cât şi transversală.
Ecuaţia transportului de sedimente în regim nepermanent unidimensional este:
Q s A A
+ p d + s - qs = 0 (1)
x t t
unde:
x este coordonata spaţială în lungul curgerii,
t este timpul,
Qs este debitul de sedimente,
p este volumul de sedimente într-un volum unitar din patul albiei,
Ad este volumul de sedimente depozitate pe patul albiei pe unitatea de lungime,
As este volumul de sedimente în suspensie pe unitatea de lăţime,
qs este debitul afluent lateral de sedimente pe unitatea de lungime.
p şi As se obţin astfel:
b
p= As = A Cs (2)
s
unde:
b este densitatea totală a sedimentelor sub apă din pat,
s este densitatea sedimentelor,
A este suprafaţa secţiunii vii,
Qs
Cs = este concentraţia medie a sedimentelor în suspensie,
Q
Q este debitul în secţiunea transversală.
Se consideră sistemul format de ecuaţia de continuitate şi ecuaţia de mişcare:
Q A A
+ + d - q1 = 0
x t t
 ( Q)  ( QV )  ( h)
+ + gA = gA( S0 - Sf + D1 ) (3)
t x x
unde:
h este adâncimea curgerii,
y
S0 = este panta longitudinală medie a patului albiei,
x
Y este nivelul talvegului albiei faţă de un plan orizontal de referinţă,
 = w + Cs( s - w ) este densitatea mixturii apă sediment.
 n 2Q Q
Sf = este panta de frecare
A2 R 4 / 3
qV
D1 = 1 este contribuţia debitului lateral total ql
Ag
Dacă panta fluidului S0 se modifică puţin şi se verifică condiţia:
Ad A

t t
se rezolvă sistemul (3) pe un pas de timp şi apoi ecuaţia (1), din care rezultă debitul
de sediment.

12.TRANSPORTUL DE SEDIMENTE PE ŢĂRMUL MĂRII

Introducere

Proiectarea structurilor de coastă se face în funcţie de transportul de sedimente

pe ţărmul mării. În special porturile se construiesc după ce se cunoaşte mărimea şi
direcţia de deplasare a sedimentelor. Deoarece sedimentele sunt supuse acţiunii
valurilor cât şi curenţilor, estimarea mărimii transportului de sedimente este mult mai
dificilă decât în condiţiile unui râu.

Aspectul morfologic al fundului mării

Formele create pe fundul mării de acţiunea valurilor şi curenţilor au un efect

mare asupra efortului total la patul albiei.
Dacă se consideră separat influenţa efectelor oscilatorii ale valurilor, se pot
obţine urmăroarele forme ale fundului mării:
1.Ripluri cu granule ce se rostogolesc, cu direcţia perpendiculară pe direcţia de
curgere, cu valorile raportului dintre înălţime şi lăţime h/l < 0,1.
2.Ripluri cu vârtejuri ce generează dune, perpendiculare pe direcţia de curgere,
cu h/l = 0,10,25.
3.Ripluri cu vârtejuri ce genereaza dune, cu direcţii oarecare, cu h/l = 0,10,2.
4.Ripluri în reţea de cărămizi, cu h/l = 0,10,25.
5.Bare cu direcţia paralelă cu malul.
Un pat plan se poate obţine în cazul unei curgeri oscilatorii slabe sau foarte
puternice.
Primul caz apare ca urmare a acţiunii progresive a valurilor. Deoarece
înălţimea riplurilor este mică, nu pot apare vârtejuri la adăpostul acestora. Geometria
riplurilor este caracterizată de următoarele relaţii obţinute experimental:
h/l = (0,1820,24) 3/2 în laborator,
h/ l= (0,2420,34)  1/4
în condiţii naturale,
unde  este efortul adimensional la fundul mării.
Dacă raportul h/l depăşeşte valoarea 0,1 , stratul limită din spatele riplurilor se
separă şi generează vârtejuri care se împrăştie pe suprafaţa patului. Acest fenomen
apare în cazul al doilea şi se întâlneşte la transportul moderat de sedimente.
După un timp îndelungat de propagare a vârtejurilor, apar ripluri orientate
diferit faţă de acţiunea valurilor, fiind însoţite de apariţia unor vârtejuri
tridimensionale. În acest al treilea caz, adâncimea dintre ripluri este mai mică
deoarece transportul de sedimente este mai intens.
Cazul patru, cu ripluri ce mărginesc o reţea aparentă de cărămizi, apare în cazul
unui transport redus de sedimente când viteza orbitală din afara stratului limita este
mică. Caracteristic acestei morfologii este apariţia vârtejurilor tip potcoavă. Dacă 1/6
din lungimea vârtejurilor este mai mare decât amplitudinea riplurilor, aceste vârtejuri
se menţin în timp.
De multe ori pe fundul mării pot apare ripluri de lungime mică, suprapuse
peste dune de lungime mare. Antidunele apar foarte rar, au lungimea de 0,31,2 m şi
înălţimea de câţiva mm până la 1 cm. Riplurile dispar odată cu apariţia transportului
total, caracterizat de Dingle şi Inman cu ecuaţia:
u 2
= 240
(  s   ) gd
unde u este amplitudinea vitezei la patul albiei.
Cazul cinci poate apare în situaţia unui pat orizontal, cu adâncimea apei
constantă. Barele sunt dispuse în punctele de spargere a valurilor. Cu cât sedimentele
sunt mai fine, cu atât se formează mai multe bare.
Dacă se consideră separat influenţa curenţilor staţionari, atunci se obţin
urmatoarele situaţii:
1.Linearizarea parţiala a fundului marii pe care apar creste în lungul curgerii cu
înălţimea de câţiva diametri ai particulelor solide. Crestele au o lungime medie de
300 mm şi un spaţiu între ele de 513 mm.
2.Ripluri, dune şi antidune care sunt similare cu cele din râuri. Riplurile au
mărimea de (10100)D iar dunele de (1001000)D, unde D este diametrul
particulelor solide.
3.Denivelări de nisip cu direcţia paralela cu direcţia de curgere. Au o lăţime de
30300 m, o înălţime de (50500)D şi sunt la o distanţă de 150300 m una de
alta.
4.Denivelări ample cu direcţia paralelă cu direcţia de curgere. Au o laţime de
210 km, o înălţime de 730 m şi o lungime de 865 km, iar distanţa dintre ele
este de 7,530 km. Acestea pot fi observate în ape puţin adânci, în curenţi cu viteza
de 0,52 m/s.
Figurile formate în cazul unor curgeri combinate depind de curgerea
dominantă, dar chiar în cazul apariţiei unor curenţi staţionari foarte slabi, aceştia au
un efect asupra geometriei fundului marii.

Calculul efortului tangenţial

Se poate determina efortul tangenţial pe fundul mării pentru fiecare tip de

curgere în parte.
În cazul curgerii oscilatorii, sub acţiunea valurilor, condiţia de mişcare a
sedimentelor este dată de:
 = fw (a)2/2
unde a este amplitudinea şi  este viteza orbitală. fw este factorul de frecare care
depinde în principal de tipul de curgere în stratul limită.
Pentru o curgere laminară:
 
fw = 2
a 2
În cazul curgerii turbulente nu există o soluţie analitică, dar se pot folosi
următoarele ecuaţii:
k
fw = exp(5,213( )0,194 - 5,977)
a
şi
1 a
= - 0,8 + lg
4 f w  lg(1 /( 4 f w )) k
pentru a/k > 1,7 ,
unde k este rugozitatea patului.
Dacă patul este neted atunci k = d.
Altfel, k = 2,5d , unde d este diametrul particulei solide.
Formele ce apar pe fundul mării măresc rugozitatea şi în cazul unor ripluri se
foloseşte relaţia:
k h
= 25
h 
unde h este înălţimea riplului şi  lungimea acestuia.
În cazul curgerii staţionare, efortul poate fi calculat cu metodele utilizate în
cazul râurilor. Se poate folosi metoda profilului de viteze utilizînd ecuaţia lui
Karman-Prandtl:
1 z  z0
U = U ln
k z0
unde U este viteza de frecare, k constanta lui Karman iar z este lungimea rugoasă.
Presupunând z0 << z, pentru k = 0,4 rezultă:
z
U = 5,75U lg
z0
unde z0 nu reprezintă efectiv o înălţime fizică.
Dacă Uz1 şi Uz2 sunt vitezele în punctele cu înălţimile z1 şi z2 deasupra patului,
atunci efortul tangenţial la pat este dat de:

U z 2  U z1
0 =  ( )2
z  z0 z1  z 0
5,75(lg  lg )
z0 z0
Deoarece este preferabil să facem mai puţine măsurători de viteze, legea
proporţionalitaţii pătratice se utilizează mai des:
0 = CD Uz2
Măsurătoarea de viteză se efectuează de obicei la o distanţa de 100 cm de
fundul mării şi atunci relaţia precedentă devine:
0 = C100 U1002
Valorile lui C100 sunt cuprinse între 2*10-3 şi 4*10-4 pentru diferite tipuri de
forme ale patului albiei.
Acest coeficient poate fi obtinut de obicei în funcţie de numărul:
U 100 z
Re =

 Pentru cazurile când se consideră numai curgerea oscilatorie sau numai
curgerea staţionară, efortul tangenţial total la pat se calculează considerând
proprietăţile turbulenţei la o distanţă îndepărtată de pat. Într-o curgere combinată,
apare un strat subţire turbulent lânga pat, care depinde în principal de mişcarea
valurilor, în timp ce în afara acestui strat, curgerea turbulentă depinde în principal de
curent. În cazul unui pat rugos, chiar la apariţia unor valuri mici, intensitatea
turbulentă creşte considerabil. Pentru a obţine distribuţia de viteze şi de eforturi
tangenţiale la pat au fost elaborate mai multe modele teoretice de catre diverşi
cercetători precum: Lundgren, Bakker, Madsen, Bijker, Smith şi Fredsoe. Teoria lui
Fredsoe presupune că există un strat turbulent datorat mişcării combinate a valurilor
şi curenţilor deasupra căruia turbulenţa se datorează doar curgerii principale. Apar
deci distribuţii de viteze diferite în cele doua zone. Metoda lui Fredsoe se foloseşte
pentru calculul efortului tangential maxim pe fundul mării.

Începutul mişcării

În cazul curgerii oscilatorii, efortul tangenţial se schimbă continuu într-o

perioadă a valului şi reprezintă deci o mărime periodică. Cu ajutorul acestui efort se
poate calcula parametrul lui Shields, dependent de efortul tangential:
 (t )
(t) =
(  s   ) gD
cu ajutorul căruia se poate estima începutul mişcării.
Alte criterii propuse de cercetători au luat în considerare acceleraţia curgerii,
astfel încât efectul periodic al valului se regaseşte în relaţii:

Bagnold (1946) Sato,Kishi (1954)

U U
= 2,38 = 5,06
 s   2 / 3 0, 433 1 / 3 s   1/ 2
( ) D T [( ) gD]
 

Manchar (1955)

U  1 / 2
= 0,025 pentru strat limită laminar,
 
( s ) gDT 1 / 2 tan 

U
= 7,45 pentru strat limită turbulent.
   0, 4 0, 4 0, 2 0, 2
( s ) g  D


Komar si Miller (1974)

U  s   g 1/2
= 0,24 pentru ( * 2 ) D < 12,5
 s   2 / 3 2 / 3 1/ 3 1/ 3  
( ) g D T

 U  s   g 1/2
= 1,05 pentru ( * 2 ) D >12,5
 s   4 / 7 4 / 7 3 / 7 1/ 7  
( ) g D T

Este mai uşor de observat experimental începutul mişcării particulelor sub
acţiunea valurilor, deoarece fenomenul are un caracter periodic staţionar. În cazul
apariţiei unor curenţi, fluctuaţiile turbulente ale curgerii sunt aleatorii, ceea ce
determină o mişcare imprevizibilă a sedimentelor.
În cazul curgerii staţionare, condiţia de mişcare a particulelor solide poate fi
obţinută din diagrama lui Shields, utilizând parametrul exprimat anterior.
În cazul curgerii combinate, Hommond şi Collins au sugerat o corelaţie între
valorile critice ale vitezei corespunzătoare mişcării valurilor, U şi valoarea critică a
vitezei corespunzătoare mişcării staţionare U (fig.1).

Fig. 1

Dacă se doreşte utilizarea parametrului lui Shields, trebuie determinat efortul

tangenţial maxim la pat care constă din două părţi. Prima componentă ’ depinde de
rugozitatea la scara particulei solide, iar componenta '' este produsă de formele
patului. Bagnold a prezentat o curbă corespunzătoare începutului mişcării pe un pat
cu ripluri (fig.2). Curba B corespunde apariţiei suplimentare a efortului tangential:
'' = (212) '.

Fig. 2
 Transportul de sedimente

În mişcarea oscilatorie, apare în mod similar ca la curgerea staţionară,

transportul solid de fund şi transportul în suspensie. Particulele de sediment pot fi
transportate ca debit solid târât o parte a ciclului valului şi apoi ca debit în suspensie.
Salturile particulelor efectuate în mişcarea staţionară nu se întâlnesc însă în mişcarea
oscilatorie.
Mărimea debitului solid variază în timpul ciclului valului. Sleath a sugerat că
valoarea medie a debitului solid variază cu timpul după relaţia:
8
qs = Qs cos3 (t +  ) cos( t + )
3
unde Qs este debitul volumic mediu de sedimente ce poate fi determinat pentru
material grosier cu formula:
Qs
= 47 (  - c )3/2
D 2

unde  este parametrul lui Shields.

Debitul solid maxim se poate determina cu relaţia:
q s max
= 5,2 (  - c )3/2
s  
( gD 3 )1 / 2

Odata ce sedimentele sunt ridicate de către val, chiar şi un curent mic poate să
le transporte. Şi în cazul mişcării oscilatorii cauza antrenării particulelor în suspensie
o constituie fluctuaţiile turbulente. Particulele sunt ridicate în timpul curgerii inverse
dintr-un ciclu al valului. Variaţia concentraţiei cu înălţimea se poate exprima prin
relatia:
C = C0 ey
unde C0 şi  sunt coeficienţi care nu variază cu înălţimea. Sleath a propus pentru 
ecuaţia următoare:
 = 0,2  (U  h/  )-1/6
Transportul de nisip paralel cu coasta are două componente principale. Prima
se datorează valurilor care antrenează aluviunile după o direcţie oblică în general faţă
de ţărmul mării, iar a doua componentă se datorează curenţilor paraleli cu malul.
Transportul de-a lungul ţărmului este foarte important pentru siguranţa
structurilor de coastă. Au fost propuse numeroase ecuaţii în care se utilizează energia
fluxului paralel cu ţărmul şi care se determină cu formula:
Fe =gH2Cg sin2 /16
unde H este înălţimea iar Cg este unghiul de atac al valului.
Utilizând rezultatele măsurătorilor de teren, diverşi cercetători au propus
formule de tipul:
Qs = aFeb
unde constantele a şi b sunt determinate în funcţie de condiţiile concrete
experimentale.
Caldwell Savage Ijima Ichikava Cerc
a 1,2 0,219 0,13 0,131 0,401
b 0,8 1 0,54 0,8 1
3
Qs se calculează în m /zi iar Fe în tm/zi/m.
 Cu ajutorul formulelor de acest tip se pot estima depunerile sau eroziunile ce
au loc pe coasta mării, pericolul pe care îl pot reprezenta pentru construcţiile
existente cât şi luarea deciziilor pentru amplasamentele unor construcţii viitoare.

13. PROTECŢIA MALURILOR MĂRII

Introducere

Între agenţii hidraulici ce afectează ţărmul mării şi particulele mobile ale

patului solid există un echilibru foarte sensibil, deoarece valurile şi curenţii se
schimbă în mod curent în timp. Din acest motiv orice construcţie artificială realizată
pe ţărm poate produce schimbări importante în morfologia acestuia.
Nisipul mării este rezultatul unei eroziuni continue produse între râuri şi
gheţari şi rocile cristaline. Pietrele sunt câteodată rezultatul eroziunii malurilor
actuale. Nisipul mării, compus din siliciu şi minerale grele are diametrul cuprins între
0,1 şi 2 mm.
Dinamica sedimentelor este afectată în general de două forţe. Acestea sunt
forţa gravitaţională:

G= (s - )gD3
6
şi forţa de rezistenţă la înaintare:
2 D
2
1
F = C W
2 4
unde s şi  sunt densităţile sedimentului şi apei, D diametrul echivalent al
particulei, W este mărimea hidraulică iar C este coeficientul de rezistenţă la înaintare,
care este o funcţie de numărul Reynolds al particulei:
DW
Rw =

Dacă Rw < 1 , mişcarea apei în jurul particulei este laminară, iar C este dat de:
24
C=
Rw
Dacă se egalează G cu F şi se introduce C sub forma anterioară, se deduce
viteza de cădere a particulei solide:
 ' gD 2 s
W= cu ’ = - 1.
18 
Dacă Rw >1000 mişcarea apei este turbulentă şi avem C = 0,5, pentru care
rezultă:
8
W=  ' gD
3
Pentru 1 < Rw < 1000, mişcarea se produce în regim tranzitoriu. Se prezintă în
figura 1 variaţia lui W funcţie de diametrul echivalent al particulei solide.
Viteza de cădere a materialului coeziv cu D = 0,1mm30m în apa curată
este de (10)-6 0,1 mm/s. Dacă apa conţine săruri dizolvate, apare flocularea
particulelor datorită acţiunilor electrostatice şi viteza lor de cădere creşte de 10105
ori faţă de particulele individuale. Acest efect este favorizat de creşterea
concentraţiei, a salinităţii şi a temperaturii. Valurile pot însă distruge flocoanele şi
atunci viteza de cădere scade de 510 ori faţă de apa liniştită. Experienţa
demonstrează totodată că în regim turbulent viteza de cădere a particulelor coezive
este de aproximativ 10 ori mai mare decât în apa liniştită.

Fig. 1. Viteza de cădere a nisipului în apă

Acţiunea valurilor asupra sedimentelor

Între rezultatele obţinute în laborator şi desfăşurarea fenomenului în natură pot

apare mari diferenţe datorită în special tipului şi mărimii particulei utilizate.
Particulele de densitate mai mică utilizate în laborator pot fi afectate de floculare,
tensiune superficială, efecte electrice de coeziune. În acelaşi timp nu este posibil să
obţinem acelaşi număr Reynolds, ce poate fi calculat pentru valuri sau material solid
din pat, atât pe modelul din laborator cât şi pe prototipul din natură.
Se consideră cazul particulelor lipsite de coeziune. În vecinătatea patului există
totdeauna un strat limită laminar a cărui grosime poate fi calculată cu relaţia:
d = k T
unde  este vâscozitatea cinematică a apei mării, T este perioada valurilor iar k este
un coeficient adimensional a cărui valoare depinde de definirea grosimii stratului
limită şi care poate lua valorile: 0,56;1,3;2,6;3,55 în funcţie de autor.
Grosimea stratului limită laminar este de câţiva cm pentru T = 78 s şi se pare
că nu depinde de înălţimea valului, de viteza de oscilaţie a particulelor sau de
distribuţia acestora lânga pat.
Viteza medie de antrenare în stratul limită se poate determina cu urmatoarea
formulă, dedusă atât prin investigaţii de laborator cât şi prin cercetări teoretice:
W = 1,376 V02 T/L
unde V0 este viteza maximă de oscilaţie a valului, T perioada şi L lungimea valului.
Experienţele de laborator au arătat că debitul solid de nisip pe unitatea de
lăţime a valului şi perioadă este dat de:
G = 2,25 V03,58
unde G este dat ca masă de material solid transportat în grame pe perioadă şi pe cm
de lăţime iar V0 este exprimată în cm/s.
Dacă viteza de oscilaţie a valului devine mai mare decât:
Vm = W + 95 1/2 ( -1 )1/3 /T1/2
la frontieră, începe iniţierea mişcării particulelor. W reprezintă mărimea hidraulică a
particulei solide pe pat.
Formulele din literatura de specialitate trebuie utilizate cu grijă deoarece unele
sunt deduse din studiul curgerilor în conducte, altele exclud primele 10 minute de
eroziune ale patului, iar altele nu se bazează pe rezultate experimentale.
Figura 2 oferă o comparaţie între diverse formule utilizate pentru determinarea
vitezei iniţiale de antrenare a particulelor solide în stratul limită laminar sub acţiunea
valurilor.

Fig.2. Iniţierea mişcării – cazul stratului limită laminar

În cazul stratului limită turbulent, viteza de antrenare în interiorul stratului

limită descreşte şi nu are totdeauna aceeaşi direcţie cu viteza de propagare.
Acest fapt rezultă din condiţiile la limită observate pe ţărmul mării şi explică
dificultatea întâmpinată la realizarea experimentală a acestui caz în laborator.
În zona de surf, ultimul val care se sparge proiectează apa şi nisipul pe ţărm. În
timpul retragerii valului, particulele solide urmăresc panta cea mai mare a fundului şi
se continuă mişcarea până la sosirea valului următor.
Această mişcare de retragere are un caracter mai laminar faţă de mişcarea
precedentă. Acest ultim val are rareori o direcţie paralelă cu ţărmul, deşi are această
tendinţă datorită efectului de refracţie al fundului mării.
Acest fapt explică mişcarea particulelor solide de-a lungul ţărmului.
 Spargerea valurilor şi transportul de sedimente

Debitul solid de nisip transportat de valurile ce se sparg la ţărm este

proporţional cu energia valului pe unitatea de lungime a ţărmului sub forma: QEm,
unde m = 0,91 (Larras). Este dificil de stabilit valoarea lui m datorită dificultaţilor
de măsurare a lui Q în natură.
Valul face un unghi  cu ţărmul mării şi atunci energia valului se scrie sub
forma E = E' cos , unde E' este energia unei unităţi de lungime a valului.
Fluxul de energie a valului este prin definitie:
P' = E'C'
iar pentru unitatea de lungime a ţărmului mării:
P = E'C'cos
unde C' este viteza de propagare a energiei valului. Componenta fluxului de energie
paralel cu ţărmul se deduce din fluxul total sub forma (fig.3):
1
P'' = Psin  = E'C'cos  sin  = E'C'sin2
2

Fig.3. Componenta paralelă cu ţărmul a fluxului de energie a valului

Dacă E' se aproximează cu cea mai mică valoare Hs'2/16 ,

unde H' exprimă înălţimea semnificativă a valului, atunci relaţia anterioară devine:
P'' = Hs'2 C'(sin2)/16 .
Cercetătorii de la U.S.Coastal Engineering Research Center au ajuns la relaţia:
Q=14600P'
unde Q este exprimat în m3/an iar P' în kgf/sm.
În final se poate obţine:
Q = 910 Hs'2C'sin2
C' se poate obţine din:
C' = gh'
unde h' este adâncimea de spargere a valului.
Hs' şi  variază în timpul anului şi chiar in timpul zilei, astfel încât ar putea fi
necesar sa fie determinaţi chiar din oră în oră.
În fig.4 se poate observa o corelaţie directă între fluxul de energie al valului şi
debitul solid transportat.
Când valul atinge ţărmul, antrenarea materialului solid este influenţată de
mărimea şi profilul valului.
 Fig.4. Variaţia debitului de nisip funcţie de fluxul de energie al valului

S-a propus de către Munk ca înălţimea relativă a primului val care se sparge în
apă puţin adâncă (L/d < 20) are următoarea valoare:
H
( )max = 0,78
d
Cercetări ulterioare au arătat că odată cu creşterea pantei valului H 0 /L0, are loc
o descreştere şi apoi o creştere a raportului dependent de înălţimea de spargere a
valului Hs/H0 (fig.5).

Fig.5. Adâncimea relativă de spargere a valului funcţie de panta valului

Deoarece înălţimea valului se micşoreaza odată cu micşorarea adâncimii, panta

valului H/L creşte când valurile se apropie de mal. Aceasta se datorează faptului că
înălţimea valului este proporţionala cu energia valului, iar energia valului se admite
constantă până când valul se sparge. Aceasta arată că raportul H/d creşte când valul
se apropie de ţărm şi în final se sparge. Turbulenţa creată în apă la spargerea valului
va mişca şi ridica particulele solide.
Dar deoarece valurile care se sparg pierd energie, ele nu vor mai fi capabile să
transporte materialul solid, care se va depune din nou, astfel încât pe fundul mării se
formează alternativ creste şi văi. Valul nou care ajunge mai departe şi care are
înălţime mică, formeaza noi creste şi văi, până la linia ţărmului.
Dacă se foloseşte parametrul adimensional:
 H0
F0 =
WT
unde H0 este adâncimea apei, W mărimea hidraulică şi T perioada, se poate înţelege
uşor configuraţia patului mai sus menţionată. Dacă F0 < 1 atunci H0 < WT şi deoarece
înălţimea de spargere a valului este de ordinul lui H0 , o particulă ridicată de pe fund
va avea timp suficient să ajungă pe fund din nou, deoarece:
T > H0/W
Deci dacă F0  1, sedimentele se depun între crestele valurilor care se sparg şi
linia ţărmului.
În mod similar se poate vedea că la valori F0 > 1 corespunde o eroziune în zona
respectivă.
Aceste corelaţii au fost verificate experimental, dar se pare că este mai bine să
se folosească valoarea 2 în locul constantei 1, acest fapt putând fi interpretat ca
rezultat al vitezei particulelor. Se remarcă totodată că observaţiile anterioare sunt
valabile pentru:
0,02 < H0 <1,5m , 2 < W < 15 cm/s , 10 < H /d <10000.
Materialul coeziv, în special mâlul, se comportă ca un fluid vâscos sub
acţiunea valurilor şi se poate observa o translaţie a mâlului pe fundul marii. Dacă se
mareşte vâscozitatea mâlului şi înălţimea valurilor, cantitatea de mâl transportată
creşte. S-au observat experimental viteze ale mâlului de ordinul 0.5 mm/s în laborator
şi de 1 km/an în natură. Dacă mâlul este foarte fluid, atunci viteza de deplasare este
mai mare. În acest caz valul pierde energie producând oscilaţii mâlului de pe fund,
astfel încât la sosirea pe ţărm, valul va avea înălţimea mai mică decât cea
corespunzatoare unui pat cu material coeziv.

14. PROIECTAREA CAPTĂRILOR ŞI DECANTOARELOR

Introducere

În cazul fiecarei structuri de captare realizată pe cursul unui râu trebuie luate
măsuri de prevenire a trecerii sedimentelor în interiorul acesteia. Oricât de bine
realizată ar fi captarea respectivă, în interiorul ei pătrunde o cantitate de sedimente,
care trebuie îndepărtată apoi prin diverse mijloace. În cazul centralelor hidroelectrice,
al captărilor de apă în general, este necesară depunerea particulelor mai mari decât un
diametru predeterminat, considerând că materialul solid mai fin nu reprezintă un
pericol pentru instalaţii. Se analizează în continuare bazinele de decantare pentru
hidrocentrale şi sisteme de irigaţii. În cazul hidrocentralelor, o importanţă deosebită o
au particulele de nisip fine şi ascuţite care produc eroziuni rapide ale părţilor metalice
ale amenajărilor. Apa care curge cu vitezi mare şi care poartă sedimente mai mari,
poate afecta canalul aferent sau canalele de irigaţii. O bună proiectare a sistemelor de
captare poate elimina aceste inconveniente.

Bazinul de decantare

Pentru a preveni trecerea sedimentelor printr-o captare se folosesc diverse

tehnici. Una dintre acestea este construirea unui bazin de decantare la intrarea
captărilor. Se utilizează de obicei când conţinutul de sedimente depăşeşte 0,5 kg/m 3
sau când contribuţia fracţiilor dăunătoare pentru turbine este mai mare de 0,2 kg/m3.
Particulele abrazive, precum şi cuarţul mai mare de 0,25 mm constituie o serioasă
ameninţare. Mărimea limită a particulelor care pot trece prin amenajare este
dependentă de căderea amenajării (tab. 1). Când căderea depăşeşte 500 m este
necesar să se depună toate particulele mai mari de 0,2 mm şi în unele cazuri chiar
cele mai mari de 0,1 mm. Deteriorarea echipamentului mecanic poate fi prevenită, în
cazul căderilor de câteva sute de metri, doar prin reţinerea tuturor particulelor mai
mari sau egale cu d = 0,01 mm din apă. Limita minimă este considerată critică dacă
sedimentul include particule colţuroase şi ascuţite de cuarţ. În asemenea cazuri,
proiectarea bazinelor de decantare este o problemă dificilă.

Tabelul 1.
Căderea amenajării (m) Mărimea limită a particulei (mm)
80 - 100 Depunerea nu este totdeauna necesară
100 - 200 0,6
200 - 300 0,5
300 - 500 0,3
500 - 1000 0,1

Proiectarea bazinelor de decantare

Bazinele rectangulare şi circulare, cu sau fără suprafaţă liberă, sunt cele mai
frecvent folosite la hidrocentrale şi instalaţii de irigare. Bazinul rectangular constă din
mai multe celule longitudinale care dau avantajul unei curgeri uniforme. Se
deosebesc bazine cu spălare intermitentă sau cu spălare continuă a sedimentelor.
Curăţarea se poate face şi mecanic, combinată eventual cu procedeele de spălare. 0
deosebită importanţă prezintă realizarea unei curgeri cât mai uniforme şi deci
proiectarea intrării în bazin este foarte importantă. Trebuie evitată amplasarea
canalelor curbe înaintea bazinului, deoarece pot produce curenţi secundari şi
formarea de vârtejuri. Dispozitivele folosite pentru crearea unei distribuţii uniforme a
vitezei în bazin trebuie testate iniţial în laborator.
Proiectarea bazinului de decantare exercită influenţă atât asupra distribuţiei de
viteze, cât şi asupra depunerilor de particule în bazin. De exemplu, în bazine puţin
adânci, depunerea particulelor apare la distanţe mici de intrare. În această situaţie
bazinul se umple în perioade scurte de timp, 1ucru care nu este de dorit. Adâncimea
curgerii trebuie aleasa, deci, într-un anumit interval. Trebuie evitată amplasarea
stavilelor înalte, care produc vârtejuri cu ax orizontal şi vertical şi care reduc
lungimea efectivă a bazinului. În bazinele de construcţie mai veche, viteza de trecere
de 0,20,3m/s putea fi realizată utilizând bazine cu secţiune transversală mare şi
tranziţia de la canal era deseori prea abruptă. În aceste bazine se poate observa un
curent central cu viteze mari între spaţii moarte şi vârtejuri, în loc de o curgere cu
viteze reduse pe întreaga. secţiune transversală, conform proiectului. Acest fenomen
numit scurtcircuit hidraulic este evitat astăzi prin proiectarea bazinelor după metoda
celei mai mari viteze medii de trecere prin bazin de 0,4 şi 0,6 m/s. Se aplică frecvent
aşa numitul sistem de curgere orizontala pentru instalaţii energetice şi sisteme de
irigaţii. Dimensiunile bazinului de decantare pot fi determinate prin două tipuri de
metode: clasică şi statistică.

Metoda clasică

Într-o primă aproximaţie se neglijează efectele curgerii turbulente. Se scriu trei

relaţii de bază pentru determinarea înalţimii h, lungimii L şi lăţimii b a bazinului.
Debitul care trece prin bazin este:
Q = bhv [m /s] (1)
Timpul de depunere este dat de:
h
t= (2)
w
Lungimea bazinului trebuie aleasă astfel încât particulele solide ar trebui să
ajungă la sfârşitul bazinului după un interval de timp mai lung decât timpul de
depunere. Cu alte cuvinte, perioada de reţinere nu trebuie să fie mai scurtă decât
timpul de depunere. Cea mai mică lungime a bazinului este astfel:
L = vt [m] (3)
Eliminând timpul din ultimele două ecuaţii se obţine în final sistemul:
Q = bhv (4)
Lw = hv
Patru dintre mărimi trebuie cunoscute. Debitul poate fi considerat totdeauna
cunoscut. w poate fi calculată sau determinată experimental (fig. 1).

Fig.1. Mărimea hidraulică w în funcţie de diametrul particulei

Cea mai mare viteză de trecere permisă trebuie specificată deasemenea, pentru
a nu permite particulelor odată depuse sa fie antrenate din nou. Valoarea vitezei de
curgere nu trebuie să depăşească această limită.
Dimensiuni excesive determinate cu viteza scăzută ar conduce din nou la un
proiect neeconomic.
Viteza mai mare tinde să antreneze materialul depus pe fund, care poate ajunge
din nou în suspensie. Această limită a vitezei poate fi considerată de fapt egală cu
viteza critică întâlnită în transportul de sedimente.
După Camp, viteza critică este:
v=a d [cm/s] (5)
unde d este diametrul particulei în mm şi a este o constantă care poate lua
următoarele valori [m1/2/s]:
a = 36 pentru d > 1mm
a = 44 pentru 1mm > d > 0, 1mm
a = 51 pentru 0, 1mm > d.
Astfel, în acord cu consideraţiile anterioare, a patra mărime ce trebuie
precizată în prealabil este o dimensiune a bazinului.
Deoarece bazinele lungi sau mai largi pot fi construite la costuri mai mici decât
cele adânci, adâncimea minimă trebuie adoptată ca valoare cunoscută. Aceasta ia
valori în general între 1,5 m şi 4 m, cu viteze mai mici de 0,4 m/s  0,6 m/s.
Lăţimea se determină din prima ecuaţie, iar lungimea din a doua ecuaţie a
sistemului (4). Eliminarea lui v din ecuaţiile (1) şi (3) conduce la:
Qt = hbL (6)
exprimând condiţia ca volumul de apă ce trece prin bazin să fie egal cu capacitatea
bazinului de decantare. 0 dimensionare mai bună a bazinului poate fi facută
considerând efectul de întârziere a depunerilor cauzate de turbulenţă.
Utilizând o viteză de depunere mai mică, w – w’, ecuaţia a doua din (4) dă, în
condiţii neschimbate, valori mai lungi pentru bazin.
Valoarea reducerii vitezei de depunere w’ este, dupa L. Levin, strâns legată de
viteza de curgere:
w’ = av [m/s] (7)
unde a este dat de:
0,132
a= (8)
h
h fiind adâncimea apei în m.
Rezultă:
hv h3/ 2v
L= = 1/ 2 (9)
w  av h w  0,132v
Un numitor negativ indică faptul că nu se poate obţine o depunere în condiţiile
considerate. Din cele menţionate anterior reiese că determinarea corectă a vitezei de
depunere constituie una din cele mai importante probleme pentru proiectarea
bazinelor de decantare.
Variaţiile acestei mărimi sunt foarte importante.
De exemplu viteza de depunere la 0C este, considerând alte condiţii identice,
doar 0,55% din valoarea observată la 20C.

Metode statistice

Metoda lui Velikanov

În cadrul acestei metode bazate pe calculul probabilităţilor, lungimea necesară

pentru depunere în curgerea turbulentă se calculează cu ajutorul vitezei de depunere
în apă în repaus şi a vitezei de trecere. Lungimea de depunere este:
2 v 2 ( h  0,2) 2
L= (10)
7,51w 2
unde  depinde de variabila r.
 Valorile  = f(r) se obţin din figura 2.

Fig.2. Raportul dintre cantitatea de sediment depusă şi cantitatea afluentă

funcţie de coeficientul λ

r exprimă raportul dintre concentraţia sedi- mentului depus şi concentraţia

afluentă şi se determină cu relaţia:
r = 100 – 100(Cp/C) [%] (11)
unde Cp este concentraţia în apă limpezită (concentraţia admisibilă).

Metoda lui Sumer

Se exprimă valoarea r cu relaţia [2]:

x
r = 0 f ( x)dx = 1 - e-X/ (12)
în care X este lungimea de depunere adimensională:
X = x/h
x fiind distanţa în direcţia curgerii, h adâncimea curgerii,  viteza medie de curgere
adimensională:
 = vh/D
unde v este valoarea medie a vitezei în secţiunea transversală, D coeficient de difuzie
turbulentă,  inversul timpului mediu de retenţie (fig.3):
Din ecuaţia (12) se obţine:

v h
L = – 6( ) ln(1 – r) (13)
v * x
în care v* este viteza de frecare şi x = 0,4 constanta lui Karman.  se poate determina
din figura 3. Distribuţia de viteze este practic diferită de cea determinată prin calcule.
Uniformitatea distribuţiei de viteze pe secţiunea transversală curgerii se
realizează numai după o anumită distanţă de la intrare, iar spre ieşire viteza creşte
deoarece curgerea se contractă înainte de deversarea peste stavilă.
Ţinând cont de expansiunea gradată şi în final de contracţia efectivă a secţiunii,
lungimea y de depunere ar trebui să crească până la o valoare indicată de
consideraţiile teoretice sau de teste.
Fig.3. Inversul timpului de retenţie mediu funcţie de parametrul mărimii hidraulice

Dispunerea bazinelor de decantare

În cazul râurilor de munte este deseori dificil să găseşti un loc convenabil

pentru dispunerea bazinelor. Acesta trebuie construit paralel cu curentul principal şi
lungimea lui trebuie să fie destul de mică într-o anumită limită de toleranţă. Dacă în
zonă pot apare precipitaţii intense, trebuie luate precauţii împotriva spălării
materialului solid de pe dealurile învecinate. Modelele bazinului de decantare trebuie
să respecte similitudinea Froude. Numărul Re al modelului trebuie să fie suficient de
ridicat, astfel încât cele mai mari vârtejuri să nu mai fie afectate de vâscozitate.
Modelul bazinului de decantare nu trebuie distorsionat.

Exemple de calcul

Pentru proiectarea unui bazin de decantare pentru o hidrocentrală de cădere

medie se utilizează mai întâi metoda clasică. Bazinul trebuie să servească la
sedimentarea particulelor mai mari de 1,3 mm diametru din apă, ce transportă în
principal nisip. Se consideră că debitul de proiectare este de 3m3/s şi se presupune o
valoare iniţială a adâncimii bazinului h = 2 m.
Se determină mai întâi viteza admisibilă de trecere prin bazin. Din considerente
economice, aceasta ar trebui să fie egală cu viteza critică, pentru care se obţine,
utilizând formula lui Camp (5):
v = a d = 36 1,3 = 41,04 cm/s.
Se admite o viteză de trecere puţin infe rioară, v = 40 cm/s.
Din figura 1 se determină mărimea hidraulică pentru particulele de diametru
d=1,3 mm.
Presupunând  = 1,064 rezultă w = 12,4 cm/s.
Se deduce lungimea bazinului:
L = hv/w = 2*40/12,4 = 6,45 m
iar lăţimea bazinului este:
 Q 3
b= = = 3, 75 m
hv 2 * 0,4
Timpul de depunere este:
t = h/w = 2/0, l24 = 16, 13 s
şi volumul evacuat în acest timp:
V = Q t = 3 *16, 13 = 48,39 m
Verificarea se face cu ajutorul metodei lui Velikanov. Se determină lungimea
bazinului presupunând că procentul de îndepărtare al particulelor din apă este de 97%
(r=0,97). Se deduce din figura 2 că  = 1,5 şi astfel lungimea bazinului devine:
2 v 2 ( h  0,2) 2 1,5 2 0,4 2 ( 2  0,2) 2
L= = = 4,6 m
7,51w 2 7,51 * 0,124 2
Se rezolvă în continuare aceeaşi problemă considerând însă şi influenţa
efectului de întârziere produs de turbulenţă. Coeficientul care guvernează reducerea
vitezei de sedimentare este:
a = 0,132/ h = 0,132/ 2 = 0,0936
şi astfel descreşterea de viteză este:
w’ = av = 0, 0936 * 0, 4 = 0, 0374 m/s.
Lungimea bazinului devine:
L = hv/(w – w’) = 2 * 0, 4/(0, 124 – 0, 0374) = 9, 24 m
Lăţimea bazinului rămâne neschimbată:
Q 3
b= = = 3,75 m
hv 2 * 0,4
Capacitatea bazinului este în acest caz:
V = Lbh = 9,24*3,75*2 = 69,3 m3 .

15. PROIECTAREA CANALELOR STABILE

Caracteristicile generale ale canalelor

Dispunerea canalului şi panta fundului sunt guvernate în general de topografie

şi de energia specifică necesară pentru curgerea apei. Structurile adiacente şi lăţimea
necesară pot afecta modul de realizare. Panta canalului depinde de scopul folosirii
canalului.
Canalele folosite pentru distribuirea apei, cum sunt cele realizate pentru
irigaţii, alimentări cu apă şi proiecte energetice, necesită un nivel ridicat al punctului
de livrare. De aceea panta trebuie să fie mică pentru ca pierderile în înălţime să fie
minime. Traseul canalului este determinat de pantele ce pot fi tolerate.
Pantele mari conduc la viteze de curgere mari, care produc eroziune, iar
pantele prea mici sunt cauza depunerilor şi a creşterii ierbii. De aceea schimbările de
pantă trebuie evitate pe cât posibil.
Dacă diferenţa între capetele canalului este mare, se pot utiliza diferite structuri
intermediare care să evite pantele mari.
Analiza finală a traseului trebuie să aibă în vedere în mod evident minimizarea
costului construcţiei.
Forma profilului transversal al canalului este aleasă astfel încât să se realizeze
o capacitate hidraulică adecvată de transport. Canalele au în general o formă
 Secţiunea Aria A Perimetrul udat P Raza hidraulică Lăţimea maximă Adâncimea
transversală
Trapez, jumătate de 2/3*y y/2 3/4*y
hexagon
Dreptunghi, jumătate 2y2 4y y/2 2y y
de pătrat
Triunghi, jumătate de Y2 2/2y 2y y/2
Tabelul. 1

pătrat
Semicerc π/2*y2 πy y/2 2y π/4y
Parabolă T=2 2 y y/2 2/2y 2/3y

este bine ca malurile să fie cât mai abrupte.

Material Panta malului (H/V)

piatră aproape verticală

turbă 0.25:1
argilă întărită sau pământ
0.5:1 până la 1:1
acoperit cu beton
Tabelul. 2

pământ acoperit cu pietre sau

recomandate pante în funcţie de material, prezentate în tabelul 1.

1:1
pământ pentru canale largi
argilă sau pământ pentru
1.5:1
şanţuri mici

pământ nisipos nefixat 2:1

argilă poroasă 3:1

valorilor maxime admisibile sau a efortului tangenţial maxim. Din motive economice
trapezoidală cu pante laterale dependente de natura materialului folosit. Sunt

Este indicat ca pentru materiale erodabile să se facă verificarea cu ajutorul

 U.S. Bureau of Reclamation foloseşte panta standard 1,5:1, raportul dintre
orizontala şi verticala malului, pentru canale de mărime uzuală. Distanţa verticală de
la partea superioară a canalului până la suprafaţa apei trebuie să fie suficient de mare
pentru a preveni inundaţiile.
Deoarece valurile sau fluctuaţiile suprafeţei libere pot fi create de diferite cauze
necontrolabile, nu există o regulă universală pentru determinarea acestei distanţe. Ea
variază între 5% şi 30% din adâncimea apei în canal.
Pentru un canal neacoperit, distanţa depinde de mărimea şi dispunerea
canalului, debitul maxim afluent, fluctuaţiile nivelului apei subterane, acţiunea
vântului, caracteristicile solului, cerinţele drumurilor adiacente, disponibilitatea
materialului excavat. Această distanţă d se poate determina din ecuaţia empirică:
d = 0,2(y + 1)
unde y este adâncimea apei în m.
0 altă relaţie empirică folosita de U.S.B.R. este:
d = cy
unde: c = 0,5 pentru 0,6 m3/s, c = 0,8 pentru 90 m3/s.
d precum şi dl, distanţa de la suprafaţa liberă a apei până la partea superioară a
canalului acoperit, pot fi determinate utilizând graficul l.

Fig.1 și 2.
 Proiectarea canalelor neerodabile

Pentru proiectarea canalelor acoperite se calculează dimensiunile canalelor cu

ajutorul unei formule de curgere uniformă şi apoi se decid dimensiunile finale pe
baza eficienţei hidraulice sau a secţiunii celei mai bune, practicabilitate şi
economicitate.
Se parcurg următoarele etape:
1. Se estimează rugozitatea n şi panta fundului I.
2. Se calculează AR2/3 din ecuaţia:
nQ
A R2/3 =
I
3. Se înlocuiesc A şi R şi se determină adâncimea. Dacă apar alte necunoscute
ca laţimea b sau panta z, se înlocuiesc cu diferite valori şi secţiunea finală
se alege pe baza eficienţei hidraulice, practicabilitate şi economicitate.
Pentru canalele acoperite se foloseşte de obicei secţiunea trapezoidală.
U.S.B.R. foloseşte nişte curbe experimentale, corelând laţimea b şi
adâncimea y cu capacitatea canalului.
4. Dacă se cere de la început secţiunea hidraulică cea mai bună, se înlocuiesc
în ecuaţia precedentă expresiile lui A şi R obţinute din tabelul 2 şi se
determină adâncimea y. Lăţimea rezultată poate fi modificată pentru
practicabilitate.
5. Se verifică viteza minimă admisibilă pentru care apa transportă particule
solide. Particulele solide nu trebuie să se depună iar eroziuni nu au loc.
6. Se adaugă în final distanţa d la adâncimea apei şi se obţine cota maximă a
canalului.

Proiectarea canalelor erodabile

Curgerea într-un canal erodabil este influenţată de numeroşi factori, iar

condiţiile de teren sunt complexe şi nesigure astfel încât o proiectare exactă nu este
posibilă. Formula curgerii uniforme poate fi folosită numai după ce s-a obţinut o
secţiune stabilă a canalului.
Pentru proiectarea canalelor se pot folosi metoda vitezei admisibile, metoda
efortului tangenţial şi teoria regimului.
Canalele se pot clasifica în:
1. Canale care se erodează dar nu se colmatează.
2. Canale care se colmatează dar nu se erodează.
3. Canale care se erodează şi colmatează simultan.
Canalele din prima categorie, care transportă în general apă curată în condiţii
stabile, pot fi proiectate prin metoda vitezei admisibile sau a efortului tangential.
Teoria regimului poate fi folosită pentru proiectarea canalelor de celelalte
tipuri şi constă dintr-un set de ecuaţii empirice.

Metoda vitezei admisibile

Această viteză, numită şi viteza de neerodare, este cea mai mare viteză medie
care nu produce eroziune. Această viteză este variabilă şi foarte nesigură şi poate fi
estimată doar pe bază de experienţă.
De obicei canalele mai vechi rezistă la viteze mai mari decât cele noi datorită
stabilizării prin depunerea materialelor coloidale.
În aceleaşi condiţii, un canal adânc transportă apa la o viteză medie mai mare
fără eroziune decât unul puţin adânc.
Tabelul 3 şi figura 3 arată viteza maximă admisibilă pentru diferite tipuri de
soluri.
Dacă presupunem un canal de formă trapezoidală, atunci etapele de proiectare
sunt următoarele:
1. Se estimează rugozitatea n cunoscând materialul solului (tabelul 3), panta
malului z (tabelul 1) şi viteza maximă admisibilă v (tabelul 3 şi fig.3).
2. Se calculează raza hidraulică R cu formula lui Manning.
3. Se determină aria secţiunii transversale A = Q/V.
4. Se calculează perimetrul udat P = A/R.
5. Cunoscând A şi P se determină lăţimea la patul albiei b şi adâncimea y.
6. Se adaugă o distanţă corespunzătoare d pentru înălţimea malurilor şi se
ajustează secţiunea pentru practicabilitate.

Metoda efortului tangenţial admisibil

Efortul tangenţial admisibil reprezintă efortul tangenţial maxim care nu

produce eroziuni serioase şi care se determină prin experienţe de laborator.
Pentru particule necoezive, efortul este o funcţie de diametrul mediu al
particulei (fig.4), iar pentru materialul coeziv este o funcţie de porozitate (fig.5).
Valorile din diagramă corespund unei particule în repaus pe fundul canalului.
Cunoscând tipul de sol şi debitul afluent precum şi panta canalului I, se
procedează în felul următor:

1. Se alege panta malului z, coeficientul de rugozitate n şi unghiul de repaus

.
2. Se calculează efortul tangenţial admisibil p din figura 4 sau figura 5.
3. Se alege un raport b/y şi se determină efortul tangenţial pe patul albiei:
1 = C1yI
şi pe pereţii laterali:
2 = C2yI
unde C1 şi C2 sunt coeficienţi dependenţi de forma transversală a canalului.
4. Se determină valoarea maximă y ce satisface relaţiile:
C1yI  p

sin 2 
C2yI  p 1 
sin 2 

unde  dă înclinarea malului.

 viteza [m/s]
Material n apă apă cu
curată sedimente
nisip fin, coloidal 0.02 0.45 0.75
nisip necoloidal 0.02 0.55 0.75
mâl necoloidal 0.02 0.6 0.9
cenuşă vulcanică 0.02 0.75 1.1
argilă tare, foarte
coloidală 0.025 1.15 1.5
pietriş fin 0.02 0.75 1.5
amestec cu pietre
necoloidal 0.03 1.15 1.5
amestec cu pietre coloidal 0.03 1.2 1.65
pietre mari necoloidale 0.025 1.2 1.8
bolovani 0.035 1.5 1.65

Fig.3
 5. Cunoscând raportul b/y şi y calculat anterior, se determină debitul din
formula Manning:
Q = AR2/3I1/2/n
6. Dacă se obţine o valoare diferită faţă de cea necesară se modifică b/y şi se
repetă procedeul.
7. Se stabileşte dimensiunea maximă a canalului prin alegerea distanţei d.
Dacă curgerea este apropiată de valoarea critică, d trebuie să ia valori mari.
Pentru soluri coezive, numai efortul tangenţial pe patul albiei ia valoarea
critică.

Teoria regimului

Reprezintă o abordare empirică a problemei şi a fost dezvoltată în India în mod

particular în legatură cu sistemele de irigaţii.
Se consideră că un canal sau un râu sunt în regim când panta şi secţiunea
corespund unei situaţii de echilibru a patului albiei.
Ecuaţiile empirice au fost dezvoltate cu ajutorul datelor de teren din râuri şi din
încercări reuşite în canale artificiale.
Se observă existenţa unei corelaţii între viteză şi adâncime de forma:
v = kyn
Ulterior s-au dezvoltat corelaţii mai precise de tipul:
v = 1,17 fR
unde R este raza hidraulică iar f este un coeficient dependent de natura materialului.
Toate ecuaţiile sunt date pentru unitaţi englezeşti.
Ca urmare a progreselor în domeniu s-a ajuns la utilizarea a trei ecuaţii bazate
pe doi factori de material.
Factorul fb ţinând de patul albiei şi factorul fs ţinând de maluri sunt definiţi de
formulele:
fb = v2/y
fa = v3/b
unde y este adâncimea medie iar b lăţimea medie.
Se deduc b şi y sub forma:
fbQ
b=
fs
f sQ
y= 3
f b2
Panta canalului este dată de:
f b5 / 6 f s1 / 2 v 1 / 4
I=
C
3,63gQ 1 / 6 (1  )
2330
unde C este concentraţia de sedimente în părţi pe milion de greutate (ppm).
Pentru fs se recomandă valorile 0,1; 0,2 şi 0,3 pentru materiale cu coeziune
slabă, medie respectiv ridicată.
Pentru fb valoarea recomandată este dată de:
fb = 0, 96 d (1+ 0, 012 C) pentru curgeri lente.
 Fig.4

Fig.5

Teoria regimului şi metoda efortului tangential sunt complementare una alteia.

În teoria regimului:
R1/2 I = ct
iar în metoda efortului tangential:
 RI = ct
În felul acesta metoda efortului tangential reprezintă cazul limită inferior al
teoriei regimului.
Se poate alege una din cele trei metode de proiectare în funcţie de tipul
canalului, posibilitatea de măsurare a diverselor mărimi fizice ce intervin în calcul
precum şi în funcţie de zona în care se gaseşte canalul.

16. PROIECTAREA PILELOR DE POD

CONTRA EROZIUNILOR LOCALE

Introducere

Multe poduri sunt distruse în toată lumea ca urmare a inundaţiilor. Cauza

principală a distrugerilor este eroziunea locală accentuată împrejurul pilelor de pod.
Repararea este o operaţie foarte dificilă, scumpă şi conduce la întreruperea traficului.
În multe cazuri este aproape imposibil să se remedieze distrugerile, în special în cazul
unei aşezări neregulate a pilelor. În aceste condiţii trebuie construit un pod nou.
Estimarea eroziunii maxime locale împrejurul pilelor reprezintă o problemă
esenţială pentru proiectarea fundaţiei pilelor de pod. Evaluarea aspectelor hidrologic
şi hidraulic, ca şi măsurile de protecţie necesare pentru pat şi malurile râului trebuie
avute în vedere pentru o proiectare adecvată.

Efectul parametrilor caracteristici eroziunii

Problema eroziunii locale în jurul pilelor de pod a fost studiată de numeroşi

cercetători, dar până în prezent nu există o soluţie analitică a problemei datorită
dificultăţii acesteia dată de efectele combinate ale stratului limită turbulent,
dependenţa de timp a reţelei curgerii şi a mecanismului de transport în groapa de
eroziune din jurul pilei de pod.
Principalii parametrii ce afectează adâncimea eroziunii locale ds în jurul pilelor
sunt: lăţimea pilei b, durata curgerii t, densitatea sedimentului s, densitatea apei ,
panta fundului râului S0 , adâncimea y0 , vâscozitatea cinematică a apei  , viteza
medie a curgerii la nivelul particulei u, unghiul de atac al curgerii în vecinătatea
axului pilei  , valoarea medie a mărimii particulei D50 , deviaţia standard a
distribuţiei mărimii particulelor g , coeziunea C, factorul care indică forma pilei Ks ,
factorul indicând aliniamentul şi forma râului Ka şi factorul care indică efectul de
grup al pilelor Kg.
În afară de faptul că parametrii sunt foarte numeroşi , unele mărimi depind de
morfologie si se pot schimba în timp şi spaţiu. Aceste consideraţii au condus la
analiza experimentală a problemelor, considerând numai anumite aspecte principale
ale problemei concrete şi neglijând aspecte secundare, de influenţă mică.
Rezultatele ecuaţiilor propuse diferă considerabil datorită variaţiei condiţiilor
experimentale.
Fiecare metodă este valabilă dacă este aplicată în condiţii experimentale
similare.
 O altă dificultate o reprezintă calibrarea metodelor utilizând date experimentale
care de obicei sunt foarte limitate, deoarece efectuarea măsuratorilor este foarte
periculoasă în timpul viiturilor.
Măsurile de protecţie luate în vecinătatea podurilor pot modifica curgerea
râului.
Deşi anumite părţi ale patului râului sunt compuse din material coeziv şi piatră,
se poate considera că patul râului este făcut în principal din sol necoeziv. Pentru
curgerea peste un pat necoeziv de pantă constantă, de greutate specifică constantă,
adâncimea relativă a eroziunii ds/b, în jurul unei singure pile, într-un râu drept, poate
fi corelată cu alţi termeni adimensionali, cu ajutorul analizei dimensionale:
ds ut D50
= f( Ns, , ) (1)
b D50 b
unde:
Ns = u/(gD50)0,5
este numărul Froude densimetric al particulei sau numarul lui Carstents şi în care:
s  
=

Efectul adâncimii curgerii y0 este luat în considerare în Ns şi ut/D50, deoarece u
este o funcţie de y0 .Valoarea lui u poate fi calculată din formula Prandtl-Karman:
u
= 5,75*log(y/ks) +C (2)
u*
unde:
u* = (gRS0)0,5
este viteza de frecare, R raza hidraulică, y cota relativă la patul albiei şi considerată
egala cu 0,6*D50 , ks rugozitatea echivalentă şi poate fi luată ca D50 pentru nisip fin.
C = 5,5 dacă D50 < 11,6  /u* şi
C = 8,5 dacă D50 > 70 /u*.

Metoda de proiectare semiempirică

Pe masură ce Ns creşte, adâncimea eroziunii creşte deasemenea şi se apropie

de o valoare asimptotică în condiţiile unei ape curate. Asemenea tendinţe se pot
observa în figura 1.

Fig.1. Variaţia eroziunii maxime funcţie de timp în jurul pilelor cilindrice în

condiţiile apei curate, Yanmaz, 1989
 O creştere ulterioară a numarului Ns dincolo de condiţiile corespunzatoare apei
limpezi conduce la un regim de modificare continuă şi neuniformă a formei patului
albiei.
Apariţia unor forme diferite pe patul albiei conduc la o fluctuaţie a adâncimii
de erodare în jurul unei valori de echilibru. Acest fapt se datorează schimbării
continue a rezistenţei patului în timpul trecerii undei de viitură. Aceste modificări pot
fi observate de exemplu în graficul 2 obţinut din experimentările efectuate de Shen şi
colaboratori în condiţiile unor pile cilindrice.

Fig.2. Variaţia eroziunii maxime funcţie de timp în jurul pilelor cilindrice în

condiţiile patului mobil, Shen şi colab. 1965

Atingerea unei eroziuni corespunzătoare echilibrului în condiţiile unei ape

limpezi este o problemă de lungă durată. Se constată că sunt necesare aproximativ 50
de ore pentru testele efectuate în laborator, astfel încât modificarea ulterioară să poată
fi considerată nesemnificativă. Durata corespunzătoare a curgerii în natură pe prototip
poate fi deci în afara unor limite rezonabile.
Din acest motiv, proiectarea fundaţiei pilelor de pod pe baza ecuaţiilor de
echilibru în condiţiile apei limpezi poate conduce la valori mult mai mari ale
eroziunii decât cele ce pot apare în cazul unei curgeri de scurtă durată. Pentru un
hidrograf cunoscut se pot obţine eroziuni mai mici, deci costul total al construcţiei se
va reduce. În acest scop, variaţia în timp a adâncimii erodate trebuie cunoscută.
Yanmaz a investigat în 1989 variaţia în timp a eroziunii maxime în jurul pilelor
cilindrice şi pătrate la o pantă constantă de 0,001 în condiţiile apei curate. A fost
dezvoltată o metodă semiempirică, utilizând ecuaţia de continuitate pentru groapa de
eroziune din jurul pilelor de pod. Bazată pe principiul conservării masei, ecuaţia se
poate scrie:
dV/dt = Qso-Qsi (3)
unde dV/dt este variaţia volumului gropii de eroziune în timp, Qso debitul de
sedimente ieşit, Qsi debitul de sedimente intrat, care este neglijabil pentru apa curată.
Qso poate fi dat adimensional sub forma (1991):
Qso CD N s2
= f' *[ tg’ -tg  ]2,5 (4)
uD50 (2ds / tg  b) 8,2 cos  '
unde termenul Qso/(D50 (2ds/tg  +b)) este viteza de antrenare a sedimentelor =
volumul de sedimente transportat de pe unitatea de suprafaţă*cu lăţimea gropii de
eroziune perpendiculară pe direcţia de curgere (D50(2ds/tg  +b)) în unitatea de timp;
f' este coeficientul de proporţionalitate care diferă de la un caz la altul funcţie de
geometria gropii de eroziune, proprietăţile sedimentelor şi ale curgerii; C D este
coeficientul de rezistenţă al particulei ce cade într-un lichid în repaus; ' este unghiul
de înclinare al patului albiei de la orizontală;  este unghiul de repaus al
sedimentului.
Expresiile volumului gropii de eroziune în jurul pilei cilindrice V şi în jurul
celei pătrate V' sunt determinate utilizând date experimentale şi sunt exprimate în
ecuaţiile (5) şi (6):
 ds 3 3ds 2b
V= (  ) (5)
3tg tg 2

ds ds b 2dsb 3
V' = [ [ + ]+[ + b2 ]*arctg -2b2 ] (6)
3 tg  2 tg  8
Ca să determinăm variaţia în timp a adâncimii de erodare, se rezolvă ecuaţia
(3) considerând Qsi = 0 şi folosind expresiile date de ecuaţiile (4),(5) şi (6) funcţie de
forma pilelor. Soluţia adimensională a ecuaţiei (3) poate fi folosită pentru construirea
curbelor adimensionale de estimare a eroziunii pentru scopuri de proiectare. Se obţin
astfel ecuaţiile (7) şi (8) pentru pile cilindrice şi respectiv pătrate:
d (ds ' ) D ds'tg
= A[ 50 ]1,5 *[ 2 ] (7)
dt ' b ds '  ds' tg
d (ds ' ) D 2ds'tg
= B[ 50 ]1,72 *[ (8)
dt ' b ds' 3,266ds'
  0,111
tg 2 tg
unde:
ds’ = ds/b
t' = tD50 (gD50)0,5/b2

A si B sunt coeficienţi adimensionali de proporţionalitate referitori la

sedimente şi proprietăţile curgerii. Astfel se pot obţine curbele de estimare a eroziunii
adimensionale din ecuaţiile (7) şi (8). Dacă se cunosc proprietăţile sedimentelor şi
curgerii, se pot calcula valorile B/D50 ,Ns şi t' şi apoi din grafice:
ds/b =f (tD50 gD50 /b2)
şi se obţine ecuaţia corespunzatoare. Metoda semiempirică prezentată este valabilă
numai pentru apă curată. Dacă curgerea corespunde unui pat mobil, curbele
respective trebuie adaptate noilor caracteristici care trebuie să corespundă unei
variaţii importante a numărului Froude şi a caracteristicilor sedimentului.

Determinarea parametrilor de proiectare

Pentru aplicarea metodei trebuie cunoscute valoarea maximă a debitului din

hidrograful viiturii Qp şi timpul tp după care se atinge acest debit. Selectarea
frecvenţei hidrografului depinde de riscul asumat, care se găseşte în corespondenţă cu
condiţiile concrete ale proiectului şi cele referitoare la densitatea pilelor, la
construcţiile învecinate, la traficul peste pod şi la cele referitoare la mediu.
Dacă în vecinătatea amplasamentului podului nu există nici o staţie pentru
înregistrarea hidrografelor undelor de viitură, atunci se utilizează relaţii empirice care
dau debitul funcţie de aria bazinului, panta canalului de drenare, intensitatea ploilor.
Pentru obţinerea unei eroziuni minime, trebuie avute în vedere şi alte aspecte:
amplasarea adecvată a unui dispozitiv de ghidare a apei în amonte de pod, amplasarea
la distanţa corespunzătoare a altor obiective pe râul respectiv, modul de orientare a
pilelor şi numărul lor precum şi situaţia evacuarilor de debit solid în amonte de pod.
Respectarea ansamblului acestor măsuri conduce în final la o construcţie cu
grad de siguranţă ridicat.

BIBLIOGRAFIE

1. Antsyferov S.M. - Sediments suspended in stream flow.

Kos’Yan R.D. J.of the Hidr.Div.,vol.106,no.HY2,febr.1980.

2. Ashvani K. Akora - Resistance to flow and velocity distribution in rigid

Kittur G.R.R. boundary channels carryng sediment laden flow.
Ramchandra J.g. Water resources research, vol.22, no.6, june 1986.

3. Babajinopoulos C. - Formullating lake models which preserve spectral

Bedford K. statistics. J.of Hidr. Div. 106, no.HY1, 1980,
pp.1-19.

4. Bedford K. -Verifying Lake transport models with special

Babajinopoulos C. Statistics, J.of the Hidr. Div. 106, no HY1, 1980, pp.
21-38.
5. Bishnu P.D. - Shear stress distribution at channel construction.
Townsend R.D. J.of Hidr. Div, no.107, no.Hy12, dec.1981.

6. Blackburn W.H. - Storm flow and sediment losses from site prepared
Wood J.C. forestland in east Texas. Water resources research,
Dehaven M.G. vol.22, may 1986, no.5.

7. Bogardi J.L. - Sediment transportation in alluvial streams.

International post graduate course, Budapesta.

8. Chang. H.H. - Flood plain sedimentation and erosion. San Diego

State Univ., SFC Rep. 3057, 1976.

9. Chen Y.H. - Transport of material by unsteady flow in open

Molly F.M. channels. Water Res. Publ., Fort Collins, Colorado,
Mahmood K. U.S.A., 1975.
Simons D.B.

10.Cioc D. - Hidraulică. EDPB, 1975.

11.Colby B.R. - Practical computation on bed material discharge.
ASCE, J. of the Hidr. Div., 90, no HY2, 1964,
pp.217-246.

12.Creţu I. - Hidraulică generală şi subterană. EDPB 1971.

13.Di Silvio G. - Floods and sediment dynamics in mountain rivers.

Kluver Academic Publishers. 1994.

14.Di Silvio G. - Modeling desiltation of reservoirs by bottom-outlet

flushing. Kluver Academic Publishers. 1994.

15.Di Silvio G. -Transport of a mixture of sand and gravel in

Peviani M. suspension and as bedload. International Symposium,
Florence, 2-5.9.1991.

16.Downing J. - Particle counter for sediment transport studies.

J. of Hidr.Div.,107,no.HY11, 1981, pp.1455-1465.

17.Engel P. - Computation of bed load using bathimetric data.

Lam Lau Y. J.of the Hidr.Div.,106,no.HY3,1980, pp.369-380.

18.Engel P. - Bed load discharge coefficient. J.of the Hidr.

Div.,vol.107.no.HY10,oct.1981.

19.Engelund F. - A monograph on sediment transport in alluvial

Hansen E streams. Teknisk Varlag, Copenhaga, 1967.

20.Focşa V. - Sedimentation in Iron Gate Reservoir of the

Danube. J.of the Hidr.Div.,vol.106,no.HY10, oct.
1980.

21.Florea J. - Sur la correlation entre la determination

Panaitescu V. experimentale et theoretique de la repartition des
Băran G. alluvions dans une section de mensure. IAHR, 17-th
International Congress Baden-Baden, Germany,
15-19.8.1977.

22.Florea J. - Studiu prin similitudine al curgerilor cu suprafaţă

Panaitescu V. liberă cu pat mobil pe model distorsionat. S.C.M.A.
Nr.1, tomul 37, 1978.

23.Florea J. - Asupra determinării teoretice şi experimentale a

Panaitescu V. repartiţiei aluviunilor în suspensie. Hidrotehnica,
Băran G. vol.23,nr.3, 1978.
24.Florea J. - Asupra absorbţiei luminii în lacurile de acumulare.
Panaitescu V. Hidrotehnica, vol. 24,1979.

25.Florea J. - Acţiunea vârtejurilor cu ax vertical asupra mişcării

Panaitescu V. particulelor solide în albiile cu pat mobil. A IV-a
Conferinţă de mecanică, Bucureşti, 18-20.12.1975.

26.Florea J. - Asupra determinării analitice a debitului solid în

Panaitescu V. suspensie în studiul fenomenului de colmatare a
Băran G. lacurilor energetice. Simpozionul “Combaterea
colmatării şi eutrofizării lacurilor de acumulare”
Bucureşti, nov.1977.

27.Graff W.H. - Hydraulic of sediment transport. Mc Graw-Hill,

1971.

28.Han Qiwei - Bed load fluctuation. Applications. J. of Hidr.Div.

He Mingwin vol.108,no.HY2,febr.1982.

29.He Mingwin - Stochastic model of incipient sediment motion.

Han Qiwei J.of the Hidr.Div.,vol.108,no.HY2,febr.1982.

30.Hîncu S. - Hidraulică aplicată. Simularea numerică a mişcării

nepermanente a fluidelor. Editura Tehnică, 1985.

31.Hsu S.T. - Sediment suspension in turbulent pipe flow.

Andre van der Beken J.of.the Hidr.Div.vol.106,no.HY11,nov.1980.
Landweber L.
Kennedy J.F.

32.Iamandi C. - Mecanica fluidelor. EDPB, 1978.

Petrescu V.

33.Ionescu F. - Consideraţii privind colmatarea acumulărilor.

Hidrotehnica, nr.12, 1980.

34.Kelby W.E. - Erosion resistance of cohesive soils.

Gularte R.C. J.of the Hidr.Div.vol.107,no.HY10,oct.1981.

35.Konititas C. - Numerical modelling of suspended sediments.

Connor B. Advances in water resources, 1980, vol.3.

36.Kumşiaşvili P.C. - Exploatarea centralelor hidroelectrice. Editura

tehnică.

37.Manoliu I. - Regularizări de râuri şi căi de comunicaţie pe apă.

E.D.P.B.
38.Mantz P. - Low sediment transport rates over flat beds. J.of the
Hidr.Div.,vol.106,no.HY7,iulie 1980.

39.*** - Manualul inginerului hidrotehnician.Ed.

Tehnică,1969.

40.Mândrea L. - Tranzitarea aluviunilor prin lacurile de acumulare

de capacitate medie şi mică cu aplicaţii pe râul Olt.
Teză de doctorat., Bucureşti, 1990.

41.Mohammad A.G. - Bed erosion in rectangular long contraction. J.of the

Hidr.Div.,vol.107,no.HY3,martie 1981.

42.Robescu D. - Instalaţii de depoluare a apei şi a aerului. Curs lito.

I.P.B.,1969.

43.Schamber D. - Numerical analysis of flow in sedimentation basins.

J. of the Hidr.Div.,107,no.HY5, 1981, pp575-591.

44.Seteanu I. - Transportul aluviunilor în regim nepermanent.

Erhan M. Studiul refacerii zonei de influenţă în procesul de
eroziune depunere. SCMA, tom.40, iulie-august
1981.

45.Seteanu I. - Curgeri permanente cu suprafaţă liberă. I.P.B.,1984.

Erhan M.

46.Simons D.B. - Sediment transport technology. Water Res. Publ.,

Senturk F. Fort Collins, USA, 1976.

47.Stagnitti F. - Drainage from a uniform soil layer on a hillslope.

Parlange M.B. Water Res.Research, vol.22, mai 1986, no.5.
Steenhuis T.S.

48.Stelezer K. - Etude stochastique du mouvement de chariage.

Bul.of the International association of scientific
hydrology. 3.9.1971.

49.Sznusuke I. - Incipient motion of sand particles on side slopes.

J.of the Hidr.Div.vol.108,no.HY1,ian.1982.

50.Tison L.J. - Origine des ondes de sable et des banks sur l’action
des courants. Grenoble IAHSR, 1949.

51.Toffaleti F.B. - Definitive computation of sand discharge in rivers.

ASCE.J.of the Hidr.Div.,95,noHY1, 1969, pp.225-
248
52.Yalin S.M. - Mechanics of sediment transport.Pergamon
press,1972

53.Ward P. - Laboratory measurements of sediment by turbidity.

J.of the Hidr.Div.,106,no.HY6,1980,pp.1041-1053.

54. *** - Postgraduate course “Sediment Transport

Technology” Ankara, Turcia, iunie 1992.