Profesor dr.

Olimpiu Crauciuc
Catedra de Drept – ASE Bucureşti
Arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

Contenciosul comunitar
- Drept şi practică -
Tabla de materii

Partea I
Capitolul 1. Dreptul comunitar. Elemente definitorii. Caractere.
1. Noţiune şi clasificare.
2. Izvoarele (sursele) dreptului comunitar.
a. Dreptul originar.
b. Dreptul derivat.
c. Dreptul convenţional.
d. Dreptul jurisprudenţial.
e. Principiile generale ale dreptului comunitar.
3. Caracterele dreptului comunitar.
3.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar.
3.2. Efectul direct al dreptului comunitar.
A. Efectul direct al tratatelor.
B. Efectul direct al regulamentelor.
C. Efectul direct al directivelor.
D. Efectul direct al deciziilor.
E. Efectul direct al acordurilor externe.
3.3. Primatul dreptului comunitar.

Capitolul 2. Jurisdicţiile comunitare.

1. Consideraţii introductive.
2. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene – CJCE.
Organizarea Curţii.
Competenţele Curţii.
A. Competenţele consultative.
B. Competenţele contencioase.
C. Competenţele Curţii rezultând din alte părţi ale Tratatului asupra Uniunii
europene.
D. Competenţele Curţii potrivit Constituţiei UE.
3. Tribunalul de primă instanţă – TPI.
Organizarea Tribunalului.
Competenţele Tribunalului.
4. Repartizarea competenţelor potrivit Constituţiei.
5. Sinteză referitoare la ierarhia jurisdicţională. Căile de atac împotriva deciziilor Tribunalului
şi jurisdicţiilor specializate.
6. Viitorul justiţiei comunitare.

Partea II.
Capitolul 3. Cooperarea judecătorilor naţionali cu Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene
(trimiterea prejudiciară).

1
1. Consideraţii introductive.
2. Observaţii generale asupra modalităţilor de cooperare.
3. Reglementarea materiei.
3.1. Prevederi ale Tratatului de la Amsterdam privitoare la trimiterea prejudiciară în cadrul JAI şi
noului titlu IV din Tratatul CE
4. Jurisdicţiile naţionale susceptibile de a recurge la procedura prejudiciară.
4.1. Noţiunea de jurisdicţie naţională în sensul art. 234 CE.
4.2. Cele două categorii de jurisdicţii naţionale vizate de art. 234 CE. Caracterul facultativ sau
obligatoriu al procedurii.
5. Normele comunitare susceptibile de a face obiectul trimiterilor prejudiciare.
5.1. Tratatele.
5.2. Actele adoptate de către instituţiile comunitare, inclusiv de către BCE şi Curtea de conturi.
5.3. Principiile generale ale dreptului.
5.4. Actele convenţionale ale Comunităţilor.
5.5. Statutele organismelor create printr-un act al Consiliului.
6. Obligaţii şi prerogative.
6.1. Judecătorul naţional.
6.2. Curtea de Justiţie.
6.3. Părţile în litigiul principal.
7. Procedura.
7.1. Participanţii.
a. Părţile la litigiul principal.
b. Instituţiile Comunitare şi statele membre.
7.2. Reprezentarea părţilor.
a. Statele şi instituţiile.
b. Reprezentarea părţilor: norme generale.
c. Reprezentarea părţilor în trimiterile prejudiciare.
d. Asistenţa judiciară.
e. Cheltuieli.
7.3. Sinteza etapelor de procedură în trimiterea prejudiciară.
A. Sesizarea Curţii de către jurisdicţia naţională.
B. Actul de trimitere şi sesizarea Curţii.
C. Rolul membrilor Curţii.
D. Faza scrisă a procedurii în trimiterea prejudiciară.
E. Faza orală a procedurii în trimiterea prejudiciară.
F. Pregătirea hotărârii Curţii. Obligaţii.
G. Hotărârea Curţii de Justiţie în trimitrea prejudiciară. Efecte.
1. Hotărârea.
2. Efecte.

Capitolul 4. Extinderile competenţei de interpretare ale Curţii de Justiţie.

A. Extinderile competenţei de interpretare a Curţii de Justiţie anterioare Tratatului de la
Amsterdam.
1. Interpretarea Convenţiei din 27 septembrie 1978.
2. Interpretarea Convenţiei din 19 iunie 1980.
3. Acordul de la Luxemburg din 15 decembrie 1989 în materie de brevet comunitar.
4. Acordul care instituie Spaţiul economic european (EEE).
5. Interpretarea Convenţiei referitoare la comunicarea şi notificarea actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
6. Interpretarea de către Curte a Convenţiei referitoare la competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie matrimonială.

2
 7. Interpretarea de către Curte a Convenţiei privitoare la crearea unui Oficiu european
de poliţie (Europol).
8. Interpretarea de către Curte a convenţiilor privitoare la protecţia intereselor financiare
ale Comunităţilor europene şi la utilizarea informaticii în domeniul vamal.
B. Extinderile competenţei Curţii de Justiţie instituite prin Tratatul de la Amsterdam.
1. Competenţa Curţii de Justiţie cât priveşte titlul IV al Tratatului CE.
2. Competenţa Curţii de Justiţie cât priveşte titlul VI al Tratatului asupra Uniunii
europene.
3. Competenţa în materia cooperărilor întărite.
4. Integrarea acquis-ului Schengen în Uniunea europeană.
5. Competenţa Curţii de Justiţie în materie de drepturi fundamentale.

Partea III.
Capitolul 5. Procedura în faţa CJCE şi Tribunalului de primă instanţă.
1. Consideraţii generale.
2. Procedura scrisă.
Sesizarea instanţei.
Limbile de procedură.
Condiţii de acceptare a acţiunii.
Termenele.
Conţinutul acţiunii (cererii).
Suspendarea de la executare.
„Publicitatea” procesului.
Memoriul în apărare.
„Alte măsuri provizorii”.
Procedura prin neprezentare (în lipsă)
Continuarea procedurii scrise.
Raportul prealabil.
Măsurile de organizare a procedurii şi măsurile de instrucţie.
3. Procedura orală.
4. Procedurile accelerate.
4.1. În cadrul acţiunilor directe.
4.2. În cadrul trimiterilor prejudiciare.
5. Încheierea (finalul) procesului.
Conexiunea cazurilor.
Desistarea (renunţarea).
6. Hotărârea.
7. Căile de recurs.
Căile de retractare.
Căile de retractare extraordinare sau externe.
a. Terţa opoziţie.
b. Revizuirea.
8. Calea de reformulare: interpretarea hotărârilor.
9. Calea de reformare: recursul împotriva deciziilor TPI.
a. Introducerea recursului.
b. Motive invocabile.
c. Decizia.

Capitolul 6. Acţiunile în jurisdicţia comunitară.

I. Acţiunea în anulare.
1.Condiţiile de admitere a acţiunii în anulare.
A. Actele atacabile.
3
 B. Calitatea de a acţiona.
1. Particularii nedestinatari ai actului atacat.
1.1. Respectarea termenului pentru a depune acţiunea.
a. Notificarea.
b. Publicarea.
c. Luarea la cunoştinţă.
1.2. Interesul de a acţiona.
2. Motivele de anulare.
2.1. Lipsa de competenţă.
2.2. Violarea formelor substanţiale.
2.3. Violarea tratatului sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea sa.
2.4. Deturnarea de competenţă sau procedură.
3. Efectele hotărârii în anulare.
II. Acţiunea în carenţă.
1. Titularii acţiunii în carenţă.
2. Autorii carenţei.
3. Actele a căror omisiune pot fi constitutive de carenţă.
4. Desfăşurarea procedurii în carenţă.
a. Faza precontencioasă.
b. Faza contencioasă.
III. Excepţia de ilegalitate.
1. Actele referitor la care excepţia poate fi invocată.
2. Procedurile în cadrul cărora excepţia poate fi invocată.
3. Condiţiile în care excepţia poate fi invocată.
4. Termen.
5. Legătura dintre decizia individuală atacată şi regulamentul sau decizia generală împotriva căreia
excepţia este formulată.
6. Efectele declaraţiei de ilegalitate.
IV. Responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii.
1. Admisibilitatea acţiunii în responsabilitate extracontractuală. Condiţii.
2. Condiţiile de fond ale acţiunii în responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii.
3. Decizia Curţii de Justiţie asupra responsabilităţii Comunităţii.
4. Responsabilitatea contractuală a Comunităţii.,
V. Acţiunea împotriva sancţiunilor.
VI. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare.
1. Procedura la iniţiativa Comisiei.
a. Poziţia restrictivă a Curţii de Justiţie în legătură cu motivele invocate de statele
membre pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor comunitare.
2. Procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare.
b. Scrisorile „pre – 226”
c. Faza precontencioasă: scrisoarea – somaţie, avizul motivat.
d. Faza contencioasă.
3. Procedura la iniţiativa statelor membre.
4. Proceduri derogatorii de la articolele 226 şi 227.
5. Hotărârea Curţii de Justiţie şi executarea acesteia. Refuzul la executare.
6. Primele cazuri de aplicare a dispoziţiilor art. 228 TCE.
VII. Contenciosul funcţiei publice comunitare.
1. Reclamantul.
2. Actele Autorităţii investite cu putere de numire (AIPN) susceptibile de acţiune.
3. Procedura. Acţiunea (cererea) administrativă prealabilă.
4. Faza contencioasă.
VIII. Procedura măsurilor provizorii (référé).
4
1. Despre măsurile provizorii.
2. Condiţiile dispunerii măsurilor provizorii.
3. Procedurile în cadrul cărora se poate introduce cererea pentru măsuri provizorii.
4. Actele susceptibile să fie la originea adoptării măsurilor provizorii.
5. Autonomia cererii pentru măsuri provizorii prin raport cu acţiunea în fond.
6. Procedura.
7. Ordonanţa pentru măsuri provizorii şi efectele sale.
IX. Contenciosul referitor la drepturile de proprietate industrială.
1. Mărcile.
2. Desenele şi modelele.
3. Drepturile asupra varietăţilor vegetale.
4. Denumirile de origine şi indicaţiile geografice.
5. Brevetul comunitar.

5
Profesor dr. Olimpiu Crauciuc
Catedra de Drept – ASE Bucureşti
Arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

Contenciosul comunitar
- Drept şi practică -

Partea I
Capitolul 1. Dreptul comunitar. Elemente definitorii. Caractere.
1. Noţiune şi clasificare. Dreptul comunitar constituie ansamblul normelor juridice
aplicabile în ordinea juridică comunitară. Într-un sens foarte strict – doctrina de specialitate (vezi
bibliografia), în această noţiune sunt incluse tratatele institutive ale Comunităţilor, inclusiv anexele
lor, tratatele de aderare a unor noi state membre, cele menţionate constituind dreptul primar sau
originar, precum şi normele adoptate în timp de instituţiile comunitare de competenţă, aşa numitul
drept comunitar derivat. În sens larg dreptul comunitar include regulile nescrise aplicabile în
ordinea juridică comunitară cum ar fi principiile generale de drept comune sistemelor de drept ale
statelor membre, apoi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor europene (în continuare –
CJCE), regulile izvorâte din relaţiile externe ale Comunităţilor europene şi Uniunii europene.
Diversitatea de norme juridice comunitare a impus – de timpuriu – o clasificare cu unele
variante posibile fără de importanţă pentru practicieni. Astfel, dreptul comunitar se divide în dreptul
originar sau primar, astfel cum a fost creat prin Tratatele institutive, inclusiv convenţiile şi
protocoalele ataşate, dispoziţiile normative bugetate de bază, tratatele de aderare, Actul unic
european, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa; dreptul derivat
sau secundar, drept ce constituie rezultatul activităţii instituţiilor comunitare fie legislative, fie
rezultând din aplicarea şi interpretarea tratatelor comunitare.
Din punct de vedere al conţinutului său, dreptul comunitar se împarte în drept instituţional
(unii doctrinari folosesc termenul de drept constituţional) constituit din normele privind organizarea
şi competenţele instituţiilor comunitare, relaţiile dintre ele şi relaţiile externe ale comunităţilor, şi
dreptul material ce conţine normele ce se aplică unor domenii bine definite de tratatele comunitare
(libertăţile şi politicile comunitare).
Deşi la origine dreptul comunitar a fost constituit şi fundamentat pe tratate încheiate de state
suverane - ceea ce ne trimite la dreptul tratatelor, parte esenţială a dreptului internaţional public –
prin conţinut şi finalitate dreptul comunitar este un drept intern comun al statelor membre. Întrucât
esenţialul normelor comunitare postulează convergenţa spre realizarea unei pieţe comune şi ulterior
interne, unică a statelor membre, dreptul comunitar se implică în domeniul intern al fiecărui stat
6
membru. Conduita statelor, organismelor statale, persoanelor juridice şi fizice din spaţiul comunitar
este reglementată de normele comunitare în ceea ce priveşte finalitatea creării, consolidării şi
dezvoltării pieţei comune, interne, unice.
„Astfel dreptul comunitar reglementează un ansamblu de drepturi şi obligaţii reciproce între
Comunităţi şi subiectele sale, atât state membre, cât şi persoane juridice şi fizice – resortisanţi ai lor
- precum şi între aceste subiecte”.
2. Izvoarele (sursele) dreptului comunitar. Izvoarele dreptului comunitar sunt constituite
de ansamblul de norme juridice pe care se fundamentează Comunităţile/Comunitatea europeană:
a. dreptul originar
- tratatele de instituire a Comunităţilor europene: Tratatul Comunităţii europene a Cărbunelui
şi Oţelului – CECA; Tratatul Comunităţii economice europene – CEE şi Tratatul Comunităţii
europene a Energiei Atomice – CEEA sau Euratom;
- Actul Unic European (AUE), Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul
de la Nisa;
- Tratatul de fuziune a executivelor Comunităţilor din 1965;
- Tratatele bugetare din 1970 şi 1975;
- Deciziile referitoare la „resursele proprii”;
- Tratatele de aderare;
- Declaraţiile şi protocoalele diverse anexate acestor tratate;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda
(17 martie 1984).
b. dreptul derivat. Trebuie făcută distincţia între actele obligatorii şi actele neobligatorii.
1. actele obligatorii (articolul 249): regulamentul, directiva, decizia.
- Regulamentul are o portanţă generală - act impersonal – este obligatoriu în toate
elementele sale. El fixează obiectivele de atins şi mijloacele corespunzătoare de realizare. Este direct
aplicabil în ordinea juridică a statelor membre (efect direct); are ca destinatari instituţiile
comunitare, statele membre, persoanele juridice şi fizice. Este un act comunitar care are similitudini
cu legea din dreptul român. Intrarea sa în vigoare depinde de publicarea în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor europene (în continuare JOCE); regulamentul intră în vigoare la data ce o prevede
sau, în lipsa acestei precizări, în a 20-a zi de la publicare.
- Directiva, obligă doar destinatarii, un stat sau mai multe state, sau totalitatea statelor
membre. Ea fixează atingerea unui obiectiv (rezultat) lăsând, în principiu, statului destinatar
alegerea liberă a mijloacelor utilizate pentru atingerea obiectivului indicat. Pentru statul destinatar
este deci o obligaţie de rezultat.

7
Directiva este instrumentul privilegiat de realizare a pieţei interne. Statul destinatar are o dublă
obligaţie: atingerea obiectivului fixat în totalitate şi respectarea termenului pentru a ajunge la acel
obiectiv (transpunerea în legislaţia internă a obligaţiilor rezultând din directive). Comisia este foarte
scrupuloasă în a verifica respectarea celor două aspecte în cadrul atribuţiilor ce îi revin ca „gardian
al tratatelor” (absenţa transpunerii normei comunitare sau o incorectă transpunere în ordinea internă,
respectiv ignorarea termenului de transpunere).
Pentru directivele adresate tuturor statelor membre sau adoptate potrivit procedurii de
codecizie (împreună cu Parlamentul european), condiţiile intrării în vigoare sunt aceleaşi ca pentru
regulamente. Pentru celelalte directive intrarea în vigoare depinde de notificarea către cei interesaţi.
Dacă directiva nu este publicată (JOCE) sau nu este notificată, ea nu este nulă, ci doar neopozabilă
destinatarului său.
- Decizia nu este obligatorie decât pentru destinatarii desemnaţi (toate statele membre sau
unele dintre ele, persoanele juridice sau fizice). Ea este obligatorie în toate elementele sale pentru
destinatarii pe care ea îi desemnează. Efectul direct al deciziilor adresate persoanelor fizice este la
fel de extins ca şi cel al regulamentelor, în timp ce deciziile adresate statelor membre sunt supuse
aceluiaşi regim de invocabilitate ca şi cel al directivelor.
Condiţiile de intrare în vigoare a deciziilor adoptate în codecizie cu Parlamentul european sunt
identice cu cele ale regulamentelor.
Celelalte decizii nu au efect decât de la data notificării lor către destinatari. Decizia nepublicată
(JOCE) sau nenotificată este neopozabilă destinatarului sau destinatarilor săi.
2. Actele neobligatorii.
Unele dintre ele au fost prevăzute de tratatele institutive: recomandări, avize; altele s-au
născut în practica instituţională (au fost denumite acte „în afara nomenclaturii”sau „acte nenumite”)
şi au proliferat sub forme şi denumiri multiple: programe, rezoluţii, declaraţii, acorduri,
comunicări, deliberări, coduri de conduită, concluzii, cărţi albe sau verzi. Ele sunt expresia unui
„soft law” în cadrul Comunităţii şi nu au, în principiu, nici o valoare obligatorie. Totodată, dacă
intenţia autorilor acestor acte este contrară - este obligaţia CJCE sau Tribunalului de Primă Instanţă
(în continuare TPI) să aprecieze acest lucru - acestea vor fi considerate ca surse (izvoare) integrale
ale dreptului comunitar (având o valoare cominatorie).
Există tendinţa de a minimaliza importanţa actelor din această categorie. Subliniem faptul că
în practica Comisiei CE/UE, elaborarea şi adoptarea de comunicări se dovedeşte foarte importantă
întrucât prin asemenea documente instituţia comunitară informează şi pregăteşte terenul pentru
adoptarea unor acte comunitare esenţiale (cum a fost cazul pentru reglementările din domeniul
politicii comune în materia transporturilor în anii ‘80). În aceeaşi ordine de idei se poate cita Cartea
Albă elaborată de Comisie în 1985 care a stat la baza Actului unic european din 1986.
8
 Menţionăm că, în general, natura unui act nu depinde de denumirea sa, ci de conţinutul său.
Judecătorul comunitar nu ezită să recalifice un act al cărei denumire nu corespunde cu conţinutul
său şi îl anulează sau îl declară nevalid dacă a fost adoptat conform unei proceduri care nu
corespunde adevăratei sale naturi.
c. Dreptul convenţional. Se compune din tratatele şi acordurile internaţionale încheiate de
Comunitate cu statele terţe (acorduri externe); sunt incluse şi tratatele încheiate între statele membre
(acorduri interstatale). Aşa numitele acorduri mixte sunt acorduri externe la care Comunitatea este
parte împreună cu statele membre întrucât ele aparţin unor materii ce relevă de competenţa
concurentă a Comunităţii şi a statelor membre.
d. Dreptul jurisprudenţial este constituit din totalitatea hotărârilor CJCE şi TPI. De ex.,
judecătorul comunitar a consacrat existenţa principiilor generale ale dreptului comunitar.
e. Principiile generale ale dreptului comunitar.
S-au impus ca izvor al dreptului comunitar atât prin jurisprudenţa CJCE, cât şi prin unele dispoziţii
ale tratatelor comunitare.
Se pot distinge trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii – moştenire juridică comună ţărilor din Vestul Europei ca o
formă a dreptului natural; încorporate în normele comunitare primesc un caracter obligatoriu de
netăgăduit;
- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre; ele îşi au originea în aproprierea
(armonizarea) sistemelor lor juridice produsă de-a lungul anilor şi într-un nivel de dezvoltare
economică, socială şi culturală sensibil egal;
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de
ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare inclusiv a CJCE, ca urmare a
interpretărilor şi motivărilor legale ce sunt repetabile, putând deveni principii generale
(O.Manolache. Drept comunitar, ed. IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 22-23).
CJCE, în ceea ce o priveşte, aplică mai multe categorii de principii de drept:
- unele principii generale de drept internaţional folosite în măsura în care corespund cu
structura juridică a Comunităţii/Uniunii, cum ar fi principiul teritorialităţii;
- principiile axiomatice inerente sistemelor juridice ale statelor membre, cum ar fi:
- principiul securităţii juridice, principiul încrederii legitime în reglementarea existentă;
- principiul respectării dreptului la apărare, principiul legalităţii şi al bunei credinţe, etc.
- principiile rezultate din dispoziţiile tratatelor comunitare, cum ar fi: nediscriminarea pe bază
de naţionalitate (art. 12 TCE), libera circulaţie, principiul echilibrului instituţional, principiul
cooperării loiale (art. 10 TCE);
- principiile deduse din drepturile statelor membre, cum ar fi: principiul egalităţii în faţa
9
reglementării comunitare, principiul ierarhiei normelor, principiul dreptului la acţiune, principiul
proporţionalităţii, principiul subsidiarităţii, etc. (C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar
instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 75-76).
Drepturile fundamentale ale omului completează dispozitivul de protecţie juridică a
particularilor (persoanele fizice) în ordinea juridică comunitară. CJCE a subliniat că ea însăşi
asigură respectarea drepturilor fundamentale ale omului inspirându-se din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre şi din instrumentele internaţionale referitoare la drepturile omului la care
statele membre sunt părţi. Urmare adaptării Cartei sociale europene, tratatelor de la Amsterdam şi
Nisa, Convenţia europeană a drepturilor omului – CEDO a devinit o sursă importantă a dreptului
comunitar (pentru amănunte referitoare la prevederile dreptului comunitar, vezi şi O:Manolache,
op.cit., p. 24-44; M: Voicu, Drept comunitar Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto, Constanţa,
2002, p. 197–261; idem, Jurisprudenţă comunitară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 73–156).
Din punct de vedere al ierarhiei normelor comunitare avem următoarea situaţie:
Drept comunitar originar.
Tratatele constitutive (CECA, CEE, CEEA); tratatele care modifică şi completează tratatele
constitutive.
Tratatele de aderare.
Principiile generale ale dreptului comunitar.
Acordurile externe.
(inclusiv acordurile mixte)
Acordurile încheiate între statele membre cu state terţe
Dreptul comunitar derivat
Drept derivat de nivel 1 (acte de bază): regulamente, directive, decizii.
Drept derivat de nivel 2 (acte de executare): regulamente, directive, decizii.
Acordurile dintre statele membre.

3. Caracterele dreptului comunitar.

Dreptul comunitar prezintă trei caractere:
- el are aplicabilitatea imediată, ceea ce înseamnă că norma comunitară se integrează în mod
automat în ordinea juridică internă a statului membru, fără ajutorul unei norme naţionale de
implementare;
- dreptul comunitar are – în anumite condiţii – efect direct, în sensul că norma comunitară
poate crea în mod direct drepturi sau obligaţii în folosul sau sarcina particularilor, care astfel vor
putea, în anumite condiţii, să-l invoce în mod legal în fundamentarea unei acţiuni în faţa
judecătorului naţional;
- dreptul comunitar prevalează (are prioritate) faţă de dreptul naţional; în caz de conflict între

10
o normă comunitară şi o normă internă, aplicabilitatea celei de a doua trebuie înlăturată în favoarea
primei norme.
Ultimele două caractere: efectul direct şi primatul dreptului comunitar impune un efort de
adaptare din partea statelor membre şi în special din partea judecătorilor naţionali în cadrul
îndeplinirii obligaţiilor lor comunitare.
3.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar. Referitor la integrarea dreptului
internaţional în ordinea juridică naţională există două tradiţii constituţionale: monismul şi dualismul.
Doctrina şi practica dualistă consideră că dreptul internaţional nu are efect imediat în
dreptul intern şi că el nu poate să se aplice pe teritoriul naţional decât dacă a fost „introdus” în
ordinea juridică internă prin intermediul unei norme naţionale. În concepţia dualistă, ordinea juridică
internaţională şi ordinile juridice naţionale sunt sisteme închise, astfel că norma internaţională nu se
poate aplica în ordinea juridică internă decât dacă ea a fost introdusă printr-o normă naţională.
Datorită acestui procedeu norma internaţională se va aplica în ordinea juridică internă ca normă
naţională. De ex. Italia este o ţară dualistă. Art. 112 din Constituţia României prevede că „tratatele
ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern” (pentru amănunte a se vedea Legea
590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul oficial nr. 23 din 12 ian. 2004).
Doctrina şi practica monistă admit că dreptul internaţional se integrează ca atare în mod
automat în ordinea juridică naţională, fără o receptare prealabilă, nici transformare în dreptul intern
(O. Crauciuc, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Silex, Bucureşti, 2003, p. 39-41; idem, The
International Rule in relation with Municipal Law, Revue roumaine des sciences juridiques,
nr.2/1994 (Raport general în cadrul unei burse de cercetare NATO, 1993).
Franţa aparţine sistemului monist; art. 55 din Constituţia franceză prevede că tratatele
internaţionale, din momentul publicării lor, au o autoritate superioară celei a legilor, sub rezerva de a
fi în mod legal ratificate sau aprobate şi sub rezerva reciprocităţii. Aceasta înseamnă că în afara
acestor singure rezerve, dreptul internaţional produce efecte imediate în dreptul francez şi că nu este
necesar să fie introdus în ordinea juridică naţională prin legi sau regulamente pentru ca el să
constituie un izvor imediat de drept.
Sistemul ordinii juridice comunitare nu se poate acomoda decât cu monismul, iar CJCE a
considerat, foarte devreme, că monismul decurge din natura însăşi a comunităţilor în măsura în care
„instituind o comunitate cu durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, personalitate, capacitate
juridică... şi mai precis cu puteri reale ieşite dintr-o limitare de competenţă sau de un transfer de
atribuţii de către state către Comunitate, acestea au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor
suverane şi a creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele” (CJCE, 15 iulie
1964, Costa c/ENEL off. 6/64, 1141). Curtea a adăugat că „spre deosebire de tratatele internaţionale
obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor
11
membre, odată cu intrarea în vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiilor lor”. Mai mult, un an
mai târziu, judecătorul de la Luxemburg a precizat că „tratatele trebuie să fie aplicate de către
judecătorul naţional ca drept comunitar şi nu ca drept intern, cu toate procedurile naţionale de
receptare aplicate de anumite state membre” (CJCE, 22 iunie 1965, San Michele, aff. 9/65, 35).
Hotărârea Simmenthal va confirma jurisprudenţa anterioară precizând că dreptul comunitar
„face parte integrantă ... din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăreia din statele membre”
(CJCE, 9 martie1978, Simmenthal, aff. 106/77, 629).
Caracterul imediat al dreptului comunitar funcţionează atât pentru tratate, vezi speţele invocate, cât
şi pentru actele de drept derivat (CJCE, 7 februarie 1973, Commision c/Italie, aff. 39/72, 101; 10
octombrie1973, Variola, aff.34/73, 981) şi acordurile externe.
N.B. Faptul că o directivă trebuie să fie transpusă în dreptul naţional nu înseamnă că ea este lipsită
de efect imediat. A transpune o directivă înseamnă a o aplica prin mijloace interne, în aceeaşi
manieră în care o lege română este aplicată prin acte regulamentare. Transpunerea nu este destinată
să „introducă” directiva în ordinea juridică naţională, ci de a determina la nivel intern mijloacele de
atingere a obiectivelor fixate la nivel comunitar de către directivă.
Statele moniste nu au avut dificultăţi în a recunoaşte aplicabilitatea imediată a dreptului
comunitar. Statele dualiste în raport de dreptul internaţional (Italia, Germania, Belgia, Anglia au
acceptat, de asemenea, să recunoască caracterul imediat al dreptului comunitar).
Curtea Constituţională a Italiei a estimat că: „exigenţele fundamentale de egalitate şi de certitudine
juridică cer ca regulile comunitare...să fie deplin şi în mod obligatoriu eficace şi în mod direct
aplicabile în toate statele membre, fără ca să fie necesare legi de receptare şi de adaptare...” (decizia
din 27 decembrie 1973, Frontini, RTDE, 1974, 148).
3.2. Efectul direct al dreptului comunitar.
Efectul direct (sau aplicabilitatea directă) a dreptului comunitar constituie una din „caracteristicile
esenţiale ale ordinii juridice comunitare” (CJCE, 14 decembrie 1991, aviz 1/91, 1., 6079, pct. 21). El
înseamnă că dreptul comunitar poate crea în mod direct drepturi sau obligaţii în profitul sau în
sarcina justiţiabililor şi că aceştia din urmă vor putea, în anumite condiţii, să invoce normele
comunitare cu efect direct în fundamentarea (justificarea) unei acţiuni pendinte la judecătorul
naţional. Potrivit unei formulări foarte clare, efectul direct înseamnă dreptul „pentru orice persoană
să ceară judecătorului sau să-i aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare” şi
„obligaţia pentru judecător de a utiliza aceste texte, indiferent care ar fi legislaţia ţării de care el
aparţine” (R. Lecourt, L’Europe des juges, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1976, p. 248).
N.B. Efectul direct corespunde aptitudinii unei norme comunitare de a face obiectul unei aplicări
judiciare. „Justiţiabilitatea” normei comunitare este o cosecinţă a efectului său direct. Sub acest
aspect „justiţiabilitate” şi „invocabilitate” sunt două noţiuni învecinate.
12
 Efectul direct al dreptului comunitar este un caracter consubstanţial al naturii însăşi a
Comunităţii. El a fost consacrat pentru prima dată de CJCE în cazul Van Gend en Loos soluţionat în
1963. Judecătorul comunitar constata că obiectivul Tratatului de la Roma este „de a institui o piaţă
comună a cărei funcţionare priveşte în mod direct justiţiabilii comunităţii”. Rezultă că acest tratat
„constituie ceva mai mult decât un acord care nu crează decât obligaţii reciproce între statele
contractante”.
Curtea a precizat că „dreptul comunitar ... creând sarcini pentru particulari, este de asemenea
destinat să producă drepturi care vor intra în patrimoniul lor juridic” (CJCE, 5 februarie 1963, Van
Gend en Loos, aff. 26/62, 1).
Semnificaţia principiului efectului direct va fi încă odată precizată în hotărârea Simmenthal,
pronunţată la 9 martie 1978.
Curtea a subliniat faptul că „aplicabilitatea directă ... înseamnă că regulile dreptului
comunitar trebuie să desfăşoare plenitudinea efectelor lor, într-o manieră uniformă în toate statele
membre, începând de la data intrării lor în vigoare şi pe toată durata validităţii lor”. De asemenea,
„dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor în mod direct aplicabile, au drept efect ... să facă
inaplicabile de plin drept ... orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale existente” (CJCE, 9
martie 1978, Simmenthal, aff. 106/77, 629).
Totodată, principiul efectului direct nu are o portanţă generală. El nu funcţionează pentru
toate normele comunitare în măsura în care acestea nu sunt prevăzute a avea efect direct, decât dacă
satisfac anumite criterii: claritate, precizie, necondiţionalitate. În plus, invocabilitatea unei norme cu
efect direct (aptitudinea sa de a fi invocată în fundamentarea unei acţiuni în faţa judecătorului
naţional) are o întindere variabilă; în anumite cazuri, norma comunitară nu va putea fi invocată de
către un particular împotriva unui stat membru (efect direct vertical); în alte situaţii, ea va putea fi de
asemenea invocată între particulari (efect direct orizontal).
A .Efectul direct al tratatelor. Hotărârea pronunţată în cazul Van Gend en Loos a furnizat
precizări referitoare la criteriile efectului direct al stipulaţiilor tratatelor. O stipulaţie a unui tratat
are efect direct când aceasta satisface următoarele criterii:
- ea trebuie să fie clară; judecătorul naţional nu poate avea dubii referitor la conţinutul şi
întinderea obligaţiilor statului membru sau asupra dreptului de care beneficiază justiţiabilul;
- ea trebuie să fie necondiţionată; aplicarea sa nu trebuie să fie subordonată unor condiţii
speciale;
- ea trebuie să fie „din punct de vedere juridic perfectă”, în sensul că ea este suficientă prin ea
însăşi (este autoexecutorie sau self-executing), aplicarea ei nu necesită adoptarea unui act ulterior,
naţional sau comunitar. Curtea a nuanţat această exigenţă câţiva ani mai târziu, precizând că norma
comunitară poate fi considerată ca având efect direct, chiar când ea necesită adoptarea de acte cu
13
aplicare ulterioară, cu condiţia ca statele membre sau instituţiile comunitare să nu dispună de nici o
putere de apreciere discreţionară pentru a adopta aceste măsuri de aplicare (CJCE, 19 decembrie
1968, Salgoil, aff.13/68, 661; 21 iunie 1974, Reyners, aff. 2/74, 631).
Tratatul CE conţine dispoziţii cu efect direct integral, dispoziţii cu efect direct limitat şi
dispoziţii lipsite de efect direct, între care trebuie făcută distincţie.
1. Dispoziţiile tratatului cu efect direct integral sunt cele ce pot fi invocate nu numai de către
un particular împotriva unui stat membru (efect direct vertical), ci şi între particulari (efect direct
orizontal):
- art. 28 TCE care interzice restricţiile cantitative la importuri, precum şi toate măsurile cu
efect echivalent (CJCE, 21 ianuarie 1981, Dansk Supermarked, aff. 58/80, 181);
- art. 39 TCE care se referă la libera circulaţie a lucrătorilor şi implică abolirea oricărei
discriminări bazată pe naţionalitate (CJCE, 4 decembrie 1974, Van Duyn, aff. 41/74, 1337);
- art. 43 TCE care se referă la libertatea de stabilire (CJCE, 21 iunie 1974, Reyners, aff. 2/74,
631; 12 decembrie 1974, Walrave, aff. 36/74, 1405);
- art. 49 şi 50 alin. 3 TCE care se referă la libertatea de prestare a serviciilor (CJCE, 3
decembrie 1974, Van Binsbergen, aff. 33/74, 1299);
- art. 81 alin.1 şi 82 TCE care interzic înţelegerile şi abuzurile de poziţie dominantă (CJCE, 6
aprilie 1962, Bosch, aff. 13/61, 97; 10 iulie 1980, Marty c/Lauder, aff. 37/79, 2841);
- art. 141 TCE care interzice discriminările bazate pe sex în materia remuneraţiilor (CJCE, 8
aprilie 1976, Defrenne, aff. 43/75, 455).
2. Dispoziţiile tratatului cu efect direct limitat sunt cele ce nu pot fi invocate decât în „litigiile
verticale”, adică litigiile care opun un particular unui stat membru;
- art. 12 din TCE care interzice discriminările bazate pe naţionalitate (CJCE, 13 decembrie
1969, Walt Wilhelm, aff. 14/68, 1);
- art. 23 TCE care interzice taxele vamale şi taxele cu efect echivalent între statele membre
(CJCE, 17 decembrie 1970, SACE, aff. 33/70, 1213);
- art. 25 TCE care interzice introducerea de noi taxe vamale şi alte taxe cu efect echivalent
între statele membre (1963, Van Gend en Loos citată);
- art. 31 pgr.1 şi 2 TCE care interzic noi măsuri discriminatorii cu titlu de monopoluri
naţionale prezentând un caracter comercial (CJCE, 13 martie 1979, Hansen, aff. 91/78, 935);
- art. 56 TCE care interzice restricţiile la mişcările de capitaluri între statele membre şi între
statele membre şi statele terţe (CJCE, 14 decembrie 1995, L.E. Sanz de Leria, aff. conex. C. 163,
165 şi 250/94, I., 4821);
- art. 86.2 TCE care se referă la aplicarea normelor de concurenţa întreprinderilor însărcinate

14
cu gestiunea serviciilor de interes economic general sau care prezintă caracterul unui monopol
fiscal (CJCE, 27 martie 1974, BRT c/SABAM, aff. 127/73, 313);
- art. 88.3 TCE care obligă statele membre să notifice Comisiei proiectele de ajutorare pe care
le promovează (CJCE, 11 decembrie 1973, Lorenz, aff. 20/73, 1471);
- art. 90 TCE care interzice discriminările fiscale pentru produsele celorlalte state membre
(CJCE, 16 iunie 1966, Lüticke, aff. 57/65, 294);
3. Dispoziţii ale tratatului lipsite de efect direct sunt cele care au o natură instituţională sau a
căror executare este subordonată exercitării unei competenţe comunitare sau acele dispoziţii care
lasă o marjă de apreciere statelor membre. De ex.:
- art. 2 TCE care fixează misiunile comunităţii (CJCE, 24 ianuarie 1991, Alsthom Atlantic
c/Sulzer, aff. 339/89, I,.107);
- art. 10 TCE care se referă la obligaţia de „loialitate” impusă statelor membre faţă de
Comunitate (CJCE, 24 octombrie 1973, Schlütter, aff. 9/73, 1161);
- art. 97 TCE care se referă la consultarea obligatorie a Comisiei în pregătirea unor proiecte
legislative sau regulamentare de către statele membre (1964, Costa c/ENEL citat). (R. Kovar, Note
sur les caracterès du droit communautaire non directement applicable, Melanges Dehousse, Paris –
Bruxelles, Nathan – Labor, 1979, E. II., 227; J.M. Fawrel, Droit et pratique de L’Union européenne,
ed. 4, Gualino éditeur, Paris, 2003, 377-381).
B. Efectul direct al regulamentelor.
Funcţie de prevederile clare ale art. 249 TCE citat, aplicabilitatea directă a regulamentelor nu poate
fi pusă în discuţie. În cazul Polití soluţionat în 1971, Curtea de la Luxemburg a precizat că „datorită
însăşi naturii sale şi prin funcţia sa în sistemul izvoarelor dreptului comunitar (regulamentul)
produce efecte imediate şi este, ca atare, apt a conferi particularilor drepturi pe care jurisdicţiile
naţionale au obligaţia de a le proteja” (CJCE, 14 decembrie 1971, Polití, aff. 43/71, 1039).
Caracterul direct aplicabil al regulamentului trimite, totodată, la noţiunea de efect imediat şi la
noţiunea de efect direct.
În măsura în care are o întindere generală, regulamentul poate fi invocat în litigiile
„orizontale” (CJCE, 17 septembrie 2002, Antonio Munoz y Cia, aff. 253/2000 nepublicată), ca şi în
litigiile „verticale” (CJCE, 10 octombrie 1973, Variola, aff. 34/73, 981; 12 decembrie 1974,
Walrave, aff. 36/74, 1405).
Având efect direct, regulamentul exclude, în principiu, intervenţia măsurilor naţionale de
executare, întrucât asemenea măsuri ar avea drept efect să pună în discuţie aplicarea simultană şi
uniformă a regulamentului în ansamblul comunităţii pe de o parte, iar pe de cealaltă parte să
disimuleze originea comunitară a drepturilor şi obligaţiilor pe care el le crează (CJCE, 7 februarie
1973, Commission c/Italie, aff. 39/72, 101; 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb, aff. 50/76, 137). Se
15
poate întâmpla ca regulamentul să subordoneze aplicarea uneia din stipulaţiile sale, intervenţiei
măsurilor naţionale sau comunitare de executare, dar aceasta nu aduce atingere efectului direct al
acestui regulament. În toate cazurile, efectul direct al regulamentului permite juridicţiilor naţionale
să controleze conformitatea măsurilor naţionale de executare/aplicare cu conţinutul regulamentului
(CJCE, 27 septembrie 1970 Eridiana, aff. 230/78, 2749).
Recent, Curtea de la Luxemburg, renunţând la formula din hotărârea Polití, a afirmat că dispoziţiile
unui regulament nu sunt invocabile în faţa unui judecător naţional de către un operator economic în
ipoteza în care legislatorul nu a luat măsurile necesare pentru implementarea lor în ordinea juridică
internă (CJCE, 11 ianuarie 2001, Monte Arcosu, aff. 403/98, I.,103); am adăuga că în acest caz statul
în cauză va intra în procedura inchizitorială cu Comisia pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale
comunitare.
C. Efectul direct al directivelor.
Problema este complexă şi întrucât depăşeşte scopul acestui studiu, vom formula numai
aspectele de sinteză.
Recunoaşterea efectului direct al directivelor nu poate fi afirmat „stante pede” pentru cel
puţin două motive: a) în primul rând art. 249 alin. 3 TCE nu a prevăzut că directivele sunt „în mod
direct aplicabile în orice stat membru”, contrar dispoziţiei exprese din art. 249 alin. 2 TCE ce
vizează regulamentele; b) în al doilea rând, directivele se limitează să fixeze un obiectiv de atins
statelor membre, care rămân libere în principiu, să determine modalităţile naţionale de aplicare a
acestui obiectiv, o caracteristică ce nu se pliază exigenţei efectului direct. Directiva poate şi trebuie
să fie completată şi aplicată prin măsuri naţionale de transpunere. Totodată constatăm că instituţiile
comunitare au tendinţa de a elabora directive din ce în ce mai precise, nelăsând marjă de apeciere
statelor membre pentru alegerea mijloacelor. Recunoaşterea unui efect direct acestor directive
detaliate nu pare a fi de neconceput.
În materie, CJCE a dezvoltat o jurisprudenţă complexă care duce la concluzia că se poate
recunoaşte un efect direct directivei, cu condiţia ca dispoziţiile sale să determine drepturile
justiţiabililor într-o manieră sufucient de clară şi precisă; invocarea acestor drepturi să nu fie
subordonată nici unei condiţii, iar autoritatea naţională să nu aibă nici o marjă de apreciere şi, în
fine, ca termenul de transpunere a directivei să fi trecut.
Curtea de justiţie a consacrat două tipuri de invocabilitate pentru directive:
- o invocabilitate fundamentată pe efectul direct pe care Curtea o justifică prin obligaţia de a
asigura „efectul util” al directivei şi prin legea de executare a acesteia;
- o invocabilitate în scopul interpretării dreptului naţional, nefundamentată pe efectul direct,
care permite justiţiabililor să solicite judecătorului naţional să interpreteze dreptul intern în
conformitate cu dispoziţiile directivei.
16
 Directiva nu este invocabilă decât de particulari împotriva statelor membre destinatare care
au ignorat obiectivele precise şi necondiţionate pe care ea le-a fixat şi numai după expirarea
termenului de transpunere. În toate cazurile invocabilitatea directivei bazată pe efectul direct nu
poate fi folosită decât în litigiile verticale; invocabilitatea directivei este limitată la dispoziţiile
(precise şi necondiţionate) care au o intensitate normativă suficientă.
Menţionăm cu titlu de curiozitate că unii avocaţi generali din codul CJCE au fost favorabili
recunoaşterii efectului direct orizontal al directivelor (avocat general Van Gerven în cazul Marshal
II, CJCE 2 august 1993, aff. C. 271/91, I., 4367; avocat general Lenz în cazul Faccini Dori, CJCE
14 iulie 1994, aff. C. 91/92, I., 3325), justificând revirimentul jurisprudenţei sugerate prin
necesitatea de a se ameliora protecţia jurisdicţională a particularilor şi garantarea aplicării uniforme
şi eficace a dreptului comunitar. Cât priveşte doctrina, ea a subliniat că „din ce în ce mai mult
dispoziţiile directivelor apar cu prioritate utilizabile în raporturile de drept privat” (P. Manin,
L’Invocabilité des directives: quelques interrogations, în RTDE, 26 (4) octombrie – decembrie
1990, p. 687).
Utilitatea directivei ca normă de referinţă în interpretarea dreptului naţional a fost afirmată în
hotărârea pronunţată în cazul Mazzalai din 1976 (CJCE, 20 mai 1976, Mazzalai, aff. 111/75, 657).
În cazul Van Colson şi Kamann din 1984 Curtea a afirmat că „judecătorul naţional este obligat să
interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi finalităţii directivei pentru a obţine rezultatul
vizat de art. 189 alin. 3 din Tratat” (CJCE, 10 aprilie 1984, Van Colson şi Kamann, aff. 14/83,
1981).
În cazul Kolpinghuis din 1987 Curtea afirmă că judecătorul naţional are obligaţia de a reţine
o interpretare a dreptului intern în conformitate cu rezultatele vizate de directivă, chiar dacă
termenul de transpunere nu a trecut (CJCE, 8 octombrie 1987, Kolpinghuis, aff. 80/86, 3969).
De reţinut că utilitatea directivelor ca normă de referinţă pentru interpretarea dreptului
naţional este posibilă şi în faţa jurisdicţiilor administrative.
D. Efectul direct al deciziilor.
Deciziile care au ca destinatari persoane juridice au drept efect să modifice patrimoniul lor juridic,
incluzând noi drepturi sau noi obligaţii. Efectul direct al unor asemenea decizii nu poate fi pus la
îndoială, astfel că ele pot fi invocate atât în litigiile „verticale”, cât şi în litigiile „orizontale”.
Cazul deciziilor având destinatari statele membre este mai complicat, deşi Curtea consideră
că „trebuie să se examineze în fiecare caz, dacă natura, economia şi termenii dispoziţiei în cauză
sunt susceptibili de a produce efecte directe în relaţiile dintre destinatarul actului şi terţi” (CJCE, 6
octombrie 1970, Franz Grad, aff. 9/70, 825).
Deciziile nu vor fi declarate ca având efect direct decât dacă ele satisfac criteriile clasice de
claritate, precizie şi necondiţionalitate (CJCE, 8 martie 1979, Salumificio di Cornuda, aff. 130/78,
17
867; 12 decembrie 1990, Koeffer et Proccaci, aff. Jts. C. 100/89 şi C. 101/89, I., 4647) şi
invocabilitatea lor nu va putea fi posibilă decât la expirarea termenului de la care obligaţia impusă
statului respectiv devine exigibilă. Curtea nu s-a pronunţat încă asupra posibilităţii de a invoca o
decizie în cadrul unui litigiu „orizontal”.
E. Efectul direct al acordurilor externe.
Când un tratat internaţional nu se referă la efectul său direct, judecătorul este cel care tranşează
problema apreciind obiectul şi scopul acordului sau invocând principiul pacta sunt servanda (CJCE,
26 octombrie 1982, Kupferberg, aff. 104/81, 3641).
În cazul International Fruit Company III din 1972, Curtea a declarat că GATT, considerat în
ansamblul său, este lipsit de efect direct în măsura în care acest acord se caracterizează printr-o
„reflexibilitate” legată de faptul că el se fundamentează pe principiul negocierilor de avantaje
reciproce (CJCE, 12 decembrie 1972, International Fruit Company III, aff. Jts. 21-24/72, 1219,
confirmat prin: CJCE, 12 decembrie 1995 Chiquita Italia, aff. C. 469/93. I., 4533; ord. 2 mai 2001,
OGT Fruchtandelsgesellschaft, aff. C. 307/99, I., 3169).
Jurisprudenţa menţionată a fost confirmată pentru OMC (CJCE, 23 noiembrie 1999,
Portugal c/ Conseil, aff. C. 149/96, nepublicată).
Judecătorul comunitar a precizat în această hotărâre că trebuie făcută distincţie între acordurile de
liber schimb care stabilesc „relaţii speciale de integrare cu Comunităţile”, sau cele care instaurează o
anumită „simetrie de obligaţii” şi acordurile OMC, care rămân fundamental bazate pe „principiul
negocierilor întreprinse pe bază de reciprocitate şi avantaje reciproce”.
Judecătorul comunitar subliniază faptul că jurisdicţii importante a unor părţi contractante (de
ex. SUA) nu recunosc un efect direct acordurilor OMC şi în aceste condiţii, numai absenţa efectului
direct în faţa judecătorului comunitar permite să se evite orice dezechilibru în aplicarea normelor
OMC. Această jurisprudenţă se aplică, de asemenea, decizilor organului de reglementare a
diferendelor (ORD) al OMC (O. Crauciuc Drept Internaţional Economic, Ed. Silex, Bucureşti,
2003, p. 81-91). Recent Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) a concluzionat că un individ nu se poate
prevala de soluţia unui panel al OMC (TPI, 20 martie 2001, GOGG, Bocchi Food Trade
International et T. Port, aff. T. 18/99, T. 30/99 şi T. 25/99, II., 913, 943, 981, 3 hotărâri).
Acordul TRIPS - Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de
comerţ (O. Crauciuc, op. cit., p. 175-188) în ansamblul său este lezat de efect direct (CJCE, 14
decembrie 2000, Dior, aff. C. 300 şi 392/98, II., 307).
Totuşi aceste acorduri nu sunt în totalitate lipsite de efecte în dreptul comunitar, pentru că
TPI estimează că interpretarea lor conformă, când ea este posibilă, permite judecătorului comunitar
să efectueze un control minim al respectării primatului regulilor OMC asupra actelor comunitare de
drept derivat (TPI, 27 ianuarie 2000, BEUC, aff. T. 256/97, II., 101).
18
 S-a recunoscut de către CJCE un efect direct al unor dispoziţii ale Convenţiei de la
Yaoundé (CJCE, 5 februarie 1976, Bresciani, aff. 87/75, 125) a anumitor articole din acordurile de
asociere cu Grecia şi Portugalia, precum şi a unor dispoziţii din acordurile de cooperare cu Marocul.
În interpretarea acordului de asociere cu Turcia, Curtea a precizat că „o dispoziţie a unui
acord încheiat de Comunitate cu o ţară terţă trebuie să fie considerată ca fiind de aplicare directă
când, funcţie de termenii săi, precum şi obiectul şi natura acordului, ea comportă o obligaţie clară şi
precisă, care nu este subordonată în executarea sa sau în efectele sale intervenţiei nici unui act
ulterior” (CJCE, 30 septembrie 1987, Demirel, aff. 12/86, 3719). Când satisface aceste criterii,
dispoziţia pertinentă a acordului poate fi invocată în litigii „verticale” şi „orizontale”. Judecătorul
comunitar a aplicat aceste principii, prin analogie, deciziilor Consiliului de asociaţie CEE Turcia
(CJCE, 10 septembrie 1996, Z. Taflan Met, aff. C. 277/94, I., 4085; 23 ianuarie 1997, aff. C. 171/95,
I., 329).
Dispoziţiile conţinute în actele unilaterale imputabile organelor instituite prin acordurile
externe pot fi, de asemenea, invocabile dacă ele îndeplinesc condiţiile prevăzute (CJCE, 20
septembrie 1990, Sevince, aff. 192/89, 3461).
3.3. Primatul dreptului comunitar.
Principiul primatului dreptului comunitar a fost pentru prima dată enunţat de CJCE în celebra
hotărâre Costa c/ENEL. Argumentele invocate de judecătorul de la Luxemburg pentru a justifica
acest primat sunt următoarele:
- necesitatea de a nu neutraliza aplicabilitatea directă a dreptului comunitar (preeminenţa
dreptului comunitar este confirmată de art. 189 al tratatului CEE, actualmente art. 249 după noua
numerotare);
- transferul de atribuţii de la statele membre către Comunitate. Acest transfer de drepturi şi
obligaţii corespunzător dispoziţiilor tratatului, antrenează o limitare definitivă a drepturilor suverane
ale statelor împotriva cărei limitări ele nu se pot prevala cu un act unilateral ulterior, incompatibil cu
noţiunea de Comunitate;
- necesitatea de a garanta o aplicare uniformă a dreptului comunitar. Forţa executivă a
dreptului comunitar nu va varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor interne ulterioare, fără a
se pune în pericol realizarea scopurilor vizate la articolul 5 alin. 2 (art. 10 alin. 2 în noua
numerotare), nici să provoace o discriminare, interzisă de către articolul 7 (art. 12 în noua
numerotare).
Primatul este o „condiţie existenţială” a dreptului comunitar (P. Pescatore, L’ordre juridique
des Communautés européennes, Presses Universitaires de Liège, 1973, ed. 2, p. 227).

19
 Curtea a reamintit recent că figurează printre „caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice
comunitare ... primatul său în raport cu drepturile statelor membre” (CJCE, 14 decembrie 1991, aviz
1/91, I., 6079, în special p. 6102).
N.B. profesorul L. J. Constantinesco, analizând problema uniformităţii dreptului comunitar,
menţiona că acest drept trebuie să aibă aceeaşi semnificaţie (gleichbedeutend), aceeaşi forţă
obligatorie (gleichbindend) şi acelaşi conţinut invariabil (gleichbleibend) în toate statele membre, La
spécificité du droit communautaire, RTDE, 1966, p. 1).
Pentru CJCE toate normele comunitare trebuie să prevaleze asupra ansamblului normelor
naţionale. De primatul dreptului comunitar beneficiază deci dispoziţiile tratatului (hotărârea Costa
c/ENEL citată), regulamentelor (hotărârea Polití citată), obiectivelor (CJCE, 19 ianuarie 1982,
Becker, aff. 8/81, 53), deciziilor (hotărârea Salumificio di Cornuda, citată) şi acordurilor externe
(hotărârea Kupferberg citată).
Primatul se execută în raport de toate normele naţionale anterioare şi posterioare (CJCE, 29
noiembrie 1978, Pigs Marketing Board c/Raymond Redmond, aff . 83/78, 2347) inclusiv la nivel
constituţional (CJCE, 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesselschaft, aff. 11/70, 1125).
Orice ambiguitate în materie a fost înlăturată de Curte indicând că un stat membru nu va putea
invoca „dispoziţii sau practici ale ordinii sale interne, chiar constituţionale” pentru a justifica
neîndeplinirea obligaţiilor sale comunitare (CJCE, 13 iulie 1972, Commission c/Italie, aff. 48/71, I.,
529). Curtea a afirmat, de asemenea, că „eficacitatea dreptului comunitar nu va putea varia după
diferitele domenii ale dreptului naţional în interiorul cărora el poate face simţite efectele sale”
(CJCE, 21 martie 1972, Ministère public italien c/SAIL, aff. 82/71, 119).
Cât priveşte consecinţele primatului, acestea au fost expuse de CJCE în hotărârea pronunţată
în cazul Simmenthal, (CJCE, 9 martie 1978, Simmenthal, aff. 106/77, 629). S-a precizat de instanţa
comunitară că normele comunitare cu efect direct trebuie să fie aplicate de la intrarea lor în vigoare
şi pe întreaga perioadă în care ele rămân în vigoare „că ele fac parte integrantă cu rang de prioritate
din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre”. Curtea a dedus că norma
internă incompatibilă este „inaplicabilă de plin drept” şi că autorităţile naţionale au obligaţia
absolută de a le lăsa neaplicate. Această obligaţie se impune, evident, legislatorului naţional, dar şi
judecătorului intern, judecător de drept comun de aplicare a dreptului comunitar.
De asemenea, Curtea a indicat că primatul dreptului comunitar are drept efect „să împiedice
formarea valabilă a unor acte legislative naţionale în măsura în care ele vor fi incompatibile cu
normele comunitare” (hotărârea Simmenthal citată, pct. 22). Primatul comandă, de asemenea,
autorităţilor naţionale să abroge măsurile interne incompatibile cu dreptul comunitar (CJCE, 24
martie 1988, Commission c/Italie, aff. 104/88, 1799).

20
 Tot în hotărârea formulată, în cazul Simmenthal, judecătorul comunitar a subliniat că „orice
judecător naţional ... are obligaţia să aplice integral dreptul comunitar şi să protejeze drepturile pe
care acesta le conferă particularilor, lăsând inaplicabilă orice dispoziţie eventual contrară din legea
naţională, indiferent că aceasta este anterioară sau posterioară regulei comunitare”.
El precizează că judecătorul competent trebuie să facă „tot ceea ce este necesar pentru a înlătura
dispoziţiile legislative naţionale care ar forma eventual obstacol deplinei eficacităţi a normelor
comunitare”. Precizând că „orice judecător naţional are obligaţia de a face să se respecte principiul
primatului (priorităţii), Curtea a exclus situaţia în care un judecător se poate dispensa să facă să
prevaleze norma comunitară asupra normei naţionale, pretextând de exemplu, că doar o jurisdicţie
constituţională ar avea această putere.

21
 Capitolul 2

Jurisdicţiile comunitare

1. Consideraţii introductive.
Modul în care statele membre, resortisanţii lor, precum şi instituţiile comunitare respectă
dreptul comunitar, face obiectul unui control juridicţional exercitat de judecătorul naţional,
judecătorul de drept comun pentru aplicarea dreptului comunitar şi de către cele două jurisdicţii
comunitare: Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene (CJCE) şi Tribunalul de Primă Instanţă a
Comunităţii europene (TPI). Un sistem complet de acţiuni permite celor două jurisdicţii să asigure
aplicarea şi respectarea dreptului comunitar în cadrul celor două tratate constitutive (de la dispariţia
Tratatului CECA). Articolul 46 TUE prevede însă că CJCE nu are nici o competenţă în cadrul celui
de-al doilea pilier al Uniunii (CPESC) şi că în cadrul JAI (pilierul 3, denumit şi de cooperare
întărită), competenţa sa este supusă anumitor condiţii.
Sistemul juridiciar comunitar este reglementat de următoarele dispoziţii, care în timp au fost
precizate şi completate de jurisprudenţa jurisdicţiilor comunitare:
- Tratatul instituind Comunitatea Economică europeană: art. 220-245;
- Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice: art. 136-160;
- Acordul asupra spaţiului economic european (EEE): art. 105-111 şi protocoalele 34 şi 48;
- Statutul CJCE este fixat printr-un protocol separat. În principiu el este supus aceleeaşi
proceduri de revizuire ca şi Tratatul, însă art. 245 alin. 2 TCE dispune: „Consiliul hotărând în
unanimitate la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei şi Parlamentului european
poate modifica dispoziţiile titlului III din statut”, referitor la procedura (statutul CEEA sau Euratom
conţine dispoziţii similare), art. 245 alin. 2 TCE a fost modificat de Tratatul de la Nisa la 26
februarie 2001 prevede următoarele: „Consiliul, hotărând în unanimitate la cererea Curţii de Justiţie
şi după consultarea Parlamentului european şi Comisiei şi Curţii de Justiţie poate modifica
dispoziţiile statutului, cu excepţia titlului I, referitor la statutul judecătorilor şi avocaţilor generali”.
Noul statut al CJCE cuprins într-un protocol anexat Tratatului de la Nisa se substituie protocoalelor
referitoare la Statutul Curţii anexate la Tratatul CE şi la Tratatul Euratom, care sunt abrogate.
Dispoziţiile Statutului Curţii sunt aplicabile TPI;
- Decizia 88/591 CECA, CEE, Euratom, a Consiliului din 24 octombrie 1988 instituind un

22
Tribunal de Primă Instanţă (JOCE nr. L. 319 din 25 noiembrie 1988, p. 1), modificată prin mai
multe decizii, ultima fiind 94/149 din 7 martie 1994 (JOCE nr. L. 66 din 10 martie 1994, p. 29);
- Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 19 iunie 1991 (JOCE nr. L. 176 din 4
iulie 1991), cu modificările din 1995, 1997, 2000 (JOCE nr. L. 322 din 19 decembrie 2000) pentru
care există o versiune codificată (CJCE 2001/C. 34/01, JOCE nr. C. 34, 1 februarie 2001). El este
elaborat de către Curte şi supus aprobării unanime a Consiliului (art. 245 alin. 3 TCE);
- Regulamentul de procedură a Tribunalului de Primă Instanţă din 2 mai 1991, (JOCE, nr.L.
236 din 30 mai 1991) cu modificările din 1994, 1995, 1997, 2000 (JOCE nr. L. 322 din 19
decembrie 2000, p. 4), pentru care există versiune codificată (TPI 2001/C. 34/02, JOCE nr. C. 34 din
1 februarie 2001). El este elaborat de TPI în acord cu Curtea de Justiţie şi supus aprobării unanime a
Consiliului (art. 225 pgr. 4 TCE).
Tratatul de la Nisa din februarie 2001 prevede că regulamentele de procedură ale Curţii de
Justiţie şi ale TPI nu vor mai face obiectul unei aprobări unanime a Consiliului; ele vor fi aprobate
de către Consiliu cu majoritate calificată.
2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – CJCE. Are sediul la Luxemburg.
2.1. Organizarea Curţii. Curtea este compusă din 25 de judecători (27 din 2007), câte unul de
fiecare stat membru şi 8 avocaţi generali (10 din 2007) numiţi de comun acord pentru un mandat de
6 ani de guvernele statelor membre (art. 223 TCE). Tratatul Nisa din 2001 a modificat art. 221 TCE
indicând în mod expres că instanţa comunitară este compusă din câte un cetăţean al fiecărui stat
membru. La cererea Curţii, Consiliul poate mări numărul de avocaţi generali, hotărând în
unanimitate. O reînnoire parţială a mandatului judecătorilor are loc tot la trei ani. O reînnoire
parţială a avocaţilor generali are loc, de asemenea, tot la trei ani. Art. 233 alin. 4 TCE prevede că
judecătorii şi avocaţii generali la fine de mandat pot fi numiţi din nou.
Practica demonstrează că în medie ei rămân în funcţie la Curte pentru o perioadă însumând
două mandate.
Judecătorii şi avocaţii generali au rang potrivit vechimii lor în funcţie. La vechime în funcţie
egală, vârsta determină rangul.
Art. 222 alin. 2 TCE dispune că „avocatul general are rolul de a prezenta în mod public şi în
deplină imparţialitate şi independenţă concluzii motivate asupra cazurilor” care cer intervenţia sa.
Rolul avocatului general la CJCE a fost inspirat din cel al comisarului guvernamental în faţa
Consiliului de Stat al Franţei. La origine existenţa avocaţilor generali a fost explicată prin dorinţa de
a compensa faptul că opiniile „disidente” nu sunt admise în cadrul Curţii de Justiţie.
Fiecare din judecătorii şi avocaţii generali dispun de un cabinet compus din 3 referenţi. Ei
sunt jurişti calificaţi aleşi intuitu personae. Ei participă plenar la redactarea rapoartelor prealabile,
rapoartelor de audienţă, la concluzile din hotărâri (sentinţe).
23
 Art. 223 TCE prevede că judecătorii desemnează dintre ei pentru un mandat de 3 ani
preşedintele Curţii de Justiţie, mandatul acestuia putând fi reînnoit. El conduce activităţile şi
serviciile Curţii şi prezidează şedinţele. Tot preşedintele Curţii este cel ce ia măsurile provizorii
prevăzute de art. 242 şi 243 CE.
Judecătorii şi avocaţii generali întruniţi desemnează pentru un an un prim avocat general.
Acesta decide repartizarea cazurilor între avocaţii generali şi ia măsurile necesare în caz de
împiedicare sau absenţă a unui avocat general.
Cât priveşte statutul membrilor Curţii, judecătorii şi avocaţii generali sunt aleşi dintre
personalităţile ce oferă în cel mai mare grad garanţii de independenţă şi trebuie să întrunească
condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale; pot să fie, de
asemenea, jurisconsulţi cu competenţe notorii sau profesori universitari de renume.
Ei depun jurământ în momentul preluării funcţiilor lor, angajându-se să le execute în totală
imparţialitate, respectând secretul deliberărilor. Ei se angajează, de asemenea, să respecte obligaţiile
ce decurg din sarcina lor pe perioada mandatului şi după terminarea acestuia: incompatibilitate cu
orice funcţie politică sau administrativă „onestitate fiind interzis judecătorilor şi avocaţilor generali
să participe la soluţionarea unor cazuri pe care le-au cunoscut anterior”.
La capitolul avantaje, judecătorii şi avocaţii generali se bucură de imunitate de juridicţie
pentru toate actele oficiale pe care le îndeplinesc (în afara cazului când Curtea, în şedinţă plenară, a
ridicat imunitatea) şi beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii şi agenţii comunităţilor; ei
sunt exceptaţi de formalităţile de înregistrare a străinilor, pot importa şi reiexporta liber mobilierul şi
bagajele lor şi sunt supuşi unui regim fiscal şi social special.
Conform modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa articolului 221 TCE, Curtea se întruneşte
în camere sau în marea cameră; statutul prevede şi posibilitatea întrunirii Curţii în plen, în
următoarele situaţii:
- când consideră că speţa cu care este sesizată are o importanţă excepţională;
- pentru a pronunţa demisia din oficiu sau decăderea din drepturile la pensie sau din alte
avantaje ale membrilor Comisiei care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării funcţiilor
lor, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile sau care au comis o culpă gravă (art. 213 pgr. 2 şi 216 TCE);
- pentru a constata că membrii Curţii de Conturi au încetat să răspundă condiţiilor cerute
pentru exercitarea funcţiilor lor sau să satisfacă obligaţiile ce decurg din sarcina lor (art. 247 pgr. 7
TCE).
Curtea nu poate delibera decât în număr impar, ceea ce implică faptul că preşedintele nu are
un vot preponderent: un cvorum de 3 judecători este obligatoriu în caz de deliberare a unei camere,
un cvorum de 13 judecători este obligatoriu în caz de deliberare în marea cameră şi un cvorum
comun de 15 judecători este obligatorie în şedinţa plenară (art. 17 din Statutul CJCE). Şedinţa este
24
amânată de preşedinte dacă cvorumul nu este atins. Pentru anul 2003 Raportul Curţii indică faptul că
25% din cazuri sunt soluţionate în marea cameră sau în adunarea plenară, 55% de către camerele de
5 judecători şi 20% de către camerele cu 3 judecători.
Termenul mediu de soluţionare a dosarelor este de 24 de luni pentru Curte şi de 28 de luni
pentru TPI.
Camerele nu sunt specializate. În practică cazul este atribuit camerei la care aparţine
judecătorul raportor desemnat. Complexitatea şi tehnicitatea unor cazuri (proprietate intelectuală,
ajutoarele de stat, concurenţa, etc.) impune însă o reorganizare a Curţii pe camere specializate. Este
o necesitate ce rezervă şi TPI.
Conferinţa interguvernamentală de la Nisa a cerut Curţii de Justiţie şi Comisiei să
pregătească în termeni rezonabili un proiect de decizie pentru crearea unei camere jurisdicţionale
competente pentru a statua în Primă Instanţă asupra litigiilor dintre Comunitate şi agenţii săi.
Comisia a depus în noiembrie 2003 o propunere de decizie instituind un tribunal al funcţiei publice.
Constituţia (proiectul) a reluat conţinutul articolului 225. Camerele jurisdicţionale vor deveni
tribunale specializate anexate Tribunalului de Mare Instanţă (fostul TPI). Ele sunt create prin lege
europeană adoptată fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la cererea
Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.
Recurgerea la procedura legislativă comună facilitează crearea eventuală de jurisdicţii
suprimându-se condiţia unanimităţii Consiliului (Ph. Manin, Droit constitutionnel de l`Union
Européenne, noua ediţie 17, Pedone, Paris, 2004, p. 368-370).
Curtea de Justiţie se sprijină pe o infrastructură administrativă compusă din servicii. Printre
servicii figurează grefa. Grefierul şi grefierul adjunct sunt aleşi de Curte pe o perioadă de 6 ani,
mandat ce poate fi reînnoit. Acestora nu li se aplică statutul funcţiei publice comunitare.
Responsabil de actele ce aparţin în mod tradiţional de o grefă, grefierul exercită o dublă funcţie:
- el asistă membrii Curţii în executarea funcţiilor lor jurisdicţionale; el asigură primirea,
prelucrarea, transmiterea şi conservarea tuturor actelor de procedură; el procedează la semnalarea,
notificarea şi comunicarea documentelor; el asistă la şedinţă, dar nu la deliberări; răspunde de
arhivele Curţii şi de publicarea culegerii de hotărâri – Recueil de jurisprudence de la Cour de
Justice – care reproduce textele hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Curte;
- el asigură administraţia generală a Curţii sub autoritatea Preşedintelui. Funcţionarii şi alţi
agenţi ai Curţii sunt plasaţi sub autoritatea lui (în jur de 1/3 din efectivele Curţii este afectat
sarcinilor lingvistice).
Mai multe servicii sunt plasate sub autoritatea grefierului: direcţia bibliotecă, cercetare şi
documentare, direcţia de traduceri, compartimentul interpreţilor, compartimentul intern,
compartimentul financiar, serviciul personal, serviciul de informare şi compartimentul informatică.
25
 2.2..Competenţele Curţii sunt competenţe consultative şi competenţe contencioase.
A. Competenţele consultative sunt prevăzute de art. 300 pgr. 6 TCE care se referă la
acordurileîncheiate între comunitate şi unul sau mai multe state membre sau cu o organizaţie
internaţională: „Consiliul, Comisia sau un stat membru pot obţine avizul Curţii de Justiţie în legătură
cu compatibilitatea unui acord viitor cu dispoziţiile prezentului tratat. Acordul care a făcut obiectul
unui aviz negativ al Curţii de Justiţie nu va putea intra în vigoare decât după revizuirea tratatului”.
Tratatul de la Nisa prevede că Parlamentul european va avea, de asemenea, posibilitatea să ceară
Curţii de Justiţie avizul său asupra compatibilităţii cu tratatul a unui acord extern ce urmează a se
negocia. Procedura a fost creată pentru a permite Curţii să se pronunţe asupra repartizării
competenţelor între Comunitate şi statele membre. Până în prezent Curtea a pronunţat 10 avize, 7
cazuri fiind la cererea Comisiei. Curtea a declarat într-un caz că cererea de aviz nu poate fi primită
întrucât cererea a intervenit după încheierea acordului (avizul 3/94 referitor la acordul-cadru privind
bananele).
B. Competenţele contencioase ale Curţii. Articolul 220 TCE prevede că: „Curtea de Justiţie
asigură ... respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”, iar art. 7 TCE
precizează că ea nu poate acţiona „decât în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite de prezentul
tratat”. Cu alte cuvinte, Curtea nu are o competenţă generală; Tratatul CE prevede următoarea
competenţă contencioasă a Curţii (J. M. Favret, Droit et pratique de l`Union européenne, 4-e ed.
Gualino éditeur, Paris 2003, p. 451 – 453; Ph. Manin, op. cit., p. 371 – 376):
- să constate neîndeplinirea de către statele membre a obligaţiilor lor comunitare;
- să statueze asupra acţiunilor îndreptate împotriva sancţiunilor hotărâte de către
instituţiile Comunităţii împotriva particularilor şi a întreprinderilor;
- să anuleze actele ilegale ale instituţiilor Comunităţii;
- să constate lipsa de acţiune (carenţă) legislativă a instituţiilor comunitare;
- să hotărască cu titlu prejudiciar asupra interpretării tratatului şi asupra validităţii şi
interpretării actelor adoptate de către instituţile Comunităţii;
- să soluţioneze litigiile referitoare la repararea daunelor cauzate de instituţiile şi agenţii
Comunităţii în exercitarea funcţiilor lor;
- să hotărască în orice litigii între Comunitate şi agenţii săi;
- să hotăracsă în baza unei clauze compromisorii conţinutute de un contract încheiat de
Comunitate sau pentru contul său;
- să soluţioneze orice diferend între statele membre în conexitate cu obiectul tratatului dacă un
asemenea diferend îi este supus în baza unui compromis (art. 239);
- să declare neaplicabil un regulament comunitar cu titlu de excepţie de ilegalitate;
- să ordone suspendarea executării unui act atacat şi să prescrie măsurile provizorii pe care ea
26
le consideră necesare;
- să soluţioneze un recurs dirijat împotriva unei decizi a TPI;
- să formuleze un aviz asupra compatibilităţii unui acord extern a cărui încheiere este avută în
vedere de către Comunitate (art. 300 pgr. 6).
Curtea de asemenea competentă în baza tratatului şi regulamentului său de procedură să
hotărască:
- asupra opoziţiei dirijate de pârât împotriva unei hotărâri pronunţată împotriva sa din
greşeală;
- asupra terţei opoziţii formulate împotriva hotărârilor sale de către instituţiile comunitare,
statele membre şi oricare persoane fizice sau juridice;
- asupra unei cereri de interpretare a hotărârilor sale formulată de o parte sau o instituţie
comunitară care pot justifica un interes în acest scop;
- asupra unei cereri de revizuire a hotărârilor sale.
Cererea de revizuire rămâne o procedură excepţională. Ea nu este primită dacă nici un fapt
nou nu poate fi invocat în sprijinul ei. Nu poate fi considerat ca un fapt nou decât un element de
natură factuală anterior pronunţării hotărârii şi necunoscut în momentul în care hotărârea contestată
a fost pronunţată. În plus, acest element trebuie să fie susceptibil de a conduce Curtea la concluzia
că trebuie să modifice hotărârea pronunţată în litigiu (CJCE, 10 ianuarie 1980, Bellintani, aff.
116/78, Rev., p. 23; 16 ianuarie 1996 ISAE/UP et Interdata, aff. C.130/91, Rev. II., I. 65).
C. Competenţa Curţii rezultând din alte părţi ale Tratatului asupra Uniunii Europene.
Competenţa Curţii este limitată la cazurile determinate de art. 46. Rezultă următoarele:
- competenţa se aplică fără restricţie titlului VIII (art. 46-53: dispoziţii finale);
- ea se aplică dispoziţiilor titlului VI (cooperarea poliţistă şi judiciară) în condiţiile prevăzute
la art. 35 TUE. Decurg modalităţi de acţiune care diferă de cele din tratatul CE;
- referitor la titlul VII (cooperările întărite) Curte exercită controlul său în legătură doar cu
cooperările întărite (renforcées) instituite în cadrul Tratatului CE sau în cadrul titlului VI CE
(articolele 40, 40A şi 40B TUE). Acest control se exercită în condiţiile Tratatului CE;
- în ceea ce priveşte titlul I (dispoziţii comune), Curtea este competentă în legătură doar cu
prescripţiile de procedură conţinute în art. 7 TUE (procedura de suspendare a calităţii de membru al
Uniunii). Nu există decât un singur tip de acţiune: Curtea poate statua la cererea statului implicat şi
în termen de o lună începând de la data deciziei Consiliului;
- Curtea este de asemenea competentă cu privire la „art. 6 pgr. 2 TUE (drepturi fundamentale)
în ceea ce priveşte acţiunea instituţiilor, în măsura în care Curtea este competentă în baza tratatelor
instituind Comunităţile europene şi a prezentului tratat”. Este o dispoziţie destul de neclară. Se
presupune că în măsura în care Curtea este competentă pe baza altor dispoziţii decât cele ale TCE
27
sau ale TCEEA (astfel cu privire la titlul VI, cooperările întărite, dispoziţii finale, art. 7), ea poate
exercita un control al respectării drepturilor fundamentale în limitele controlului acţiunii instituţiilor.
Altfel spus, restricţia pe care Curtea şi-a impus-o în cadrul TCE este extinsă altor titluri din TUE în
măsura în care Curtea dispune de competenţe în legătură cu acestea;
- Curtea nu poate exercita nici o competenţă în legătură cu titlul V (PESC).
N.B. a) Litigiile referitoare la „marca comunitară”. Regulamentul mărcii europene adoptat în 1993
pe baza art. 308 CE, a prevăzut că deciziile luate în virtutea acestui regulament pot face obiectul
unor acţiuni în faţa „camerelor de recurs” (chambres de recours). Nu este o acţiune judiciară, ci o
acţiune administrativă care rămâne în cadrul oficiului de armonizare a pieţei interne (OHMI), care
este o agenţie comunitară.
Dar deciziile camerelor de recurs „sunt susceptibile de recurs în faţa Curţii de Justiţie”
(regulamentul 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993, art. 63 JOCE, L. 11 din 14 ianuarie
1994). În fapt acest contencios a fost atribuit Tribunalului de Primă Instanţă – TPI, ceea ce a
constituit una din cauzele principale ale creşterii numărului de cauze la acest tribunal. Acesta a
trebuit să constituie camere specializate pentru a le soluţiona. Mecanisme asemănătoare sunt
prevăzute pentru „desene şi modele”. Se consideră că ele vor fi la originea unui contencios
important. Probabil va fi necesară crearea unei jurisdicţii specializate anexată Tribunalului pentru a
cunoaşte în primă instanţă acest tip de acţiuni, precum şi cele referitoare la brevete.
b) Litigiile referitoare la brevetul european. Potrivit art. 229, Consiliul hotărând în
unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european poate adopta
dispoziţii pentru a se atribui Curţii de Justiţie, în măsura în care el va determina competenţa pentru a
statua asupra litigiilor legate de aplicarea actelor adoptate pe baza prezentului tratat, care crează
titluri comunitare de proprietate industrială (brevet european). El recomanda adoptarea acestor
dispoziţii de către statele membre, potrivit normelor lor constituţionale. O declaraţie anexată
tratatului menţionează că folosirea expresiei „Curtea de Justiţie” nu prejudiciază alegerea cadrului
jurisdicţional care ar putea fi organizat. Consiliul a adoptat în acest sens o decizie la 3 martie 2004
care nu va intra în vigoare înainte de 2010. Această dispoziţie a fost reluată de Constituţie, care
simplifică procedura făcând trimitere la „legea europeană”.
c) Atribuirea de competenţe pe calea compromisului sau clauzei compromisiunii. Potrivit art.
239 CE reluat de art. III-281, Curtea de Justiţie este competentă pentru a statua asupra oricărui
diferend între statele membre în conexitate cu obiectul Tratatelor sau Constituţiei dacă acest
diferend îi este supus în baza unui compromis.
Convenţiile între statele membre încheiate pe baza art. 293 CE au atribuit - fie în conţinut,
fie prin protocol anexat – competenţe Curţii. Este aceeaşi situaţie pentru convenţiile de asociere între
Comunitate şi statele membre şi statele ACP asociate. Convenţia denumită „de la Bruxelles”,
28
încheiată pe baza aliniatului 4 al art. 293 („simplificarea formalităţilor la care sunt subordonate,
recunoaşterea şi executarea reciprocă a deciziilor judiciare, precum şi sentinţele arbitrale”) este la
originea unei jurisprudenţe abundente şi importante a Curţii.
D. Competenţele Curţii potrivit Constituţiei UE.
Competenţa generală. Suprimarea pilierilor restabileşte o competenţă generală de principiu.
În fapt, potrivit art. I – 28. „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ... asigură respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea Constituţiei”. Se reaminteşte că expresia „Curtea de Justiţie a UE”
desemnează ansamblul organelor juridicţionale. Competenţa sa se exercită în limitele şi pe baza
acţiunilor determinate de către Constituţie. Aceasta s-a servit de modelul CE a cărei tipuri de acţiuni
au vocaţie să se aplice, în afara unei excepţii exprese la ansamblul Constituţiei.
Excepţii. O excepţie se referă la PESC (PESC şi PESD). Curtea nu este competentă cât
priveşte articolele 1-39 şi 1-40 şi dispoziţiile capitolului II din titlul V. Competenţa Curţii nu se
exercită nici în legătură cu art. III-194 cât priveşte politica externă şi de securitate comună. Articolul
se referă la deciziile europene ale Consiliului european în legătură cu interesele şi obiectivele
strategice ale Uniunii. Astfel întregul domeniu al PESC este în afara competenţei Curţii.
Totodată Curtea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor art. III-209. Este o
dispoziţie importantă. Decurge în fapt că instanţa de la Luxemburg este competentă să verifice că
utilizarea dispoziţiilor proprii PESC rămân bine cantonate în domeniul său şi că, în mod simetric,
utilizarea altor dispoziţii decât cele ce se referă la PESC nu impietează asupra domeniului acestuia.
Curtea este de asemenea competentă pentru a se pronunţa asupra acţiunilor privitoare la
controlul legalităţii deciziilor europene ce prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau
juridice adoptate de către Consiliu şi fundamentate pe capitolul II din titlul V.
În exercitarea atribuţiilor sale privitoare la dispoziţiile secţiunilor 4 şi 5 din capitolul IV,
titlul III, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Curtea nu are competenţa pentru a
verifica validitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor desfăşurate de către poliţie sau alte servicii
represive dintr-un stat membru, nici pentru a statua asupra exercitării responsabilităţii care incumbă
unui stat membru pentru menţinerea ordinii publice şi salvgardarea securităţii interne.
3. Tribunalul de Primă Instanţă (TPI).
A fost instituit prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988, la cererea Curţii, care dorea să se
concentreze asupra funcţiei sale esenţiale de interpretare a dreptului comunitar, descărcând pretoriul
de un anumit număr de litigii. În realitate, Curtea a dorit crearea acestui tribunal pentru a elimina
acţiunile funcţionarilor şi agenţilor Comunităţii foarte numeroase şi mai puţin „valorizante” din
punctul de vedere jurisprudenţial (litigiile pendinte la Curte în perioada 1957 – 1987 au crescut ca
număr cu peste 200%).

29
 În versiunea originală, art. 225 pgr. 1 TCE preciza că TPI este anexat Curţii de Justiţie. De la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa rolul Tribunalului a fost „constituţionalizat” prin
intermediul unei modificări a art. 220 TCE, tribunalul va constitui o jurisdicţie separată, distinctă de
Curte.
3.1. Organizarea Tribunalului. TPI este format din cel puţin un judecător pentru fiecare stat
membru (art. 224 alin. 1 TCE). Are 25 (27 din 2007) de judecători numiţi de guverne de comun
acord pentru o perioadă de 6 ani, care poate fi reînnoit. Ei desemnează pentru o perioadă de 3 ani un
preşedinte al cărui mandat poate fi de asemenea reînnoit. Judecătorii TPI „sunt aleşi printre
persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi posedă capacitatea cerută pentru exercitarea
funcţiilor jurisdicţionale”. Reînnoirea parţială a judecătorilor are loc tot la 3 ani. Fiecare judecător
este asistat de 2 referenţi.
Membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite funcţia de avocat general, cu excepţia
preşedintelui, în aplicarea art. 49 din statut, modificat prin Tratatul de la Nisa; Tratatul CE dispune
că statutul poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali; deci instituţia avocaţilor
generali poate fi creată în cadrul TPI.
Tribunalul dispune de o grefă distinctă de aceea a Curţii, dar serviciile administrative sunt
comune. Funcţionarii şi agenţii Curţii asigură şi serviciile TPI, conform modalităţilor fixate de
comun acord de către preşedinţii celor două jurisdicţii.
În cazul TPI, soluţionarea litigiilor în camere este regulă şi intervenţia formaţiunii plenare
este excepţia. Regulile de întrunire a cvorumului sunt aceleaşi cu cele ce se aplică la Curte.
Consiliul a adoptat la 26 aprilie 1999 o decizie care permite TPI să soluţioneze litigiile în
complet de judecător unic (decizia 199/291, JOCE, L. 114, 1 mai 1999, p. 52), când nici o
circumstanţă specială (importanţa acţiunii, dificultăţi de fapt şi de drept...) nu impun formarea unui
colegiu de judecători. Curtea de Justiţie a precizat că TPI nu va putea soluţiona în formaţiune de
judecător unic în trei ipoteze: când o acţiune în anulare este introdusă împotriva unui act de portanţă
generală; când o excepţie de ilegalitate este ridicată împotriva unui act de portanţă generală; când în
cursul procedurii, problema legalităţii unui act de portanţă generală se ridică în cadrul unui incident
(CJCE, 15 ianuarie 2002, Liberos, aff. C. 171/00 P., I., 451).
3.2. Competenţele Tribunalului. Decizia Consiliilor din 24 octombrie 1988 a dat competenţă
Tribunalului pentru:
- litigii între Comunitate şi agenţii săi (acţiunile funcţionarilor);
- acţiunile introduse de persoane juridice sau asociaţii de persoane juridice împortiva
saancţiunilor pronunţate de Comisie în cadrul Tratatului CECA;
- acţiunile formulate în cadrul Tratatului CEE împotriva unei instituţii comunitare de către

30
persoane fizice sau juridice referitoare la aplicarea normelor de concurenţă executabile de către
întreprinderi;
- acţiunile în indemnizare pentru repararea daunelor cauzate de o instituţie comunitară datorită
unui act sau unei inacţiuni (carenţe) judecate în cadrul celor trei acţiuni precedente.
Art. 3 pgr. 3 al deciziei din 24 octombrie 1988 prevede, de asemenea, competenţa
Consiliului de a reexamina posibilitatea de a se atribui Tribunalului competenţa pentru a cunoaşte
acţiunile privitoare la măsuri de apărare comercială.
O decizie a Consiliului din 8 iunie 1993 a extins competenţa TPI la ansamblul acţiunilor
formulate de persoane fizice sau juridice, inclusiv acţiunile ce se referă la executarea contractelor de
drept privat sau de drept public încheiate de Comunităţi, cu excepţia litigiilor referitoare la măsurile
de apărare comercială. Aceste litigii nu vor fi introduse în sfera de competenţă a Tribunalului decât
printr-o nouă decizie a Consiliilor din 7 martie 1994.
Sintetizând, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul era deci
competent a cunoaşte în primă instanţă toate acţiunile formulate de persoane fizice sau juridice:
acţiuni în anulare şi în carenţă, acţiuni în responsabilitate contractuală sau extracontractuală,
acţiunile funcţionarilor. El nu era competent pentru acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
comunitare (recours en manquement), nici în procedura prejudiciară.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 28 februarie 2001, TPI este de asemenea
competent:
- pentru a soluţiona în procedura de interpretare (questions prejudicielles) în materii specifice
determinate de statutul său cu posibilitatea de a trimite dosarele în materie la Curte, când speţa care
impune o decizie de principiu susceptibilă să afecteze unitatea sau coerenţa dreptului comunitar.
Hotărârea prejudiciară a TPI va putea forma obiectul unei rexaminări de către Curte, dacă există
riscuri serioase de atingere a unităţii sau coerenţei dreptului comunitar;
- pentru a soluţiona acţiunile directe introduse de instituţiile Comunităţii sau de către statele
membre, cu excepţia acţiunii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor comunitare (recours en
manquement), a celor pe care statutul le rezervă Curţii sau cele care sunt atribuite unei camere
jurisdicţionale. În legătură cu acest aspect, statutul aprobat la Nisa menţine principiul potrivit căruia
„acţiunile formulate de instituţiile Comunităţii, de către Banca centrală europeană (BCE), şi de către
statele membre sunt de competenţa Curţii de Justiţie”.
Tribunalul trimite la Curtea de Justiţie acţiunile în raport de care el se consideră necompetent
şi acest lucru se face în mod reciproc. Dar Tribunalul nu-şi poate declina competenţa atunci când
Curtea îi trimite un litigiu spre soluţionare.

31
 Tratatul de la Nisa din 28 februarie 2001 a prevăzut crearea de camere jurisdicţionale în
cadrul TPI cu competenţa în primă instanţă în anumite domenii specifice (art. 220, 225, 225 bis
TCE).
Art. 225 bis, introdus în Tratatul CEE, prevede că aceste camere jurisdicţionale pot fi create
de către Consiliu în unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european
şi a Curţii sau la cererea Curţii de Justiţie după consultarea Parlamentului european şi a Comisiei.
Decizia referitoare la crearea unei camere juridicţionale va trebui să fixeze regulile privitoare la
compoziţia Camerei şi să precizeze sfera competenţelor care îi sunt conferite. Membrii camerelor
jurisdicţionale sunt aleşi printre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă
capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale. Ei vor fi numiţi de către Consiliu
statuând în unanimitate.
Art. 225 bis lasă în sarcina camerelor jurisdicţionale elaborarea propriului lor regulament de
procedură în acord cu Curtea de Justiţie. Consiliul va aproba regulamentul cu majoritate calificată.
Art. 229 bis introdus în Tratatul CE prevede dispoziţii care, coroborate cu art. 220, 225 şi
225 bis TCE, plasează contenciosul proprietăţii industriale în mod excepţional în competenţa Curţii
(în măsura în care Consiliul va considera necesar şi „în măsura” în care el va considera necesar,
acest contencios opţional primar de competenţa camerelor jurisdicţionale va include şi posibilitatea
de atac a deciziilor la TPI).
4. Repartizarea competenţelor potrivit Constituţiei. Au fost reluate integral dispoziţiile
art. 225 TCE. Întrucât Constituţia utilizează denumirea de Curte de Justiţie a Uniunii Europene
„care înglobează Curtea, Tribunalul şi tribunalele specializate”, repartizarea competenţelor între
diferite organe nu a fost determinată, în afară de cazurile în care Constituţia foloseşte expresia
„Curtea de Justiţie” şi nu „Curtea de Justiţie a UE”, cum este cazul pentru controlul art. I - 58
(suspendare) sau pentru controlul preventiv al acordurilor internaţionale.
După intrarea în vigoare a Constituţiei, statutul va repartiza competenţele între jurisdicţiile
specializate, Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea de Justiţie.
5. Sinteză referitoare la ierarhia jurisdicţională. Căile de atac împotriva deciziilor
Tribunalului şi jurisdicţiilor specializate. Curtea de Justiţie este organul suprem. Ea trebuie, deci,
să cenzureze deciziile celorlalte jurisdicţii. Totodată utilizarea căilor de atac nu trebuie să fie
abuzivă şi să conducă la o prelungire inacceptabilă a termenelor la capătul cărora un litigiu va fi în
mod definitiv tranşat. Această ultimă preocupare trebuie în mod special luată în considerare când se
are în vedere o procedură prejudiciară care ţine suspendată decizia unei jurisdicţii naţionale, precum
şi când Curtea intervine cu titlu excepţional ca al treilea grad de jurisdicţie, Tribunalul fiind el însuşi
judecător de apel pentru jurisdicţiile specializate.

32
 Deciziile pronunţate de Tribunal pot face obiectul unui recurs în faţa Curţii. Aceste căi de
atac sunt deschise părţilor care au pierdut litigiul, precum şi intervenţiilor pentru care decizia
tribunalului îi afectează în mod direct. Mai mult, orice stat membru sau instituţie, chiar dacă în
cursul procedurii de fond nu a formulat observaţii, poate sesiza Curtea cu un recurs.
Termenul de recurs este limitat la două luni şi nu are efect suspensiv, dar un reclamant poate
cere Curţii să pronunţe suspendarea executării hotărârii (sau alte măsuri provizorii). Acordarea
suspendării este subordonată condiţiilor normale ale procedurii „référé” (urgenţă şi motive care să
justifice la prima vedere pronunţarea unei măsuri provizorii).
Curtea, dacă primeşte recursul, poate statua ea însăşi (reţine cauza spre judecare) sau
retrimite cauza Tribunalului, pronunţând o hotărâre în acest sens (exemplu de hotărâre a
Tribunalului după retrimitere: 23 martie 1993, Gill c/Commission, T-43/89 RU II - 303).
Recursul este limitat la probleme de drept. Statutul precizează motivele pentru care un recurs
poate fi fondamentat; ele sunt: incompetenţa Tribunalului, neregularităţi ale procedurii care au adus
atingeri intereselor reclamantului, violarea dreptului comunitar. Aceste dispoziţii au fost până în
prezent în mod strict extinse de către Curte, astfel, recursul trebuie să critice decizia Tribunalului
asupra fundamentării mmotivelor menţionate mai sus şi nu poate să se limiteze la a relua în faţa
Curţii motivele care au fost supuse Tribunalului (26 aprilie1993, ordonanţa Kupka – Floridi, C –
244/92 P, I-2041). Recursul nu poate să se sprijine pe contestarea aprecierilor de fapt ale
Tribunalului (1 octombrie 1991 Vihrany c/Commission, C – 283/90 P, I – 4339; 28 noiembrie 1991,
Schwedler c/Parlement, C – 132/90 P, I – 5766; 8 mai 2003, T. Port Gmbh, c/Commission, C –
122/01 P, I – 4261). Recursul poate, de asemenea, critica decizia pentru o insufucienţă a motivării (9
iunie 1992, Lestelle c/Commission, C – 30/91 P, I – 3784).
Dacă anumite motivări din dispozitiv sunt formulate cu violarea dreptului comunitar, dar
dacă dispozitivul conţine şi alte motive, de data acesta legale pentru a-l fundamenta, recursul este
respins. Dacă recursul este în mod manifest de neacceptat sau în mod manifest nefondat, Curtea
poate să-l respingă prin ordonanţă motivată.
Când o competenţă este atribuită Tribunalului pentru a statua asupra unor chestiuni
prejudiciare (vezi capitolul următor), deciziile sale pot face obiectul unei „reexaminări” de către
Curte în caz de risc serios de atingere a unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii. Nu ne aflăm în
sistemul de recurs. În fapt aparţine primului avocat general al Curţii să propună această reexaminare.
Această propunere trebuie făcută în termen de o lună de la decizia Tribunalului. Curtea va decide în
termen de o lună de la data propunerii care i s-a făcut, dacă va reexamina sau nu decizia TPI.
Deciziile camerelor jurisdicţionale sau tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs
înaintea Tribunalului de Primă Instanţă. Acesta joacă, deci, rolul unor instanţe de apel care
reexaminează dosarul în totalitatea sa. Deciziile Tribunalului pronunţate în această calitate pot face,
33
cu titlu excepţional, „unei reexaminări” de către Curte, în caz de risc serios de atingere a unităţii sau
coerenţei dreptului comunitar. Procedura este aceeaşi ca pentru reexaminarea unei decizii a
Tribunalului pronunţată într-o trimitere prejudiciară.
6. Viitorul justiţiei comunitare. Trei funcţii ale Curţii de Justiţie o apropie de o jurisdicţie
constituţională.
- ea veghează la respectarea principiilor de atribuire şi de separare a puterilor, precum şi la
respectarea principiului echilibrului constituţional în cadrul sistemunui comunitar;
- ea garantează partajul de competenţe între instituţiile comunitare şi statele membre;
- ea poate fi sesizată cu o cerere de aviz referitor la compatibilitatea unei convenţii
internaţionale cu tratatele, în aplicarea art. 300 pgr. 2 TCE.
Justiţia comunitară este confruntată astăzi cu probleme de cantitate şi calitate. Cât priveşte
cantitatea, numărul cauzelor înregistrate la Curte şi Tribunal au crescut masiv mai ales după
creşterea numărului de state membre în 2004.
Au fost adoptate o serie de măsuri înaintea Consiliului european da la Nisa în decembrie
2000 pentru a ameliora eficacitatea justiţiei comunitare. În 1997 Consiliul a întărit competenţele de
decizie ale preşedinţilor Curţii şi TPI în cazurile care necesitau intervenţia Curţii sau a TPI (FOCE,
L. 103, 19 aprilie 1997, p. 1). O modificare a regulamentelor de procedură a celor două jurisdicţii le-
a permis să aibă puterea de a decide că o acţiune a devenit fără obiect, în afara cazurilor de
incompetenţă sau de neînregistrare manifestă şi de neprimire pe motive de ordine publică. Se mai
pot menţiona eforturile judecătorului comunitar pentru:
- a respecta un termen de scadenţă în tratarea cazurilor, în special în materia prejudiciară;
- a statua de urgenţă asupra chestiunilor prejudiciare, în cazuri excepţionale, sau să răspundă la
aceste chestiuni pe cale de ordonanţe motivate în anumite cazuri;
- să limiteze, pe cât posibil, fiecare etapă a procedurii contencioase la cât este necesar;
- să se dispenseze de audienţa orală, de fiecare dată când este posibil. Menţionăm faptul că
deja modificarea regulamentului de procedură al Curţii la 16 mai 2000, faza orală nu mai este
obligatorie;
- să limiteze timpul de pledoarie al consilierilor, particularilor şi al agenţilor reprezentând
statele membre sau cursul fazei orale a procedurii;
- să recurgă din ce în ce mai frecvent la formaţiuni de soluţionare restrânse;
- să instaureze un mecanism de filtraj intern al trimiterilor prejudiciare şi să dezvolte o
jurisprudenţă restrictivă cât priveşte primirea dosarelor în această problemă.
Insuficienţa mijloacelor menţionate au postulat unele cercetări în domeniu, înnregistrându-se
mai multe propuneri de ameliorare a activităţii Curţii şi TPI;
- posibilitatea pentru Curte şi TPI de a statua în anumite cazuri în formaţiune de judecător
34
unic;
- specializarea judecătorilor sau formarea de complete în anumite materii sau pentru anumite
tipuri de cazuri;
- creşterea efectivelor de care dispun cele două jurisdicţii comunitare;
- instaurarea unui mecanism de filtraj mai elaborat cât priveşte trimiterile prejudiciare (R.
Mehdi (coordonator), L`avenir de la justice communautaire, enjeux et perspectives. La
documentation française, Paris 1999; p. I – 35. E. Honorat, La jurisdiction communautaire et les
contraintes de la productivité judiciaire, l`indispensable amélioration des procédures et des
méthodes de travail, La documentation française, Paris 1999, p. 29 şi urm; J. M. Fauret, op. cit., p.
458 – 460.

35
 Partea II
Capitolul 3. Cooperarea judecătorilor naţionali cu Curtea de Justiţie a
Comunităţilor europene (trimiterea pejudiciară).

1. Consideraţii introductive. Competenţa de drept comun a judecătorilor naţionali

întâlneşte în exercitarea ei două categorii de dificultăţi: una ţine de interpretarea dreptului pe care
aceşti judecători au misiunea de a-l aplica; cealaltă ţine de validitatea unora din competenţele lor.
Dacă judecătorul competent poate aplica un drept în mod natural interpretându-l – cele două
operaţiuni sunt dificil separabile – interpretarea dreptului comunitar nu poate fi lăsată pe seama
multitudinii de judecători naţionali obligaţi să-l cunoască. În fapt este o exigenţă inerentă existenţei
însăşi a Uniunii europene ca dreptul care guvernează instituţiile şi funcţionarea organizaţiei să
îmbrace în orice loc al Uniunii o semnificaţie şi întindere identică. Altfel spus, drepturile pe care
acest drept le conferă persoanelor fizice şi juridice şi obligaţiile pe care le impune trebuie să fie
aceleaşi, indiferent de locul unde se află aceştia şi judecătorul care soluţionează cazurile. Dar
multiplicitatea jurisdicţiilor naţionale crează riscul ca această exigenţă să nu poată fi satisfăcută.
Pentru a asigura această uniformitate de interpretare, tratatele au investit Curtea cu o funcţie de
interpretare autonomă şi pentru a preveni acest risc tratatele au pus la dispoziţia judecătorilor
naţionali o procedură destinată să se evite crearea în diferitele state membre a unor jurisprudenţe
divergente sau contrare dreptului comunitar.
Acest aspect ar fi prima justificare a unei cooperări necesare între judecătorii naţionali şi
Curtea de Justiţie.
Există şi o a doua justificare. Curtea de Justiţie are atribuită competenţa exclusivă pentru a
aprecia legalitatea actelor instituţiilor Comunităţii. Judecătorul naţional, în ceea ce îl priveşte, este în
mod radical incompetent pentru a statua asupra motivelor ce ar pune în discuţie această legalitate în
cadrul litigiilor a căror soluţionare este tributară aplicării unor asemenea acte. Este deci
indispensabil ca acest judecător să poată să obţină de la judecătorul comunitar un răspuns la
problema validităţii, întrucât aceasta comandă decizia pe care el are obligaţia de a o pronunţa asupra
fondului.
Cooperarea dintre judecătorii naţionali şi Curtea de Justiţie se realizează practic prin
intermediul unei proceduri prejudiciare „renvoi préjudiciel”. Curtea a prezentat această procedură
ca o formă specială de cooperare judiciară prin care judecătorul naţional şi Curtea în cadrul
competenţelor lor proprii, sunt chemaţi în mod direct şi reciproc să elaboreze o decizie pentru a se

36
asigura o aplicare uniformă a dreptului comunitar pe ansamblul statelor membre (CJCE, 1
decembrie 1965 Firma Schwartze 16/65, p. 1081, concl. J. Grand, Cahier droit européenne, 1966,
Nr.2, p. 83 nota Chr. Tomuschat; J. Boulouis, M. Darmon, J. G. Huglo, Contencieux
Communautaire, 2e ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 12).
2. Observaţii generale asupra modalităţilor de cooperare. Se pot formula trei observaţii
cu caracter general.
a. Cooperarea nu se poate realiza decât între un judecător naţional şi Curtea de Justiţie, o
trimitere la instituţii fiind exclusă şi instituirea Tribunalului de Primă Instanţă (TPI) nu a modificat
competenţa exclusivă a Curţii în această privinţă (Tratatul de la Nisa din 20 februarie 2001 prevede
posibilitatea ca TPI să cunoască această procedură în materii specifice determinate de statutul său,
ceea ce nu modifică situaţia generală). Dispoziţiile art. 225 CE şi 140 A – CEEA cum rezultă din
Tratatul UE sunt foarte clare: „Tribunalul de Primă Instanţă nu are competenţa să cunoască
trimiterile prejudiciare...”(a se vedea şi propunerile dezvoltate de către CJCE în textul „Document
de travail sur l`avenir du système jurisdictionnel de l`Union européenne”, mai 1999,
www.curia.en.int )
b. Curtea de Justiţie fiind competentă pentru a interpreta tratatele, are, de asemenea,
competenţa să interpreteze acelee dispoziţii din acestea care reglementează materia. Curţii îi aparţine
deci să determina pe cale de interpretare condiţiile şi cosecinţele cooperării, atât în ceea ce priveşte
rolul judecătorului naţional, cât şi pe al ei propriu. În concepţia ce s-a adoptat – şi am zice
înrădăcinat – în practica judiciară comunitară, această cooperare nu se înscrie în cadrul unui partaj
de competenţe, ceea ce presupune o anumită rigiditate şi trebuie înţeleasă ca rezultatul unei
repartizări de funcţiuni în raport de care aparţine judecătorului comunitar să îi determine
modalităţile.
c. Reglementarea procedurii nu ţine de loc seama de diferenţele de justificări şi de obiect
care fac distincţia dintre trimiterea în apreciere de validitate sau trimiterea în interpretare. Deşi au
fost înregistrate de-a lungul timpului numeroase critici la acest aspect, Tratatul UE nu a schimbat
nimic. Identitatea de regim pe această reglementare o impune, este generatoare de orientări care
alterează natura proprie a fiecărui tip de trimitere (renvoi) şi mai ales al celui consacrat aprecierii de
validitate. De aici necesitatea de a formula ulterior un anumit număr de distincţii.
3. Reglementarea materiei. Deja art. 41 CECA a prevăzut o asemenea trimitere obligatorie
la CJCE pentru orice jurisdicţie naţională sesizată cu probleme referitoare la validitatea deliberărilor
Comisiei şi Consiliului (Înalta Autoritate). Sfera era restrânsă cât priveşte acţiunea Curţii, dar
incidenţele nu au lezat, în măsura în care instanţa comunitară s-a declarat competentă pentru a
interpreta dreptul CECA (CJCE, 22 februarie 1990, Busseni, aff. C.221/88, I., 495).
Articolul 234 TCE (ex. art. 177) şi art. 150 Euratom, cu câteva nuanţe prevăd că:
37
„Curtea de Justiţie este competentă a statua cu titlu prejudiciar:
a. asupra interpretării prezentului tratat;
b. asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de către instituţile Comunităţii şi de către
BCE;
c. asupra interpretării statutelor organizaţiilor create printr-un act al Consiliului când aceste
statute o prevăd”.
„Când o asemenea problemă este ridicată înaintea jurisdicţiei unuia din statele membre,
această jurisdicţie poate, dacă ea estimează că o decizie asupra acestui aspect este necesară pentru a-
şi pronunţa hotărârea, să ceară Curţii de Justiţie să statueze asupra acestei probleme”.
„Când o asemenea problemă este ridicată într-un caz pendinte în faţa unei jurisdicţii
naţionale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional de drept intern, această
jurisdicţie este ţinută (obligată) să sesizeze Curtea de Justiţie”.
Procedura prejudiciară permite Curţii să satisfacă misiunea sa definită de art. 220 TCE
asigurând „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”. Această procedură
constituie cea mai importantă sursă de cazuri pentru Curtea de Justiţie şi se poate afirma că dacă nu
toate hotărârile prejudiciare sunt mari (importante), toate marile hotărâri (sau aproape) ale Curţii
sunt hotărâri prejudiciare.
Trimiterea prejudiciară nu este o procedură contencioasă, ci un mecanism de cooperare între
Curtea de Justiţie şi jurisdicţiile naţionale destinată să „asigure în toate circumstanţele (dreptului
comunitar) acelaşi efect în toate statele membre ale Comunităţii” (CJCE, 16 ianuarie 1974
Rheinmühlen, aff. 166/73,Rec., 33). Acest mecanism de cooperare este declanşat de fiecare dată
când judecătorul naţional decide să se suspende pronunţarea hotărârii în cadrul litigiului aflat în
soluţionare şi întreabă Curtea de Justiţie asupra interpretării sau validităţii unor norme comunitare
invocată în cadrul acestui litigiu. Judecătorul comunitar este astfel invitat să contribuie la
soluţionarea litigiului intern, furnizând judecătorului naţional o interpretare „autorizată” sau o
apreciere da validitate a dreptului comunitar. Cu aceste elemente, judecătorul naţional va putea
continua procedura contencioasă internă şi să tranşeze litigiul care este supus spre soluţionare
(intervenţia Curţii de Justiţie nu constituie decât un incident al litigiului principal) (J. M. Favret,
Droit et pratique de l`Union européenne, 4e ed. Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 493 – 494).
Trimiterea prejudiciară vizează clar să permită judecătorului comunitar să interpreteze o
normă comunitară sau să-i aprecieze validitatea. Rezultă că chestiunea prejudiciară ridicată de
judecătorul naţional nu trebuie să conducă instanţa comunitară să se pronunţe asupra compatibilităţii
dreptului naţional cu dreptul comunitar (de ex. CJCE, Ord., 7 aprilie 1995, Juan Carlos Gran
Gomis, aff. C. 167/94, I.,1023). Aprecierea unei asemenea compatibilităţi nu poate să se efectueze,
de fapt, decât în cazul unei acţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare (recours en
38
manquement). Curtea de Justiţie poate, însă, în cazul unei asemenea ipoteze, să reformuleze
trimiterea prejudiciară a judecătorului naţional pentru a statua în cadrul competenţei sale
prejudiciare (CJCE, 23 noiembrie 1977, Enka, aff. 38/77, Rec., 2203).
În general, procedura prejudiciară nu permite discutarea normei naţionale de către Curte
(CJCE, 6 iulie 1995, BP Soupergaz, aff. C. 62/93, Rec., I., 1883) sau calificarea de către Curte a
unei dispoziţii interne cu privire la o normă comunitară (CJCE, 17 aprilie 1997, EARL de Kerlast,
aff. C. 15/95, Rec., I., 1961).
Curtea de Justiţie poate fi, de asemenea, competentă să interpreteze convenţiile încheiate
între statele membre ale Comunităţii în aplicarea protocoalelor speciale: de exemplu protocolul de
interpretare al Convenţiei de la Bruxelles asupra competenţei şi executării hotărârilor în materie
civilă şi comercială din 27 septembrie 1968.
3.1. Prevederi ale Tratatului de la Amsterdam privitoare la trimiterea prejudiciară în cadrul
JAI şi noului titlu IV din Tratatul CE.
a. Încă din 1992, articolul K3 pgr. 2c din Tratatul Maastricht prevedea că înţelegerile
(convenţiile) încheiate de statele membre în domeniile cooperării judiciare (numai în materie
penală), vamală şi în domeniul poliţiei, puteau „prevede competenţa Curţii de Justiţie pentru
interpretarea dispoziţiilor lor şi pentru a statua referitor la orice diferend legat de aplicarea lor”.
b. Tratatul de la Amsterdam din 1997 introduce articolul 35 în tratatul asupra UE care
defineşte competenţele prejudiciare speciale ale Curţii, în cadrul JAI. El prevede că instanţa
comunitară este competentă, în anumite condiţii, pentru a statua cu titlu prejudiciar asupra
validităţiii şi interpretării deciziilor-cadru şi deciziilor, asupra interpretării convenţiilor încheiate în
baza titlului VI, precum şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor lor de aplicare. Curtea nu este
competentă să verifice validitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor desfăşurate de poliţie sau de
alte servicii represive într-un stat membru, nici pentru a se pronunţa asupra exercitării
responsabilităţilor care incumbă statelor membre pentru menţinerea ordinei publice şi salvgardării
securităţii interne.
Curtea este competentă pentru a statua asupra oricărui diferend între statele membre având
ca obiect interpretarea sau executarea actelor adoptate de Consiliu: „dacă acest diferend nu a putut fi
soluţionat în cadrul Consiliului în termen de 6 luni care au urmat sesizării acestuia de către unul din
membrii săi”. Curtea poate, de asemenea, statua asupra oricărui diferend între statele membre şi
Comisie referitor la interpretarea sau aplicarea convenţiilor încheiate în materiile acoperite de către
JAI.
Un stat membru poate în orice moment să accepte printr-o declaraţie această competenţă
prejudiciară a Curţii (de ex. Franţa a făcut-o la 14 martie 2000). Statul membru poate astfel fie să-şi
limiteze facultatea de a sesiza Curtea doar pentru jurisdicţiile naţionale a căror decizii nu sunt
39
susceptibile de o cale de atac (recurs) jurisdicţional, fie să indice că oricare jurisdicţie naţională are
această facultate;
c. Articolul 68 TCE defineşte competenţele jurisdicţionale speciale ale Curţii în cadrul
noului titlu IV (vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) din
Tratatul CE introduse prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel dispoziţiile art. 234 CE (ex. Art. 177)
sunt aplicabile noului titlu IV în condiţii care diferă puţin de condiţiile de drept comun: o jurisdicţie
naţională hotărând în ultimă instanţă nu va fi „obligată să sesizeze Curtea de Justiţie”; ea nu va cere
acesteia să statueze cu titlu prejudiciar decât dacă „ea estimează că o decizie (a Curţii de Justiţie)
asupra acestei materii şi caz este necesară pentru a-şi pronunţa hotărârea (soluţia)”.
4. Jurisdicţiile naţionale susceptibile de a recurge la procedura prejudiciară.
4.1.Noţiunea de prejudicţie naţională în sensul art. 234 (ex. art. 177).
a.Criterii. Jurisdicţiile naţionale susceptibile de a recurge la procedura prejudiciară nu
sunt
neapărat doar cele calificate ca atare de dreptul naţional. Curtea de Justiţie a precizat sfera noţiunii
de jurisdicţie naţională. Doar organul care satisface criteriile comunitare ale jurisdicţiei naţionale va
fi abilitat să recurgă la o trimitere prejudiciară pentru judecătorul comunitar.
Încă din 1966 Curtea a precizat criteriile care permit să se recunoască calitatea de jurisdicţie
naţională autorului unei trimiteri judiciare. Aceste criterii aparţin de originea legală (intervenţia
legislativă sau reglementară a puterilor publice), de permanenţa organului în cauză, de jurisdicţia sa
obligatorie şi de caracterul contradictoriu al procedurii în litigiile pe care le soluţionează, precum şi
de misiunea sa de a aplica reguli de drept (CJCE, 30 iunie 1966 Vaasens – Göbels, aff. 61/65, 377,
care a cunoscut calitatea de jurisdicţie naţională tribunalului arbitral al casei de economii a
lucrătorilor din mine din Olanda).
Această jurisprudenţă a fost confirmată în hotărârile ulterioare; se citează, mai ales hotărârea
Broekmeulen pronunţată la 6 octombrie 1981, care a permis Curţii de Justiţie să recunoască calitatea
de „jurisdicţie a unui stat membru” unei comisii olandeze de recurs în materie medicală, deşi acest
organism avea un statut de drept privat. În acest caz judecătorul comunitar a precizat următoarele:
„în absenţa practicii unei căi de atac efective înaintea jurisdicţiilor naţionale într-o materie care
atinge aplicarea dreptului comunitar, comisia de recurs, care exercită funcţiile sale cu concursul lor
şi al cărei decizii, obţinute ca urmare a unei proceduri contencioase, sunt recunoscute ca definitive,
trebuie să fie considerată ca jurisdicţie a unui stat membru în sensul art. 177 al Tratatului” (CJCE, 6
octombrie 1981, Broekmeulen, aff. 246/80, Rec., 2311).
Se citează de asemenea o hotărâre din 17 octombrie 1989 care recunoaşte unui tribunal
arbitral danez ad hoc, intervenient în domeniul dreptului muncii, posibilitatea de a sesiza Curtea de
Justiţie cu titlu prejudiciar (CJCE, 17 octombrie 1989, HKF i Danmark, aff. 109/88, Rec., 3199),
40
precum şi o hotărâre din 17 septembrie 1997 care recunoştea calitatea de jurisdicţie unei Comisii
federale germane de supraveghere a administrării pieţelor (CJCE, 17 septembrie 1997, Dorsch
Consult Ingenieurgesellschaft, aff. C. 54/96, Rec., I., 4961) (J.M. Favret, op. cit., p. 496 - 497).
Curtea a reamintit că părţile la un contract nu sunt libere să derogheze de la dreptul
comunitar şi ea a atras atenţia asupra faptului că aparţine jurisdicţiilor naţionale, cu ocazia
concursului pe care ele îl pot preta tribunalelor arbitrale sau controlului pe care ele îl exercită asupra
sentinţelor arbitrale să verifice dacă ele trebuie să sesizeze probleme de interpretare sau de validitate
(CJCE, 23 martie 1982, Nordsee 102/81, 1095; CJCE, 1 iunie 1999, Eco Swiss China Ltd, C.
126/97, Rec., I., 3055). Această soluţie se aplică în cazul unei jurisdicţii naţionale, care în ipoteza
prevăzută de lege, se pronunţă asupra unui recurs formulat împotriva unei sentinţe arbitrale; această
jurisdicţie trebuie considerată ca o jurisdicţie în sensul art. 234 (ex. 177) chiar şi atunci când în baza
convenţiei de arbitraj încheiată între părţi jurisdicţia în cauză trebuie să decidă amiabil (CJCE, 27
aprilie 1994, Commune d`Almelo, C. 393/92, Rec., I., 1477). (J. Boulouis, s.a., op. cit., p. 17 – 18).
Jurisdicţiile din ţările şi teritoriile de peste mări pot recurge la procedura prejudiciară
(CJCE, 12 decembrie 1990, Kaefer et Procacci, aff. conex. C. 100 şi C. 101/89, Rec., I,. 4647,
referitor la Tribunalul administrativ din Papeete - Tahiti).
b. Organe care sesizează Curtea în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale (litigiul
se soluţionează printr-o decizie cu caracter jurisdicţional). În hotărârea pronunţată la 18 iunie 1980
în cazul Borker, Curtea de Justiţie s-a declarat incompetentă pentru a răspunde la o problemă
ridicată de Consiliul ordinului avocaţilor de la Curtea din Paris. Instanţa comunitară a considerat că
poate fi sesizată cu titlu prejudiciar „doar de o jurisdicţie chemată să hotărască în cadrul unei
proceduri destinată să se finalizeze cu o decizie cu caracter jurisdicţional” şi nu de către un organ ce
o sesizează doar „cu o cerere vizând obţinerea unei declaraţii privitoare la un diferend care opune un
membru al baroului jurisdicţiilor unui alt stat membru” (CJCE, 18 iunie 1980, Jules Borker, aff.
138/80, Rec., 1975).
Această exigenţă a fost confirmată printr-o hotărâre ulterioară; Curtea s-a declarat
incompetentă pentru a decide cu titlu prejudiciar la cererea unei comisii consultative italiene pentru
infracţiuni în materie monetară (CJCE, 5 martie 1986, Procédure pénale c/Regina Greis
Unterweger, aff. 318/85, Rec., 955).
c. Jurisdicţia abilitată să sesizeze potrivit art. 234 (ex. 177) trebuie să fie aceea chemată să
tranşeze litigiul principal. Judecătorul de la Luxemburg a precizat că dreptul de a uzita de procedura
prejudiciară este „rezervat jurisdicţiilor care consideră că o speţă pendinte ridică probleme de drept
comunitar care necesită o decizie din partea lor”. În acelaşi caz Curtea a precizat că „jurisdicţiile
naţionale nu sunt abilitate să sesizeze Curtea cu titlu prejudiciar decât dacă un litigiu este deschis în

41
faţa lor, în cadrul căruia ele sunt chemate să pronunţe o decizie susceptibilă să ia în considerare
hotărârea prejudiciară” (CJCE, 21 aprilie 1988, Fratelli Pardini, aff. 338/85, Rec., 2041).
Curtea de Justiţie a recunoscut calitatea de jurisdicţii naţionale în sensul art. 234, tuturor
statelor membre care au putut satisface criteriile şi exigenţele comunitare degajate de jurisprudenţa
sa (CJCE, 24 aprilie 1980, René Chatain, aff. 65/79, Rec., 1345 şi 4 decembrie 1980, Samuel
Wilner, aff. 54/80, Rec., 3673, referitoare la trimiteri prejudiciare ridicate de judecători de instrucţie;
28 iunie 1978, Simmenthal, aff. 70/77, Rec., 1453, referitor la chestiuni prejudiciare ridicate de un
judecător statuând în provizoriu (juge de référé); 27 aprilie 1994, Commune d`Almelo, C. 393/92,
Rec., I., 1477, referitor la chestiuni prejudiciare ridicate de o jurisdicţie naţională, hotărând amiabil
în baza unei convenţii de arbitraj).
4.2. Cele două categorii de jurisdicţii naţionale vizate de art. 234 (ex. art. 177). Caracterul
facultativ sau obligatoriu al procedurii. Aliniatele 2 şi 3 ale art. 234 disting două categorii de
jurisdicţii naţionale susceptibile de a recurge la procedura trimiterii prejudiciare. Jurisdicţiile statelor
membre care nu statuează în ultimă instanţă (alin. 2) pe de o parte, şi jurisdicţiile care statuează în
ultima instanţă (definitiv) (alin. 3) pe de altă parte. Primele pot, (dar nu sunt obligate, în principiu),
să sesizeze Curtea de Justiţie cu titlu prejudiciar, dacă ele consideră concursul judecătorului
comunitar necesar pentru a tranşa litigiul principal; cele din a doua categorie sunt „ţinute” (obligate)
să solicite ajutorul Curţii de Justiţie, întrucât ele trebuie să evite să pronunţe hotărâri definitive
incompatibile cu dreptul comunitar (CJCE, 24 mai 1977, Hofmann – La Roche, aff. 107/76, Rec.,
957). În practică „Curtea de Justiţie a interpretat art. 177 al Tratatului CE într-o manieră de a atenua
obligaţia de trimitere ce apăsa jurisdicţiile de ultimă instanţă şi a redus libertatea celorlalte jurisdicţii
(A. Barav, Renvoi préjudiciel, în A. Barav şi C. Philip (ed). Dictionnaire juridique des
Communautés européennes, Paris PUF, 1993, p. 935).
a. Jurisdicţiile care nu hotărăsc în ultimă instanţă. În principiu jurisdicţiile naţionale a căror
decizii pot face obiectul unei căi de atac jurisdicţionale interne au facultatea şi nu obligaţia de a
sesiza Curtea de Justiţie cu o cerere în interpretare sau apreciere de validitate a unei norme
comunitare (art. 234 alin. 2). Curtea consideră însă că aceste jurisdicţii au, în anumite circumstanţe,
obligaţia de a suspenda decizia în cadrul litigiului principal şi de a solicita judecătorului comunitar
concursul cu titlu prejudiciar. Este cazul când se ridică problema validităţii unui act comunitar în
faţa unui judecător intern. Curtea de Justiţie consideră că jurisdicţiile naţionale nu au competenţa de
a constata invaliditatea unei norme comunitare (CJCE, 22 octombrie 1987, Foto – Frost, aff. 314/85,
Rec., 4199). Judecătorul naţional poate constata validitatea unui act comunitar (se deduce acest
lucru din termenii art. 234), în sensul că el este aplicabil cazului în soluţionare, dar nu să-i aprecieze
validitatea sa, în ordinea juridică comunitară, ce ţine de alte competenţe pentru că, în final trebuie
garantată unitatea ordinii juridice comunitare şi respectarea principiului securităţii juridice. În
42
consecinţă, judecătorul naţional trebuie să sesizeze Curtea din momentul în care are dubii serioase
asupra validităţii unui act comunitar.
În 1991, judecătorul comunitar a precizat că judecătorul naţional poate pronunţa suspendarea
executării unui act administrativ naţional adoptat pe baza unui regulament comunitar, a cărui
validitate este discutabilă, cu condiţia de a sesiza Curtea de Justiţie cu o cerere de apreciere de
validitate a regulamentului în cauză (CJCE, 21 februarie 1991, Zückerfabrik, aff. conex. C. 143/88 şi
C. 92/89, Rec., I., 415).
b. Jurisdicţiile care hotărăsc în ultimă instanţă. În principiu, jurisdicţiile naţionale a căror
decizii nu pot face obiectul unei căi de atac jurisdicţionale interne, au o obligaţie de a utiliza
procedura prejudiciară (art. 234 alin. 3). Această obligaţie este valabilă atât pentru jurisdicţiile
supreme – este evident acest fapt – cât şi pentru acele jurisdicţii care, fără să se situeze în vârful
ierarhiei judiciare, pronunţă hotărâri definitive (CJCE, 27 martie 1963, Da Costa, aff. conex. 28/62
– 30/62, Rec., 59). Jurisprudenţa Curţii a atenuat această obligaţie şi a prevăzut că judecătorul
intern de ultimă instanţă nu este obligat să solicite concursul judecătorului de la Luxemburg, decât
în anumite circumstanţe. În cazurile Da Costa citat, srl CILFIT, CJCE, 6 octombrie 1982, aff.
283/81, Rec., 3415; 4 noiembrie 1997, Parfums Christian Dior, aff. C. 337/95, Rec., I., 6013,
circumstanţele au fost precizate. Hotărârea CILFIT a oferit ocazia Curţii să afirme că judecătorul
naţional se poate abţine să sesizeze Curtea de Justiţie invocând teoria denumită a „actului clar”;
Curtea a considerat că, în anumite cazuri, „aplicarea corectă a dreptului comunitar poate să se
impună cu o asemenea evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile asupra manierei de a
rezolva problema ridicată”. În asemenea cazuri jurisdicţiile naţional nu sunt obligate să sesizeze
Curtea, potrivit art. 234. Trebuie, de asemenea, să nu existe nici un dubiu asupra sensului exact sau a
validităţii unei dispoziţii comunitare, întrucât judecătorul intern nu trebuie să abuzeze de utilizarea
teoriei actului clar.
Înainte de a recurge la această teorie pentru a se abţine să sesizeze Curtea, judecătorul
naţional trebuie să se asigure că nu există realmente „niciun dubiu rezonabil cât priveşte modul de
rezolvare a problemei ridicate” (altfel spus a relaţiei normă de drept comunitar şi obiectul litigiului).
Pentru aceasta judecătorul naţional trebuie să aibă în vedere că textele comunitare fac obiectul unor
multiple versiuni lingvistice şi că dreptul comunitar are propria sa terminologie. Hotărârea CILFIT
precizează, de asemenea, că „fiecare dispoziţie de drept comunitar trebuie plasată în contextul său şi
interpretată în lumina ansamblului dispoziţiilor acestui drept, a finalităţilor sale şi a stadiului
evoluţiei sale la data la care aplicarea dispoziţiei în cauză trebuie efectuată”.
În caz de divergenţă asupra versiunilor lingvisticie ale aceleeaşi dispoziţii comunitare,
trebuie dată prioritate interpretării care salvgardează efectul său util (CJCE, 22 septembrie 1988,

43
Land de Sarre, aff. C. 187/87, Rec., 5013), ţinând seama de economia generală şi de finalitatea
reglementării (CJCE, 27 martie 1990, Cricket St. Thomas, aff. C. 372/88, Rec., I,. 1345).
Jurisprudenţa CILFIT a fost confirmată printr-o hotărâre din 17 decembrie 1998 (CJCE,
Codan, aff. C. 236/97, Rec., I., 8679).
Potrivit poziţiei Curţii de Justiţie, obligaţia procedurii prejudiciare nu se impune
judecătorului ce se pronunţă asupra unor măsuri provizorii (juge de référé) care pronunţă o hotărâre
definitivă în măsura în care această decizie nu leagă judecătorul ce se pronunţă asupra fondului şi cu
condiţia ca să fie posibil, pentru judecătorul de fond, să sesizeze Curtea în baza art. 234 pentru a-i
cere să intervină (să se pronunţe) asupra problemei care a fost în mod provizoriu soluţionată de
judecătorul ce s-a pronunţat asupra măsurilor provizorii (CJCE, 24 mai 1977, Hofmann La Roche,
aff. 107/76, Rec., 957).
5. Normele comunitare susceptibile de a face obiectul trimiterilor prejudiciare.
În aplicarea art. 234 alin. 1 TCE, Curtea de Justiţie este competentă să hotărască cu titlu
prejudiciar:
- „asupra interpretării prezentului tratat;
- asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de către BCE;
- asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului când aceste
statute o prevăd”.
5.1. Tratatele. Menţinând „prezentul tratat”, art. 234 are în vedere nu numai tratatul
constitutiv, dar şi anexele şi protocoalele sale, precum şi ansamblul tratatelor care l-au modificat sau
completat (J. L. Clergerie, Le renvoi préjudiciel, ed. Ellipses, Paris, 2000, p. 57 – 85).
5.2. Actele adoptate de către instituţiile comunitare inclusiv BCE şi Curtea de Conturi.
Curtea a precizat dimensiunea competenţei sale prejudiciare menţionând că ea se extinde asupra
actelor adoptate de către instituţiile Comunităţii „fără nici o excepţie” (CJCE, 13 decembrie 1989,
Grimaldi, aff. C. 322/88, Rec., 4407). Se înţelege, deci, că sunt incluse toate actele comunitare,
indiferent dacă au sau nu efect direct (CJCE, 20 mai 1976, Mazzalaï, aff. 111/75, Rec., 657), chiar
dacă sunt acte „atipice” neaparţinând nomenclaturii actelor comunitare (CJCE, 24 octombrie 1973,
Schlüter, aff. 9/73, 983, referitor la o rezoluţie a Consiliului). Faptul că actul respectiv are sau nu
efect de constrângere nu interesează (CJCE, 18 iunie 1976, Frecassetti, aff. 113/75, 983 referitor la
o recomandare; 3 februarie 1976, Manghera, aff. 39/75, 91 referitor la o rezoluţie).
Actul în cauză poate emana de la Consiliu şi de la Comisie (CJCE, 27 septembrie 1983,
Universität Hamburg, aff. 216/82, Rec., 2771, care se referea la o cerere de apreciere de validitate),
dar şi de la Parlamentul european (CJCE, 15 septembrie 1981, Lord Bruce of Donington, c/Aspden,
aff. 203/80, Rec., 2205) şi de la Curtea de Conturi, instituţie comunitară odată cu intrarea în vigoare
a Tratatului de la Maastricht.
44
 Actul interpretabil poate emana, de asemenea, chiar de la Curtea de Justiţie, întrucât
judecătorul comunitar consideră că hotărârile sale pot face obiectul interpretărilor prejudiciare
(CJCE, 16 martie 1978, Bosch, aff. 135/77, Rec., 855; 14 decembrie 1982, Waterkeyn, aff. conex.
314 – 316/81, Rec., 4337). Hotărârile Curţii nu pot face obiectul unei aprecieri de validitate, în
măsura în care aceasta (aprecierea de validitate) ar aduce atingere autorităţii lucrului judecat (CJCE,
Ord., 5 martie 1986, Wünsche, aff. 69/85, Rec., 947).
BCE, deşi nu este o instituţie comunitară, actele sale sunt expres vizate de art. 234, pentru a
face obiectul unei trimiteri prejudiciare în interpretare sau în aprecierea validităţii. Se au în vedere
regulamente, decizii, recomandări şi avize adoptate de Bancă.
Competenţa Curţii în cadrul trimiterii prejudiciare nu cuprinde actele Comitetului economic
şi social (CES) şi nici actele Comitetului regiunilor în măsura în care aceste organe sunt
consultative. De asemenea, nu sunt incluse actele Băncii Europene de Investiţie (BEI) pentru că
aceasta nu este o instituţie comunitară.
Potrivit unei opinii, nimic nu interzice Curţii să se pronunţe asupra unui act al Consiliului
european care intervine în domeniul comunitar (J. M. Favret, op. cit., p. 506) dar există şi opinia
contrară: „Concluziile” Consiliului european care vor servi Consiliului Uniunii să adopte la
propunerea Comisiei şi după avizul Parlamentului european şi adesea şi a avizului CES,
regulamente, directive şi decizii vor putea – se crede – să facă în mod indirect obiectul unei
proceduri de interpretare cu ocazia procedurii prejudiciare vizând actul ce constituie prelungirea
logică (J. L. Clergerie, op. cit., p. 75).
În practica ei, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a fost permenent favorabilă unei
interpretări extensive a noţiunii de „acte adoptate de către Comunitate”, întrucât ea consideră că
aceste acte sunt nu numai actele de drept derivat (regulamente, directive, decizii), dar şi acordurile
externe (CJCE, 30 aprilie 1974, Haégeman II, aff. 181/73, Rec., 449; 26 octombrie 1982,
Kupferberg, aff. 104/81, Rec., 3641; 14 decembrie 1991, aviz 1/91 referitor la crearea spaţiului
economic european – EEE, Rec., I., 679, aviz deosebit de important nu numai pentru tema ce o
tratăm). Sunt incluse şi acordurile „mixte” (CJCE, 5 februarie 1976, Bresciani, aff. 87/75, Rec., 129;
30 septembrie 1987, Demirel, aff. 12/86, Rec., 3719). În acest ultim caz, interpretarea Curţii nu
poate să aibă în vedere decât dispoziţiile acordului care „ţine” de competenţa Comunităţii. Curtea s-
a recunoscut competentă pentru a interpreta unul din acordurile ce fac parte din sistemul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului – OMC. Ne referim la acordul privind aspectele drepturilor de
proprietate intelectuală legate de comerţ – TRIPS: „întrucât Comunitatea (ca membră OMC) este
parte la acordul TRIPS şi că acest acord priveşte marca comunitară) (CJCE, 16 iunie 1998, Hermès
International, aff. C. 53/96, Rec., I., 3603). (O. Crauciuc, Drept internaţional economic, Bucureşti,
ed. Silex, 2003, cap. 12 – TRIPS, p. 175 – 188).
45
 Sunt incluse şi acordurile care la origine au fost încheiate doar de statele membre (CJCE, 12
decembrie 1972, International Fruit Company, aff. conex. 21 – 24/72, Rec.,. 1219, referitor la
Acordul GATT). Curtea de Justiţie consideră că ea este, de asemenea, competentă pentru a
interpreta deciziile adoptate de către organele instituite prin acorduri externe (CJCE, 20 septembrie
1990, Sevince, aff. C.192/89, Rec., I., 3461; 16 decembrie 1992, Kazim Kus, aff. C. 237/91, Rec., I.,
6781), precum şi pentru actele ne având caracter de constrângere adoptate de acest organ (CJCE, 21
ianuarie 1993, Deutsche Shell Aktiengesellschaft, aff. C. 188/91, Rec., I., 363). Cât priveşte
acordurile încheiate între statele membre dar în afara cadrului comunitar, Curtea s-a declarat
necompetentă (CJCE, 27 noiembrie 1973, Vandeweghe, aff. 130/73, Rec., 1329; 15 ianuarie 1986,
Derrick Hurd c/Kewneth Jones, aff. 44/84, Rec., 29).
Actele Curţii de Conturi. Rapoartele şi avizele Curţii de Conturi, creată prin Tratatul de la
Bruxelles la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iulie 1977), care a devenit prin Tratatul de la
Maastricht o instituţie comunitară (art. 7 CE ex. art. 4 CEE), sunt de asemenea susceptibile de o
trimitere prejudiciară în interpretare sau în apreciere de validitate. Pot fi rapoartele anuale care
consacră încheierea fiecărui exerciţiu bugetar referitoare la totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
Comunităţii şi pe care Curtea de Conturi le transmite Parlamentului european şi Consiliului înainte
de 30 noiembrie, precum şi avizele pe care Consiliul le solicită Curţii în baza art. 279 CE (ex. art.
209 CEE). Este puţin probabil că se va cere CJCE să se pronunţe asupra validităţii documentelor
elaborate de Curtea de Conturi.
Nu sunt susceptibile de trimitere prejudiciară avizele Comitetului economic şi social – CES
(art. 257 – 262 CE) şi Comitetului regiunilor (art. 263 – 265 CE). Nici CES, creat prin Tratatul de la
Roma, nici Comitetul regiunilor înfiinţat de Tratatul asupra Uniunii Europene, nu sunt instituţii
vizate de art. 7 CE. Nu apare însă exclus în totalitate ca un aviz sau altul al celor două organisme să
poată să fie examinat de către Curte cu ocazia unei acţiuni în interpretare a unui regulament, a unei
instituţii sau a unei decizii necesitând consultarea lor. Avizul CES este în fapt obligatoriu cât
priveşte politica agricolă, politica socială şi politica transporturilor, precum şi în materie de mediu,
fonduri structurale, securitate şi piaţa unică. Comitetul regiunilor este în mod obligatoriu consultat în
materie de educaţie, cultură, sănătate publică, reţele transeuropene, coeziune economică şi socială şi
fonduri structurale.
Decizile Băncii Europene de Investiţii – BEI (art. 266 şi 267 CE) - care nu este o instituţie
comunitară, ci un organism financiar de drept public dotat cu personalitate juridică şi dispunând de
structuri administrative distincte de instituţiile comunitare - nu pot face obiectul unei trimiteri
prejudiciare.
Curtea totuşi a apreciat că BEI, a cărei principală misiune constă în a acorda împrumuturi şi
garanţii pe termen mediu şi lung, în favoarea proiectelor de investiţii ce contribuie la dezvoltarea
46
echilibrată a statelor membre şi la coeziunea economică şi socială a Uniunii, participă la realizarea
obiectivelor Comunităţii. Este, deci, normal ca deciziile Consiliului guvernatorilor (compus din
miniştri de finanţe ai statelor membre) să poată face obiectul unei acţiuni în anulare (CJCE, 3 martie
1988, Commission c/BEI, aff. 85/86, Rec., 1281, pct. 29). Unii autori au sugerat să se includă prin
asimilare aceste acte al căror scop esenţial vizează definirea marilor orientări ale politicii de credit în
sfera de aplicare a art. 234 CE (ex. art. 177 CEE) (Michel Waelbroeck, Mélanges Mégret, p. 217).
5.3. Principiile generale ale dreptului. Constituie reguli nescrise pe care judecătorul este
ţinut să le aplice, nefiind autorul lor, chiar dacă participă la crearea acestora şi care se impun
instituţiilor comunitare şi au o valoare superioară dreptului derivat; unele (drepturile fundamentale)
sunt plasate adesea deasupra Tratatelor. Aceste principii au sursa în dreptul intern al statelor membre
(CJCE, 25 februarie 1969, Klomp, aff. 23/68, Rec., 43), sau în dreptul internaţional, sau sunt deduse
din natura însăşi a tratatelor şi la care Curtea face foarte des trimitere. Este dificil să conteşti faptul
că aceste principii nu ar putea face obiectul unei trimiteri prejudiciare în interpretare şi chiar în
anumite cazuri, în apreciere de validitate.
De exemplu, Curtea a invocat dispoziţiile art. 45 pgr. 1 şi 2 din Regulamentul său de
procedură şi „principiile generale ale dreptului comunitar” într-un caz referitor la condiţiile unei
cereri având ca scop să furnizeze informaţii în cadrul unei proceduri contencioase (CJCE, 10
octombrie 1978, Hansen et Balle, aff. 148/77, Rec., 1787). De asemenea, dispoziţiile unei directive
au fost clarificate de Curte „în lumina principiului general de procedură” care permite oricărei
persoane care a suferit un prejudiciu să aibă drept la o acţiune efectivă în justiţie. Judecătorul
comunitar a procedat astfel înainte de a decide să facă inaplicabilă orice dispoziţie a dreptului intern
vizând să priveze judecătorul naţional de puterea sa de protejare a drepturilor conferite de către
ordinea juridică comunitară (CJCE, 11 mai 1986, Johnston c/The Chief constable of the Royal
Ulster Constaburaly, aff. 222/84, Rec., 1651).
Curtea a făcut apel la principiul proporţionalităţii „care este la baza ultimei fraze a
articolului 36 din tratat” (interdicţii sau restricţii la import, export sau de tranzit) pentru a interpreta
directiva 64/54 CEE a Consiliului din 5 noiembrie 1963 referitoare la armonizarea legislaţiilor
statelor membre privind agenţii conservatori ce pot fi utilizaţi în produsele destinate alimentaţiei
umane (JOCE, L, 12/64, p. 161) (CJCE, 13 decembrie 1990, J. C. Bellon, aff. C. 42/90, Rec., 4863).
Adeseori Curtea se limitează să declare un regulament „contrar principiilor ordinii juridice
comunitare” (CJCE, 9 noiembrie 1983, San Giorgio, aff. 199/82, Rec., 3595).
Se întâlneşte şi cazul când o jurisdicţie internă (Tribunalul de Mare Instanţă din Lille)
chestionează în mod direct Curtea asupra interpretării principiilor generale ale dreptului comunitar
într-un litigiu care opunea un automobilist C. Deville, administraţiei franceze de impozite în legătură
cu rambursarea taxei speciale fixe pe care el a achitat-o în 1982 şi pe care Curtea a declarat-o
47
ulterior contrară articolului 95 din tratat (CJCE, 29 iunie 1988, C. Deville c/Administration des
Impôts, aff. 240/87, Rec., 3513, concl. Sir Gordon Slynn, amănunte la J. L. Clergerie, op. cit., p. 78).
5.4. Actele convenţionale ale Comunităţilor. Comunităţile europene dispun de o largă
capacitate juridică prevăzută de tratate (art. 65 CECA, 281 CE ex. 210 CE şi 184 Euroton) şi care le
permite să încheie acorduri internaţionale într-un anumit număr de domenii: acorduri tarifare şi
comerciale, acorduri de asociere şi acorduri încheiate cu unele organizaţii internaţionale. Ele
constituie izvor de drept şi sunt susceptibile de trimitere prejudiciară. Trebuie făcută însă distincţie
între acordurile încheiate de către instituţii comunitare şi acordurile încheiate de statele membre şi
care obligă Comunitatea.
a. Acordurile încheiate de către Comunitate. După ce a recunoscut în mod implicit că ea
poate să interpreteze o convenţie internaţională încheiată de Comunitate în aplicarea art. 228 a
Tratatului CEE (CJCE, 7 februarie 1973, Schroeder, aff. 40/72, Rec., 125), Curtea s-a pronunţat în
mod expres pentru prima dată în legătură cu interpretarea unui acord de asociere, în aprilie 1974;
acest tip de acord poate fi încheiat fie cu „ţări şi teritorii neeuropene” ce întreţin cu statele membre
ale Comunităţii „relaţii speciale” (vezi anexa 2 a Tratatului CEE) în scopul promovării dezvoltării
lor economice şi sociale (art. 182 –188 CE), fie cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale (art. 310 CE). Ele sunt negociate de către Comisie şi aprobate de Consiliu după aviz
conform al Parlamentului european. Curtea a ţinut să le asimileze actelor adoptate de instituţiile
comunitare. Cele care sunt încheiate împreună de Comunitate şi de către statele membre constituie
„acorduri mixte” şi deci nu sunt decât „parţial” acte comunitare: acordul de asociere cu Grecia din 9
iulie 1961 şi pentru care Curtea s-a recunoscut competentă să-l interpreteze (CJCE, 30 aprilie 1974
R. G. V. Haegeman c/Belgique, aff. 181/73, Rec., 449). Acest acord avea în vedere aderarea formală
a Greciei la Comunitatea europeană şi a prevăzut să se acorde statului grec un ajutor financiar, ceea
ce nu aparţinea competenţei Comunităţii. Curtea a considerat că acest acord semnat de Consiliu în
conformitate cu Tratatul constituie „un act adoptat de una din instituţiile Comunităţii în sensul art.
177 alin. 1 b, pct. 4 şi că dispoziţiile sale din momentul intrării lor în vigoare „fac parte integrantă
din ordinea juridică comunitară” (pct. 5) în cadrul căreia Curtea este competentă pentru a se
pronunţa cu titlu prejudiciar asupra interpretării sale (pct. 6) (J. L. Clergerie, op. cit., p. 79 – 80). În
prima parte a acestui pct. 5 din capitol am menţionat poziţia Curţii în interpretarea acordului de
asociere cu Turcia (cazul Demirel, CJCE, 30 septembrie 1987, Demirel, aff. 12/86, Rec., 3750).
În acest context trebuie subliniată preocuparea Curţii de a asigura o aplicare uniformă a
acestor acorduri în ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii (CJCE, 20 octombrie 1982,
Hauptzollamt Mainz c/Kupferberg, aff. 104/81, Rec., 3641, pct. 14), ceea ce a determinat-o să
asimileze un act convenţional unui act instituţional. Poziţia „europenă” a Curţii în această materie a

48
fost evidenţiată pozitiv de unii autori (de ex. G. Isaac, Droit communautaire général, A. Colin,
Paris, 1996, 5e ed., p. 293).
În unele hotărâri, Curtea nu s-a limitat să interpreteze doar dispoziţiile comunitare ale acestor
acorduri, ci a mers la totalitatea acordului. În cazul Bresciari referitor la interpretarea articolului 2-1
din Convenţiile Yaoundé I din 23 iulie 1963 şi Yaoundé II din 29 iulie 1969 care trimite expres la
art. 13 pgr. 2 din Tratatul CEE şi în cazul Razanat Simba ea a interpretat chiar dispoziţiile
referitoare la libera circulaţie din prima convenţie Lomé, fără a se pronunţa asupra caracterului lor
comunitar.
Pentru considerente practice şi având în vedere aplicarea uniformă a acordurilor mixte, fiind
dificil a se determina cu exactitate domeniile aparţinând competenţelor Comunităţii şi cele ale
statelor membre, este de dorit ca instanţa comunitară să se considere competentă pentru a interpreta
toate dispoziţiile acordurilor mixte (J. L. Clergerie, op. cit., p. 82 – 83; S. van Raepenbush, Droit
institutionnel de L`Union et des Communautés européennes, De Boeck Université, 2e ed. 1998, p.
433).
Competenţa Curţii se extinde şi la interpretarea deciziilor adoptate de organele create prin
aceste acorduri şi însărcinate cu aplicarea lor. De exemplu, Curtea a considerat că deciziile adoptate
de Consiliul de asociere instituit prin Acordul CEE Turcia din 12 septembrie 1963 „fac precum
acordul însuşi, parte integrantă, de la data intrării lor în vigoare, din ordinea juridică comunitară”.
Competenţa sa pentru a interpreta acest tip de acord ca act adoptat de o instituţie comunitară o
autorizează să interpreteze deciziile adoptate de organul care emană din acord. Curtea a justificat
odată în plus poziţia sa prin necesitatea unei aplicări uniforme a dreptului comunitar în ansamblul
ţărilor membre. Această poziţie este de înţeles întrucât deciziile în discuţie se referă la libera
circulaţie a lucrătorilor în cadrul aplicării acestui acord (CJCE, 20 septembrie 1990, Sevince c/
Staatsecretaris van Justitie, aff. C. 192/89, Rec., I., 3461).
b. Acordurile încheiate de către statele membre care obligă comunitatea. Problema a fost
tratată în cadrul pct. 5.2. al prezentului capitol. Subliniem în plus importanţa hotărârii CJCE
pronunţată în cazul International Fruit Company, 12 decembrie 1972, aff. 21 – 24/72, Rec., 1219 şi
urm. (vezi şi J. Boulouis, R. M. Chevalier, Grands arrêt de la Cour de Justice des Communautés
européennes, Loumé I, 5e ed., Dallaz 1991, p. 63 – 68).
5.5. Statutele organismelor create printr-un act al Consiliului. Art. 234 CE (ex. art. 177
CEE) permite Curţii să interpreteze statutele organismelor create printr-un act al Consiliului cu
condiţia ca această posibilitate să fie prevăzută în statute. Având în vedere că statutele în cauză
reprezintă „acte ale instituţiilor”, este dificil a nu accepta posibilitatea ca instanţa comunitară să se
pronunţe cât priveşte validitatea lor.

49
 6. Obligaţii şi prerogative.
6.1. Judecătorul naţional.
a. Prerogative. Doar judecătorul naţional, el singur decide dacă este cazul să solicite
concursul Curţii de Justiţie prin intermediul unei trimiteri prejudiciare (CJCE, 15 iunie 1972,
Fratelli Grassi, aff. 5/72, Rec., 443). Curtea a estimat că „aparţine jurisdicţiei naţionale în virtutea
separării competenţelor pe care se fundamentează articolul 177 (234 în noua numerotare) al
tratatului, să aprecieze în ce măsură interpretarea dreptului comunitar îi este necesară pentru a-şi
pronunţa soluţia” (CJCE, 13 martie 1979, SA des grandes distilleries Perieux, aff. 86/78, Rec., 897;
29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Boards c/Raymond Redmond, aff. 83/78, Rec., 2347).
Oricare din părţile la litigiu poate sugera judecătorului intern să solicite Curtea cu o trimitere
prejudiciară, dar judecătorul naţional nu este obligat să dea curs acestei sugestii. În toate cazurile
judecătorul naţional se poate adresa din oficiu Curţii de Justiţie (CJCE, 16 iunie 1981, Salonia, aff.
126/80, Rec., 1563). Fără ca nici o cerere în acest sens să fi fost formulată de către părţi, Curtea este
prea puţin formalistă cât priveşte modalităţile de a fi sesizată (CJCE, 19 martie 1964, Unger, aff.
75/73, Rec., 347).
Judecătorul naţional se va putea abţine să sesizeze Curtea dacă şi-a dat seama că instanţa
comunitară a avut deja ocazia de a răspunde la problemele pe care el era pe cale de a le ridica. În
acest caz el va utiliza răspunsul deja dat de către Curte (CJCE, 27 martie 1963, Da Costa, aff. conex.
28 – 30/62, Rec., 59). Dar în această ipoteză nimic nu îi interzice judecătorului naţional să sesizeze
totuşi Curtea de Justiţie dacă el apreciază că trebuie să o facă (CJCE, 7 iulie 1988, Alexander
Moskel, aff. 55/87, Rec., 3845), inclusiv în cazul în care Curtea l-a informat că o hotărâre
prejudiciară deja pronunţată este de natură să soluţioneze problema (CJCE, 17 decembrie 1987,
Graziano Mattiazo, aff. 422/85, Rec., 5413). În acest domeniu o modificare a jurisprudenţei este
întotdeauna posibilă (J. M. Favret, op. cit., p. 507 – 508).
Judecătorul naţional poate, în principiu, să decidă a formula trimiteri prejudiciare în
toate etapele procedurii contencioase naţionale (CJCE, 14 decembrie 1971, Polití, aff. 43/71,
Rec., 1039; 21 februarie 1974, Birra Dreher, aff. 162/73, Rec., 201). Curtea consideră că: „alegerea
de către judecătorul naţional a momentului în care introduce o acţiune în baza articolului 177 (234
după renumerotare), ţine de considerente de economie şi utilitate procedurală a căror aplicare
aparţine judecătorului” (CJCE, 10 martie 1981, Irish Creamery Milk Suppliers Association, aff.
conex. 36 şi 71/80, Rec., 735). În această hotărâre, Curtea mai precizează că: „poate fi avantajos,
funcţie de circumstanţe, ca faptele cazului să fie stabilite şi ca problemele ce ţin de dreptul pur
naţional să fie tranşate în momentul trimiterii la Curte, ca să se permită acesteia să cunoască toate
elementele de fapt şi de drept care pot fi importante pentru interpretarea pe care ea este chemată să o
dea dreptului comunitar”.
50
 S-a apreciat că o trimitere prejudiciară prematură, în anumite circumstanţe, ar putea afecta
drepturile la apărare (CJCE, 22 septembrie 1988, Pretura unificata de Turin et x., aff. 228/87, Rec.,
5099 şi concluziile avocatului general Lenz; J. M. Favret, op. cit., p. 504 – 505).
De-a lungul timpului Curtea a admis utilizarea procedurii prejudiciare în cazul unei
proceduri de instrucţie (CJCE, 24 aprilie 1980, Châtain, aff. 65/79, Rec., 1345) sau în cursul unei
proceduri provizorii (référé), (CJCE, 12 decembrie 1969, Stander, aff. 29/69, Rec., 419). Curtea a
indicat, de asemenea, că: „deşi art. 177 (234 după renumerotare) nu subordonează sesizarea Curţii
caracterului contradictoriu al procedurii în cursul căreia judecătorul naţional formulează o întrebare
prejudiciară, se poate, funcţie de caz, să se dovedească, în interesul unei bune administrări a justiţiei,
util, ca procedura prejudiciară să nu fie declanşată decât ca urmare a unei dezbateri contradictorii”
(CJCE, 28 iunie 1978, Simmenthal, aff. 70/77, Rec.,1453); doar numai judecătorul naţional, el
singur poate „să aprecieze această necesitate”.
Curtea de Justiţie s-a considerat necompetentă pentru a statua cu titlu prejudiciar când
decizia de trimitere prejudiciară intervine după încheierea procedurii în faţa judecătorului naţional
(CJCE, 21 aprilie 1988, Fratelli Pardini, aff. 338/85, Rec., 2041).
b. Obligaţiile judecătorului naţional.
Judecătorul naţional trebuie să notifice decizia de trimitere la Curte, indicând acesteia
cadrul factual şi juridic al cazului, precum şi motivele deciziei (CJCE, 12 iulie 1979, Union
laitière normande c/French Dairy Farmers, aff. 244/78, Rec., 2663; 26 ianuarie 1993, Circostel et
a., aff. conex. C. 320 – 322/ 90, Rec., I., 393). În acest ultim caz, Curtea a refuzat să statueze, pe
motiv că ea nu a fost suficient informată asupra contextului factual al litigiului intern. Preocuparea
Curţii constă în aceea că ea doreşte „să dea o interpretare utilă dreptului comunitar” (CJCE, 19
martie 1993, Banchero, aff. C. 157/72, Rec., I., 1086). Judecătorul naţional trebuie să clarifice
Curţii de Justiţie motivele care justifică apelarea la concursul ei „când aceste motive nu rezultă fără
echivoc din dosar” (CJCE, 16 decembrie 1981, Foglia c/Novello, aff. 244/80, Rec., 3045). Problema
ni se pare esenţială; o asemenea clarificare ar permite potenţialilor autori de observaţii (state
membre, instituţii comunitare, părţi în litigiu) să-şi dezvolte argumentele lor în deplină cunoştinţă de
cauză (CJCE, 1 aprilie 1982, Holdijk, aff. conex. 141 – 143/81, Rec., 1299).
Curtea consideră, de asemenea, că eroarea de calificare a situaţiei litigioase imputabilă
judecătorului naţional, nu va împiedica primirea întrebărilor formulate, atât timp cât eroarea nu
este manifestă.
În fapt, „articolul 177 (234 după renumerotare) al tratatului, fundamentat pe o netă separare a
funcţiunilor dintre jurisdicţiile naţionale şi Curte, nu permite acesteia să cenzureze motivele
ordonanţei de trimitere. În consecinţă, respingerea unei cereri formulate de către o jurisdicţie
naţională nu este posibilă decât dacă apare într-o manieră manifestă că interpretarea dreptului
51
comunitar sau examenul de validitate a unei reguli comunitare, cerute de către această jurisdicţie, nu
au nici un raport cu realitatea sau obiectul litigiului principal” (CJCE, 18 ianuarie 1996, SEIM, aff.
C. 446/93, Rec., I., 73; în acelaşi sens, CJCE, 16 iunie 1981, Salonia, aff. 126/81, Rec., 1563).
Ordonanţa de trimitere poate face obiectul recursurilor interne, fie pentru a se constata
pertinenţa trimiterii prejudiciare în raport cu problema ridicată în faţa judecătorului naţional, fie
pentru a pune în cauză maniera în care judecătorul a aplicat condiţiile prevăzute de către articolul
234. Curtea de Justiţie consideră totodată „ca sesizată cu o cerere prejudiciară atât timp cât acestă
cerere nu a fost retrasă de către jurisdicţia de la care ea emană, sau înlăturată prin atacare de către o
jurisdicţie (naţională) superioară” (CJCE, 9 martie 1978, Simmenthal, aff. 106/77, Rec., 629).
Atât timp cât jurisdicţia superioară nu şi-a pronunţat decizia sa în ceea ce priveşte ordonanţa de
trimitere, Curtea de Justiţie rămâne sesizată cu cererea prejudiciară. Ea va trebui să suspende
soluţionarea cererii doar atunci când recursul intern dirijat împotriva deciziei de trimitere are un
efect suspensiv (CJCE, 16 iunie 1969, Chanel, aff. 31/68, Rec., 403). Dacă recursul este admis,
Curtea va radia cazul de pe rolul său (CJCE, ord. 21 ianuarie 1980, Dymo Industries, aff. 813/79
nepublicată). În toate aceste cazuri, nu este posibil să se conteste dreptul judecătorului intern de a
utiliza procedura de trimitere prejudiciară (CJCE, 16 ianuarie 1974, Rheinmühlen, aff. 166/73, Rec.,
33).
În 1995, soluţionând un caz, Curtea a făcut o precizare interesantă: că atunci când acceptarea
de către pârât a pretenţiilor reclamantului este da natură să stingă litigiul principal şi să facă inutil
răspunsul la problemele ridicate, ea va rămâne mai departe valabil sesizată cât timp judecătorul
naţional nu îi va transmite dovada că s-a desesizat (CJCE, 15 iunie 1995, Teresa Zabala Brasun, aff.
conex. C. 422 – 424/93, Rec., I., 1567).
În fine, mai menţionăm că potrivit opiniei instanţei comunitare: „nu aparţine Curţii, dat fiind
repartizarea funcţiunilor dintre ea şi jurisdicţiile naţionale, să verifice dacă decizia prin care ea a fost
sesizată a fost luată în conformitate cu regulile de organizare şi de procedură judiciară naţională”
(CJCE, 7 decembrie 1995, Luigi Spano et Fiat Geotech SpA, aff. C. 472/93, Rec., I., 4321).
6.2. Curtea de Justiţie
a. Obligaţii. După ce este înregistrată la grefa Curţii (înscriere pe rol) şi este tradusă în
limbile oficiale ale comunităţii, cererea prejudiciară este notificată de grefier părţilor în litigiul
principal, statelor membre, Comisiei, şi dacă este cazul, Consiliului (întotdeauna când el este autorul
actului comunitar vizat de ordonanţa de trimitere).
Parlamentul european nu intervine în procedura articolului 234, decât dacă este invitat de Curte. Toţi
beneficiarii notificării vor putea depune observaţii la dosarul cauzei în termen de două luni.
Reamintind cele afirmate mai sus, întrucât numai judecătorul naţional este în măsură să
aprecieze oportunitatea sau necesitatea declanşării procedurii prejudiciare şi nu Curtea de Justiţie
52
(hotărârea Polití din 14 decembrie 1971, aff. 43/71, 1039, deja citată), rezultă că instanţa
comunitară are obligaţia de a răspunde la întrebările ce-i sunt puse în cadrul procedurii prevăzute
de articolul 234.
În materie este citabil şi cazul Van Gend en Loos (CJCE, 5 februarie 1963, aff. 26/62, 3) deja
sursă de argumentaţie jurisprudenţială pentru numeroase alte aspecte ale dreptului comunitar. În
acest caz, judecătorul comunitar precizează: „consideraţiile care au putut ghida o jurisprudenţă
naţională în alegerea întrebărilor sale, precum şi pertinenţa pe care ele înţeleg să o atribuie în cadrul
litigiului supus judecării sale, rămân sustrase aprecierii Curţii” (se mai pot cita 9 iulie 1969
Portelange c/SCMI, aff. 10/69, 309; 30 aprilie 1974 Sacchi, aff. 155/73, Rec., 409). În principiu,
Curtea răspunde la toate problemele ridicate şi numai acestor chestiuni, fără puterea de a statua ultra
petita. Necesităţile practicii şi dorinţa Curţii de a exista o cât mai corectă şi uniformă aplicare de
către instanţele (jurisdicţiile) naţionale ale statelor membre a dreptului comunitar, a determinat-o să
interpreteze actul comunitar invocat dincolo de circumstanţele cererii adresate (CJCE, 25 februarie
1999, Carbonari, aff. C. 131/97, Rec., I., 1103).
În elaborarea răspunsului său, Curtea de Justiţie trebuie să deţină elementele speţei pentru a
acţiona (CJCE, 4 februarie 1965, SARL Albatros, c/SOPECO, aff. 20/64, Rec., 41). Verificarea
exactităţii acestor date (fapte) scapă deci aprecierii Curţii aparţinând în exclusivitate judecătorului
naţional (CJCE, 16 martie 1978, Oehlichläger, aff. 104/77, Rec., 791; 7 mai 1997, Moksel, aff. C.
223/95, Rec., I., 2379). Tot necesităţile procedurii au impus Curţii să ia în considerare – pentru a
formula soluţia sa prejudiciară – norme comunitare care nu au fost invocate de către judecătorul
naţional la formularea cererii prejudiciare, dacă instanţa comunitară consideră că este necesar pentru
a formula un răspuns util problemelor prejudiciare transmise (CJCE, 30 marie 1986, Tissier, aff.
35/85, Rec., 1207; 1 februarie 1996, Aranitis, aff. C. 164/94, Rec., I., 135).
a.Prerogative. După cum am mai afirmat, în principiu Curtea nu este „îngrădită” în
aprecierea sa de „dimensiunile” juridice ale cererii judecătorului naţional în cadrul procedurii
prejudiciare. Motiv pentru care, în anumite circumstanţe Curtea nu ezită să-şi afirme anumite
libertăţi în raport de întrebările formulate de judecătorul naţional: J. M. Favret, op. cit., p. 511 –
512):
- Ea poate reformula problemele ridicate pentru a statua în cadrul competenţei sale
prejudiciare, dacă aceste întrebări a condus-o – fără reformulare – să se pronunţe asupra
compatibilităţii dreptului naţional cu dreptul comunitar (ceea ce am subliniat mai sus că nu este
posibil din punct de vedere al competenţei Curţii în cadrul acestei proceduri) (CJCE, 28 noiembrie
1977, Enka, aff. 38/77, Rec., 2203);

53
 - Curtea poate, de asemenea, să completeze problemele ridicate (CJCE, 12 mai 1994,
Wagner, aff. 101/63 modificând termenii (24 martie 1992, Vasko, aff. C. 381/89, Rec., II., 2111 sau
ordinea CJCE, 4 aprilie 1968, Tivoli, aff. 20/67, Rec., 293);
- Curtea poate să nu răspundă decât parţial (hotărârea Tivoli citată) sau în mod global (CJCE,
4 februarie 1975, Albatros c/SOPECO, aff. 20/74, Rec., 45) la problemele ridicate de judecătorul
naţional;
- Curtea poate transforma o problemă de interpretare în problemă de validitate (CJCE, 1
decembrie 1965, Schwarze, aff. 16/65, Rec., 1082; 25 ianuarie 1994, Angelopharm, aff. C. 212/91,
Rec., I., 171) sau interpreta norme comunitare pe care judecătorul naţional nu le-a vizat în mod
expres, dacă apare că această interpretare este necesară pentru a se tranşa litigiul principal (CJCE, 18
martie 1993, Viessmann, aff. C. 280/91, Rec., I., 971);
- Curtea poate, de asemenea, să examineze motivele pe care judecătorul naţional nu le-a
invocat (CJCE, 7 iulie 1981, Rewe, aff. 158/80, Rec., 1805).
La data de 16 mai 2000, regulamentul Curţii de Justiţie a fost modificat. În legătură cu
prerogativele Curţii apar două inovaţii:
1. Curtea poate, după ce a informat judecătorul naţional în cauză, şi după ce a ascultat părţile
interesate şi avocatul general să răspundă pe cale de ordonanţă motivată la o trimitere prejudiciară
în trei ipoteze (art. 104, pgr. 3 modificat din RP):
- când această întrebare este identică cu o întrebare (chestiune) asupra căreia Curtea s-a
pronunţat deja;
- când răspunsul poate fi dedus în mod clar din jurisprudenţa Curţii;
- când răspunsul nu lasă loc la nicio îndoială rezonabilă.
N.B. Prin părţi interesate (vezi mai sus) trebuie să se înţeleagă atât părţile litigiului de fond în statul
membru, cât şi instituţiile comunitare, statele membre, cărora Curtea le-a comunicat cererea
prejudiciară, inclusiv oricare posibil intervenient în procedura prejudiciară.
2. A fost creată o procedură de urgenţă, care permite Curţii, în circumstanţe excepţionale, să
decidă mai rapid asupra unei probleme prejudiciare, după formularea răspunsului de către
judecătorul raportor cu consultarea avocatului general. Preşedintele Curţii fixează (fără termen
regulamentar – legal) data şedinţei şi termenul pentru depunerea observaţiilor de către părţile
interesate, acest termen neputând fi mai mic de 15 zile. Preşedintele are posibilitatea să limiteze
observaţiile la anumite aspecte de drept considerate esenţiale.
c. Cazurile de neacceptare a cererilor prejudiciare. În anumite circumstanţe Curtea de
Justiţie îşi rezervă dreptul de a nu răspunde la trimiterile prejudiciare:
- când problemele ridicate nu se referă la interpretarea sau aprecierea validităţii unei norme
comunitare (CJCE, 27 noiembrie 1973, Wandeweghe, aff. 130/73, Rec., 1329);
54
 - când trimiterile prejudiciare sunt ridicate în cadrul unui litigiu artificial („construit”) sau
fictiv (CJCE, 11 martie 1980, Foglia c/Novello, aff. 104/79, Rec., 745) şi cu condiţia ca acest
caracter artificial al litigiului să fie manifest (CJCE, 21 septembrie 1988, Van Eycke, aff. 267/86,
Rec., 4769);
- când întrebările înaintate judecătorului comunitar sunt de natură ipotetică (CJCE, 16 iulie
1992, Wienard Meilicke, aff. C. 83/91, Rec., I., 4871) sau declarate fără obiect (CJCE, 26 aprilie
1988, Bond Van Adverteeders et a. c/Etat néerlandois, aff. 352/85, Rec., 2085);
- când norma comunităţii indicată de judecătorul naţional nu are în mod clar nici un raport cu
realitatea sau obiectul litigiului principal, litigiu pendinte la jurisdicţia naţională care a sesizat
Curtea (CJCE, 16 iunie 1981, Salonia, aff. 126/80, Rec., I., 1563);
- când problemele ridicate nu corespund unei „necesităţi obiective” pentru soluţionarea
litigiului principal (CJCE, ord. 16 mai 1994, Monin Automobiles, aff. C. 428/93, Rec., I., 1707);
- când problemele ridicate sunt prea generale şi nu este posibil să se identifice dubiile
judecătorului naţional (CJCE, 28 martie 1979, Benvenuti, aff. 222/78, Rec., 1163);
- când judecătorul naţional nu a definit în mod clar cadrul factual şi regulamentar al litigiului
principal (CJCE, 26 ianuarie 1993, Circostel, aff. conex. C 320 – 322/90, Rec., I., 393);
- când problemele nu au fost ridicate decât în procedurile scrise şi orale (CJCE, 25 iunie
1986, Groothandel, aff. 130/85, Rec., 2035).
Începând din 1993 un administrator al direcţiei Cercetare şi documentare a Curţii,
procedează, în mod sistematic, la un preexamen al cazurilor prejudiciare, pentru a decela eventualele
probleme legate de interpretarea (primirea) unor asemenea cereri (ordonanţe) prejudiciare. Când o
asemenea problemă este identificată, judecătorul raportor (vezi mai jos capitolul de procedură în faţa
Curţii), propune adoptarea unei ordonanţe de respingere a cererii prejudiciare. Aceeaşi procedură se
aplică, de altfel, pentru acţiunile directe şi pentru căile de atac.
Curtea a publicat o notă informativă adresată jurisdicţiilor naţionale referitoare la
introducerea procedurilor prejudiciare (Bulletin hebdomadaire des activités de la CJCE et du TPI,
nr. 31/96) care constituie un adevărat vademecum al procedurii prejudiciare.
Menţionăm, de asemenea, că după modificarea regulamentului său de procedură (mai 2000),
Curtea de Justiţie poate cere judecătorului naţional să-i furnizeze clarificările necesare referitoare la
cererea sa prejudiciară, situaţie în care cazurile de neacceptare a unor asemenea cereri se vor reduce
în mod corespunzător.
6.3. Părţile în litigiul principal. Părţile în litigiul principal nu pot sesiza judecătorul
comunitar potrivit procedurii prevăzute de art. 234 sau să se opună judecătorului naţional atunci
când acesta doreşte a da curs procedurii. Numai judecătorul naţional poate decide să sesizeze Curtea
de Justiţie în baza acestei proceduri (CJCE, 22 noiembrie 1978, Matheus c/Doego, aff. 93/78, Rec.,
55
2003). Curtea refuză să răspundă la întrebări care au ca autori părţi în litigiul pendinte jurisdicţiei
naţionale (CJCE, 9 decembrie 1965, Maison Singer et Fils, aff. 44/65, Rec., 1191). De asemenea,
părţile nu pot schimba conţinutul problemelor ridicate de judecătorul naţional (CJCE, 15 iunie
19972, Fratelli Grassi, aff. 5/72, Rec., 443).
Însă, în cadrul procedurii, părţile în litigiul principal au dreptul de a depune note scrise în
faţa Curţii (CJCE, 1 martie 1973, Paul G. Bollmann, aff. 62/72, Rec., 269) sau să poată fi audiate în
cadrul procedurii orale (CJCE, Ord., 14 iulie 1971, Rheinmühlen Düsseldorf, aff. 6/71, Rec., 719).
A existat un caz în cadrul căruia iniţiativa de a răspunde la o problemă care nu a fost ridicată
de judecătorul naţional, ci de partea principal indicată în observaţiile sale (CJCE, 22 aprilie 1997,
Sutton, aff. C. 66/95, Rec., I., 2163) „deşi tradiţional era admis că părţile sunt doar „invitate să fie
ascultate în cadrul juridic trasat de către jurisdicţiile naţionale” (CJCE, 1 martie 1973, Bollmann,
aff. C. 62/72, Rec., 269).
7. Procedura.
7.1. Participanţi.
a. Părţile la litigiul principal. Când o jurisdicţie naţională a sesizat Curtea de Justiţie, în
procedura prejudiciară, părţile la litigiul principal nu au calitatea de părţi litigante şi nu acţionează
ca atare în cadrul procedurii. Poziţia lor este diferită de „părţile interesate” sau „interveniente” în
procedură.
Rolul oferit părţilor se limitează la procedura scrisă şi la aceea orală.
Rolul este facultativ; absenţa unei părţi sau a tuturor părţilor este fără consecinţe. Absenţa
unei părţi la faza scrisă nu o împiedică să poată participa la faza orală.
Părţile sunt destinatare a trei notificări în cursul procedurii ce se derulează în faţa Curţii:
- părţile primesc notificarea deciziei jurisdicţiei naţionale care a sesizat Curtea, precum şi
statele membre şi instituţiile comunitare. Din momentul primirii notificării, începe să curgă termenul
de 2 luni pentru depunerea de observaţii scrise la Curte, în limba de procedură, care este limba
jurisdicţiei care a formulat cererea prejudiciară;
- părţile primesc observaţiile scrise depuse de alţi participanţi şi interesaţi, acestea fiind
traduse în limba de procedură. În cadrul fazei scrise nu se angajează nici un schimb contradictoriu, o
parte neputând răspunde altor observaţii scrise decât în cursul şedinţei;
- părţile primesc notificarea raportului judecătorului raportor în jur de trei săptămâni înaintea
datei fixate pentru şedinţă; raportul rezumă faptele şi observaţiile scrise, părţile fiind invitate să
verifice fidelitatea expunerii punctelor lor de vedere, putând sugera eventuale amendamente de
redactare înainte de audienţă (J. Pertek, La pratique du renvoi préjudiciel en droit communautaire.
Coopération entre CJCE et juges nationaux, ed. Lutec, Paris, p. 109 – 111; I. N. Militaru,

56
Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii europene de justiţie, Bucureşti, Lumina Lex, 2005, p. 215 –
219).
Observaţiile scrise au rolul de a permite părţilor să aducă precizări asupra circumstanţelor
factuale ale litigiului sau să dea o prezentare diferită faptelor descrise; ele pot completa şi preciza
dispoziţiile dreptului naţional discutate în cadrul litigiului. Este un aspect important dat fiind
exigenţele mai recente ale Curţii de a fi informată cât priveşte descrierea cadrului factual şi de
reglementare a litigiului.
De asemenea, observaţile scrise au o propunere de răspuns la problema sau problemele
ridicate în faţa Curţii de către judecătorul naţional, precum şi prezentarea argumentelor pentru
fiecare din aceste răspunsuri. Sub acest aspect sarcina unei părţi va fi uşurată dacă ea a exercitat o
influenţă în formularea problemelor reţinute de judecătorul naţional şi eventual la conţinutul actului
de trimitere.
Părţile în litigiul principal utilizează masiv posibilitatea de a depune observaţii scriseîn
cadrul procedurii prejudiciare.
Cât priveşte observaţiile orale, faza în care acestea pot fi formulate este o fază
contradictorie, în care părţile pot răspunde la argumentele şi propunerile de răspuns prezentate Curţii
de alţi participanţi interesaţi, indiferent dacă aceştia sunt state membre sau instituţii care au prezentat
observaţii scrise.
Intervenţia la audienţă (denumită audienţă – şedinţă de pledoarii) permite de asemenea:
- să se pună în evidenţă elementele cele mai importante ale argumentaţiei care susţine
propunerile de răspuns la problemele supuse Curţii;
- să se prezinte argumentele care, dat fiind caracterul lor de noutate, nu şi-au găsit loc în
observaţiile scrise, cum ar fi argumentele extrase din jurisprudenţa cea mai recentă a Curţii;
- să se răspundă la problemele ce pot fi ridicate de către membrii Curţii, judecători şi
avocatul general.
Audienţa pentru pledoarii poate fi suprimată în aplicarea art. 104, pgr. 4 din Regulamentul de
procedură.
b. Instituţiile comunitare şi statele membre.
Printr-o dispoziţie specifică acestei proceduri prejudiciare, Statutul Curţii (art. 20) prevede că
decizia prejudicţiei naţionale care sesizează Curtea este notificată prin grefa Curţii nu numai
părţilor, ci şi „statelor membre, Comisiei, precum şi Consiliului sau Băncii Centrale Europene
(BCE), dacă actul a cărei validitate sau interpretare este contestată emană de la acestea şi
Parlamentului european şi Consiliului, doar actul a cărei validitate sau interpretare este contestată, a
fost adoptat împreună (procedura de cooperare sau procedura de codecizie) de către aceste două
instituţii”. Mai mult, această decizie este notificată în acelaşi mod „statelor părţi la acordul asupra
57
spaţiului economic european – EEE – altele decât statele membre, precum şi Autorităţii de
supraveghere a Asociaţiei europene a liberului schimb – AELS – vizate de acordul menţionat”. Este
stabilită astfel lista celor interesaţi care sunt susceptibili să supună Curţii observaţii scrise, precum şi
observaţii orale, dacă o doresc.
1. Statele membre. Toate statele membre dispun de dreptul de a prezenta observaţii scrise
şi/sau observaţii orale în cursul procedurii. Ca şi părţile, fiecare stat poate formula observaţii orale
chiar şi în cazul în care nu a ales să participe la faza scrisă a procedurii şi el are posibilitatea să
prezinte o cerere motivată pentru a fi audiat în cadrul fazei orale, ceea ce garantează că faza orală nu
va fi suprimată la Curte.
Avem în vedere inclusiv statul membru de care aparţine jurisdicţia autoare a trimiterii
prejudiciare. Am zice că el este poate mai motivat să participe scris şi oral la procedură decât
celelalte state membre. Motivele sunt numeroase:
- Dreptul naţional este implicat într-o manieră sau alta de actul de trimitere. În materie de
interpretare hotărârea Curţii este susceptibilă să pună în discuţie anumite reguli ale dreptului
naţional sau unele practici administrative în vigoare. S-a mai susţinut de altfel că procedura
prejudiciară a devenit un al doilea procedeu de a pune în evidenţă neîndeplinirea de către un stat a
obligaţiilor sale comunitare. Orice interpretare dată de către Curte este susceptibilă să afecteze
dispoziţiile naţionale care vor trebui să fie modificate pentru a ţine seama de dreptul comunitar, sau
să primească o interpretare conformă acestuia al cărui sens şi întindere vor fi precizate;
- În materia aprecierii validităţii unui act de drept derivat sunt adesea puse în discuţie
înaintea judecătorului naţional dispoziţii naţionale de executare care devin neaplicabile dacă actul
este declarat nevalid şi sunt întotdeauna implicate practici administrative care trebuie să fie
modificate în aceeaşi ipoteză;
- Adeseori competenţe ale statului: administraţie, colectivităţi teritoriale, instituţii publice,
sunt părţi la litigiu în faţa judecătorului naţional împotriva unei părţi private;
- Statul membru poate avea seriose motive de a-şi opera interesele sale naţionale participând
la procedură, fără a neglija motivaţiile pe care el le-ar putea avea de a apăra interesul general
comunitar. Se citează cazul Franţei care a prezentat observaţii scrise şi orale cu ocazia unei trimiteri
operate de către Tribunalul administrativ din Dijon (CJCE, 22 aprilie 1999, CRT France
International, aff. C. 109/98, Rec., I., 2237) sau în cadrul unei proceduri prejudiciare născută dintr-o
cerere a unui Tribunal de Mare Instanţă opunând un particular administraţiei fiscale (CJCE, 15 iunie
1999, Tarantik, aff. C. 421/98, Rec., I., 3633), J. Pertek, op. cit., p. 112).
Depunerea de observaţii scrise de mai multe state membre este un bun indicator al
sensibilităţii sau importanţei problemelor care sunt discutate în cadrul unei proceduri prejudiciare.

58
 Cinci state membre au prezentat observaţii scrise, iar patru dintre ele au prezentat şi
observaţii orale într-un caz referitor la libera circulaţie a persoanelor (CJCE, 21 septembrie 1999,
Procédure pénale c/Wijsenbeek, aff. C. 378/97, Rec., I., 6207). Într-un caz referitor la sport au fost
zece state plus Norvegia (membru EEE) care au prezentat observaţii scrise, opt dintre ele plus un alt
stat membru au prezentat şi observaţii orale (CJCE, 11 aprilie 2000, Deliège, aff. conex. C 51/96 şi
C. 191/97, Rec., I., 2549).
Autoritatea de supraveghere AELS a prezentat observaţii scrise cu ocazia unei trimiteri
operate de către o jurisdicţie austriacă (CJCE, 28 octombrie 1999, Alcatel Austria. e.a., aff. C.
81/98. Rec., I., 7671).
Regimul lingvistic al procedurii încurajează participarea statelor. Astfel, potrivit a două
dispoziţii din regulamentul de procedură, statele membre primesc hotărârea deciziei de trimitere în
limba lor oficială şi nu numai în versiunea originală ce corespunde limbii jurisdicţiei de trimitere
(art. 104, pgr. 1, alin. 1 RP). Celelalte state membre EEE şi Autoritatea de supraveghere AELS pot
primi comunicarea deciziei în una din limbile oficiale ale Uniunii pe care o aleg, în afara versiunii
originale (art. 104, pgr. 1, alin. 12 RP). Statele membre dispun de privilegiul de a participa la o
procedură prejudiciară în propria lor limbă oficială şi nu în limba de procedură care este aceea a
jurisdicţiei de trimitere (art. 29, pgr. 3, alin. 3 RP). Celelalte state ale EEE şi Autoritatea de
supraveghere AELS pot fi autorizate să utilizeze o limbă oficială alta decât limba de procedură (art.
29 pgr. 3 alin. 4 RP). Acest privilegiu este valabil atât pentru observaţiile scrise, cât şi pentru
observaţiile orale, serviciile Curţii asigurând traducerea lor în limba de procedură.
2. Instituţii şi BCE. Participarea instituţiilor este variabilă, întrucât pe de o parte avem
Comisia în toate cazurile şi pe de altă parte autorul sau coautorii actului de drept derivat care sunt în
cauză.
Comisia are un statut aparte. Ea primeşte în mod sistematic notificarea deciziilor
jurisdicţiilor naţionale care sesizează Curtea. Comisia este interesată, în anumite cazuri, ca autoare a
actului adoptat, în propria sa competenţă de interpretarea sau aprecierea de validitate cerută Curţii în
legătură cu acest act. În această calitate ea intervine în procedură propunând răspunsuri la
problemele aduse în faţa jurisdicţiei comunitare, apărând legalitatea şi conţinutul acelui act (CJCE, 9
martie 1994, TWD Textilwerke, Deggendorf, aff. C. 188/92, Rec., I., 833).
Statutul special al Comisiei în această procedură relevă, printre altele, din aceea că ea este
singura printre instituţii care poate prezenta observaţii când trimiterea se referă în mod exclusiv la
interpretarea Tratatului CE sau a altor tratate de bază şi nu asupra altor componente ale dreptului
comunitar (CJCE, 21 septembrie 1999, BASF, aff. C. 44/98, Rec., I., 6269).

59
 Comisia singură are calitatea de a participa la procedurile prejudiciare privitoare la
interpretarea noului titlu IV (Partea a Treia) a Tratatului CE „vize, azil, imigraţie şi alte politici
legate de libera circulaţie a persoanelor”.
De asemenea, Comisia are întotdeauna calitatea să prezinte observaţii alături de autor sau
coautorii actului, când trimiterea se referă la aprecierea de validitate sau la interpretarea unui act de
drept derivat.
Comisia este şi o sursă de informaţie pentru Curte în această procedură. În fapt ea dispune de
o adevărată administraţie, este însărcinată cu gestiunea curentă a politicilor comunitare şi este în cea
mai bună situaţie de a dispune de informaţiile ce pot preciza contextul unei cauze prejudiciare care
sunt de natură să faciliteze sarcina Curţii sau să-i influenţeze răspunsul său. Comisia pune la
dispoziţia Curţii informaţiile pertinente fie din proprie iniţiativă în cadrul observaţiilor prezentate,
fie la cererea Curţii, care poate cere instituţiilor sau statelor membre „toate informaţiile pe care ea le
consideră necesare” (art. 21. alin. 2 Statut). Se şi spune că în procedura prejudiciară Comisia
acţionează ca un amicus curiae pentru Curte. Astfel au fost situaţii când doar Comisia a intervenit în
procedură, ea fiind singura care a depus observaţii în caz (CJCE, 15 februarie 1996, Kemmler, aff.
C. 53/95, Rec., I., 703).
Când Consiliul este autorul unui act a cărui interpetare sau apreciere de validitate este cerută
Curţii, această instituţie primeşte notificarea deciziei jurisdicţiei naţionale şi este invitată să depună
observaţii (CJCE, 29 aprilie 1999, Standley e. a., aff. C. 253/97, Rec., I., 2603).
BCE, în cazul în care este autoarea actului în cauză, este tratată în acelaşi mod ca şi
Consiliul. Deşi nu are calitatea de instituţie, ea poate adopta singură unele acte comunitare, mai
puţin o directivă, în condiţiile fixate de art. 110 CE.
Parlamentul european (PE) se află în aceeaşi poziţie cu Consiliul când actul în cauză a fost
adoptat împreună de cele două instituţii. PE nu este invitat să prezinte observaţii decât atunci când
este autorul actului ce face obiectul trimiterii; altfel spus când acest act a fost adoptat în aplicarea
procedurii de decizie comună (codecizie), organizată de articolul 251 CE.
7.2. Reprezentarea părţilor.
a. Statele şi instituţiile. Statutul prevede că ele sunt reprezentate de agenţi numiţi pentru
fiecare caz care pot fi asistaţi de un consilier sau un avocat. Statele aleg liber agentul lor, care poate
fi un funcţionar, sau potrivit precizărilor Curţii poate fi un avocat abilitat să asigure singur
reprezentarea statului sau a instituţiei (CJCE, ord. 21 iunie 1979, Dietz c/Commission, aff. 126/76,
DEP., Rec., 2131), precizând că avocatul în cauză trebuie să fie abilitat să exercite competenţa sa în
faţa unei jurisdicţii a unui stat membru sau din cadrul unui stat membru al Spaţiului economic
european. Dreptul de a pleda este acordat agentului, consilierului sau avocatului (art. 58 RP), dar
numai agentul are calitatea de a semna un act de procedură (art. 37 pgr. 1 RP).
60
 b. Reprezentarea părţilor: norme generale.
1. Obligaţia de reprezentare.
Părţile trebuie să fie reprezentate de avocaţi - bucurându-se de aceleaşi drepturi - şi profesori
universitari cetăţeni ai statelor membre, a căror legislaţie le recunoaşte dreptul de a pleda (art. 17
Statut). Această asimilare între avocaţi şi profesori universitari are drept origine situaţia existentă în
R. F. Germania; în largi domenii: adminstrativ, penal, comercial, exceptând contenciosul ce aparţine
jurisdicţiilor civile, profesorii de drept participă la o exclusivitate împărţită cu avocaţii.
2. Recunoaşterea autorizaţiilor naţionale de exercitare a avocaturii. Statutul Curţii, la art.
17, precizează că „doar un avocat abilitat să pledeze în faţa unei jurisdicţii a unui stat membru sau a
unui stat parte la acordul asupra spaţiului economic european – EEE, poate reprezenta sau asista o
parte înaintea Curţii”. Deci autorizaţia naţională profesională este luată în considerare şi prelungeşte
efectele sale în cadrul procedurii în faţa curţii. Acest mecanism de recunoaştere a autorizaţiilor
naţionale este asemănător cu cel utilizat pentru a facilita libera prestaţie de servicii avocaţionale prin
directiva 77/249 a Consiliului din 22 martie 1977 şi lista conţinută la art. 2 al acestei directive
furnizează cel puţin un indiciu cât priveşte beneficiarii regimului special de prestări servicii în faţa
Curţii (vezi J. Pertek, Les avocats en Europe, LGDJ, Paris, 2000, p. 76 şi p. 124 pentru textul
directivei).
Avocatul este obligat să depună la grefa Curţii un document de legitimare adeverind că el
este abilitat să exercite avocatura înaintea unei jurisdicţii dintr-un stat membru sau al unui alt stat
parte la acordul EEE, după cum dispune regulamentul de procedură (art. 38 pgr. 3 RP). Curtea
acceptă prezentarea unei copii a cărţii de identitate profesională eliberată de către Consiliul
barourilor Uniunii europene (CCBE).
3. Monopol întărit. Aceste reguli se aplică în întregime în acţiunile directe. Rezultă că
avocaţii dispun, cât priveşte reprezentarea părţilor litigante (altele decât statele sau instituţiile), de un
monopol întărit în faţa Curţii; exclusivitatea care le este acordată (împreună cu profesorii de drept
care sunt asimilaţi), este întărită prin obligaţia pentru părţile litigante de a fi reprezentate în
procedură. Cât priveşte procedurile prejudiciare se lasă un loc privilegiat avocaţilor. Ei dispun
întotdeauna de dreptul de a reprezenta o parte obişnuită în faţa Curţii, chiar atunci când
reprezentarea pierde caracterul său obligatoriu prin efectul regulilor aplicabile înaintea jurisdicţiei de
trimitere.
4. Drepturi şi garanţii. Statutul Curţii prevede că agenţii, consilierii şi avocaţii „se bucură de
drepturile şi garanţiile necesare exercitării independente a funcţiilor lor” (art. 17 Statut). În interesul
procedurii, ei dispun de anumite privilegii şi facilităţi, mai ales exceptarea de percheziţionarea şi
sechestrarea de către poliţie sau vamă a tuturor actelor şi documentelor referitoare la procedură şi
libertate de deplasare pentru îndeplinirea sarcinilor lor (art. 32 pgr. 2 RP). Pentru a beneficia de
61
aceste privilegii şi facilităţi, consilierii şi avocaţii trebuie să dispună de o legitimaţie semnată de
grefier, a cărei valabilitate este limitată ca termen (art. 33 RP).
c. Reprezentarea părţilor în procedurile prejudiciare. Cât priveşte trimiterile prejudiciare şi
alte proceduri în materie de interpretare (trimiterile prevăzute de art. 35 TUE şi cele care operează
urmare a extinderilor de competenţă a Curţii), regulamentul de procedură dispune: „în ceea ce
priveşte reprezentarea şi prezenţa părţilor, Curtea ţine seama de normele de procedură aplicabile
înaintea jurisdicţiilor naţionale care au sesizat-o” (art. 104 pgr. 2 RP). Normele naţionale de care
trebuie să se ţină seama sunt deci cele care sunt în vigoare înaintea jurisdicţiei de trimitere, inclusiv
în procedura ce a ocazionat sesizarea Curţii, reguli de o mare diversitate.
Dacă există o obligaţie de reprezentare înaintea jurisdicţiei de trimitere, ea se manifestă, de
asemenea, în procedura ce se derulează la Luxemburg. Înaintea jurisdicţiilor superioare care sunt
plasate în poziţia de cooperare impusă de Curte, o asemenea obligaţie este mult mai frecventă decât
în faţa altor jurisdicţii. Dacă se acordă o exclusivitate de reprezentare unui grup profesional în planul
procedurii interne, ea se regăseşte şi în procedura Curţii.
Când o parte are dreptul de a fi reprezentată înaintea unei jurisdicţii de trimitere fără ca acest
drept să fie însoţit de o obligaţie, ea poate fi reprezentată în aceeaşi manieră înaintea Curţii. În
absenţa exclusivităţii de reprezentare pentru profesioniştii dreptului, partea poate fi reprezentată de o
persoană apropiată, de ex. tatăl (CJCE, 8 iunie 1999, Mecusen, aff. C. 337/97, Rec., I., 3289); un
mandatar (CJCE, 21 septembrie 1999, Lääära, aff. C. 124/97, Rec., I., 6067), de un consilier fiscal
în Olanda (CJCE, 26 ianuarie 1999, Terhoeve, aff. C. 18/95, Rec., I., 345), sau un reprezentant al
serviciului de personal (CJCE, 14 septembrie 1999, Gruber, aff. C. 249/97, Rec., I., 5295).
În absenţa obligaţiei de reprezentare în faţa jurisdicţiei de trimitere, o parte în litigiul
principal este admisă să prezinte ea însăşi în faţa Curţii, depunând observaţii scrise şi/sau orale.
Această parte poate, de asemenea, să aleagă să fie reprezentată de către un cunoscut sau un alt
profesionist al dreptului, sau de către o persoană de încredere. În unele cazuri o parte a prezentat ea
însăşi atât observaţii scrise, cât şi observaţii orale în cazul unei trimiteri operate de jurisdicţiile din
Olanda (J. Pertek, La pratique du renvoi préjudiciel en droit communautaire. Coopération entre
CJCE et juges nationaux, Litec 2001, p. 120).
Mai frecvente au fost şi cazurile când după ce a fost reprezentată pentru a prezenta observaţii scrise
sau s-a abţinut să le producă, o parte a prezentat ea însăşi observaţii orale. Acest fapt s-a întâmplat
cu ocazia unei trimiteri operate de către o jurisdicţie franceză de prim grad (CJCE, 5 iulie 1984,
Caisse d`alocations familiales c/Ēpoux Meade, aff. 283/83, Rec., 2631) de către jurisdicţii din RFG
(CJCE, 31 martie 1993, Kraus, aff. C. 19/92, Rec., I., 1663), sau de către o jurisdicţie austriacă
(CJCE, 14 septembrie 1999, Gruber, aff. C. 249/97, Rec., 5295).

62
 De asemenea au fost şi cazuri când o parte a prezentat ea însăşi observaţii scrise fără a
participa ulterior la faza orală a procedurii, cum s-a întâmplat cu ocazia unei trimiteri operate de o
jurisdicţie franceză de prim grad (CJCE 12 martie 1998, Djabali, aff. C. 314/96, Rec., I., 1149).
Nu există nici un impediment de reprezentare de către un avocat cât priveşte naţionalitatea sa
în raport cu aceea a părţilor, autorizaţia naţională de profesare, de faptul că a intervenit sau nu în
procedura naţională în care jurisdicţia a sesizat Curtea (în sensul celor afirmate a se vedea directiva
98/5 din 16 februarie 1998).
În practică se pare că părţile au tendinţa de a se face reprezentate sau asistate în cadrul
procedurii în faţa Curţii de avocatul sau alt profesionist la ale cărui servicii au recurs deja în
procedura naţională. O parte poate fi reprezentată de mai mulţi avocaţi sau consilieri, dar numai doi
dintre ei vor putea pleda în limita de timp acordată (care nu depăşeşte 30 de minute).
d. Asistenţa judiciară. Potrivit art. 76 RP o parte poate beneficia de o asistenţă judiciară
excepţională şi subsidiară când se găseşte „în imposibilitate e a face faţă îm totalitate sau doar
parţial cheltuielilor procedurale”. O asemenea cerere va fi însoţită de „informaţii care să probeze că
reclamantul este în stare de necesitate şi de un certificat care să emane de la autoritatea competentă
(art. 76 pgr. 1 RP). Cererea trebuie însoţită de o estimare a nivelului cheltuielilor. Curtea se pronunţă
asupra cererii prin ordonanţă nemotivată şi care nu este susceptibilă de atac.
În procedurile prejudiciare s-a precizat că instanţa comunitară poate acorda cu titlu de
asistenţă judiciară „un ajutor destinat să faciliteze reprezentarea sau prezenţa unei părţi”, dar doar
„în cazuri speciale” (art. 104 pgr. 6 alin. 2 RP). Curtea consideră că partea în cauză va trebui „să
solicite cu prioritate asistenţa judiciară gratuită pe lângă autoritatea competentă din propria ţară”
(vezi Ghidul destinat agenţilor şi avocaţilor privitor la procedura scrisă şi orală în faţa CJCE,
1999; vezi şi J. Pertek, op. cit., p. 199 – 210).
Dacă instanţa comunitară admite beneficiul unei ordonanţe judiciare gratuite, ea ordonă ca
un avocat să fie desemnat pentru a asista partea care beneficiază de aceasta ( art. 4 alin. 1 RP
adiţional).
Partea poate propune ea însăşi un avocat, dar Curtea îşi rezervă dreptul de a respinge această
propunere. În cazul în care Curtea refuză avocatul ales de o parte sau aceasta nu îi formulează o
propunere cât priveşte persoana avocatului, grefierul Curţii se adresează autorităţii competente a
statului interesat, îi transmite Curţii şi o copie a cererii de asistenţă judiciară. Autoritatea competentă
este desemnată în anexa regulamentului adiţional de procedură (de ex. în cazul Franţei autoritatea
competentă este ministrul justiţiei). Funcţie de propunerile acestei autorităţi, Curtea procedează la
desemnarea din oficiu a avocatului însărcinat să asiste partea interesată (art. 4 alin. 3 RP adiţional).
e. Cheltuieli. Potrivit Regulamentului de procedură „aparţine jurisdicţiei naţionale să
hotărască asupra cheltuielilor procedurii prejudiciare” (art. 104 pgr. 6 alin.1 RP). Potrivit unei
63
formule clasice, motivele hotărârilor prejudiciare indică faptul că: „procedura având, cât priveşte
părţile la litigiul principal, caracterul unui incident de procedură, formulat în faţa jurisdicţiei
naţionale, aparţine acesteia să se pronunţe asupra cheltuielilor”. Hotărârile precizează de asemenea
că cheltuielile efectuate de guvernele statelor sau de către instituţiile comunitare care au formulat
observaţii în faţa Curţii „nu pot face obiectul unei rambursări”.
Astfel jurisdicţia naţională de trimitere hotărăşte, aplicând normele naţionale (CJCE, 1
martie 1973, Bollmann c/Hauptzollamt Hamburg – Waltershof, aff. 62/72, Rec., 269). Normele
naţionale permit să se determine cine trebuie să suporte cheltuielile şi care sunt cele ce sunt
recuperabile. Este clar că nu aparţine Curţii să hotărască ea însăşi asupra acestei probleme, întrucât
procedura se va continua înaintea jurisdicţiei de trimitere acolo unde ea a început cu cheltuieli
adăugate procesului naţional şi pentru că hotărârea pronunţată de Curte nu permite să se determine
partea perdantă.
7.3. Sinteza etapelor de procedură în trimiterea prejudiciară.
A. Sesizarea Curţii de către Jurisdicţia naţională. Se caracterizează prin absenţa totală de
formalism, chiar dacă există un anumit număr de obligaţii pentru instanţa naţională:
- Doar jurisdicţiile naţionale pot sesiza Curtea, când ele apreciază „că o decizie asupra
acestui punct este necesară” pentru a-şi formula hotărârea asupra fondului speţei, sau din proprie
iniţiativă (CJCE, 16 iunie 1981, Salonia c/Poidomani e Giglio, aff. 126/80, Rec., 1563), fie la
cererea părţilor sau a ministerului public. Este o alegere ce este lăsată la libera apreciere a
instanţelor naţionale;
- Procedura de cooperare între judecătorul naţional şi judecătorul comunitar respectă
principiul autonomiei instituţionale şi procedurale recunoscută de dreptul comunitar în favoarea
statelor membre;
- Părţile la litigiul principal nu sunt autorizate să sesizeze ele însele Curtea. De asemenea,
părţile nu sunt autorizate să conteste competenţa Curţii sau să-i ceară să declare fără obiect o cerere
de interpretare sau de apreciere de validitate; ele nu pot spera o modificare a cererii de trimitere sau
să se adreseze în mod direct Curţii pentru a obţine clarificări cât priveşte răspunsul său. Părţile au
doar dreptul de a depune observaţii scrise şi a formula observaţii orale în cadrul procedurii cu
condiţia de a rămâne în cadrul juridic trasat de către jurisdicţia naţională;
- Orice clauză a unui contract privat care vizează să oblige jurisdicţiile statelor membre să
formuleze o trimitere prejudiciară, clauză care le-ar priva de competenţa de apreciere care li se
recunoaşte de către art. 234 CE, va fi nulă (CJCE, 22 noiembrie 1978, Matheus c/Doego, aff. 93/78,
Rec., 2203);

64
 - Instituţiile comunitare şi statele membre nu au nici un mijloc de a declanşa procedura
prejudiciară (CJCE, 26 noiembrie 1975, Coenen c/Sociaal Economischeraad Raad, aff. 39/75, Rec.,
1547);
- Conform principiului autonomiei procedurale, drepturile de trimitere por face obiectul unor
recunoaşteri interne care pot viza pertinenţa problemei ridicate sau nerespectarea condiţiilor fixate
de articolul 234 CE, dar în nici un caz alegerea de către judecătorul naţional a procedurii de trimitere
prejudiciară;
- Curtea poate înceta procedura prejudiciară când judecătorul naţional a informat-o că
recursul intern împotriva deciziei de trimitere a dus la anularea acesteia. Deci procedura angajată în
faţa Curţii de Justiţie se va putea continua atât timp cât cererea judecătorului naţional nu a fost
retrasă sau anulată (CJCE, 30 ianuarie 1974, aff. 127/73, Belgische Radio en Télévisie et Société
Belge des auteurs, compositeurs et éditeurs c/S.V. Sabam et N. V. Fonior, Rec., 517 (vezi şi critica
hotărârii de R. Joliet, Droit institutionnel des Communautés européennes: le contecieux, Fac. de
droit, Liège, 1981, p. 199);
B. Actul de trimitere şi sesizarea Curţii. Momentul trimiterii cererii prejudiciare la Curte
depinde doar de voinţa judecătorului naţional. Curtea a precizat că jurisdicţia naţională apreciază şi
decide în care stadiu al procedurii în desfăşurare va sesiza instanţa comunitară. Dar aceeaşi Curte
subliniază că în momentul trimiterii „starea de fapt a cazului să fie stabilită” şi „problemele de pur
drept naţional să fie tranşate” (CJCE, 10 martie 1981, Irish Creamery, aff. 36/80, Rec., 735). Curtea
are nevoie de maxim de informaţii pentru a putea formula interpretarea cea mai bună. Este de
asemenea necesar ca procedura să nu fie inclusă în momentul sesizării Curţii; judecătorul naţional
trebuie să fie în măsură să aibă în vedere răspunsul la cererea sa pentru a se putea pronunţa pe
fondul cauzei pe care este chemat să o soluţioneze. Curtea a avut în special ocazia de a aplica
această soluţie în cadrul procedurilor de urgenţă şi în mod singular în materie de măsuri provizorii
(référé) (CJCE, 4 octombrie 1991, Society for the protection of Unborn Children Ireland, aff. C.
159/90, Rec., I., 4685).
Formularea şi conţinutul cererii de trimitere. Articolul 20 al Protocolului asupra Statutului
Curţii nu prevede exigenţe speciale cât priveşte formularea cererii în afara trimiterii deciziei de
transmitere prejudiciară. Curtea nu vrea să împieteze asupra prerogativelor suverane ale
judecătorului naţional în acest domeniu (CJCE, 5 februarie 1965, Van Gend en Loos C/
Administration fiscale néerlandaise – Q. P. Tarief Commissie, aff. 46/62, Rec., 1). Dar în prezenţa
unei cereri redactată imprecis sau neclară, Curtea şi-a recunoscut timpuriu dreptul de „a degaja din
cererea imperfectă formulată de o jurisdicţie naţională doar problemele ce relevă de interpretarea
Tratatului” (CJCE, 15 iulie 1964, aff. Costa c/ENEL, Rec., 141). Curtea a ajuns în situaţia de a se
referi la motivele procesului pentru a determina cu o eroare cât mai redusă obiectul exact al
65
trimiterii prejudiciare, când nu este sigur dacă ea se referă la o cerere de interpretare sau la o
apreciere de validitate (CJCE, 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board c/Redmond – Q. P.
Magistrates Court du Comté d`Armagh, aff. 83/78, Rec., 2347; hotărârea din această speţă a fost
deseori reluată în aceiaşi termeni şi în alte hotărâri).
Curtea s-a referit adeseori la probele invocate în observaţiile părţilor din litigiu când
jurisdicţia de trimitere a utilizat termeni imprecişi (CJCE, 27 octombrie 1971, Rheinmuhlen
Dusseldorf, aff. 6/71, Rec., 823).
Curtea nu a ezitat să se sprijine pe anumite norme de drept comunitar pe care judecătorul
naţional nu le-a menţionat, însă care i se părea indispensabile soluţionării litigiilor (CJCE, 16 iulie
1992, Belgique c/Société coopérative Belovo, aff. C. 187/91, Rec., I.,4937, pct. 12).
Instanţa comunitară respingând orice formalism ca „incompatibil cu natura proprie
mecanismelor instituite de articolul 177 (actualmente 234 CE) (CJCE, 1 decembrie 1965, Firma
Schwartze, aff. 16/65, Rec., 1081) vizează un obiectiv dublu: pe de oparte să se asigure o
interpretare şi o aplicare uniformă a dreptului comunitar pe ansamblul teritoriului Comunităţii şi pe
de altă parte să faciliteze soluţionarea litigiului principal, litigiu la originea sesizării, cooperând cu
jurisdicţia naţională. Lipsa de formalism a Curţii în această materie a făcut obiectul şi unor critici,
cum a fost aceea formulată de cel ce a fost grefierul Curţii Jean Boulouis (Droit institutionnel de
l`Union européenne, Montchrestien, 5e ed. 1995, p. 312).
În materie există - cu toată lipsa de formalism – anumite obligaţii pentru jurisdicţia de
trimitere:
- judecătorul naţional trebuie să motiveze decizia sa indicând Curţii motivele precise care
conduc la sesizarea acesteia şi mai ales motivele pentru care răspunsul instanţei comunitare este
nacesar soluţionării litigiului pe rolul instanţei naţionale. Judecătorul naţional are obligaţia să
menţioneze circumstanţele cazului şi cadrul juridic în care el plasează interpretarea pe care el a
cerut-o (CJCE, 12 iulie 1979, Union laitière normande, aff. 244/78, Rec., 2663; în speţa citată
litigiul privea două persoane private, Curtea a fost sesizată de Tribunalul de comerţ de la Paris şi
obiectul litigiului era legalitatea legislaţiei engleze în domeniu, care a determinat neacordarea
licenţei pentru exportatorul francez, motiv de reziliere contractuală şi solicitarea de daune de la
partea engleză);
- Curtea nu a ezitat să respingă o cerere de trimitere pronunţată prin ordonanţă care nu
conţinea decât vagi indicaţii referitoare la circumstanţele cazului şi nepermiţând Curţii să formuleze
o interpretare „utilă” a dreptului comunitar (CJCE, 16 iulie 1992, Meiliche, aff. C. 83/91, Rec., I.,
4919).
- Judecătorul naţional trebuie să se asigure de aplicabilitatea normei comunitare pentru care
cere interpretarea în raport de faptele cu care este sesizat (CJCE, 9 iulie 1969, Portelange, aff.
66
10/69, Rec., 309). Curtea va putea să refuze răspunsul său dacă „evocarea textului (normei
comunitare aplicabile) este în mod manifest eronată” (CJCE, 19 decembrie 1968, Salgoil, aff. 13/68,
Rec., 661). Situaţii de genul celei menţionate sunt interpretate ca făcând din procedura de trimitere
un abuz de procedură (hotărârea Van Gend en Loos precitată, Rec., 37 şi 38);
- Judecătorul naţional trebuie să evite să formuleze întrebări prea generale sau fără legătură
suficientă cu dreptul comunitar pentru a justifica utilizarea;
- deşi articolul 177 (actualmente 234) nu îi permite să aprecieze „ interesul actual în cadrul
procedurii pendinte înaintea judecătorului naţional a problemei ridicate” (CJCE, 14 decembrie 1971,
Polití, aff. 43/71, Rec., 1039), Curtea a refuzat să răspundă la o întrebare în legătură cu un litigiu pe
care ea l-a estimat „artificial” (CJCE, 11 martie 1980, P. Foglia C/M. Novello, aff. 104/79, Rec.,
745, pct. 10 – 12). Decizia menţionată a fost confirmată de o a doua hotărâre Foglia c/Novello din
16 decembrie 1981, aff. 244/80, Rec., 3045). În acest al doilea caz, Curtea şi-a justificat
incompetenţa prin voinţa sa de a nu lăsa părţile să utilizeze procedura articolului 177 (actualmente
234) în alte scopuri decât cele expres prevăzute de tratat (pct. 59).
În concluzie, actul de trimitere comportă, în afara deciziei de trimitere prejudiciară
(ordonanţă, hotărâre), copia „documentelor necesare pentru o bună înţelegere a litigiului, în special
regulamentele naţionale aplicabile” (după cum se subliniază în nota informativă a Curţii, pct. 6 alin.
3, precitată). Cu alte cuvinte, dosarul complet al cazului.
Decizia de trimitere (stricto sensu) va include:
a. expunerea faptelor esenţiale înţelegerii litigiului;
b. expunerea elemetelor de drept aplicabile;
c. expunerea argumentelor părţilor (afară de cazul când acestea nu au avut ocazia să le
expună funcţie de momentul în care a intervenit trimiterea prejudiciară);
d. expunerea motivelor care au condus judecătorul naţional să procedeze la trimiterea
prejudiciară, să determine materia trimiterii, explicitând alegerea dispoziţiilor comunitare a căror
interpretare sau apreciere de validitate este cerută şi legătura lor cu dispoziţiile naţionale aplicabile;
e. problemele concrete pentru care judecătorul naţional solicită intervenţia Curţii.
În plus, este necesar să figureze în actul de trimitere datele de identificare a părţilor sau a
reprezentanţilor lor care vor primi notificarea prin intermediul Curţii a deciziei de trimitere şi a
observaţiilor scrise depuse de cei interesaţi.
C. Rolul membrilor Curţii. Articolul 221 CE (ex. art. 165) prevede următoarele: „Curtea de
Justiţie se întruneşte în şedinţă plenară când un stat membru sau o instituţie care este parte în
instanţă o cere”. Conform art. 95 RP, se înţelege prin „parte în instanţă” în cadrul procedurii
prejudiciare, oricare stat membru şi oricare instituţie „care prezintă observaţii scrise” (art. 95 pgr. 2
alin. 2 RP). În rest, Curtea decide dacă ea se va întruni în plen sau va trimite cazul pentru soluţionare
67
camerelor create în cadrul ei (art. 221 CE şi art. 9 pgr. 1 RP). Camerele sunt constituite din trei,
cinci sau şapte judecători. În general, în cazurile de trimitere prejudiciară, Curtea de Justiţie s-a
întrunit foarte rar în formaţie plenară.
Odată cu recepţionarea cererii de trimitere prejudiciară, preşedintele Curţii desemnează
judecătorul raportor în cadrul unei camere (art. 9 pgr. 1 RP); imediat după aceasta, primul avocat
general desemnează un avocat general (art. 10 pgr. 2 RP). Urmare etapei procedurii scrise, Curtea
decide dacă speţa rămâne atribuită acestei camere, sau trebuie trimisă spre soluţionare formaţiei
plenare. În această alegere raportul prezentat de judecătorul raportor (raport prealabil) şi audierea
avocatului general au rolul esenţial. Acesta este momentul în care statele membre şi instituţiile sunt
în măsură să revendice întrunirea Curţii în plen.
Judecătorul raportor are ca atribuţii, în afara întocmirii raportului prealabil de la finele
procedurii scrise, să propună renunţarea la procedura orală când nici părţile, nici alţi interesaţi nu au
prezentat o cerere motivată. Evident că este audiat şi avocatul general. De asemenea, judecătorul
raportor are un rol important de jucat în situaţia în care Curtea solicită „clarificări jurisdicţiei
naţionale” (art. 104 pgr. 5 RP, după modificarea RP din 16 mai 2000, intrată în vigoare la 1 iulie
2000).
Decizia pe care o poate lua preşedintele Curţii de a supune cererea de trimitere prejudiciară
noii proceduri accelerate la cererea jurisdicţiei naţionale, este luată la propunerea judecătorului
raportor cu audierea avocatului general. Această procedură aplicabilă în „caz de urgenţă
extraordinar”, permite să se reducă la 15 zile în loc de două luni, termenul acordat părţilor şi celor
interesaţi pentru a prezenta observaţii scrise (art. 104 bis, noul RP). Potrivit noului art. 54 bis din RP
„judecătorul raportor şi avocatul general pot cere părţilor să comunice într-un termen dat, toate
informaţiile referitoare la fapte, toate documentele sau toate elementele pe care el le consideră
pertinente. Răspunsurile şi documentele obţinute sunt comunicate celorlalte părţi”.
Judecătorul raportor elaborează raportul menţionat la art. 18 Statut CJCE, a cărui prezentare
deschide faza orală a procedurii. Acest raport este raportul zis de audienţă şi îşi schimbă denumirea
pentru a deveni raportul judecătorului raportor dacă se suprimă audienţa pentru pledoarii. Raportul
redactat la terminarea fazei scrise a procedurii rezumă faptele şi observaţiile scrise ale celor
interesaţi. Cu trei săptămâni înaintea audienţei orale el este trimis părţilor şi celor interesaţi, care pot
sugera unele amendamente de redactare (vezi Ghid... 1999, pct. B).
În fine, judecătorul raportor redactează proiectul de hotărâre a Curţii şi care serveşte ca bază
pentru deliberările din cameră sau din plen. Evident că el participă ca judecător la deliberări şi la
adoptarea deciziei în cameră sau în plen.
Misiunea principală a avocatului general este definită de art. 222 CE alin. 2 (ex. art. 166):
„să prezinte în mod public cu toată imparţialitatea şi în totală independenţă concluzii motivate
68
asupra cazurilor supuse Curţii de Justiţie”. Concluziile avocatului general sunt prezentate în cursul
ultimei etape, faza orală a procedurii înainte de deliberările în camera la care a fost repartizat cazul
sau din plen. Această prezentare se efectuează în formă prescurtată, care se limitează la lectura
dispozitivului (concluzii finale) în şedinţa care urmează audierii pledoariilor sau dacă nu există etapa
de procedură orală, după notificarea către cei interesaţi a raportului judecătorului raportor. Potrivit
art. 59 pgr. 2 RP, după concluziile avocatului general, preşedintele pronunţă încheierea procedurii
orale, în afara cazului când el decide redeschiderea acestei proceduri (art. 61 RP), situaţie în care
trebuiesc prezentate concluzii complementare.
Cât priveşte rolul avocatului general, sunt necesare câteva precizări:
- Într-o ordonanţă prin care Curtea a răspuns la cererea unei părţi de a depune observaţii la
concluziile avocatului general, ea a precizat că acele concluzii reprezintă: „opinia individuală,
motivată şi exprimată public a unui membru al instituţiei însăşi” (CJCE, ord. 4 februarie 2000,
Emesa Sugar e. a., aff. C. 17/98, Rec., I., 665). Avocatul general participă în mod public şi în mod
personal la procesul de elaborare a deciziilor Curţii. Aceasta a subliniat că respectivele concluzii nu
constituie „un aviz destinat judecătorilor sau părţilor care ar emana de la o autoritate exterioară
Curţii”, dar că avocaţii generali, „între care nu există nici o legătură de subordonare, nu constituie un
parchet, nici un minister public şi ei nu aparţin nici unei autorităţi, spre deosebire de ceea ce există
în organizarea judiciară în anumite state membre”. Pentru toate aceste motive, la care se adaugă
riscul prelungirii duratei procedurii, Curtea refuză să admită posibilitatea prezentării de observaţii
scrise ca răspuns la concluziile avocatului general;
- Curtea reaminteşte că ea dispune de posibilitatea de a ordona redeschiderea procedurii orale
când o consideră necesară, la cererea părţilor, la propunerea avocatului general sau din oficiu
(CJCE, 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, aff. C. 50/96, Rec., I., 743; CJCE, 10 februarie 2000,
Deutsche Post, C. 270/97 şi C. 271/97, Rec., I., 929).
Cazurile în care avocatul general trebuie audiat de Curte. Înaintea suspendării unei
proceduri decisă de preşedinte şi înaintea eventualei sale reluări (art. 82 bis pgr. 1 RP);
- Înaintea adoptării unei ordonanţe motivate prin care se decide că instanţa comunitară este
„în mod manifest incompetentă pentru a soluţiona o cerere”, sau că aceasta este „în mod manifest de
neacceptat” (art. 92 pgr. 1 RP);
- Când Curtea se pronunţă pe cale de ordonanţă motivată în cazurile când problema este
identică cu ceea ce s-a mai pronunţat, sau când răspunsul la cererea de trimitere prejudiciară se
deduce din jurisprudenţa sa (art. 104 pgr. 3 RP). Când Curtea utilizează acestă procedură
simplificată, avocatul general nu prezintă concluzii scrise;

69
 - În situaţia în care preşedintele Curţii intenţionează să supună trimiterea prejudiciară noii
proceduri accelerate la cererea jurisdicţiei naţionale şi la propunerea judecătorului raportor (art. 104
bis RP);
- Dacă se decide, urmare procedurii scrise şi în baza raportului judecătorului raportor, că
speţa să se atribuie unei camere sau să fie dezbătută în plen, se cere opinia avocatului general (art.
95 pgr. 2 RP);
- În situaţia în care camera decide pe cale de ordonanţă admiterea totală sau parţială a unei
părţi la beneficiul asistenţei judiciare gratuite (ord. 76 pgr. 3 RP);
- Când Curtea decide să se solicite „clarificări jurisdicţiei naţionale” autoare a trimiterii
prejudiciare (art. 104 pgr. 5 RP);
- în cursul unei proceduri orale, avocatul general poate, ca şi judecătorii, să „pună întrebări
agenţilor, consilierilor sau avocaţilor care reprezintă părţile” (art. 57 alin. 2 RP);
- În fine, avocatul general este audiat înainte ca instanţa comunitară să dispună să ordone
redeschiderea procedurii orale (art. 61 RP), caz în care avocatul general va prezenta concluzii
complementare.
Rolul avocatului general se opreşte la deliberare. El îşi termină misiunea prin prezentarea
concluziilor sale motivate. Absentarea de la deliberări crează pentru avocaţii generali o mare
libertate prin raport cu deciziile Curţii în cazurile în care au pus concluzii sau în altele, mai ales
atunci când ei au sugerat modificări sau revirimente în jurisprudenţă.
Concluziile avocatului general în fiecare caz sunt în întregime disponibile integral din
momentul prezentării lor (care se face în formă prescurtată) şi ulterior publicate cu hotărârea.
Din ce în ce mai mult hotărârile Curţii fac trimitere la concluziile prezentate în caz, fie
pentru a marca un acord sau pentrru a evita reproducerea unei părţi a raţionamentului care a fost
expus de către avocatul general (CJCE, 30 noiembrie 1995, Gebhard, aff. C. 55/94, Rec., I., 4165).
De asemenea nu sunt rare situaţiile în care Curtea se îndepărtează parţial sau total de
concluziile prezentate de avocatul său general. Două exemple opuse: printr-o hotărâre din 1998,
Curtea (camera 6), decide că nu are competenţă pentru a statua asupra problemelor ridicate de
Comisia de drept fiscal a Suediei, contrar concluziilor avocatului general (CJCE, 12 noiembrie
1998, Victoria Film, aff. C. 134/97, Rec., I., 7023), în timp ce Curtea (camera 5) decide în 2000 că
trebuie primite cererile depuse de Comisia pentru recursuri a învăţământului superior din Suedia,
întrucât instanţa comunitară o consideră o jurisdicţie în sensul art. 234 CE, contrar concluziilor
avocatului general (CJCE, 6 iulie 2000, Abrahamson, aff. C. 407/98 nepublicată).
Foarte multe din marile hotărâri ale Curţii, care sunt adesea hotărâri pronunţate în trimiterea
prejudiciară, au fost precedate de concluzii marcante ale avocaţilor generali (adevărate studii
ştiinţifice).
70
 D. Faza scrisă a procedurii în trimiterea prejudiciară. Prima fază a procedurii scrise este
notificarea. Decizia jurisdicţiei naţionale care suspendă procedura şi sesizează Curtea, este
înregistrată la grefier şi după traducerea în limbile oficiale ale Comunităţii este notificată părţilor în
cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului sau Băncii Centrale Europene, dacă actul
a cărei validitate sau interpretare este contestată emană de la acestea, şi Parlamentului europen şi
Consiliului, dacă actul a cărei validitate sau interpretare este contestată a fost adoptat împreună de
cele două instituţii. Odată cu înregistrarea cazului la grefa Curţii, preşedintele numeşte un judecător
raportor, însărcinat să urmărească derularea litigiului până la pronunţarea hotărârii.
Notificarea se prezintă sub forma unei scrisori recomandate cu aviz de primire adresată
părţilor la litigiul principal în faţa judecătorului naţional (CJCE, 27 martie 1963, Da Costa e. a. c/
Administration fiscale néerlandaise, aff. conex. 28 – 30/62, Rec., 59) şi pentru statele membre o
simplă scrisoare a cărui destinatar este ministrul afacerilor externe şi o copie este transmisă
reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre pe lângă Comunitate.
Doar destinatarii notificării pot, în următoarele două luni, să depună la Curte memorii sau
observaţii scrise. Cererea de decizie prejudiciară va trebui să fie deci, suficient de precisă, nu numai
pentru a ajuta Curtea să-şi pronunţe verdictul, dar şi pentru a permite oricărei persoane interesate să
prezinte observaţii în conformitate cu art. 20 din Protocolul Curţii (CJCE, 1 aprilie 1982, Holdijk,
aff. 141/81, Rec., 1299).
Întrucât ne aflăm în prezenţa „unei proceduri necontencioase, străină oricărei iniţiative a
părţilor şi în cursul căreia acestea sunt doar invitate să fie ascultate” (CJCE, 9 decembrie 1965,
Hessische Knappschaft, aff. 44/65, Rec., 1191) şi nu contradictorie caracterizată prin „absenţa
părţilor în sensul propriu al termenului” (hotărârea Costa citată) prezentarea de memorii sau
observaţii scrise nu este de loc obligatorie.
Terţii, dintre care unii ar putea „justifica un interes în soluţionarea unui litigiu supus Curţii”
(art. 37 alin. 2 Statut) nu sunt autorizaţi să intervină în cursul procedurii prejudiciare (ordonanţa din
3 iunie1964, Costa c/ENEL, aff. 6/64, Rec., 1197). Din contra, Curtea va putea întotdeauna să ceară
unui stat care nu a depus observaţii, să ia atitudine când ea consideră că interesele acestuia riscă să
fie afectate (CJCE, 10 octombrie 1978, Hansen Jun c/Hamptzolland Flensburg, aff. 178/77, Rec.,
1787).
Comisia în calitate de garantă a „interesului comunitar”, de obicei depune în mod sistematic
observaţii.
Parlamentul european este autorizat să prezinte Curţii memorii sau observaţii scrise în toate
cazurile în care actul a cărei validitate sau interpretare este contestată a fost adoptat împreună cu
Consiliul în cadrul procedurii de „codecizie”prevăzută de art. 251 CE. Aceeaşi situaţie este cât
priveşte dreptul de intervenţie al Consiliului respectiv al Băncii Centrale Europene.
71
 Memoriile şi observaţiile nu trebuie să se asemene cu pledoarii urmărind soluţia litigiului
principal sau să conţină concluzii referitoare la caz. Ele trebuie să se limiteze la sublinierea
diferitelor argumente de fapt şi drept care conduc autorul la propria interpretare a normei comunitare
sau la contestarea validităţii şi trebuie să se rămână „în cadrul juridic tranşat de jurisdicţia naţională”
(CJCE, 1 martie 1973, Bollmann, aff. 62/72, Rec., 269). Cu alte cuvinte nu se poate ajunge la
modificarea problemei ridicate de jurisdicţia de trimitere sau să se adauge o altă problemă (CJCE, 5
octombrie 1988, Alsatel, aff. 247/86, Rec., 5987).
În materie prejudiciară, instrucţia este supusă regulilor normale ale procedurii şi
regulamentului de procedură a Curţii.
Judecătorul raportor prezintă, la data fixată de preşedinte, raportul său preliminar, care ţinând
seama de elementele din dosar comportă propuneri asupra problemei, cum ar fi adoptarea unor
eventuale măsuri de instrucţie sau alte măsuri pregătitoare, precum şi trimiterea, eventuală, a
dosarului unei camere a Curţii. Dar decizia finală de a proceda sau nu la instrucţie aparţine Curţii,
după audierea avocatului general. Curtea poate să efectueze ea însăşi instrucţia sau să o încredinţeze
unei camere. Ea poate de asemenea să deschidă procedura orală fără instrucţie, ceea ce se întâmplă
cel mai adesea.
După încheierea instrucţiei – dacă a existat – preşedintele fixează data deschiderii procedurii
orale, afară de cazul în care Curtea a decis să acorde părţilor un termen pentru a prezenta observaţii
scrise.
E. Faza orală a procedurii în trimiterea prejudiciară. Este o procedură esenţialmente
contradictorie. După lectura raportului prezentat de judecătorul raportor, Curtea purcede la audierea
agenţilor, consilierilor şi avocaţilor şi se prezintă concluziile avocatului general. Curtea îşi conservă
în orice moment al procedurii dreptul de a ordona o măsură de instrucţie complementară şi poate
chiar decide redeschiderea procedurii orale (CJCE, 13 martie 1968, W. Beus C/Hauptzollant
Munchen, aff. 5/67, Rec., 125).
Observaţiile orale cuprind mai multe elemente: se reamintesc poziţia avută şi argumentele
principale, se resping argumentele contrare incluse în observaţii scrise, reliefarea aspectelor
importante pentru răspunsul Curţii şi prezentarea aspectelor noi intervenite după adoptarea deciziei
de trimitere prejudiciară sau după prezentarea concluziilor scrise (jurisprudenţa recentă a Curţii,
introducerea unei acţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare în legătură cu materia
trimiterii prejudiciare, etc.)
F. Pregătirea hotărârii Curţii. Obligaţii. Deşi judecătorul naţional este singur competent să-
şi asume responsabilitatea deciziei prejudiciare pentru a fi în măsură să soluţioneze litigiul principal,
deseori Curtea reformulează o problemă (chestiune), extrage esenţa, procedează la o reducere sau la

72
o extensie a materiei trimiterii sau ea crează o anumită permeabilitate între cele două ramuri ale
trimiterii prejudiciare.
Înainte de a răspunde la o întrebare a judecătorului naţional, care este în mod normal
reprodusă integral, Curtea reformulează adesea întrebarea indicând „substanţa” acesteia (CJCE, 16
septembrie 1999, Abdoulaye, aff. C. 218/98, Rec., I., 5723).
În caz de necesitate, Curtea delimitează problema pentru a o face să intre în cadrul procedurii
prejudiciare. În acest sens Curtea, în mod frecvent, rescriind o cerere a judecătorului naţional, tinde
a o face să se pronunţe asupra „compatibilităţii” unei dispoziţii de drept naţional cu o componentă a
dreptului comunitar (act de drept derivat, articol din tratat, principiu general, etc.) mai nuanţat.
Curtea se poate întreba dacă dreptul comunitar se opune sau nu unei dispoziţii naţionale, cum ar fi
aceea menţionată.
Curtea merge câteodată mai departe şi ameliorează o problemă greşit ridicată după ce a găsit
adevărata sa esenţă, cu toată rezerva pe care instanţa comunitară o manifestă faţă de problemele
formulate în mod imprecis (CJCE, 18 noiembrie 1999, Teckal, aff. C. 107/98, Rec., I., 8121).
Curtea nu se consideră legată de ordinea în care jurisdicţia naţională a prezentat întrebările
sale dacă sunt mai multe. Ea modifică deci – pentru a asigura logica răspunsului său – ordinea
acestor întrebări (CJCE, 7 mai 1992, Aguirre Borrel, aff. C. 104/91, Rec., I., 3003).
O regrupare a două sau mai multe probleme care vor fi examinate ca una singură, adesea
într-un aranjament diferit de cel rezultat din decizia de trimitere, este foarte probabilă când
întrebările judecătorului naţional sunt numeroase şi detaliate (CJCE, 3 februarie 2000, Dounias, aff.
C. 228/98, Rec., I., 577).
După cum Curtea nu răspunde la întrebările care nu au legătură cu litigiul principal sau
ignoră problemele la care s-a răspuns în cauze similare, de asemenea instanţa comunitară estimează
că ea trebuie să ia în consideraţie elementele de drept comunitar la care jurisdicţia de trimitere nu a
făcut referinţă în decizia sa, când interpretarea acestora se situează în cadrul litigiului. Curtea
consideră că „are misiunea să interpreteze toate dispoziţiile dreptului comunitar de care jurisdicţiile
naţionale au nevoie pentru a statua asupra litigiilor pe care le au pe rol, chiar dacă aceste dispoziţii
nu au fost în mod expres în întrebările ce i s-au adresat de către aceste jurisdicţii” (CJCE, 18 martie
1993, Wiessmann, aff. C. 280/91, Rec., I., 971).
Curtea îşi afirmă competenţa de a examina din oficiu validitatea unui act de drept derivat
pentru care s-a cerut de către instanţa naţională doar interpretarea (CJCE, 14 iunie 1990, Weisser,
aff. C. 37/89, Rec., I., 2395).
Cu ocazia unei trimiteri în interpretare Curtea a examinat validitatea unie decizii a Comisiei
„deşi jurisdicţia de trimitere nu a făcut referire la această decizie, a cărei existenţă şi mai ales
conţinutul, funcţie de data adaptării, nu a fost cunoscută în momentul în care a fost redactată
73
ordonanţa de trimitere (ordonanţa a fost redactată cu şase zile după data deciziei Comisiei) şi a
constatat lipsa de validitate (CJCE, 7 septembrie 1999, De Haan, aff. C. 61/98, Rec., I., 5003).
G. Hotărârea Curţii de Justiţie în trimiterea prejudiciară. Efecte.
1. Ca toate hotărârile Curţii, hotărârea în trimiterea prejudiciară conţine următoarele
elemente:
- indicarea că ea este pronunţată de Curte;
- data pronunţării;
- numele preşedinteluişi judecătorilor din complet;
- numele avocatului general;
- numele grefierului;
- indicarea părţilor; numele agenţilor, consilierilor sau avocaţilor părţilor;
- concluziile părţilor;
- menţiunea că avocatul general a fost audiat;
- expunerea sumară a faptelor;
- motivele;
- dispozitivul, inclusiv decizia referitoare la cheltuieli.
Totodată hotărârea prejudiciară comportă anumite particularităţi prin raport cu hotărârile ce
se pronunţă în materia contencioasă.
Ea indică pentru început numele jurisdicţiei care a procedat la trimitere, precum şi data la
care a fost efectuată sesizarea.
Hotărârea menţionează apoi natura sesizării (trimitere în interpretare sau în apreciere de
validitate) şi conţinutul fiecărei întrebări (norma/normele de interpretat sau actele/actul de drept
derivat pentru care se cere aprecierea de validitate).
Se precizează de asemenea circumstanţele în care problema a fost ridicată de jurisdicţie
(natura litigiului şi numele părţilor la litigiul principal - naţional).
Hotărârea reproduce raportul de audienţă al judecătorului raportor: după un scurt rezumat al
faptelor la originea litigiului, apoi procedura, „concluziile”, sunt înlocuite prin
întrebările/problemele ridicate de jurisdicţia naţională, probele părţilor prin memorii şi observaţii
scrise depuse de „ intervenienţi” înaintea Curţii.
Curtea răspunde „în drept” la fiecare din problemele care i-au fost ridicate, străduindu-se să
regrupeze cele care pot fi tratate într-o manieră simultană (de ex. referitor la prima problemă ...
asupra celei de a doua şi a treia probleme... etc.).
În fine, dispozitivul hotărârii prejudiciare se prezintă diferit de cel al hotărârilor pronunţate
în materie contencioasă unde în general se utilizează formula „Curtea declară şi hotărăşte”. În
trimiterea prejudiciară nu avem cazul pronunţării unei soluţii la un diferend care opune mai multe
74
părţi, ci să se indice jurisdicţiei naţionale care a a procedat la trimitere stadiul dreptului comunitar,
pentru ca acesteia să i se permită să se pronunţe asupra fondului cauzei.
De-a lungul timpului, Curtea şi-a ameliorat formula de începere a dispozitivului de la
„Curtea decide” la „decide şi hotărăşte”, „se pronunţă în drept”, „şi decide” (CJCE, 15 iulie 1964,
Costa, aff. 6/64 citată), sau „constată” (CJCE, 2 decembrie 1964, Dingemans, aff. 24/64, Rec.,
1261), sau „declară şi hotărăşte” (CJCE, 1 decembrie 1965, Firma Schwarze c/Einfuhr, aff. 16/65,
Rec., 1081; în materie de apreciere de validitate a deciziei Comisiei CEE din 24 ianuarie 1964);
Curtea utilizează mai mult formula „Curtea se pronunţă în drept”, indiferent că ne aflăm în situaţia
unei trimiteri în interpretare sau o apreciere de validitate. Această formulă este însă criticată de Jean
Boulouis, fostul grefier al CJCE, întrucât ea „pare să convină enunţului de interpretare şi se justifică
mai puţin pentru a declara nevaliditatea (J. Boulouis, Droit institutionnel de l`Union européenne, 5e
ed. Montchrestien, Paris, 1995, p. 313).
2. Efectele hotărârilor prejudiciare. Hotărârea pronunţată de Curte este transmisă jurisdicţiei
de trimitere care va putea apoi să tranşeze litigiul principal. O copie a hotărârii este transmisă
instituţiilor comunitare, statelor membre şi părţilor. În medie durata procedurii prejudiciare în faţa
Curţii, de la notificarea deciziei de trimitere a judecătorului naţional până la pronunţarea hotărârii
este de 21 de luni (J. M. Favret, Droit pratique de l`Union européenne, 4e ed., Gualino Editeurs,
2003, p. 514).
a. Forţa obligatorie a hotărârii prejudiciare. Hotărârea prejudiciară în interpretare sau în
apreciere de validitate are autoritatea lucrului judecat care depăşeşte cadrul litigiului ce a fost la
originea sesizării Curţii.
1. În raport de jurisdicţia de trimitere. Hotărârea prejudiciară obligă judecătorul naţional
(CJCE, 3 februarie 1977, Luigi Benedetti c/Munari, aff. 51/76, Rec., 163), care trebuie să ţină seama
de consecinţe, altfel spus, fie să aplice norma comunitară în litigiul intern în interpretarea dată de
Curte, fie dacă este cazul, să nu aplice această normă, întrucât judecătorul comunitar s-a pronunţat în
drept că respectiva normă nu este aplicabilă cazului pe rol (CJCE, 28 martie 1979, Benvenutti, aff.
222/78, Rec., 163).
Curtea a precizat că interpretarea „pe care ea o dă unei norme comunitare limpezeşte şi
precizează, când este nevoie, semnificaţia şi întinderea acestei reguli astfel cum ea trebuie sau va
trebui să fie înţeleasă şi aplicată de la momentul intrării sale în vigoare” (CJCE, 27 martie 1980,
Salumi, aff. conex. 6, 127 şi 128/79, Rec., 1237).
Curtea consideră că judecătorul naţional poate sesiza cu o nouă problemă, înainte de a tranşa
litigiul principal, când întâlneşte dificultăţi de înţelegere sau aplicare a hotărârii principale sau când
dispune de elemente noi, susceptibile de a afecta conţinutul răspunsului deja primit (CJCE, 5 martie

75
1986, Wünsche, aff. 69/85, Rec., 947). Noua sesizare nu poate pune în discuţie validitatea hotărârii
prejudiciare deja pronunţate care nu poate face obiectul unei căi de atac.
Refuzul judecătorului naţional (de trimitere) de a ţine seama de hotărârea prejudiciară
constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare (manquement) în sensul articolului 226 CE şi
poate da loc la deschiderea unei proceduri infracţionale. De altfel acest refuz poate fi sancţionat prin
căi de atac de drept intern.
2. În raport de celelalte jurisdicţii naţionale. Hotărârea prejudiciară în interpretare obligă
(leagă) toate jurisdicţiile naţionale (CJCE, 27 martie 1963, Da Costa, aff. conex. 28 – 30/62, Rec.,
59) în măsura în care ea tranşează probleme de drept. Acelaşi efect îl are şi hotărârea prejudiciară în
apreciere de validitate care deşi se adresează în mod direct judecătorului naţional de trimitere
„constituie o raţiune suficientă pentru oricare judecător” de a nu aplica actul declarat nevalabil de
către Curtea de Justiţie (CJCE, 13 martie 1981, ICC, aff. 66/80, Rec., 1191).
Jurisdicţiile statelor membre vor putea sesiza Curtea dacă subzistă incertitudini în ceea ce
priveşte motivele, întinderea şi consecinţele invalidităţii anterior constatate (hotărârea ICC citată).
Aceste jurisdicţii pot de asemenea pune în discuţie validitatea unei norme comunitare, chiar când o
hotărâre prejudiciară a constatat deja absenţa de nevaliditate, din momentul în care ele se sprijină pe
probe de nevaliditate, diferite de cele care au fost deja promovate în faţa Curţii (CJCE, 13 iulie
1978, Milac, aff. 8/78, Rec., 1721).
3. În raport de legislatorul comunitar şi de celelalte autorităţi naţionale. Recunoaşterea de
către Curtea de Justiţie a lipsei de validitate a unei norme comunitare obligă legislatorul comunitar
(CJCE, 29 iunie 1988, Luc Wan Landschoot c/N. V. Mera, aff. 300/86, Rec., 3443) şi autorităţile
naţionale (CJCE, 30 octombrie 1975, Rey Soda, aff. 23/75, Rec., 1279) care vor trage concluziile
invalidităţii stabilite de Curte.
Curtea poate, în cadrul articolului 234 TCE (ex. art. 177), să indice care sunt efectele unei
norme comunitare declarată nevalidă care rămân definitive (hotărârea Luc Van Landschoot C/M. V.
Mera, citată).
Legislatorul comunitar îşi angajează răspunderea sa extracontractuală dacă el cauzează o
daună prin refuzul său de a ţine seama de consecinţele unei hotărâri prejudiciare care declară
nevalabil un regulament (CJCE, 4 octombrie 1979. Ireks Arkady, aff. 238/78, Rec., 2955).
b. Efectele în timp ale hotărârii prejudiciare. În principiu, hotărârile prejudiciare în
interpetare au un efect ex – tun; cu alte cuvinte ele se aplică atât situaţiilor viitoare, cât şi situaţiilor
trecute (efect retroactiv). Cele menţionate rezultă, în mod clar, din hotărârea Denkavit din 27 martie
1980, în cadul căreia Curtea subliniază că „regula astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată
de către judecător, chiar în raporturile juridice născute şi constituite înaintea hotărârii pronunţate
asupra cererii de interpretare, dacă condiţiile care permit aducerea în faţa jurisdicţiilor competente a
76
unui litigiu referitor la aplicarea numitei reguli sunt întrunite” (CJCE, 27 martie 1980, Denkavit, aff.
61/79, Rec., 1205). Acest principiu este valabil şi pentru hotărârile prejudiciare în apreciere de
validitate. Efectul ex – tunc al hotărârilor prejudiciare a fost confirmat şi de hotărâri mai recente
(CJCE, 6 octombrie 1993, Ten Oever, aff. C. 109/91, Rec., I., 4879; 19 octombrie 1995, Cyril
Richardson, aff. C. 137/94, Rec., I., 3407).
Curtea de Justiţie admite totodată că hotărârile sale prejudiciare pot avea în mod excepţional
un efect ex – nunc, altfel spus, că efectele lor în timp vor fi limitate. Curtea a precizat că ea „va
putea, prin aplicarea unui principiu general de securitate juridică inerent ordinii juridice comunitare,
ţinând seama de tulburările grave pe care hotărârea sa le-ar putea antrena pentru trecut în relaţiile
juridice stabilite de bună credinţă, să fie obligată să limiteze posibilitatea pentru orice interesat să
invoce dispoziţia astfel interpretată pentru a pune în discuţie aceste relaţii juridice” (hotărârea
Denkavit citată). Curtea a adăugat că: „o asemenea limitare nu va putea fi admisă decât în hotărârea
însăşi care dispune asupra interpretării solicitate”. Exigenţa fundamentală a unei aplicări uniforme şi
generale a dreptului comunitar implică (faptul) că aparţine doar Curţii de Justiţie să decidă limitările
intratemporale ce se aduc interpretării pe care ea a dat-o (hotărârea Denkavit; în plus vezi CJCE, 8
aprilie 1976, Defrenne c/Sabena, aff. 43/75, Rec., 455).
Numeroase hotărâri mai recente confirmă posibilitatea pe care o are Curtea să limiteze
efectele retroactive ale hotărârilor sale prejudiciare în interpretare (CJCE, 17 mai 1990, Barber, aff.
262/88, Rec., I., 1889; 16 iulie 1992, Legros, aff. C. 163/90, Rec., I., 4625; 11 august 1995, Roders,
aff. conex. C. 367 – 377/93, Rec., I., 229). Principiul funcţionează şi pentru hotărârile prejudiciare în
apreciere de validitate (CJCE, 15 octombrie 1980, Rokette Frères, aff. 145/79, Rec., 2917;
Providence agricole de la Champagne, aff. 4/79, Rec., 2823).
Judecătorul comunitar refuză astfel să limiteze în timp efectele unei hotărâri în apreciere de
validitate în absenţa unor motive imperioase de securitate juridică care să justifice o asemenea
limitare (CJCE, 8 noiembrie 2001, Martini, aff. C. 228/99, Rec., I., 8401).
Faptul că o hotărâre prejudiciară ar avea consecinţe grave pentru finanţele publice naţionale
nu ar justifica pentru atât o limitare ratione temporis a efectelor sale. Judecătorul comunitar a indicat
foarte clar următoarele: „consecinţele financiare ce ar putea decurge pentru un guvern din
ilegalitatea unei taxe sau unui impozit, niciodată nu au justificat prin ele însele limitarea efectelor
unei hotărâri a Curţii” (CJCE, 13 februarie 1996, Société Bautiaa et Société française maritime, aff.
conex. C. 197/94 şi C. 252/94, Rec,. I., 505).
În orice caz, limitarea în timp a unei hotărâri interpretative nu este posibilă decât în cazuri
excepţionale, după evaluarea consecinţelor ce decurg din aplicarea prelungită a dispoziţiilor
naţionale contrare interpretării declarate posterioare prin hotărârea prejudiciară. Ea nu este deci

77
posibilă decât dacă există un conflict între dreptul comunitar şi dreptul naţional (CJCE, 10 februarie
2000, Schröder, aff. C. 50/96 Rec., I., 743; Vick et Conze, aff. conex. C. 234 – 235/96, Rec., I., 799).

Capitolul 4. Extinderile competenţei de interpretare a Curţii de Justiţie.

A. Extinderile competenţei de interpretare a Curţii de Justiţie anterioare Tratatului de la
Amsterdam
Statele membre ale Uniunii pot încheia între ele Convenţii al căror obiective sunt
determinate de către art. 293 CE (ex. art. 220 CE). Acestea nu sunt acte ale instituţiilor comunitare,
chiar în sensul dat de jurisprundenţă, pentru a permite trimiterea în interpretare a acordurilor
Comunităţii cu statele terţe. Totodată o interpretare uniformă a acestui „drept complementar” era de
dorit.
Competenţa necesară a fost atribuită Curţii prin protocoalele anexate convenţiilor încheiate
între statele membre.
1. Interpretarea Convenţiei din 27 septembrie 1968. Articolul 1 al Protocolului din 3 iunie
1971 atribuie competenţa Curţii pentru interpretarea Convenţiei din 27 septembrie 1968 referitoare
la competenţa judiciară si executarea hotărârilor în materie civilă si comercială (denumită
„Convenţia de la Bruxelles”). Competenţa Curţii este recunoscută şi în cazul convenţiilor de aderare
a unor state la CE, respectiv UE, inclusiv la Convenţia menţionată (versiunea consolidată a
Convenţiei de la Bruxelles în JOCE, 26 ianuarie 1998, C. 27, p.1).
Articolul 3 al Protocolului instituie o trimitere prejudiciară la Curte după modelul art. 234
CE, atât trimiterea facultativă, cât şi trimiterea obligatorie. Trimiterea este facultativă pentru
jurisdicţiile statelor contractante vizate de art. 2 pgr. 2 şi 3 ale protocolului, adică jurisdicţiile care
statuează in apel şi în cazurile prevăzute de art. 37 din Convenţia din 1968 pentru jurisdicţiile
menţionate în acest articol.
Trimiterea este obligatorie pentru jurisdicţiile vizate la art. 2 pgr. 1 din protocol; sunt
instanţele supreme gen Înalta Curte de Casaţie si Justiţie sau instanţele supreme de contencios
administrativ. O trimitere pronunţată de o instanţă de prim grad de jurisdicţie nu este primită de
Curte (CJCE, Ord., 9 noiembrie 1983, Habourdin International, aff. 80/83, Rec., 3639).
Articolul 4 al protocolului din 3 iunie 1971 prevede că instanţa comunitară poate fi chemată
să se pronunţe asupra unor probleme de interpretare de către autoritatea competentă a unui stat
contractant dacă hotărârile pronunţate de către jurisdicţiile acestui stat sunt în contradicţie cu
interpretarea dată, fie de către Curte, fie de către o hotărâre a unei jurisdicţii dintr-un alt stat
contractant care s-a pronunţat în mod suveran sau în apel. Această dispoziţie se referă numai la
hotărârile care sunt definitive (trimiterea consultativă în interesul legii).
78
 Sunt competenţi pentru a sesiza Curtea procurorii generali de pe lângă Curţile de casaţie ale
statelor contractante şi orice altă autoritate desemnată de unul din aceste state.
Grefierul Curţii notifică cererea statelor contractante Consiliului Uniunii care în următoarele
două luni după notificare au dreptul să depună înaintea Curţii memorii sau observaţii scrise.
Interpretarea formulată de Curte este fără efect asupra deciziilor cu ocazia cărora
interpretarea a fost solicitată.
Convenţia referitoare la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială încheiată la Lugano la 16 septembrie 1988 între statele membre ale Comunitaţii şi statele
membre ale AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) nu atribuie o competenţă suplimentară
Curţii. Totuşi, o declaraţie a guvernelor statelor semnatare membre ale comunităţilor, respectiv o
declaraţie a reprezentanţilor statelor semnatare membre AELS, concordă în a acorda Curţii
interpretarea principiilor Convenţiei de la Bruxelles, reproduse de Convenţia de la Lugano,
tribunalele interpretând prevederile ultimei Convenţii, având in vedere principiile conţinute de
jurisprudenţa Curţii şi a tribunalelor statelor membre ale comunităţii, referitor la dispoziţiile
Convenţiei de la Bruxelles. În acest scop protocolul 2 referitor la interpretarea uniformă a convenţiei
a creat un sistem de schimb de informaţii privitor la hotărârile pronunţate în aplicarea Convenţiei de
la Lugano, precum şi la hotărârile pertinente pronunţate în aplicarea Convenţiei de la Bruxelles.
Organismul central al acestui schimb de informaţii este grefierul Curţii de Justiţie.
2. Interpretarea Convenţiei din 19 iunie 1980.
Curtea poate interpreta Convenţiia asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale denumită
„Convenţia de la Roma” deschisă semnării la 19 iunie 1980, inclusiv Convenţiile de aderare la
această convenţie a statelor devenite membre ale CE după 1980, precum şi primul protocol referitor
la interpretarea convenţiei de către Curtea de Justiţie semnat la Bruxelles la 19 decembrie 1988 şi
anexat la Convenţie.
Articolul 2 al primului protocol deschide calea trimiterii prejudiciare pentru jurisdicţiile pe
care le enumeră la pct. A (instanţele superioare), precum şi pentru instanţele statelor contractante
când ele statuează în apel.
Al doilea protocol semnat la Bruxelles la 19 decembrie 1988 declară aplicabil la această
trimitere prejudiciară protocolul asupra statutului CJCE şi regulamentul de procedură al acesteia la
nevoie adoptat şi completat (art. 1 pgr. 2).
În acelaşi mod ca şi protocolul din 3 iunie pentru Convenţia de la Bruxelles, primul protocol
- art. 3, prevede trimiterea consultativă în interesul legii. Protocolul prevede că autoritatea
competentă a unui stat contractant are facultatea de a cere Curţii a se pronunţa asupra unei probleme
de interpretare a dispoziţiilor care comportă instrumentele menţionate dacă hotărârile pronunţate de
către jurisdicţiile acestui stat sunt în contradicţie cu interpretarea dată fie de către Curtea de Justiţie,
79
fie de către o hotărâre a unei jurisdicţii dintr-un alt stat contractant, luând decizii în apel sau, în
ultimă instanţă; aceste dispoziţii nu se aplică decât hotărârilor având puterea de lucru judecat. Pentru
rest procedura este identică ca în cazul Convenţiei de la Bruxelles din 1968.
3. Acordul de la Luxemburg din 15 decembrie 1989 în materie de brevet comunitar.
Acordul a modificat Convenţia asupra brevetului comunitar semnată la 15 decembrie 1975 şi care
nu a intrat niciodată în vigoare. El conţine trei dispoziţii care interesează Curtea de Justiţie.
a) Aplicarea procedurii prevăzută de art. 234 CE (ex. art. 177 CE). Potrivit art. 2 din Acord,
dacă există riscul unei interpretări discordante a Acordului în raport de Tratatul CE, Curtea de Apel
comună - instituită pentru a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a acestui acord şi dispoziţiile
adoptate pentru a asigura aplicarea sa - este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie cu titlu prejudiciar
„în conformitate cu art. 177 al Tratatului CEE” (devenit art. 234).
Un stat membru sau Comisia Comunităţilor, dacă consideră că o decizie a Curţii de Apel
comună care pune capăt procedurii desfăşurate în faţa ei nu respectă această obligaţie sau este de
natură a împiedica aplicarea Tratatului CE, poate formula o acţiune în faţa Curţii de Justiţie. Decizia
acesteia nu are efect asupra hotărârii Curţii de Apel comune.
b) Trimiterea prejudiciară a jurisdicţiilor naţionale. Potrivit art. 3 al acordului, Curtea de
Justiţie este competentă pentru a decide cu titlu prejudiciar asupra interpretării dispoziţiilor în
materie de competenţă aplicabile acţiunilor privitoare la brevetele comunitare aduse în faţa
tribunalelor naţionale (indicate în partea VI capitolul 1 din Convenţia din 1975 anexată acordului),
precum şi în protocolul anexat referitor la aceste litigii.
c) Diferendele dintre state. Articolul 14 prevede că orice stat contractant în prezenţa unui
diferend cu un alt stat contractant referitor la interpretarea sau aplicarea acordului, poate, după o
procedură prealabilă înaintea Comitetului restrâns sau a Comitetului administrativ erijat de art. 14,
să aducă diferendul în faţa Curţii de Justiţie. Dacă aceasta recunoaşte că un stat contractant nu şi-a
îndeplinit una din obligaţiile care îi incumbă din acord, statul în cauză este obligat să ia măsurile
care comportă executarea hotărârii Curţii.
4. Acordul care instituie spaţiul economic european (EEE). Art. 111 pgr. 3 al Acordului
instituind EEE prevede că dacă un diferend referitor la interpretarea dispoziţiilor acestui acord care
sunt identice în substanţă cu normele corespunzătoare ale tratatului CE sau actele adoptate în
aplicarea acestui tratat şi acestui acord şi acest diferend nu a fost soluţionat în termen de trei luni
după ce a fost adusă în faţa Comitetului mixt al EEE, părţile contractante, părţi la diferend, pot să se
pună de acord pentru a cere Curţii de Justiţie să se pronunţe. Art. 123 bis din Regulamentul de
procedură al Curţii fixează procedura aplicabilă în acest caz.

80
 Cererea părţilor implicate în diferend este comunicată celorlalte părţi contractante, Comisiei,
Autorităţii de Supraveghere AELS şi dacă este cazul altor interesaţi cărora o trimitere prejudiciară
care ridică aceeaşi problemă de interpretare a legislaţiei comunitare ar fi notificată.
Preşedintele fixează un termen părţilor contractante şi celor interesaţi cărora li s-a comunicat
cererea pentru a depune observaţii scrise. Cererea este formulată în una din limbile de procedură.
Preşedintele desemnează judecătorul raportor şi imediat primul avocat general va desemna un
avocat general.
Curtea pronunţă asupra cererii o hotărâre motivată în camera de Consiliu cu audierea avocatului
general. Decizia Curţii semnată de preşedinte, de către judecătorii participanţi la deliberări şi de
grefier este comunicată părţilor contractante şi celor interesaţi.
Articolul 1 al Protocolului 34 anexat la Acordul EEE dispune că în situaţia în care o
problemă de interpretare a dispoziţiilor acestui acord care sunt identice în substanţă cu cele ale
tratatelor instituind Comunităţile europene, cum au fost modificate sau completate sau a actelor
adoptate în baza acestor tratate este ridicată într-un caz pendinte înaintea uneia din jurisdicţiile unui
stat membru AELS, această jurisdicţie poate, dacă consideră necesar, să ceară Curţii de Justiţie să se
pronunţe asupra acestei probleme.
Cererea jurisdicţiei naţionale este notificată părţilor în cauză, părţilor contractante, Comisiei,
Autorităţii de Supraveghere AELS şi altor interesaţi cărora o trimitere prejudiciară ridicând aceeaşi
problemă de interpretare a legislaţiei comunitare ar fi fost notificată. În termen de două luni de la
notificare părţile, părţile contractante şi alţi interesaţi au dreptul de a prezenta memorii sau
observaţii scrise. Procedura urmează cursul definit de Regulamentul de procedură al Curţii sub
rezerva adaptărilor impuse de natura cererii.
5. Interpretarea Convenţiei referitoare la comunicarea şi notificarea actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială. Art. 17 al Comisiei din 26 mai 1997 stabileşte
competenţa Curţii de Justiţie pentru a interpreta această Convenţie. Întrucât statele membre ale
Uniunii europene semnatare ale Convenţiei nu s-au stabilit în unanimitate asupra acestui principiu
de competenţă, normele referitoare la modalităţile de sesizare a Curţii sunt conţinute în protocolul
semnat în aceeaşi zi (JOCE, C. 261/17 din 27 august 1997). Doar jurisdicţiile şi autorităţile statelor
membre care au ratificat atât convenţia cât şi protocolul vor putea sesiza Curtea de Justiţie.
a) Trimiterea în interpretare. Art. 2 din protocol instituie o trimitere în interpretare identică
cu aceea prevăzută de către protocolul din 3 iunie 1971 pentru interpretarea Convenţiei din 27
septembrie 1968 (Bruxelles I). Jurisdicţiile care statuează în apel şi curţile supreme ale statelor
membre au competenţa de a cere Curţii de Justiţie să statueze cu titlu prejudiciar asupra unei
probleme de interpretare a Convenţiei dacă o decizie asupra acestui aspect este necesară pentru a
pronunţa hotărârea lor. Trimiterea este obligatorie pentru Curţile supreme (art. 3 pgr. 1 din
81
Protocol). Sunt aplicabile în materie regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie şi statutul
acesteia.
b) Trimiterea consultativă în interesul legii. Art. 4 pgr. 1 al Protocolului prevede că
autoritatea competentă a unui stat membru are facultatea de a cere Curţii să se pronunţe asupra unei
probleme de interpretare dacă deciziile pronunţate de către jurisdicţiile acestui stat sunt în
contradicţie cu interpretarea dată, fie de Curtea de Justiţie, fie de către o hotărâre a unei jurisdiicţii
dintr-un alt stat membru care a ratificat protocolul. Această dispoziţie nu se referă decât la deciziile
ce au caracter definitiv.
Sunt competenţi pentru a sesiza Curtea de Justiţie procurorii generali de pe lângă Curţile de
Casaţie ale statelor membre sau oricare altă autoritate desemnată de către un stat membru. Grefierul
Curţii notifică cererea statelor membre, Comisiei şi Consiliului care în termen de două luni ce
urmează notificării au dreptul de a depune memorii sau observaţii scrise.
c) Înlocuirea Convenţiei prin regulament. Dispoziţiile acestei convenţii au fost reluate în
regulamentul nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 (JOCE, L. 160 din 30 iunie 2000, p. 37)
cu termen de intrare în vigoare 31 mai 2001. Protocolul din 27 mai 1997 devine inutil întrucât
competenţa în interpretare a Curţii de Justiţie rezultă din art. 68 CE, reglementarea aparţinând
domeniului cooperării judiciare în materie civilă prevăzută de art. 65 CE.
6. Interpretarea de către Curtea de Justiţie a Convenţiei referitoare la competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială.
a) Instrumente susceptibile de interpretare. Art. 45 al Convenţiei din 28 mai 1998 (cunoscută
sub denumirea de „Bruxelles II”) prevede competenţa Curţii de Justiţie pentru a interpreta
Convenţia. Unele state membre, în cadrul negocierilor, au fost ostile acestei competenţe, iar alte
state membre au dorit să limiteze posibilitatea sesizării Curţii doar pentru Curţile supreme cu
excluderea jurisdicţiilor care hotărăsc în apel, contrar prevederilor protocolului din 3 iunie 1971
pentru interpretarea Convenţiei Bruxelles I. Compromisul a constat în a nu prevedea în Convenţie
decât competenţa Curţii, iar normele de aplicare a acesteia să fie fixate prin protocolul semnat în
aceeaşi zi. În consecinţă, doar jurisdicţiile şi autorităţile statelor membre care vor ratifica atât
Convenţia, cât şi protocolul, vor putea sesiza Curtea.
Potrivit art. 1 din protocol, Curtea de Justiţie este competentă să interpreteze Convenţia şi
protocolul (textul Convenţiei, al protocolului şi raportului explicativ la Convenţie în JOCE, C. 221/1
din 16 iulie 1998).
b) Trimiterea în interpretare. Spre deosebire de protocoalele de interpretare a Convenţiei
referitoare la comunicarea şi notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi
comercială (Bruxelles I) statele membre au facultatea de a rezerva doar Curţilor supreme dreptul de
a sesiza cu titlu prejudiciar Curtea de Justiţie sau să aleagă să acorde această posibilitate de
82
asemenea jurisdicţiilor care se pronunţă în apel (art. 2). Trimiterea este obligatorie pentru Curţile
supreme. Atât statutul Curţii cât şi regulamentul de procedură sunt aplicabile acestei trimiteri.
c) Trimiterea consultativă în interesul legii. Art. 6 al protocolului instituie o trimitere
prejudiciară în interesul legii, deschis procurorilor generali de pe lângă Curtea de Casaţie sau
oricărei alte autorităţi desemnată de un stat membru în toate aspectele identice prevăzute de
protocolul referitor la Convenţia Bruxelles I, precum şi în protocolul referitor la Convenţia
privitoare la comunicarea şi notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau
comercială.
d) Înlocuirea Convenţiei prin regulament. Dispoziţiile acestei convenţii au fost reluate de
regulamentul nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 referitor la competenţa, recunoaşterea şi
executarea deciziilor în materie matrimonială şi în materie de responsabilitate părintească a copiilor
comuni (JOCE, L. 160, din 30 iunie 2000, p. 19) cu data de intrare în vigoare 1 martie 2001.
Protocolul din 28 mai 1998 se vădeşte inutil întrucât competenţa Curţii de Justiţie rezultă din art. 68
CE, regulamentul aparţinând domeniului cooperării judiciare în materie civilă prevăzută de art. 65
CE.
7. Interpetarea de către CJCE a Convenţiei privitoare la crearea unui Oficiu european
de poliţie (Europol).
a) Competenţa facultativă. După o formulă care va fi reluată de Tratatul de la Amsterdam
(vezi mai jos pct. B din prezentul capitol), protocolul din 23 iulie 1996 dă dreptul statelor membre să
accepte competenţa Curţii de Justiţie pentru a interpreta cu titlu prejudiciar Convenţia pentru crearea
Oficiului european de Poliţie (art. 2 pgr. 1, JOCE, C. 299/1 din 9 octombrie 1996). Statele membre
pot limita dreptul de trimitere prejudiciară doar la jurisdicţiile a căror hotărâri nu sunt susceptibile de
un recurs jurisdicţional de drept intern sau, din contra, să recunoască acest drept tuturor
jurisdicţiilor statului membru. Trimiterea prejudiciară este facultativă inclusiv pentru Curţile
supreme. Protocolul privitor la statutul Curţii şi Regulamentul de procedură sunt aplicabile.
Orice stat membru, chiar dacă nu a recunoscut competenţa Curţii de Justiţie, are dreptul de a
prezenta un memoriu sau observaţii scrise în cauzele cu care Curtea este sesizată.
b) Intrarea în vigoare. Protocolul intră în vigoare în termen de 90 de zile după notificarea
ratificării de către al treilea stat membru a Convenţiei. Protocolul nu poate intra în vigoare înaintea
Convenţiei Europol însăşi (art. 4 pgr. 3). Convenţia a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998 şi
protocolul la 29 decembrie 1998.
8. Interpretarea de către Curte a convenţiilor referitoare la protecţia intereselor
financiare a Comunităţilor europene şi la utilizarea informaticii în domeniul vamal.
Două protocoale din 29 noiembrie 1996 permit statelor membre care doresc recunoaşterea
competenţei Curţii de Justiţie pentru interpretarea cu titlu prejudiciar a Convenţiei referitoare la
83
protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene (JOCE, C. 151/1 din 20 mai 1997) şi a
Convenţiei asupra utilizării informaticii în domeniul vamal (JOCE, C. 151/15 din 20 mai 1997).
Sistemul prevăzut este în toate aspectele identic cu cel prevăzut de protocolul referitor la
interpretarea Convenţiei pentru crearea unui Oficiu european de Poliţie (Europol). Totodată printr-o
declaraţie anexată la aceste două protocoale, unele state membre (Germania, Grecia, Olanda,
Austria, Danemarca, Spania) şi-au rezervat dreptul de a prevedea că jurisdicţiile supreme vor fi
abilitate să sesizeze Curtea de Justiţie în interpretare.
B. Extinderile competenţei Curţii de Justiţie instituite prin Tratatul de la Amsterdam.
Una din caracteristicile sistemului Schengen instituit prin Acordul din 14 iunie 1985 şi Convenţia
din 19 iunie 1990 era absenţa unui control jurisdicţional unic, spre nemulţumirea Parlamentului
european (rezoluţia din 6 aprilie1995, JOCE, 1995, C. 109 p. 163). Pentru a evita riscurile de
interpretări naţionale divergente, negociatorii Tratatului de la Amsterdam au decis să atribuie o
anumită competenţă în această materie CJCE, care competenţă va deveni în mod special legitimă în
măsura în care Tratatul de la Amsterdam, pe de o parte „comunitarizează” o parte a celui de al
treilea pilier introducând în Tratatul CE un nou titlu IV referitor la vize, azil, imigraţie şi alte politici
legate de libera circulaţie a persoanelor şi pe de altă parte procedează la integrarea aquis-ului
Schengen în Uniunea europeană.
Materia este complexă şi este repartizată între Tratatul CE şi Tratatul asupra Uniunii
europene, astfel că diversele probleme vor fi tratate succint dar separat.
1. Competenţa Curţii de Justiţie cât priveşte titlul IV al Tratatului CE. Noul titlu IV din
Tratatul CE (art. 61 – 67) atribuie Consiliului competenţa de a decide în cinci ani da la intrarea în
vigoare a Tratatului de la Amsterdam măsuri care se referă în principal la imigrare, azil, politica
vizelor, controlul frontierelor exterioare ale Comunităţii, absenţa controlului pentru trecerea
frontierelor interne. Deşi competenţa Curţii este aplicabilă odată cu inserţia materiilor menţionate în
Tratatul CE, ea a suferit o adaptare notabilă. Articolul 68 CE atribuie o competenţă de interpretare şi
de apreciere de validitate Curţii de Justiţie printr-un mecanism de trimitere prejudiciară, foarte
diferit de cel prevăzut în art. 234. În materie de interpretare a fost instaurată o nouă cale de drept
deschisă doar instituţiilor şi statelor membre asemănătoare cu un recurs în interesul legii. În fine,
articolele 64 pgr. 1 şi 68 pgr. 2 limitează controlul jurisdicţional al Curţii în materia acţiunilor
directe.
a) Trimitere prejudiciară limitată. Potrivit art. 68 pgr. 1, mecanismul art. 234 este aplicabil
în raport de actele adoptate de Instituţiile Comunităţii şi fundamentate pe titlul IV al Tratatului CE.
Doar jurisdicţiile naţionale ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional de drept
intern sunt abilitate să ridice o problemă de interpretare sau de validitate Curţii. A prevalat astfel

84
dorinţa de a nu paraliza acţiunea statelor membre în materia menţinerii ordinii publice prin existenţa
unor trimiteri prejudiciare din partea unor instanţe inferioare.
- Caracterul obligatoriu al trimiterii. Comentatorii Tratatului Amsterdam sunt divizaţi cât
priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 68 pgr. 1; el instituie o simplă posibilitate sau o obligaţie
pentru jurisdicţiile naţionale supreme de a sesiza Curtea de Justiţie (J. L. Sauron, Le traité
d`Amsterdam: une réforme inachevée? Rec. Dalloz, 1998, p. 74; J. M. Favret, Le Traité
d`Amsterdam: une révision a minima de la Charte Constitutionnelle de L`Union européene. De
l`interprétation à l`incantation, cahier droit européen 1997, p. 566; C. Curti Giardino, Schengen et
le troisième pilier: le contrôle jurisdictionnel organisé par le traité d`Amsterdam, Revue du marché
unique européen, 1998/2, p. 89. Se pare că mecanismul este identic cu cel promovat de art. 234. În
fapt fraza „dacă ea consideră că o decizie asupra acestui punct este necesară pentru a-şi pronunţa
soluţia sa” nu înseamnă că trimiterea este o simplă posibilitate, dar are drept efect să subordoneze
trimiterea caracterului necesar al problemei prejudiciare ridicate. Deci expresia „cere Curţii”
corespunde unei obligaţii (CJCE, 6 octombrie 1982, C.I.L.F.I.T., aff. 283/81, Rec., 3415).
- Excluderea anumitor măsuri luate de Consiliu. Art. 68 pgr. 2 introduce o a doua limitare a
controlului jurisdicţional: „Curtea nu este competentă pentru a decide asupra măsurilor sau
deciziilor adoptate în aplicarea art. 62 pct. 1, privitoare la menţinerea ordinii publice şi la
salvgardarea securităţii interne”. Deciziile luate în baza art. 62 pct. 1 sunt deciziile adoptate de
Consiliu şi care au în vedere să se asigure absenţa oricărui control de persoane, indiferent că sunt
cetăţeni ai Uniunii sau resortisanţi ai ţărilor terţe cât ei traversează frontierele interne. Dacă, de
exemplu, Consiliul autorizează un stat membru să menţină anumite controale la frontierele sale,
această măsură scapă controlului Curţii.
b) Trimiterea în interpretare în interesul legii. Art. 68 pgr. 3 instituie o procedură de
trimitere în interpretare deschisă doar Consiliului, Comisiei şi statelor membre şi limitată la
interpretarea titlului IV şi actelor adoptate de instituţiile Comunităţii pe baza acestuia, cu excluderea
oricărei aprecieri de validitate. Este deci o cale de drept originală care se aseamănă cu procedura de
aviz sau cu un recurs în interesul legii pentru că ea se exercită în afara oricărui litigiu concret şi că
art. 68 pgr. 3 precizează că hotărârea pronunţată de Curte ca răspuns la o asemenea cerere nu va fi
aplicabilă deciziilor jurisdicţiilor statelor membre care au forţa lucrului judecat.
Din contră, este sigur că hotărârea ce se va pronunţa de către Curte va avea valoare juridică
obligatorie, ergo omnes, pentru toate jurisdicţiile naţionale care vor fi în situaţia să aplice norma
comunitară interpretată de către Curte şi că această interpretare va fi aplicată în procedurile
naţionale care sunt încă în curs.
Problema ce rămâne nerezolvată este aceea dacă noţiunea de hotărâre cu forţa de lucru
judecat (definitivă) va trebui interpretată în funcţie de drepturile procesuale interne ale fiecărui stat
85
membru sau dacă ea constituie o noţiune comunitară pe care o va defini Curtea de Justiţie. Curtea
statuează asupra cererii de interpretare după comunicarea acesteia către Comisie, Consiliu şi statele
membre, desemnarea unui judecător raportor şi a unui avocat general. Procedura poate comporta o
fază orală la cererea unei instituţii sau unui stat membru. Curtea se pronunţă prin hotărâre după
audierea avocatului general.
c) Limitarea controlului în acţiunile directe.
- Limitarea acţiunii pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare (recours en manquement).
Potrivit art. 64 pgr. 1 din titlul IV „nu se aduce atingere responsabilităţilor care incumbă statelor
membre pentru menţinerea ordinii publice şi salvgardării securităţii interne”, ceea ce înseamnă că un
stat membru nu va putea fi urmărit pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale comunitare de către
Comisie în faţa Curţii pentru această categorie de acte. Rămâne ca aceste acte interne să fie supuse
controlului jurisdicţional al jurisdicţiilor naţionale cel puţin cât priveşte dreptul naţional şi
Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), în timp ce actele Consiliului nu vor forma
obiectul nici unui control.
Fără îndoială, această dispoziţie neagă o categorie de acte naţionale care scapă în parte
controlului de conformitate comunitară pentru că atât Curtea de Justiţie cât şi jurisdicţiile naţionale
nu vor putea sancţiona o violare de către un stat membru a unei norme comunitare adoptate pe baza
titlului IV, dacă această violare poate fi justificată prin necesităţile de ordin public sau de siguranţă
internă. Nimic nu va interzice acestor jurisdicţii să sancţioneze un act naţional funcţie de dispoziţiile
Tratatului CE, altele decât cele ale titlului IV, de exemplu cele ce se fundamentează pe principiul
nediscriminării sau cele referitoare la libera circulaţie a persoanelor.
- Limitarea acţiunii în anulare. Art. 68 pgr. 2 exclude orice control jurisdicţional – acţiune în
anulare în raport de deciziile consiliului fundamentate pe art. 62 pgr. 1 - referitoare la menţinerea
ordinii publice şi salvgardarea securităţii interne.
2. Competenţa Curţii de Justiţie cât priveşte Titlul VI al Tratatului asupra Uniunii
europene. Se constată o ameliorare sensibilă a controlului jurisdicţional.
Înainte de adoptarea Tratatului Amsterdam singurele dispoziţii de natură a conferi o competenţă
Curţii de Justiţie erau articolele L şi M din Tratatul UE potrivit cărora Curtea era competentă pentru
a verifica în ce măsură acţiunile angajate de instituţiile comunitare şi fundamentate pe al treilea
pilier (JAI – Justiţie şi Afaceri Interne) nu afectează dispoziţiile Tratatului CE (CJCE, 12 mai 1998,
Commission c/Conseil, C. 170/96, Rec., I., 2763).
Chiar dacă dispoziţiile titlului VI nou al Tratatului UE sunt mai reduse, datorită faptului că s-
a adoptat titlul IV nou al Tratatului CE şi se vizează esenţialmente acţiunile de cooperare în materie
penală atât poliţistă cât şi judiciară, trebuie salutată ameliorarea ce constituie recunoaşterea unei
anumite competenţe judecătorului comunitar. Acestuia îi este recunoscută o competenţă obligatorie
86
de control de legalitate prin instaurarea unei acţiuni în anulare. De asemenea, pot să fie atribuite
judecătorului comunitar competenţe facultative în materie de interpretare prin acceptarea de către
fiecare stat membru a unei posibilităţi de trimitere prejudiciară, ca şi în cazul diferendelor dintre
state. Competenţa Curţii în materia neîndeplinirii obligaţiilor comunitare (manquement) pare
exclusă.
a) Acţiunea în anulare. În cadrul titlului VI, este o acţiune rezervată unor reclamanţi
privilegiaţi. Potrivit art. 35 pgr. 6 TUE, Curtea de Justiţie este competentă să controleze legalitatea
deciziilor-cadru (echivalente cu directivele Tratatului CE sub rezerva absenţei efectului direct) şi
deciziilor când o acţiune este formulată de către un stat membru sau Comisie pentru incompetenţă,
violarea formelor substanţiale, violarea Tratatului UE sau oricărei norme de drept referitoare la
aplicarea ei, sau deturnarea de putere. Acţiunile trebuie să fie introduse în termen de două luni de la
publicarea actului.
Acţiunea în anulare care nu este deschisă particularilor va urma, se pare, regimul acţiunii în
anulare prevăzută de art. 230 a Tratatului CE (ex. art. 173 CE), în special în ceea ce priveşte efectele
hotărârii de anulare şi obligaţia pentru instituţia a cărui act a fost anulat să adopte măsurile care
comportă executarea hotărârii. Dispoziţiile art. 231 şi 233 ale Tratatului CE par astfel aplicabile prin
analogie.
- Posibilitatea pe care o are Parlamentul european de a acţiona în anulare. Deşi PE nu a
fost citat printre instituţiile abilitate să introducă o acţiune în anulare, apare posibilitatea ca aceasta
să introducă o asemenea acţiune destinată să facă respectate prerogativele sale în aplicarea
jurisprudenţei tradiţionale a Curţii de Justiţie (CJCE, 22 mai 1990, Parlement c/Conseil, C. 70/88,
Rec., I., 2041). În fapt art. 39 pgr. 1 TUE obligă Consiliul să consulte Parlamentul european înaintea
adoptării oricărei decizii-cadru, unei decizii sau unei Convenţii fundamentate pe art. 34 pgr. 2.
b) Trimiterea prejudiciară facultativă. Se are în vedere o trimitere în interpretare şi în
apreciere de validitate. Urmare unor dificultăţi de negociere, art. 35 UE în pgr. 1 – 3 organizează
posibilitatea de a se recunoaşte Curţii o competenţă prejudiciară pentru a decide asupra interpretării
şi aprecierii de validitate a deciziilor-cadru, deciziilor şi măsurilor prescrise în aplicarea convenţiilor
adoptate pe baza art. 34 pgr. 2 UE, precum şi asupra interpretării, cu excluderea oricărei aprecieri de
validitate a acestor convenţii. Această dispoziţie nu vizează printre textele interpretabile înseşi
dispoziţiile Titlului VI al TUE, dar aceasta nu va împiedica instanţa comunitară să procedeze la
interpretare. Întrebarea este cum va putea judecătorul comunitar să aprecieze validitatea unei decizii-
cadru fără a putea interpreta articolul din Tratatul UE care constituie baza lor juridică.
Sunt multe opţiuni deschise statelor membre. Fiecare stat membru are dreptul de a
recunoaşte competenţa prejudiciară a Curţii, fie printr-o declaraţie făcută în momentul semnării
Tratatului de la Amsterdam, fie în oricare moment posterior. Statul membru poate alege să acorde
87
dreptul de trimitere prejudiciară la toate jurisdicţiile sale sau numai la acelea a căror hotărâre nu sunt
susceptibile de o cale de atac internă. (art. 35 pgr. 3 TUE). Prin Declaraţia nr. 10 anexată Tratatului
de la Amsterdam, Conferinţa a notat că statele membre vor putea, în momentul efectuării declaraţiei
prevăzute de art. 35 pgr. 2, să menţioneze că jurisdicţiile lor supreme sunt obligate să sesizeze
Curtea. Se apreciază că aceste dispoziţii, chiar dacă reprezintă un progres faţă de reglementarea
veche, comportă riscul să afecteze uniformitatea aplicării dreptului comunitar în cadrul Uniunii (J.
Boulouis, M. Damon, J. G. Huglo, Contencieux communautaire, 2e ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 77).
Chiar dacă un stat a ales să nu recunoască competenţa prejudiciară a Curţii de Justiţie în
această materie, nimic nu interzice jurisdicţiilor sale să se inspire din jurisprudenţa Curţii. Este
motivul pentru care art. 35 pgr. 4 TUE recunoaşte oricărui stat membru care a acceptat sau nu
competenţa prejudiciară a Curţii, dreptul să prezinte în faţa acesteia memorii sau observaţii scrise în
cazurile prejudiciare pe rol.
De asemenea, pare că acest articol nu poate fi interpretat ca excluzând dreptul Comisiei,
Consiliului şi Parlamentului de a prezenta observaţii în faţa Curţii, de vreme ce acest drept este
recunoscut şi statelor ce nu au recunoscut competenţa prejudiciară a instanţei comunitare. Art. 20
din Statutul Curţii poate fi aplicabil prin analogie, chiar dacă art. 35 TUE, instituind această
posibilitate de competenţă prejudiciară, nu face trimitere la art. 234 CE, cum o face art. 68 CE în
cadrul noului Titlu IV al Tratatului CE.
c) Competenţa în materia diferendelor dintre statele membre şi Comisie. Articolul 35 pgr. 7
UE prevede competenţa Curţii pentru a statua asupra oricărui diferend dintre statele membre
referitor la interpretarea sau aplicarea actelor adoptate în baza art. 34 pgr. 2, dacă acest diferend nu a
putut fi soluţionat în cadrul Consiliului în termen de 6 luni de la data sesizării acestuia de către unul
din membrii săi.
Curtea este, de asemenea, competentă să decidă în orice diferend dintre statele membre şi
Comisie referitor la interpetarea sau aplicarea convenţiilor adoptate în baza art. 34 pgr. 2 d.
În cazul diferendelor dintre statele membre, cererea este comunicată celorlalte state, precum
şi Comisiei. În caz de diferende între statele membre şi Comisie, cererea este comunicată
Consiliului. Preşedintele fixează un termen părţilor pentru a prezenta observaţii scrise, se
desemnează un judecător raportor şi un avocat general. Procedura poate include şi o fază orală dacă
un stat membru sau o instituţie o cere. Curtea decide prin hotărâre, după prezentarea concluziilor de
către avocatul general.
d) Absenţa de competenţă în materia ordinii pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare
(manquement). Autorii sunt divizaţi asupra problemei dacă instanţa comunitară este competentă
pentru a statua asupra neîndeplinirii de către un stat membru a uneia din obligaţiile sale care se
fundamentează pe Titlul VI al TUE. Dificultatea nu este rezolvată de noile dispoziţii ale art. 35 pgr.
88
5 TUE, care precizează că instanţa comunitară nu este competentă să verifice validitatea sau
proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau alte servicii represive ale unui stat membru,
nici pentru a decide asupra exercitării responsabilităţilor care incumbă statelor membre pentru
menţinerea ordinii publice şi salvgardării securităţii interne. Această dispoziţie a art. 35 pgr. 5 nu se
va putea aplica - se pare – decât în cadrul diferendelor dintre statele membre sau între Comisie şi un
stat membru. Curtea fiind sesizată sau în cadrul unei trimiteri prejudiciare, chiar dacă această cale
este destinată să interpreteze dreptul comunitar şi nu să decidă asupra comportamentului unui stat
membru, în măsura în care chiar sesizată cu titlu prejudiciar, Curtea îşi recunoaşte în mod indirect
dreptul de a indica judecătorului naţional că dreptul său intern este incompatibil.
Această excludere a competenţei Curţii nu interzice orice control jurisdicţional întrucât
actele naţionale astfel vizate rămân supuse comtrolului jurisdicţiilor naţionale, inclusiv sub aspectul
conformităţii lor cu normele comunitare, mai ales cele decise în aplicarea Titlului VI UE.
3. Competenţa în materia cooperărilor întărite. Art. 40 UE instituie posibilitatea pentru
anumite state membre să prevadă între ele o cooperare întărită în domeniul pilierului 3 (JAI).
Aceeaşi posibilitate există şi în cadrul Tratatului CE (art. 11), fără a da naştere la dispoziţii specifice
privitoare la competenţa Curţii de Justiţie, pentru că aceasta este deja prevăzută în mod general în
acest tratat.
Potrivit art. 40 pgr. 4 UE, dispoziţiile art. 35 UE instituind o anumită competenţă a Curţii
pentru al treilea pilier sunt aplicabile cooperării întărite. Curtea de Justiţie are deci competenţa să
controleze legalitatea actelor adoptate în această materie şi statele membre vor putea, dacă o doresc,
să-i recunoască o competenţă prejudiciară. Prin urmare, dispoziţiile Tratatului CE referitoare la
competenţa Curţii şi exercitarea acestei competenţe sunt aplicabile paragrafelor 1 – 3 din art. 40 UE;
altfel spus, Curtea va putea verifica că această cooperare întărită „respectă competenţele Comunităţii
europene” (art. 40 pgr. 1 UE) sau că procedura prevăzută la art. 40 pgr. 2 (avizul Comisiei,
consultarea Parlamentului european) a fost respectată.
Problema mai delicată este exercitarea unui control jurisdicţional asupra aplicării
dispoziţiilor art. 40 pgr. 2 alin. 2 care permite unui stat membru, pentru raţiuni de politică naţională
importante, să se opună adoptării, cu majoritate calificată, unei cooperări întărite. Decizia în acest
caz poate fi transmisă de către Consiliu sau Consiliul european. Curtea va putea fi îndrituită să
examineze „raţiunile de politică naţională importante” invocate de către un stat membru, deşi este
greu de imaginat un asemenea control judiciar. În ceea ce priveşte decizia Consiliului european, nici
o dispoziţie a Tratatului CE nu atribuie o competenţă Curţii pentru a controla aceste acte, nici o
acţiune în anulare neputând fi formulată împotrivă.
4. Integrarea aquis-ului Schengen în Uniunea Europeană. Protocolul nr. 2, integrând
acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii europene, anexat la Tratatul Amsterdam, dispune că, începând
89
cu intrarea în vigoare a Tratatului, acquis-ul Acordului Schengen se aplică imediat la 13 state
membre. Consiliul, hotărând în unanimitate, determină în conformitate cu dispoziţiile pertinente ale
tratatelor baza juridică pentru fiecare din dispoziţiile care constituie acquis-ul Schengen. În
aşteptarea acestei repartizări a dispoziţiilor sistemului Schengen între Tratatul CE şi cel de-al treilea
pilier modificat al Tratatului UE, acestea sunt considerate ca acte fundamentate pe Titlul VI al
Tratatului UE (TUE). Potrivit art. 2 pgr.1 al Protocolului, Curtea exercită competenţele care îi sunt
conferite prin dispoziţiile pertinente ale tratatelor, adică fie Tratatul CE, fie Tratatul UE, funcţie de
baza juridică determinată de către Consiliu pentru fiecare din dispoziţiile sau deciziile ce constituie
acquis-ul Schengen. Se apreciază pozitiv instaurarea unui control jurisdicţional în sistemul
Schengen.
Se pare că instanţa comunitară va putea controla alegerea bazei juridice efectuată de către
Consiliu în aplicarea jurisprudenţei sale recente (CJCE, Commission c/Conseil, 12 mai 1998, C.
170/96 citată) pentru că această alegere este de natură să afecteze competenţele în ipoteza în care
Consiliul ar alege în mod nereglementar o bază juridică aparţinând Tratatului UE.
Acelaşi art. 2 din Protocol precizează că instanţa comunitară nu este competentă să hotărască
asupra măsurilor sau deciziilor adoptate pentru menţinerea ordinii publice şi salvgardarea securităţii
interne. Această excludere se pare că vizează atât măsurile naţionale, cât şi deciziile pe care
Consiliul le-ar putea adopta. Excluderea este un fel de ecou al dispoziţiilor art. 35 pgr. 5 UE în ceea
ce priveşte Pilierul 3 şi dispoziţiilor art. 68 pgr. 2 CE.
5. Competenţa Curţii de Justiţie în materie de drepturi fundamentale. Noul articol 6 al
TUE rezultat din Tratatul Amsterdam, dispune în pgr. 2 că: „Uniunea respectă drepturile
fundamentale astfel cum ele sunt garantate de către Convenţia europeană a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale”, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi astfel cum ele rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre în calitate de principii generale ale dreptului
comunitar. Ca urmare art. 46 pct. d) din TUE prevede competenţa Curţii de Justiţie pentru aplicarea
acestor dispoziţii în ceea ce priveşte acţiunea instituţiilor, în măsura în care Curtea este competentă
în virtutea tratatelor care au instituit Comunităţile europene şi în virtutea Tratatului asupra Uniunii
europene.
Aceste dispoziţii au drept consecinţă să constituţionalizeze jurisprudenţa Curţii de Justiţie în
domeniul comunitar. Aceasta deja a recunoscut de mult timp necesitatea ca instituţiile comunitare să
respecte drepturile fundamentale astfel cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre şi din instrumentele internaţionale ratificate de toate statele (CJCE, 12 noiembrie
1969, Stander, 22/69 Rec. 419, 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Rec.,
1125). Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), ratificată de către toate statele membre

90
ale Comunităţii, are în acest sens „o semnificaţie specială” (CJCE, 29 mai 1997, Kremzow, C.
299/95, Rec., I., 2629).
Faptul că textul art. 46 UE vizează „acţiunea instituţiilor” nu pare a fi interpretabil ca
excluzând necesitatea pentru autorităţile naţionale în sfera de aplicare a dreptului comunitar să
respecte drepturile fundamentale şi competenţa Curţii de a răspunde la o problemă prejudiciară a
unui judecător naţional, referitoare la compatibilitatea unui act de drept intern cu drepturile
fundamentate recunoscute de către ordinea juridică comunitară. Reamintim că art. 47 UE prevede că
nici o dispoziţie a TUE nu afectează tratatele instituind comunităţile europene cărora trebuie să li se
asimileze jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Potrivit acestei jurisprudenţe, când o reglementare
naţională intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar, Curtea sesizată cu titlu prejudiciar, trebuie
să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către jurisdicţia naţională a
conformităţii acestei reglementări cu dispoziţiile fundamentale cărora ea le asigură respectul, în
special cât priveşte CEDO.
Unii autori consideră că această „comunitarizare” a CEDO permite pe mai departe Curţii de
Justiţie să dezvolte o interpretare autonomă a Convenţiei prin raport cu interpretările Curţii europene
a drepturilor omului (F. Sudre, La Communauté européenne et les droits fondamentaux après le
traité d`Amsterdam: vers un nouveau système européen de protection des droits de l`homme?, JCP,
ed. G. 1998, p. 100). S-a remarcat ca o posibilitate de distorsiune între exigenţele convenţiei, astfel
cum este interpretată de Curtea de la Strasbourg şi drepturile fundamentale astfel cum sunt definite
de către CJCE, există deja (vezi W. P. J. Wils, La compatibilité des procédures communautaires en
matière de concurrence avec la convention européen des droits de l`homme, Cahiers de droits
européen, 1996, p. 329; 352). Este de dorit ca interpretarea CEDO de către CJCE să fie cât mai puţin
„autonomă” prin raport cu interpretarea dată aceleeaşi convenţii de către Curtea de la Strasbourg,
întrucât jurisdicţiile naţionale sunt obligate să respecte prescripţiile ambelor ordini juridice (vezi în
acest sens F. Zampini, La Court de Justice des Communautés européennes, gardienne des droits
fondamentaux „dans le cadre du droit communautaire”, Revue trimestrielle de droit européen,
1999/4, p. 659).
Menţionăm şi poziţia jurisprudenţei Curţii conform căreia ea nu este competentă pentru a
furniza unui judecător naţional într-o trimitere prejudiciară elementele de interpretare ale CEDO
dacă reglementarea naţională contestată cu acest titlu se referă la o situaţie care nu aparţine sferei de
aplicare a dreptului comunitar (CJCE, 29 mai 1997, Kremzow, C. 299/95, Rec., I., 2629, citată).

91
 Partea a III -a
Capitolul 5
Procedura în faţa CJCE şi Tribunalului de Primă Instanţă.
1. Consideraţii generale. Procedura în faţa Curţii de Justiţie este reglementată de Protocolul
asupra statutului Curţii de Justiţie (în continuare statut) anexat la TUE, la TCE şi la TCEEA (JOCE,
24 decembrie 2002, nr. C. 325/167 – 181; JOUE, 26 iulie 2003, nr. L. 188/1 – 2); regulamentul de
procedură al Curţii de Justiţie (JOUE, 14 august 2003, nr. C. 193/1 – 39); regulamentul de procedură
al Tribunalului de Primă Instanţă (JOUE, 14 august 2003, nr. C. 193/41 – 74); regulamentul
adiţional adoptat la Luxemburg la 14 decembrie 1974, JOCE nr. L. 350 p. 1; ultima modificare în
JOCE 41 L. 103 din 19 aprilie 1997, p. 4) şi instrucţiunile practice referitoare la acţiunile directe şi
la recursuri (JOUE, 16 aprilie 2003, nr. L. 98/9 – 13).
Statutul ale cărei dispoziţii au aceeaşi valoare ca a Tratatului însuşi, conţin dispoziţii
fundamentale referitoare la statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, la organizarea şi procedura
Curţii şi dispoziţiile de aceeaşi natură referitoare la Tribunalul de Primă Instanţă.
Aceste dispoziţii sunt completate de cele ale regulamentelor de procedură (regulamentul de
procedură al Curţii de Justiţie, în continuare RPC şi regulamentul de procedură al Tribunalului de
Primă Instanţă, în continuare RPT), care îi sunt subordonate.
RPC cuprinde cinci titluri consacrate respectiv: organizării Curţii, procedurii, procedurilor
speciale, procedurilor în recurs şi procedurilor prevăzute de Acordul EEE (Spaţiul economic
european, o piaţă vastă ce regrupează cele 27 de state membre şi trei ţări din Asociaţia europeană a
liberului schimb – AELS, Islanda, Lichtenstein şi Norvegia, în interiorul căreia mărfurile, produsele,
serviciile şi capitalurile circulă în mod liber), având în anexă o decizie referitoare la zilele libere.
RPT cuprinde patru titluri consacrate, respectiv: organizarea TPI, proceduri, proceduri speciale,
contenciosul referitor la drepturile de proprietate intelectuală.
Regulamentul adiţional al RPC reglementează procedura în materie de comisii rogatorii, de
asistenţă judiciară gratuită şi de denunţare a încălcării jurămintelor martorilor şi experţilor.
Instrucţiunile grefierului au fost adoptate de către Curte potrivit art. 15 al regulamentului de
procedură. Ele conţin dispoziţii detaliate referitoare la atribuţiile şi funcţiunile grefei, la păstrarea
registrului cauzelor supuse Curţii, la tarifele grefei, la cheltuielile de judecată şi la publicaţiile Curţii.
A fost redactat un text echivalent şi pentru TPI.
N.B. în continuare, când dispoziţiile procedurale au în vedere atât Curtea, cât şi TPI, ne vom referi
la „jurisdicţia comunitară”, în caz contrar, vom indica în mod precis Curtea sau Tribunalul.

92
 2. Procedura scrisă.
2.1. Sesizarea instanţei (art. 37 şi 38 RPC, 43 şi 44 din RPT). Reclamantul depune o acţiune
la grefă. Originalul oricărui act de procedură trebuie semnat de agentul sau avocatul părţii. Orice act
de procedură trebuie prezentat în cinci cópii pentru jurisdicţia comunitară şi tot atâtea cópii câte
părţi sunt în cauză. Aceste cópii sunt certificate pentru conformitate de partea care le-a depus. Orice
act de procedură trebuie datat. Cât priveşte termenele de procedură, doar data depozitului la grefă
este luată în considerare. Actele de procedură şi documentele referitoare la aceasta sunt comunicate
prin intermediul grefei, părţilor.
2.2. Limbile de procedură (art. 29 RPC, art. 35 RPT). Limbile de procedură sunt germana,
engleza, daneza, spaniola, finlandeza, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza, portugheza,
suedeza, ceha, slovena, slovaca, maghiara, poloneza, estona, letona, lituaniana, malteza, româna şi
bulgara. Reclamantul poate alege, în principiu, în mod liber dintre aceste limbi, pe aceea în care se
va promova acţiunea sa. Totodată, dacă pârâtul este un stat membru sau o persoană fizică sau
juridică resortisant al unui stat membru, doar limba oficială a acestui stat va putea fi aleasă. În cazul
când sunt mai multe limbi oficiale, reclamantul are facultatea de a alege pe aceea care îi convine. În
cazurile vizate de art. 103 din RPC (trimiterea prejudiciară), limba de procedură este aceea a
jurisdicţiei naţionale care a sesizat Curtea.
Normele referitoare la utilizarea limbilor nu sunt în ordine publică.
Limba de procedură trebuie să fie utilizată de către părţi în memorii şi pledoarii, precum şi
pentru piesele şi documentele anexate. Când piesele şi documentele produse în anexe sunt redactate
într-o altă limbă, ele trebuie să fie însoţite de o traducere în limba de procedură.
În anumite cazuri, poate fi utilizată o altă limbă decât limba de procedură:
- când statele membre intervin într-un litigiu pendinte de jurisdicţia comunitară sau când ele
participă la o procedură prejudiciară, ele pot utiliza propria limbă oficială, atât în memoriile scrise,
cât şi în cursul procedurii orale;
- martorii şi experţii pot alege limba în care doresc să se exprime;
- membrii jurisdicţiei comunitare pot recurge la alte limbi oficiale, indiferent că se conduc
dezbaterile (preşedintele), se adresează întrebări (preşedintele, judecătorii şi avocatul general) sau se
prezintă concluzii (avocatul general). Judecătorul raportor se bucură de aceeaşi situaţie pentru a
prezenta raportul său prealabil şi raportul de audienţă;
- preşedintele jurisdicţiei comunitare poate autoriza utilizarea unei alte limbi decât limba de
procedură, fie la cererea comună a părţilor, fie la cererea uneia din părţi (cu excepţia justiţiabililor),
bineînţeles cealaltă parte şi avocatul general. În cazurile vizate de art. 103 RPC (trimiterea
prejudiciară), limba de procedură este limba jurisdicţiei naţionale care a sesizat Curtea. La cererea

93
bine justificată a unei părţi în litigiul principal şi a avocatului general, utilizarea unei alte limbi de
procedură poate fi autorizată în cadrul procedurii orale.
Statele părţi la acordul EEE, altele decât statele membre ale UE, precum şi Autoritatea de
supraveghere AELS, pot fi autorizate să utilizeze una din limbile menţionate la art. 29 pgr. 1 din
RPC (sau 35 pgr. 1 din RPT), alta decât limba de procedură, când ele intervin într-un litigiu pendinte
de jurisdicţia comunitară sau când ele participă la o procedură prejudiciară vizată de art. 23 din
statut. Aceeaşi situaţie priveşte şi statele terţe care participă la o procedură prejudiciară în faţa
CJCE, în conformitate cu art. 23 pgr. 4 din statut.
Un regim lingvistic special este organizat de art. 130 RPT privitor la contenciosul drepturilor
de proprietate intelectuală.
Cât priveşte raportul prealabil, el este redactat în franceză, limba de lucru a Curţii.
În toate cazurile grefierul este obligat să asigure traducerea în limba de procedură.
Judecătorii, avocatul general şi fiecare din părţi, poate cere ca grefierul să vegheze la traducerea în
limbile oficiale alese de ei a ceea ce este spus sau scris în timpul procedurii în faţa jurisdicţiei
comunitare.
Când există mai multe versiuni ale aceluiaşi text, textul care este redactat în limba de
procedură este considerat de încredere.
2.3.Condiţii de acceptare a acţiunii. Următoarele elemente sunt considerate drept
substanţiale pentru ca o acţiune să fie acceptată (art. 38 pgr. 1 RPC, art. 44 pgr. 1 RPT):
- semnătura agentului sau avocatului părţii. Statele membre, precum şi instituţiile sunt
obligate să fie reprezentate de către un agent numit pentru fiecare caz, în timp ce celelalte părţi
trebuie să fie reprezentate de către un avocat înscris într-un barou al unui stat membru. Doar agentul
sau avocatul pot semna actele de procedură. Agentul este ales liber de către un stat pentru a-l
reprezenta, fără nici o condiţie de profesie, calitate, etc.
Există două excepţii la principiul reprezentării obligatorii:
1) cererile de asistenţă juridică gratuită care sunt potrivit dispoziţiilor art. 76 pgr. 2 RPC şi
94 pgr. 2 RPT dispensate de serviciile unui avocat;
2) procedurile prejudiciare pentru care Curtea ia în considerare normele procedurale
aplicabile în faţa jurisdicţiilor naţionale care au sesizat-o.
Statutul prevede posibilitatea pentru agent de a fi „asistat” de un consilier sau de un avocat
înscris în baroul unuia din statele membre.
Agenţii, consilierii şi avocaţii care se prezintă în faţa jurisdicţiei comunitare se bucură de
imunitate pentru afirmaţiile orale şi scrise referitoare la cauză sau părţi.
Partea care se găseşte în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor din instanţă, poate în orice
moment formula cerere pentru a beneficia de asistenţa judiciară (art. 76 RPC şi art. 94 – 97 RPT).
94
Cererea trebuie să fie însoţită de orice informaţii din care să rezulte că autorul cererii este în nevoie,
mai ales un certificat care să emane de la autoritatea competentă şi care să justifice insuficienţa
resurselor sale. Evident că acest certificat va fi eliberat de autoritatea ţării în care autorul cererii de
asistenţă judiciară (ajutor judiciar) este stabilit. După introducerea cererii, preşedintele decide, după
ce a luat cunoştinţă de observaţiile scrise ale celorlalte părţi, asupra admisibilităţii totale sau parţiale
a beneficiului asistenţei judiciare gratuite, sau o refuză. El examinează dacă cererea nu este în mod
manifest de rea credinţă. El poate transmite problema jurisdicţiei comunitare. Decizia este luată prin
ordonanţă nemotivată şi nesusceptibilă de atac.
Dacă cererea este admisă, jurisdicţia comunitară ordonă ca un avocat să fie desemnat pentru
a asista pe cel interesat. Acesta poate propune un avocat, dar jurisdicţia comunitară nu este obligată
să ţină seama de alegera sa; ea poate solicita propuneri din partea autorităţii competente a statului
interesat şi să procedeze la desemnarea din oficiu a avocatului, funcţie de aceste propuneri. Camera
Curţii (sau Tribunalului) poate în orice moment, fie la cerere, fie din oficiu, să retragă beneficiul
asistenţei judiciare gratuite, dacă condiţiile care au făcut-o admisibilă s-au schimbat în cursul
procedurii. În cazul admiterii cererii de asistenţă judiciară gratuită, Casieria Curţii (sau
Tribunalului) va avansa cheltuielile care vor fi recuperate prin grija grefierului, de la partea care a
fost obligată să le suporte.
Alte elemente obligatorii ale acţiunii necesare ca aceasta să fie acceptată de jurisdicţia
comunitară sunt:
- numele şi domiciliul reclamantului;
- desemnarea părţii împotriva căreia s-a formulat acţiunea (cererea);
- obictul litigiului şi expunerea sumară a motivelor;
- concluziile (solicitările) reclamantului.
Acţiunea este nulă şi neavenită dacă unul din elementele menţionate nu figurează în aceasta;
însă înaintea expirării termenului de acţiune (prescripţie) reclamantul va putea prezenta o nouă
acţiune, de data aceasta formulată şi completată cum trebuie.
2.4. Termenele. Termenele sunt reglementate de art. 80 – 82 RPC şi art. 101 – 103 RPT. Ele
încep să curgă din ziua următoare notificării actului ce constituie punctul de plecare şi în caz de
publicare pentru introducerea unei acţiuni împotriva actului unei instituţii începând cu a 14-a zi
următoare publicării actului în JOUE. Termenul expiră la sfârşitul zilei care în ultima săptămână, în
ultima lună sau în ultimul an, poartă aceeaşi denumire sau aceeaşi cifră ca ziua în care a început
termenul. Dacă într-un termen exprimat în luni sau ani, ziua determinată pentru exprimarea sa
lipseşte în ultima lună, termenul ia sfârşit la expirarea ultimei zile a acestei luni. Termenele cuprind
sărbătorile legale, sâmbetele şi duminicile. Când termenul se sfârşeşte într-o sâmbătă sau o duminică
sau într-o sărbătoare legală, expirarea este reportată la sfârşitul următoarei zile lucrătoare. TPI a
95
indicat că prelungirea termenului pentru a ţine seama de sâmbete, duminici şi zile de sărbătoare, nu
se aplică decât în cazul în care termenul complet inclusiv intervalul de distanţă inclus, se sfârşeşte
într-una din aceste zile (TPI, ord. 20 noiembrie 1997, Interprovinciale des fédérations d`hôteliers,
aff. 85/97, Rec., II, p. 2113). Dubiile cât priveşte data în care termenul începe să curgă profită
reclamantului.
Astfel dacă termenul pentru a depune o acţiune în anulare (art. 230 TUE) împotriva unui act
notificat la 23 aprilie expiră în seara de 24 iunie (dacă 23 iunie este sărbătoare) şi în 25 iunie dacă 24
iunie este duminică.
N.B. Pentru CJCE şi TPI, ambele cu sediul la Luxemburg, zilele de sărbătoare sunt următoarele: 1
ianuarie, lunea Paştilor, 1 mai, Înălţarea Domnului, lunea Rusaliilor, 23 iunie (Ziua naţională a
Luxemburgului), 24 iunie dacă 23 iunie este duminică, 15 august – Sf. Maria, 1 noiembrie – Ziua
tuturor Sfinţilor, 25 şi 26 decembrie – Crăciunul.
Cât priveşte termenele de procedură, doar data depunerii actului la grefă este luată în
considerare.
Termenele de procedură sunt mărite cu un termen de distanţă forfetar de 10 zile (art. 81 pgr.
2 RPC şi art. 102 pgr. 2 RPT).
Potrivit art. 45 alin. 2 din statut, nici o decădere motivată cu expirarea termenului nu poate fi
opusă, când cel interesat dovedeşte existenţa unui caz fortuit sau unei forţe majore.
Termenele nu sunt suspendate în timpul vacanţelor judiciare.
Alte condiţii nesubstanţiale sunt prevăzute de către art. 38 RPC, respectiv 44 RPT:
- obligaţia avocatului de a prezenta un act de legitimare;
- prezentarea actului a cărui anulare este cerută sau a unei piese care să justifice data
invitaţiei prevăzută de art. 232 din tratat;
- obligaţia pentru persoanele juridice de drept privat să adauge la acţiunea lor statutele şi
dovada că mandatul dat avocatului a fost în mod regular stabilit de reprezentantul calificat;
- prezentarea în cazul acţiunilor introduse în baza art. 238 sau 239 a TCE a unui exemplar
din clauza compromisorie sau a compromisului.
Reclamantul are beneficiul unui termen rezonabil, fixat de grefier, pentru a regulariza
dosarul sau a prezenta piesele lipsă la dosar. În caz contrar, la expirarea termenului acordat de
grefier jurisdicţia comunitară decide avocatul general audiat dacă nerespectarea acestor condiţii va
atrage respingerea formală a acţiunii (cererii).
Acţiunea trebuie să conţină în mod explicit motivul pe care se bazează acţiunea. O indicare
abstractă a acestuia este insuficientă. Acţiunea fixează limitele competenţei jurisdicţiei comunitare
de a statua asupra litigiului.

96
 2.5. Conţinutul acţiunii (cererii). Reclamantul nu poate pretinde decât ceea ce a solicitat prin
acţiunea sa; el nu poate, în cursul procedurii, să modifice sau să extindă obiectul litigiului, nici
natura acţiunii pe care a introdus-o. De asemenea, reclamantul nu poate modifica concluziile
(cererile) sale, nici să formuleze noi concluzii în replică. Producerea de noi probe în cursul instanţei
este interzisă, în afara cazului în care acestea „se fundamentează pe elemente de drept şi de fapt care
au apărut în timpul procedurii scrise” (art. 42 pgr. 2 RPC, art. 104 RPT). Doar lipsa de competenţă şi
violarea formelor substanţiale au un caracter de ordin public, care permit să fie ridicate din oficiu de
către jurisdicţia comunitară. Dar nimic nu se opune ca reclamantul să valorifice în cursul procedurii
argumente noi în sprijinul probelor deja conţinute în acţiune.
Concluziile trebuie să fie formulate într-o manieră operaţională. Astfel „memoriile trebuie să
fie clar structurate într-un stil simplu, direct şi concis, care facilitează traducerea” (Sfaturi pentru
avocaţi şi agenţi pentru procedura scrisă în faţa TPI redactate de grefier în baza art. 18 pgr. 2 a
instrucţiunilor grefierului din 3 martie 1994, JOCE, C. 130 din 30 aprilie 1994).
Odată cu depunerea sa acţiunea este înscrisă în registrul ţinut de grefă sub responsabilitatea
grefierului. La înscriere cazul primeşte un număr de ordine urmat de indicarea anului, însoţit de o
indicaţie referitoare fie la numele părţii reclamante, fie la obiectul litigiului.
Preşedintele jurisdicţiei comunitare (art. 9 pgr. 4 RPC, art. 13 pgr. 1 RPT) atribuie oricare
speţă nouă după depunere unei camere şi desemnează din cadrul ei judecătorul raportor.
2.6. Suspendarea la executare (art. 242 TCE, art. 83 – 90 RPC şi art. 104 – 110 RPT).
Acţiunile înaintate jurisdicţiei comunitare nu au efect suspensiv, dar reclamantul poate cere
jurisdicţiei comunitare o suspendare a executării. Jurisdicţia comunitară poate ordona suspendarea
executării oricărui act a unei instituţii a Comunităţii sau a unui stat membru dacă ea consideră că
circumstanţele o cer (CJCE, 22 aprilie 1994, Commission c/Belgique, aff. 87/94, Rec., I., 1395).
Recursul nu are nici un efect suspensiv, părţile pot cu ocazia acestuia să solicite suspendarea
executării unei hotărâri pronunţată de către Tribunal. Totodată deciziile Tribunalului care anulează
un regulament CE nu au efect decât la expirarea termenului de recurs sau dacă un proces a fost
introdus înăuntrul acestui termen de la data respingerii acestuia, fără a se prejudicia facultatea pentru
o parte de a sesiza Curtea cu o cerere pentru a suspenda efectele actului anulat sau prescrierea
oricărei alte măsuri provizorii.
Doar reclamantul, în acţiunea principală care a atacat printr-o acţiune în faţa jurisdicţiei
comunitare un act al unei instituţii sau a unui stat membru, poate cere suspendarea. Totodată, Curtea
a fost în situaţia de a accepta o cerere ce solicita suspendarea executării unui act care nu a fost atacat
în acţiunea principală, dar care era o consecinţă juridică directă a actelor atacate în această acţiune
(CJCE, Ord., 19 octombrie 1976, Société pour l`exportation des sucres C/Commission, aff. 88/76,
Rec., 1585). Reclamantul trebuie să aibă un interes personal în suspendare; el nu poate invoca
97
prejudiciul pe care executarea actului l-ar putea crea terţilor (CJCE, ord. 25 februarie 1975, Kuster,
aff. 22/75, Rec., 277).
Suspendarea la executare are un caracter excepţional. Pentru ca să se poată ordona
suspendarea unui act trebuie să existe o urgenţă, altfel spus că actul în cauză să producă
reclamantului un prejudiciu grav şi ireparabil, un prejudiciu personal, material sau moral
nesusceptibil de a fi reparat printr-o indemnizaţie a posteriori. Doar dacă reclamantul este ameninţat
cu un prejudiciu iminent este posibil de a se suspenda executarea actului înaintea pronunţării
hotărârii ce statuează în principal. Prejudiciul poate fi actual sau viitor atât timp cât este cert.
Jurisdicţia comunitară procedează la o „punere în balanţă a intereselor în cauză” pentru a
determina existenţa unei urgenţe (CJCE, ord. 12 iulie 1996 Royaume-Uni c/Commission, aff.
180/96, R., Rec., I, 3906) care îi permite să ia în consideraţie interesele respective ale părţilor în
instanţă (şi în continuare ale terţilor). Astfel în materie de dumping, reclamantul a trebuit adeseori să
dovedească că suspendarea drepturilor care i-au fost impuse nu va cauza nici un prejudiciu
apreciabil intereselor industriei comunitare (CJCE, ord. 18 octombrie 1985, Brother c/Conseil, aff.
250/85, R., Rec., 3459).
Art. 39 din statut şi art. 85 RPC şi 106 RPT prevăd că această competenţă este exercitată de
către preşedintele jurisdicţiei comunitare care, dacă consideră necesar, poate transfera decizia Curţii
(pentru Curtea de Justiţie), sau unei camere, sau plenului pentru tribunal.
Cererea trebuie să specifice obiectul litigiului, circumstanţele care constituie urgenţa, precum
şi „probele de fapt şi de drept justificând la prima vedere” (fumus boni juris) adoptarea măsurii (art.
82 pgr. 2 RPC, art. 104 pgr. 2 RPT). Cererea trebuie formulată prin act separat în condiţiile
prevăzute de articolele 37 şi 38 RPC sau 43 şi 44 RPT. Este o formalitate substanţială (TPI, 11 iulie
1996 Bernardi c/Parlement européen, aff. 146/95, Rec., II, 769). Ea este comunicată celeilalte părţi,
căreia preşedintele îi fixează un termen scurt pentru a prezenta observaţiile sale scrise sau orale.
Preşedintelui îi revine rolul de a aprecia dacă este cazul sau nu să se deschidă o procedură de
instrucţie. El are dreptul de a da curs cererii înainte ca cealaltă parte să-şi fi făcut cunoscute
observaţiile sale, preşedintele putând ulterior să reporteze sau să modifice această măsură după ce a
luat cunoştinţă de observaţiile celeilalte părţi, sau chiar din oficiu.
Maniera în care aceste condiţii diferite (exigenţa urgenţei, mijloacele de fapt şi de drept care
justifică la prima vedere acordarea măsurii) trebuie să fie verificate, precum şi ordinea acestui
examen, sunt în mod liber determinate de către judecătorul statuând în provizoriu sau în urgenţă
(juge de référé) (CJCE, ord. 19 iulie 1995, Commission c/Atlantic Container Line, e.a., aff. 149/95
P(R), Rec., I., 2165).
Asupra cererii de suspendare se decide pe cale de ordonanţă motivată şi nesusceptibilă de
recurs (atac). Ordonanţa este imediat comunicată părţilor. Executarea sa poate fi subordonată
98
constituirii unei cauţiuni de către reclamant, a cărui cuantum şi modalităţi sunt fixate ţinând seama
de circumstanţe.
Efectul deciziei de suspendare constă în suspendarea executării actului atacat.
Ordonanţa poate fixa o dată de la care măsura încetează să fie aplicabilă. În caz contrar
măsura încetează efectele sale odată cu formularea hotărârii ce pune capăt procesului.
La cererea uneia din părţi, ordonanţa poate în orice moment să fie modificată sau reportată
ca urmare a intervenirii unei schimbări a circumstanţelor.
Respingerea cererii referitoare la o măsură provizorie nu împiedică partea care a introdus-o
să prezinte o nouă cerere fundamentată pe fapte noi.
Ordonanţa de suspendare nu pronunţă condamnarea la cheltuieli; acestea sunt rezervate
deciziei ce se va pronunţa în litigiul principal.
Condiţiile de formă şi fond care reglementează cererea de suspendare a executării se aplică şi
cererii pentru „alte măsuri provizorii” (a se vedea mai jos).
2.7. „Publicitatea” procesului (art. 79 RPC, 100 RPT). După înscrierea în registru, acţiunea
este comunicată părţii pârâte; se realizează fie de către grefier la domiciliul ales de destinatar, fie
prin mandat poştal recomandat cu adeverinţa de primire, fie prin remiterea copiei contra dovada de
primire.
Data înscrierii acţiunii, numele şi domiciliul părţilor, obiectul litigiului şi concluziile acţiunii,
precum şi indicarea probelor şi principalelor argumente invocate sunt cuprinse într-un aviz publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE). Acest aviz permite părţilor interesate să fie
informate de existenţa litigiului şi să decidă dacă consideră necesar să intervină (vezi mai jos).
2.8. Răspunsul părţii pârâte: memoriul în apărare (art. 40 RPC, 46 RPT). Pârâtul prezintă
un memoriu în apărare în termen de o lună de la data primirii acţiunii. Între alte menţiuni cerute de
orice act de procedură, memoriul în apărare trebuie să conţină:
- numele şi domiciliul pârâtului;
- argumente de fapt şi de drept invocate;
- concluziile pârâtului;
- probe invocate;
- numele unei persoane domiciliate în Luxemburg unde este ales domiciliul de comunicare
procedurală.
Pârâtul trebuie să invoce în mod simultan toate motivele pe care le consideră invocabile,
indiferent că ar fi excepţiile de incompetenţă, refuz de primire (art. 91 RPC şi art. 114 RPT) sau
motive în apărare pe fond.
Refuzul permite pârâtului, dacă el consideră acţiunea ca neacceptabilă să obţină o decizie
separată din partea jurisdicţiei comunitare asupra acestui aspect şi să evite astfel să răspundă la
99
ansamblul probelor şi argumentelor pe fond ridicate de reclamant. Rezultă din jurisprudenţă că
prezintă caracterul de refuz de primire de ordine publică: exigenţa respectării termenelor de acţiune,
tardivitatea unei noi probe prezentată cu ignorarea art. 42 pgr. 2 RPC, existenţa acţiunilor anterioare
opunând aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect sau dispariţia obiectului acţiunii.
N.B. Art. 42 pgr. 2 RPC: „Producerea de motive noi în cursul procesului este interzisă, mai puţin
când aceste motive se bazează pe elemente de drept şi de fapt care au apărut în timpul procedurii”.
Cererea trebuie formulată prin act separat şi trebuie să conţină argumentele de fapt şi de
drept pe care ea se fundamentează, concluziile şi, în anexă, piesele invocate în sprijin.
Jurisidicţia comunitară poate în orice moment să examineze din oficiu motivele de refuz de
primire de ordine publică. În asemenea cazuri ea dă în general ocazia părţilor să se explice oral
asupra problemei ridicate. Aceasta este luată, în principiu, printr-o hotărâre cu audierea avocatului
general (în cazul Curţii de Justiţie). Ea poate, de asemenea, constata - cu ascultarea părţilor - că
acţiunea a devenit fără obiect şi că deci nu are a se pronunţa (art. 92 pgr. 2 RPC şi 113 RPT).
Când jurisdicţia comunitară este în mod manifest necompetentă pentru a soluţiona cazul sau
când acţiunea este clar că nu poate fi acceptată (pentru TPI şi CJCE) sau este clar lipsită de orice
fundamentare juridică (doar pentru TPI), jurisdicţia comunitară, cu audierea avocatului general (doar
în cazul CJCE) poate, fără să mai urmeze procedura, să hotărască pe cale de ordonanţă (art. 92 RPC,
111 RPT), cum se întâmplă, de exemplu, în situaţia trimiterilor prejudiciare în mod clar de
neînregistrat (CJCE, ord. 20 martie 1996, C. Sunin et G. Data, aff. 2/96, Rec., I., 1545).
2.9. „Alte măsuri provizorii” (art. 243 TCE, articolele 83 – 90 RPC şi 104 – 110 RPT).
În cauzele în care este sesizată, jurisdicţia comunitară poate prescrie măsurile provizorii necesare
(art. 186 – tratatul instituind Comunitatea europeană), altele decât suspendarea executării. Cererea
pentru măsuri provizorii, altele decât suspendarea la executare, poate fi prezentată de către oricare
„parte a unui caz pendinte la Curte”, din moment ce ea se referă la acest caz. Ea poate fi prezentată
(înaintată) deci de reclamant de către pârât şi de către orice parte intervenientă.
Competenţa jurisdicţiei comunitare de a ordona măsuri provizorii este generală. Ea poate să
se exercite în cadrul acţiunii în anulare, acţiunii în carenţă, acţiunii în daune sau în contenciosul
funcţiei publice.
Ea poate avea drept destinatar fie o instituţie comunitară, fie un stat membru, fie o persoană
fizică sau juridică. Astfel în ordonanţa sa din 21 mai 1977 (CJCE, 21 mai 1977, Commission
C/Royaume-Uni, aff. 31 şi 53/77 R., Rec., 921, Curte de Justiţie a „ordonat” Regatului Unit să
înceteze fără întârziere aplicarea unei măsuri de ajutor luate fără respectarea procedurii articolului
93 pgr. 3 din TCE.
Jurisdicţia comunitară poate să solicite informaţii de la părţi sau de la un expert, să impună
instituţiei pârâte să ia o măsură anume, să admită în mod provizoriu reclamantului în situaţie
100
determinată să i se plătească o sumă de bani cu titlu provizoriu, să suspende executarea măsurilor
altele decât cele atacate în acţiunea principală, sau să desemneze un expert însărcinat să efectueze
verificările necesare pentru a stabili situaţia de fapt existentă la data depunerii acţiunii.
Jurisdicţia comunitară va verifica existenţa unei conexiuni între obiectele respective,
acţiunile intentate în provizoriu şi în fond.
Măsura solicitată nu poate aduce atingere fondului: ea nu poate avea drept efect să se obţină
un rezultat echivalent celui căutat printr-o acţiune în anulare sau în responsabilitate, făcându-le
inutile (CJCE, ord. 26 septembrie 1986, Association momentanée Breda – Geromineria
c/Commission, aff. 231/86, R., Rec., 2639).
Ordonanţa care prescrie măsurile provizorii este obligatorie pentru părţi. La cererea motivată
a pârâtului, preşedintele poate proroga termenul prevăzut pentru prezentarea memoriului în apărare.
2.10. Procedura prin neprezentare (în lipsă). Dacă pârâtul nu depune memoriul în apărare în
termenul fixat, procedura în lipsă poate fi declanşată împotriva lui. În acest caz reclamantul poate
cere jurisdicţiei comunitare să-i admită concluziile sale. Dacă jurisdicţia comunitară estimează că
cererea este legală, că formalităţile au fost în mod regulamentar îndeplinite şi concluziile
reclamantului apar fondate, ea pronunţă hotărârea în lipsă în profitul reclamantului. Jurisdicţia
comunitară poate decide să deschidă procedura orală la cerere (art. 122 pgr. 1 RPT şi art. 94 RPC).
Hotărârea prin neprezentare este excutorie şi susceptibilă de opoziţie. Doar pârâtul împotriva
căruia hotărârea a fost pronunţată poate să se prevaleze de opoziţie.
2.11. Continuarea procedurii scrise.
Primul schimb de documente scrise (acţiune, memoriu în apărare) poate fi completat printr-o replică
a reclamantului şi printr-o duplică a pârâtului. Replica şi duplica sunt produse la datele fixate de
către preşedinte care poate prelungi termenele.
Obiectul replicii şi duplicii este acela de a permite părţilor să răspundă reciproc, precizând
sau completând concluziile şi motivele (argumentele) expuse anterior. Ultimile două documente nu
sunt obligatorii.
2.12. Raportul prealabil (articolele 44 pgr. 1 RPC, 52 RPT). Urmare acestui schimb de
documente, judecătorul raportor prezintă jurisdicţiei comunitare un raport prealabil care cuprinde
propuneri asupra oportunităţii măsurilor de instrucţie sau a altor măsuri pregătitoare (cum sunt
măsurile de organizare a procedurii în ceea ce priveşte Tribunalul). Astfel pentru Curte, referitor la
trimiterea eventuală a cazului la o cameră pentru soluţionarea în fond sau pentru Tribunal referitor la
trimiterea eventuală a cazului la plen sau la o altă cameră. Jurisdicţia comunitară decide apoi să
audieze avocatul general pentru a-şi formula propriile concluzii.

101
 2.13. Măsurile de organizare a procedurii şi măsurile de instrucţie. Dacă se consideră că
anumite fapte pertinente nu sunt suficient stabilite, jurisdicţia comunitară poate decide să adopte
măsuri de organizare a procedurii în cazul Tribunalului, sau să deschidă o procedură de instrucţie.
a) Măsurile de organizare a procedurii (art. 64 RPT). Potrivit textului menţionat, măsurile
urmăresc „să asigure pregătirea cazurilor”; ele sunt decise de către Tribunal fie din oficiu, fie la
propunerea părţilor. Tribunalul, înainte de a le ordona, audiază părţile referitor la măsurile
preconizate, părţile depunând observaţii scrise sau orale.
Măsurile au ca obiect (art. 64 pgr. 2 RPT):
- să asigure buna desfăşurare a procedurii scrise şi orale;
- să faciliteze administrarea probelor;
- să determine punctele asupra cărora părţile trebuie să-şi completeze argumentaţia sau care
necesită o instrucţie;
- să precizeze întinderea concluziilor, precum şi a mijloacelor şi argumentelor părţilor;
- să clarifice punctele litigioase dintre ele;
- să faciliteze reglementarea amiabilă a litigiilor.
Măsurile de organizare a procedurii pot consta mai ales în :
- formularea de întrebări pentru părţi;
- să invite părţile să se pronunţe în scris sau oral asupra anumitor aspecte ale litigiului;
- să se solicite informaţii părţilor sau terţilor;
- să se solicite producerea de documente sau a oricărei piese referitoare la caz;
- să se convoace agenţii părţilor sau părţile în persoană la şedinţe.
Aceste măsuri corespund fazei procedurale civile înaintea Tribunalului de Mare Instanţă din
Franţa şi ele sunt necesare datorită complexităţii factuale extreme a cazurilor în care este sesizat
Tribunalul de Primă Instanţă, mai ales cazurile de concurenţă şi dumping. Măsurile sunt decise în
mod liber şi de manieră informală de completul de judecată competent şi executate printr-o simplă
scrisoare a grefei şi nu prin ordonanţă.
Ca efect, ele nu produc efecte juridice comparabile cu cele produse de măsurile de instrucţie (J.
Biancorelli, Le règlement de procédure du Tribunal de première instance des Communautés
européennes, Revue trimestrielle de droit européen, nr. 4, 1991, p. 543).
b) Măsurile de instrucţie (articolele 45 – 53 RPC, 65 – 76 RPT). Partea care afirmă un fapt
are obligaţia să-l probeze. Probaţiunea în faţa jurisdicţiei comunitare este liberă.
Totuşi jurisdicţia comunitară îşi rezervă dreptul de a îndepărta din dosar anumite piese, mai
ales când ar putea rezulta un prejudiciu pentru terţi sau când există un dubiu cât priveşte
legitimitatea mijloacelor prin care ele au fost obţinute. Măsurile de instrucţie ce trebuiesc luate sunt

102
stabilite de către jurisdicţia comunitară cu audierea avocatului general. Jurisdicţia comunitară poate
acţiona fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părţi.
Măsurile de instrucţie constau, mai ales din:
- înfăţişarea părţilor;
- solicitarea de informaţii şi producerea de documente;
- proba cu martori;
- expertiza, descinderea la faţa locului.
Măsurile de instrucţie sunt adoptate pe cale de ordonanţă, indicându-se faptele ce trebuie
probate.
- Solicitarea de informaţii şi producerea de documente. Jurisdicţia comunitară poate adresa
solicitarea sa nu numai părţilor, dar de asemenea statelor membre şi instituţiilor care nu sunt parte la
litigiu; jurisdicţia comunitară utilizează adeseori această posibilitate pentru a permite unui stat sau
unei instituţii ce nu a intervenit în procedură să-şi exprime avizul lor asupra unor probleme ridicate
în cursul acesteia şi care par să afecteze interesele lor.
- Proba cu martori. Martorii sunt obligaţi să onoreze citaţia şi să se prezinte la şedinţă, în caz
contrar fiind pasibili de sancţiune pecuniară de până la 5000 euro. Martorii sunt audiaţi de către
jurisdicţia comunitară cu părţile convocate. După depoziţie ei pot fi interogaţi de către preşedinte,
judecători, avocat general şi chiar de reprezentanţii părţilor. Martorii depun jurământul după
depoziţie. Grefierul întocmeşte un proces verbal ce reproduce depoziţiile martorilor ce are valoarea
unui act autentic.
- Expertiza. Ordonanţa prin care se numeşte expertul precizează misiunea acestuia şi fixează
un termen pentru prezentarea raportului său.
În principiu martorii şi experţii sunt audiaţi la sediul jurisdicţiei comunitare. Totodată, în
anumite circumstanţe apare mai indicat ca aceste audieri să se facă pe loc. În acest caz, prin
ordonanţă se constituie o comisie rogatorie pentru a încredinţa misiunea respectivă jurisdicţiei
naţionale (articolele 1 – 3 din regulamentul adiţional de procedură).
Potrivit dispoziţiilor articolului 30 din Statutul Curţii de Justiţie fiecare stat membru tratează
încălcarea jurămintelor martorilor şi experţilor în acelaşi mod ca delictele corespunzătoare comise în
faţa unui tribunal naţional soluţionând în materie civilă. Mărturia falsă sau falsa declaraţie este
denunţată de către jurisdicţia comunitară ministerului justiţiei a statului membru ale cărei jurisdicţii
sunt competente.
Dispoziţiile articolului 54 bis RPC şi ale articolului 24 Statut prevăd că: „judecătorul
raportor şi avocatul general pot cere părţilor să prezinte, într-un termen dat, toate informaţiile
referitoare la fapte, toate documentele sau toate elementele pe care le consideră necesare”. Curtea

103
poate de asemenea cere statelor membre şi instituţiilor care nu sunt părţi la proces toate informaţiile
pe care ea le consideră necesare în finalizarea procesului (art. 24 pgr. 2 Statut).
În materia trimiterilor prejudiciare şi mai ales în acest caz, articolul 104 pgr. 5 RPC
precizează: „Curtea poate cu audierea avocatului general să solicite clarificări de la jurisdicţia
naţională”.
3. Procedura orală. Preşedintele fixează data deschiderii procedurii orale, fie după schimbul
de memorii scrise fără instrucţie, fie după îndeplinirea măsurilor de organizare şi procedurii de
instrucţie. El poate, funcţie de circumstanţele speciale, să decidă judecarea unei cauze cu prioritate
(art. 55 pgr. 2 RPC).
Trebuie subliniată diferenţa existentă între TPI şi CJCE:
- în cadrul TPI există întotdeauna o procedură orală (cu excepţia procedurii de soluţionare în
lipsă – art. 122 RPT), cum o indică formularea articolului 54 RPT „preşedintele fixează data
procedurii orale”;
- în cadrul CJCE existenţa unei proceduri orale poate fi pusă în discuţie în acţiunile directe
prin acordul expres al părţilor (art. 54 bis RPC); în trimiterile prejudiciare în absenţa cererii din
partea părţilor (art. 104 pgr. 4 RPC).
De precizat că jurisdicţia comunitară poate în orice moment, chiar în cursul procedurii orale,
să ordoneze noi măsuri de instrucţie sau să prescrie reînnoirea sau amplificarea oricărui act de
instrucţie. Dacă jurisdicţia comunitară decide deschiderea procedurii orale fără instrucţie,
preşedintele fixează data deschiderii.
Raportul de audienţă care deschide procedura orală este trimis părţilor cu câteva zile înaintea
acestuia pentru a se permite formularea de eventuale observaţii la începutul acesteia. El conţine
expunerea faptelor, procedura urmată până la deschiderea procedurii orale, concluziile părţilor şi
principalele motive şi argumente prezentate de către acestea.
Dezbaterile se desfăşoară, în principiu, în şedinţă publică. Se poate decide şi altfel de către
jurisdicţia comunitară din oficiu sau la cererea părţilor pentru motive grave. În acest caz decizia de
şedinţă cu uşile închise comportă şi interzicerea publicării dezbaterilor.
Pledoariile se fac în limba de procedură; o traducere simultană în celelalte limbi oficiale este
asigurată. Grefierul indică consilierilor părţilor timpul normal efectuat pentru intervenţiile lor şi le
cere să se pronunţe dacă doresc o perioadă de timp mai lungă.
După pledoarii, judecătorii şi avocatul general pun de obicei întrebări consilierilor părţilor.
Poliţia şedinţei este exercitată de către preşedinte. Procesul verbal al şedinţei este întocmit de
către grefier. El este un act autentic. Părţile pot lua cunoştinţă de conţinutul acestuia procurându-şi
cópii contra cost de la grefă.

104
 Procedura orală se termină prin prezentarea concluziilor avocatului general. Aceasta se
realizează în şedinţa publică, în general, câteva săptămâni după sfârşitul pledoariilor. După
concluziile avocatului general, preşedintele pronunţă închiderea procedurii orale (art. 59 pgr. 2 RPC,
art. 61 pgr. 2 RPT). Când se estimează că speţa nu ridică nici o problemă nouă de drept, Curtea
poate decide, împreună cu avocatul general, că dosarul va fi soluţionat fără concluziile avocatului
general (art. 20 pgr. 5 Statut).
Dacă apare, fie în cursul dezbaterilor, fie după încheierea lor, că o măsură de instrucţie
trebuie reînnoită sau completată sau că o nouă măsură ar fi necesară, jurisdicţia comunitară poate
prescrie efectuarea şi să dea această misiune camerei sau judecătorului raportor să o execute.
Dacă jurisdicţia comunitară consideră necesar, ea poate ordona redeschiderea procedurii
orale. Ea poate, astfel, să reaudieze părţile, avocatul general asupra unui anumit număr de probleme
(aspecte) pe care ea le apreciază ca nefiind suficient analizate.
După încheierea procedurii orale, jurisdicţia comunitară trece la deliberare care se face în
camera de Consiliu. Nu asistă decât judecătorii care au participat la procedura orală. Nu participă
nici avocatul general, nici grefierul. Jurisdicţia comunitară nu poate delibera, potrivit articolului 15
din Statutul Curţii de Justiţie, decât în număr impar. Dacă acest lucru nu se realizează, procedura
orală trebuie redeschisă (art. 61 RPC, art. 62 RPT), CJCE, ord. 2 octombrie 1996, Coen c/État belge,
aff. 246/95, nepublicată, redeschiderea procedurii ca urmare a decesului unui judecător participant la
procedura orală.
Deliberările se fac în limba franceză. Jurisdicţia comunitară deliberează pe baza unui proiect
de hotărâre pregătit de către judecătorul raportor. Ea nu este nicidecum legată de acest proiect şi s-a
întâmplat ca odată deliberările începute, judecătorul raportor să trebuiască să redacteze un nou
proiect în sens diametral opus.
În general, jurisdicţia comunitară se străduieşte să ajungă la un consens. Dacă acest lucru nu
este posibil, se trece la vot. În acest caz voturile se pronunţă în ordinea inversă vechimii
judecătorilor şi concluziile adoptate de majoritatea judecătorilor determină decizia jurisdicţiei
comunitare.
Procedura înaintea jurisdicţiei comunitare este gratuită (art. 72 RPC, art. 90 RPT) sub
rezervele următoare:
- cheltuielile efectuate de către jurisdicţia comunitară şi care puteau fi evitate; ele sunt puse
în sarcina părţii care le-a provocat;
- cheltuielile realizate cu copierea şi traducerea efectuate la cererea uneia din părţi,
considerate de grefier ca extraordinare, vor fi rambursate de aceasta.
4. Procedurile accelerate. Ele pot fi decise în cadrul acţiunilor directe şi în cadrul
trimiterilor prejudiciare:
105
 4.1. În cadrul acţiunilor directe. a) art. 62 bis RPC: la cererea fie a părţii reclamante, fie a
părţii pârâte, preşedintele poate în mod excepţional, la propunerea judecătorului raportor celeilalte
părţi şi avocatului general, să supună cauza unei proceduri accelerate, derogând de la dispoziţiile
RPC, când urgenţa specială a cazului impune Curţii să decidă în timpul cel mai scurt.
b) (art. 76 bis RPI): TPI poate, având în vedere urgenţa specială şi circumstanţele cazului, la cererea
fie a părţii reclamante, fie a părţii pârâte celelalte părţi şi avocatul general fiind audiaţi să decidă să
judece potrivit unie proceduri accelerate.
Accelerarea procedurilor se fundamentează în mare parte pe limitarea numărului de memorii
schimbate (acţiunea şi memoriul în apărare, fără replică şi duplică).
4.2. În cadrul trimiterilor prejudiciare (art. 104 bis RPC): la cererea jurisdicţiei naţionale,
preşedintele poate, în mod excepţional, la propunerea judecătorului raportor, avocatul general audiat
să decidă să supună trimiterea prejudiciară unei proceduri accelerate, derogând de la dispoziţiile
RPC când circumstanţele invocate confirmă urgenţa extraordinară de a se statua asupra problemei
ridicate cu titlu prejudiciar. În acest caz preşedintele fixează imediat data şedinţei care va fi
comunicată părţilor litigiului principal şi celorlalţi interesaţi indicaţi de art. 23 din Statut cu
comunicarea hotărârii de trimitere prejudiciară pronunţată de judecătorul naţional (CJCE, 12 iulie
2001, Jippes e.a., aff. C. 189/01, Rec., I., 5689).
Părţile şi ceilalţi interesaţi menţionaţi în aliniatul precedent, pot într-un termen fixat de
preşedinte, dar care nu poate fi inferior unei perioade de timp de 15 zile, să depună eventual
memorii sau observaţii scrise. Preşedintele poate invita părţile şi ceilalţi interesaţi să limiteze
memoriile sau observaţiile scrise la punctele de drept esenţiale ridicate de trimiterea prejudiciară.
5. Încheierea (finalul) procesului.
5.1. Conexiunea cauzelor (art. 43 RPC, art. 50 RPT). Preşedintele poate în orice moment
pentru cauză de conexitate să ordone modificarea mai multor cauze pendinte care se referă la acelaşi
obiect. El pronunţă decizia sa după ce a audiat părţile şi avocatul general. Preşedintele poate
transmite această problemă jurisdicţiei comunitarte.
Joncţiunea se poate face la sfârşitul procedurii scrise sau orale sau prin hotărârea care pune
capăt procesului. Preşedintele poate să le disjungă din nou.
5.2. Desistarea (renunţarea) (art. 77 şi 78 RPC, art. 98 şi 99 RPT). Reclamantul poate face
cunoscut în scris jurisdicţiei comunitare că renunţă la proces. Desistarea poate fi parţială ea nevizând
decât o parte din petitul reclamantului. Jurisdicţia comunitară este legată de voinţa părţilor (în caz de
renunţarea la acţiune) sau de aceea a reclamantului (în caz de renunţare la proces). Ea trebuie să
radieze cazul din registrul său. Precizăm că renunţarea la acţiune este exclusă în materia acţiunii în
anulare şi acţiunii în carenţă.

106
 6. Hotărârea (art. 63 – 68 RPC, art. 81 – 86 RPT). Jurisdicţia comunitară pronunţă două
tipuri de decizii: ordonanţele şi hotărârile. Hotărârile pun capăt procesului şi tranşează litigiul supus
jurisdicţiei comunitare. Totodată este posibil ca hotărârea să nu tranşeze decât anumite probleme
supuse jurisdicţiei comunitare şi nu constituie ultimul termen al procedurii (este o hotărâre înainte
de pronunţarea în drept, caracteristică procedurii civile franceze).
Ordonanţele intervin în cursul procedurii, fie înaintea hotărârii, fie după aceasta.
Hotărârea trebuie pronunţată în limba procedurii; ea este ulterior tradusă în celelalte limbi
oficiale şi publicată în culegerea de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Comunităţilor europene
(Recueil de la Jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés européennes) împreună cu
concluziile avocatului, avocatului general şi, după caz, ordonanţele judecătorului statuând în
provizoriu cu ocazia litigiului.
Hotărârea se pronunţă în audienţă publică, părţile fiind convocate; de obicei doar dispozitivul
hotărârii este citit în şedinţă, exemplare printate ale textului integral fiind puse imediat la dispoziţia
persoanelor prezente.
Soluţia este redactată în minută semnată de preşedinte, de toţi judecătorii care au luat parte la
proces şi de grefieri; o cópie certificată pentru conformitate este trimisă fiecăreia din părţi, hotărârea
are forţă obligatorie începând de la data pronunţării sale.
7. Căile de recurs. Dacă se utilizează clasificarea căilor de recurs din dreptul administrativ
francez (vezi René Chapus Droit de contecieux administratif, Montahastien, Paris 2002) se disting
„căi de retractare” (promovate în faţa jurisdicţiei care a pronunţat soluţia) şi „căi de reformare”
(adesea în faţa unei jurisdicţii superioare).
Întrucât trebuie să se ţină seama de specificităţile comunitare, căile de recurs în dreptul
contenciosului comunitar se disting astfel:
- căi de retractare care se repartizează între căi de recurs ordinare sau interne la iniţiativa
părţilor pentru motive juridice ţinând de hotărâre şi cuprinzând rectificarea omisiunii de a decide,
rectificarea erorilor materiale, opoziţia şi căile de recurs extraordinare sau externe fie la iniţiativa
terţilor la decizie (terţa opoziţie) fie la iniţiativa părţilor la decizie dar pe motive de elemente
factuale (revizuire);
- calea reformulării care nu se referă decât la acţiunea în interpretare;
- calea reformării care nu priveşte decât recursul înaintea Curţii de Justiţie formulat
împotriva unei decizii a TPI.
7.1. Căile de retractare.
- Căile de retractare ordinare sau interne.
a. Rectificarea omisiunii de a statua (art. 67 RPC, art. 85 RPT). Acţiunea este deschisă dacă
jurisdicţia comunitară a omis să se pronunţe „fie asupra unui capăt izolat de cerere, fie asupra
107
cheltuielilor”. În acest caz partea care doreşte să se plângă are la dispoziţie o cale de recurs care
permite să se rectifice această omisiune.
În cadrul TPI, potrivit art. 85 RPT, cererea nu poate fi formulată decât pentru omisiunea de a
se pronunţa asupra cheltuielilor (în raport de care art. 58 pgr. 2 din Statut a închis calea recursului).
Cererea poate fi introdusă numai de una din părţile în cauză. Jurisdicţia comunitară nu poate
acţiona din oficiu. Partea victimă a omisiunii trebuie să sesizeze jurisdicţia comunitară pe cale de
cerere în termen de o lună de la primirea (comunicarea) hotărârii.
Cererea este comunicată celeilalte părţi care dispune de un termen fixat de preşedinte pentru
a prezenta observaţiile scrise. Jurisdicţia comunitară audiind avocatul general, decide asupra
admiterii cererii şi în acelaşi timp asupra caracterului fundamentat al cererii. Rectificarea se face
prin ordonanţă (TPI, 11 octombrie 1990, Jürgen Sparr c/Commission, aff. 50/89, Rec., II., 539;
CJCE, 20 ianuarie 1994, Altström Osakeyhtio, e.a. c/Commission, aff. conex. 89/85, 104/85, 116/85,
117/85, 125/85, 126/85, 127/85, 128/85, 129/85, Rec., I., 99).
b. Rectificarea pentru erori materiale (art. 66 pgr. 1 RPC, art. 84 pgr. 1 RPT). O asemenea
rectificare nu se poate face decât pentru erorile pur materiale dintr-o hotărâre. Procedura poate fi
deschisă de către jurisdicţia comunitară fie din oficiu, fie la cererea uneia din părţi. Noţiunea de
„părţi” include şi intervenienţii din acţiunea principală.
Când cererea de rectificare emană de la o parte, ea trebuie prezentată în termen de două
săptămâni începând de la pronunţarea hotărârii; nici un termen nu este prevăzut în caz de rectificare
din oficiu. Toate părţile litigiului în care s-a pronunţat hotărârea supusă rectificării, sunt înştiinţate
de către grefier pentru a depune observaţii scrise. Jurisdicţia comunitară decide în camera de
Consiliu, avocatul general fiind audiat. Rectificarea se face pe cale de ordonanţă.
c. Opoziţia (art. 94 RPC, art. 122 RPT). Opoziţia nu poate fi formulată decât împotriva
hotărârilor şi de către pârâtul împotriva căruia hotărârea a fost pronunţată din greşeală. Opoziţia
trebuie formulată în termen de o lună de la comunicarea hotărârii. Ea este prezentată în formele
prescrise de art. 37 şi 38 RPC şi art. 43 şi 44 RPT. După introducerea cererii de opoziţie preşedintele
fixează celelalte părţi în termen pentru prezentarea observaţiilor scrise.
Jurisdicţia comunitară decide referitor la opoziţie pe cale de hotărâre. Conform principiului
„opoziţia la opoziţie nu are valoare”, nici o opoziţie nu va putea fi pornită împotriva acestei hotărâri.
Dacă opoziţia este respinsă, hotărârea originară - acuzată ca pronunţată din greşeală -
subzistă. În caz contrar, hotărârea asupra opoziţiei va înlocui hotărârea pronunţată din greşeală şi se
va bucura de aceeaşi autoritate ca ultima.
În caz de recurs din partea reclamantului împotriva hotărârii pronunţate din greşeală care
face obiectul opoziţiei, Curtea se pronunţă asupra recursului la expirarea procedurii de opoziţie,
urmând cursul său în faţa Tribunalului şi care se încheie prin hotărâre nesusceptibilă de opoziţie,
108
Curtea utilizând ea însăşi calea suspendării litigiului, prevăzută de art. 54 alin. 3 fraza ultimă din
statutul Curţii de Justiţie.
7.2. Căile de retractare extraordinare sau externe. a. Terţa opoziţie (art. 97 RPC, art. 123 şi
124 RPT). Terţa opoziţie este o cale de recurs extraordinar deschisă terţilor împotriva hotărârilor
care aduc atingere drepturilor lor. În fapt, Tribunalul de Primă Instanţă a avut ocazia să reamintească
că „drepturile terţilor care nu au fost invocate într-o cauză sunt garantate de către regulamentul de
procedură al Curţii care deschide, la alegere, calea intervenţiei voluntare şi aceea a terţei opoziţii”
(TPI, 20 martie 1991, Gloria Perez – Minguez Casariegu c/Commission, aff. 1/90, Rec., II, 143) şi
„caracterul extraordinar, chiar excepţional al terţei opoziţii se justifică prin considerentul că în
interesul unei bune administrări a justiţiei şi securităţii relaţiilor juridice este necesar să se evite, în
măsura posibilului, ca persoanele având interese în soluţionarea litigiului pendinte la Curte sau
Tribunal să valorifice acest interes după ce jurisdicţia comunitară a pronunţat hotărârea şi a tranşat
astfel problema litigiară” (CJCE, ord. din 26 martie 1992, Inigo Ascasibar Zubizaretta c/Alessandro
Albani, aff. 35/89, Rec., I., 1599).
Terţa opoziţie nu poate fi formulată decât împotriva hotărârilor. Dreptul de a formula terţa
opoziţie aparţine statelor membre, instituţiilor Comunităţii şi oricăror altor persoane fizice sau
juridice.
Acest drept este subordonat la două condiţii:
- să nu fi fost „denumit” în hotărârea împotriva căreia se formulează terţa opoziţie;
- să fi suferit un prejudiciu în drepturile sale ca urmare a pronunţării hotărârii.
Deci sunt excluşi din dreptul de a formula terţa opoziţie nu numai cei care au intervenit în
mod efectiv în litigiul principal, dar şi toţi aceia care, având interes în urmărirea procesului în curs şi
care nu au avut motive valabile să nu participe, ar fi putut interveni, însă au neglijat să o facă. Cum
se poate determina existenţa unei asemenea situaţii şi prin raport de ce se poate aprecia această
neglijenţă?
„Dat fiind că publicarea în JOUE a obiectului şi concluziilor acţiunii are drept scop să facă
pe terţi să cunoască existenţa litigiilor aduse în faţa jurisdicţiei comunitare, prin raport de această
publicare terţul poate aprecia dacă are sau nu interesul de a interveni în litigiul principal. Dacă
rezultă în mod clar din publicarea respectivă că obiectul şi concluziile acţiunii principale fac să
apară interesul de a interveni al terţului, acesta trebuie să demonstreze că a fost împiedicat, pentru
motive valabile, să formuleze o cerere de intervenţie. În legătură cu acest aspect este cazul să se
precizeze că o apreciere subiectivă a terţului interesat cât priveşte finalul litigiului (respectiv
continuarea acestuia) nu constituie un motiv valabil care să justifice neparticiparea sa la litigiul
principal” (CJCE, Ord., 26 martie 1992, citată).

109
 Faptul de a nu fi intervenit, bazându-se pe o jurisprudenţă constantă a Curţii sau Tribunalului
care consideră că hotărârea asupra căreia se intervine nu areefect decât pentru părţile reclamante, nu
este suficient pentru a fundamenta primirea unei terţe opoziţii împotriva hotărârii Tribunalului care
s-a distanţat faţă de această jurisprudenţă adoptând o decizie care a afectat terţii. Incumbă terţului
grijuliu să-şi protejeze drepturile sale să prevadă că Tribunalul ar putea să se îndepărteze de soluţiile
anterioare (TPI, Ord., 26 martie 1992, Zubizaretta, aff. 35/80, TO, Rec., II, 1599).
Persoanele fizice şi juridice, altele decât statele membre şi instituţiile Comunităţii nu pot
formula o cerere în terţă opoziţie împotriva unei hotărâri a Curţii care a decis asupra unei acţiuni în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare (recours en manquement).
Indiferent dacă terţul opozant este un stat membru, o instituţie sau o persoană privată, trebuie
să se demonstreze că hotărârea atacată „prejudiciază drepturile sale”. Jurisprudenţa este clară în a
afirma că „terţul opozant, pentru a i se primi cererea, trebuie să justifice cererea sa prin existenţa
unui prejudiciu adus de hotărârea atacată, unui drept şi nu unui simplu interes legitim” (CJCE, Ord.,
22 septembrie 1987, F. Bolognese c/H. Scharf et Commission, aff. 292/84, Rec., 3563).
Cererea în terţă opoziţie este formulată pe cale de acţiune. Sunt aplicabile normele generale
referitoare la forma acţiunilor.
Acţiunea trebuie între altele:
- să specifice hotărârea atacată;
- să indice în ce măsură hotărârea atacată prejudiciază drepturile terţului opozant;
- să indice motivele pentru care terţul opozant nu a putut participa la litigiul principal.
Ea este formulată împotriva tuturor părţilor în litigiul principal. Dacă hotărârea a fost
publicată în Journal officiel des Communautés européennes, mai nou Journal officiel de l`Union
européenne, ea trebuie înaintată în două luni care urmează publicării. Suspendarea executării
hotărârii poate să fie ordonată la cererea terţului opozant.
Jurisdicţia comunitară decide asupra terţei opoziţii printr-o hotărâre a cărei minută este
anexată minutei hotărârii atacate. În măsura în care terţa opoziţie este recunoscută ca fondată,
hotărârea atacată va fi modificată. Noua decizie se impune în egală măsură şi părţilor la primul
litigiu, deşi hotărârea atacată nu posedă decât autoritatea lucrului judecat.
Dacă terţa opoziţie este recunoscută ca nefondată, ea este respinsă şi terţul opozant este
obligat la despăgubiri. Hotărârea de respingere nu produce efecte decât inter partes.
În fine, art. 123 pgr. 4 RPT precizează că „atunci când un recurs înaintea Curţii şi o cerere în
terţa opoziţie în faţa Tribunalului sunt îndreptate împotriva aceleiaşi hotărâri a Tribunalului, acesta,
audiind părţile, poate suspenda procedura până la pronunţarea hotărârii Curţii”.

110
 b. Revizuirea (articolele 98 – 199 RPC; 125 – 128 RPT). Revizuirea are drept scop să
permită să se obţină de la jurisdicţia comunitară modificarea deciziei sale datorită descoperirii unui
fapt nou şi decisiv.
Singurul fapt ce poate justifica revizuirea unei hotărâri este descoperirea unui fapt „care
înaintea pronunţării hotărârii era necunoscut Curţii şi părţii care a cerut revizuirea” (art. 41 pgr. 1
Statut CJCE) şi care este de natură să exercite o influenţă decisivă asupra soluţiei pronunţate în
litigiu (art. 44 din Statut).
Din cazul „de Compte c/Parlement” (CJCE, 18 martie 1999, C. 2/98 P., Rec., I., 1787)
rezultă că un recurs poate, în principiu, să fie introdus împotriva unei decizii prin care Tribunalul
respinge ca nevalabilă o acţiune în revizuire. Curtea a apreciat în cauza citată că interpretarea
textului „fapt de natură a exercita o influenţă decisivă şi care înaintea pronunţării hotărârii era
necunoscut Curţii şi părţii care a cerut revizuirea” şi calificarea elementelor factuale invocate de
către autor a unei cereri în revizuire aparţin respectivei noţiuni şi constituie probleme de drept care
pot face obiectul unui control în cadrul recursului.
Astfel Curtea de Justiţie a declarat „respinsă o cerere în revizuire a unei hotărâri a Curţii,
declarând fondat recursul împotriva unei decizii a Tribunalului de Primă Instanţă. În fapt, într-o
asemenea hotărâre Curtea nu se pronunţă decât asupra problemelor de drept, fără a se pronunţa
asupra faptelor constatate de către Tribunal. Prin urmare, o asemenea hotărâre nu este susceptibilă să
facă obiectul unei cereri în revizuire fundamentată pe pretinsa existenţă a unui fapt nou” (CJCE, 25
februarie 1992, Walter Gill c/Commission, aff. 185/90, Rec., I., 993).
Hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă reamintesc întotdeauna principiul următor:
„Revizuirea nu este o cale de apel, ci un recurs extraordinar, permiţând să se discute
autoritatea ataşată unei hotărâri, ce pune capăt procesului datorită constatărilor de fapt pe baza
cărora s-a fundamentat jurisdicţia. Revizuirea presupune descoperirea de elemente de natură factuală
anterioare pronunţării hotărârii, necunoscute până atunci jurisdicţiei care a pronunţat hotărârea,
precum şi părţii ce a solicitat revizuirea şi care, dacă jurisdicţia le-ar fi putut lua în considerare fiind
susceptibile să o aducă, să consacre o soluţie diferită de aceea pronunţată în litigiu” (TPI, Ord., 4
noiembrie 1992, DSM c/Commisssion, aff. 8/89, Rec. II, 2399).
Cererea în revizuire se face pe cale de acţiune. Aceasta trebuie introdusă în termen de trei
luni de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de faptul pe care se fundamentează cererea
(CJCE, 19 martie 1991, Ferrandi c/Commission, aff. 403/85, Rec., 1991, p. 1215). Nici o cerere în
revizuire nu poate fi formulată după expirarea unui termen de 10 ani de la data hotărârii (art. 44 pgr.
3 statut).

111
 Cererea este formulată împotriva tuturor părţilor la hotărârea pentru care se cere revizuirea.
Jurisdicţia comunitară se pronunţă printr-o primă hotărâre asupra primirii cererii de revizuire.
Hotărârea se pronunţă în camera de Oonsiliu, avocatul general fiind audiat.
În ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat, hotărârea care a precedat revizuirea se supune
aceloraşi reguli ce se aplică deciziei atacate.
În fine, art. 128 RPT precizează că: „atunci când un recurs înaintea Curţii şi cererea în
revizuire în faţa Tribunalului se referă la aceeaşi hotărâre a Tribunalului, Tribunalul audiind părţile
poate suspenda procedura până la pronunţarea hotărârii de către Curte”.
8. Calea de reformulare: interpetarea horărârilor (articolele 102 RPC şi 129 RPT).
„În caz de dificultate în aprecierea sensului şi conţinutului unei hotărâri, aparţine jurisdicţiei
comunitare să o interpreteze, la cererea uneia din părţi sau a unei instituţii a Comunităţii, justificând
un interes în acest scop” (art. 40 statut CJCE).
Recursul în interpretare vizează să precizeze sensul şi întinderea unei hotărâri anterioare.
Trebuie ca părţile să atribuie textului unei hotărâri semnificaţii diferite sau ca solicitantul să se
prevaleze de existenţa unei ambiguităţi sau unei obscurităţi. Nu se pot invoca probleme care nu au
fost tranşate de această hotărâre.
Doar o parte la hotărâre sau o instituţie a Comunităţii (chiar dacă nu este parte) poate cere
interpretarea unei hotărâri. Totodată, când interpretarea este cerută expres în raport cu o altă cauză
referitoare la un litigiu pendinte între un terţ şi partea solicitantă în interpretare, protecţia drepturilor
la apărare impune să se admită să se intervină în procedura de interpretare de către terţ, care justifică
un interes în soluţionarea litigiului în sensul art. 40 din statut (CJCE, Ord., 29 septembrie 1983,
Cour de Comptes c/Calvin E. Williams, aff. 9/81, Rec., 2859).
Cererea în interpretare este subordonată la două condiţii:
- trebuie să existe o „dificultate” referitoare la sensul ei şi aprecierea hotărârii de interpretat;
- solicitantul trebuie să justifice un interes în interpretare.
Nu se prevede nici o condiţie cât priveşte termenul de înaintare a cererii.
Jurisdicţia comunitară, după ce a oferit părţilor să-şi formuleze observaţiile, ascultând şi
avocatul general, se pronunţă asupra cererii de interpretare pe cale de hotărâre. Minuta hotărârii
interpretative este anexată la minuta hotărârii interpretate.
Hotărârea interpretativă produce efecte nu numai cu privire la partea ce a solicitat
interpretarea, ci şi faţă de orice altă parte legată de dispoziţia hotărârii a cărei interpretare este cerută
sau printr-o dispoziţie strict analoagă acesteia.
Hotărârea interpretativă se incorporează astfel în hotărârea interpretată şi se bucură de
aceeaşi autoritate ca ultima.

112
 În fine, art. 129 pgr. 4 RPT precizează că: „atunci când un recurs înaintea Curţii şi cererea
de interpretare înaintea Tribunalului se referă la aceeaşi hotărâre a Tribunalului, Tribunalul, cu
ascultarea părţilor, poate suspenda procedura până la pronunţarea hotărârii de către Curte”.
9. Calea de reformare: recursul împotriva deciziilor TPI.
a) Introducerea recursului. Cererea trebuie depusă la grefa Curţii sau a Tribunalului (art. 111
pgr. 1 RPC) în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate (art. 56 pgr. 1 statut) „împotriva
deciziilor Tribunalului care pun capăt litigiului, care tranşează parţial litigiul în fond sau care pun
capăt unui incident de procedură privitor la o excepţie de incompetenţă sau de refuz”. Deciziile
tribunalului care resping o cerere de intervenţie pot, de asemenea, să facă obiectul unui recurs în faţa
Curţii într-un termen de două săptămâni începând de la data notificării deciziei de respingere, de
oricare persoană a cărei cerere a fost respinsă (art. 50 pgr. 1 din protocolul asupra statutului Curţii de
Justiţie).
Cererea este depusă de părţile principale „cărora li s-a răspuns parţial sau total la cererile
lor”, părţile interveniente (persoanele private nu pot formula recurs decât în măsura în care decizia
Tribunalului „le afectează în mod direct”), statele membre şi instituţiile comunitare care nu au
intervenit în litigiul pendinte TPI.
În acest ultim caz, potrivit art. 61 pgr. 3 din statut, Curtea poate, dacă ea consideră necesar,
să indice statelor membre efectele deciziei anulate a Tribunalului care trebuie considerate ca
definitive în raport de părţile în litigiu.
Totodată, luând în considerare deciziile Tribunalului care s-a pronunţat referitor la o cerere
pentru măsuri provizorii (référé) sau pentru suspendarea executării silite, doar părţile la procedură
pot introduce un recurs (ceea ce înlătură statele membre şi instituţiile care nu au intervenit înaintea
TPI – art. 50 pgr. 2 din statutul Curţii).
Intervenţia este posibilă: „cererea în intervenţie prezentată Curţii cu ocazia unui recurs
trebuie să fie depusă înaintea expirării termenului de o lună de la publicare (în JOUE) prevăzut de
art. 16 pgr. 6” (art. 123 RPC). Totodată părţile care au calitatea de intervenient în faţa Tribunalului o
păstrează în procedura înaintea CJCE fără să trebuiască să prezinte o nouă cerere în intervenţie
înaintea Curţii (CJCE, 22 decembrie 1993, Pincherle c/Commission, aff. 244/91, P., Rec., I., 6996;
CJCE, Ord., 14 februarie 1996, Commission c/NTN Corporation, aff. 245/95 P., Rec., I., 561).
b) Motive invocabile. Recursul nu poate modifica obiectul litigiului şi exclude orice nouă
cerere: „competenţa Curţii este deci limitată la aprecierea soluţiei legale care a fost pronunţată în
raport de motivele dezbătute de primii judecători” (CJCE, 1 iunie 1994, Commission c/Augustio
Brazzelli Lualdi, aff. 136/92 P., Rec., I., 1981). Recursul este limitat la probleme de drept şi nu
poate viza decât lipsa de competenţă a Tribunalului, neregularităţile de procedură şi violarea
dreptului comunitar de către Tribunal. Recursul trebuie să indice în mod precis elementele criticate
113
ale hotărârii a cărei anulare este cerută, precum şi argumentele juridice care susţin într-o manieră
specifică această cerere (CJCE, Ord., 5 februarie 1997 Unifruit Hellas, aff. C 51/95, P., Rec., I,
727). Curtea de Justiţie a confirmat că recursul nu va putea niciodată să se sprijine decât pe motive
de drept cu excluderea circumstanţelor de fapt; doar Curtea de Justiţie este competentă să examineze
calificarea juridică a faptelor de către TPI (CJCE, 15 mai 1997, Siemens, aff. C 278/95, P., Rec., I.,
2507).
Curtea de Justiţie a precizat că „nu răspunde exigenţelor de motivare rezultânnd din art. 51
statutele CECA şi CE a Curţii de Justiţie şi art. 112 pgr. 1 pct. c) al RPC în recurs care se limitează
să repete sau să reproducă textual motivele şi argumentele care au fost prezentate în faţa
Tribunalului, inclusiv cele care au fost fondate pe fapte în mod expres respinse de această jurisdicţie.
În fapt, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere care urmăreşte să se obţină o simplă
reexaminare a cererii prezentate Tribunalului, ceea ce în termenii art. 49 din aceleaşi statute nu intră
în competenţa acesteia (a se vedea mai ales ordonanţa din 25 martie 1998 FFSA e.a. c/Commission,
C. 174/94 P., Rec., I., 12303 pct. 24); totuşi dacă solicitantul contestă interpretarea sau aplicarea
dreptului comunitar făcută de Tribunal, problemele de drept examinate în primă instanţă pot fi din
nou discutate în cursul recursului” (CJCE, 13 iulie 2000, Salzgitter A G, C. 210/98 p., pct. 42 – 43).
c) Decizia. Dacă recursul este considerat justificat:
- fie cazul este în situaţia de a fi soluţionat şi Curtea hotărăşte ea însăşi în mod definitiv
asupra litigiului (art. 61 statut);
- fie dosarul este retrimis TPI dacă litigiul nu este în situaţia de a fi soluţionat;
- tribunalul este obligat să aibă în vedere problemele de drept care au fost soluţionate prin
decizia Curţii (art. 61 pgr. 2 statut);
- sesizarea tribunalului se face prin hotărârea de trimitere, iar părţile nu trebuie să depună o
nouă cerere pentru ca acesta să hotărască în mod definitiv (art. 117 RPT).
Recursul este lipsit de efect suspensiv. Dar CJCE poate statua provizoriu asupra unei
suspendări a executării (art. 244) sau lua măsurile provizorii necesare (art. 245). Totodată deciziile
TPI care anulează un regulament nu au efect decât la expirarea termenului de două luni sau, dacă
recursul a fost introdus, termenul se calculează de la respingerea recursului, fără a prejudicia o parte
de dreptul de a sesiza Curtea cu o cerere ce urmăreşte suspendarea efectelor regulamentului anulat
sau prescrierea oricăror alte măsuri provizorii.
Nu este posibil să se decidă măsuri de instrucţie (art. 118 RPC); în mod normal nu există
decât recursul şi memoriul în răspuns (în termenul de două luni de la notificare); dacă părţile vor să
depună un memoriu în replică şi în duplică, acest fapt nu este posibil decât cu autorizarea
preşedintelui, solicitată în termen de şapte zile de la notificarea memoriului în răspuns, care fixează
termenul pentru prezentarea pieselor (art. 117 pgr. 1 şi 3 RPC); aprecierea preşedintelui nu este
114
necesară în cazul în care memoriul în răspuns urmăreşte anularea unei decizii a Tribunalului
privitoare la un motiv neridicat în recurs. Un memoriu în replică limitat la acest motiv poate fi
prezentat într-un termen de două luni după notificarea memoriului în răspuns (art. 117 pgr. 2 RPC).
Se poate decide şi fără procedură orală dacă nici una din părţi nu se opune (art. 59 statut şi
120 RPC) ( vezi J. Rideau, F. Picod „Le pourvoi sur les questions de droit”, Revue du Marché
commun et de l`Union européenne, noiembrie 1995, nr. 392 p. 584, potrivit căreia 15 hotărâri din 59
au fost pronunţate fără procedură orală). „În practică examinarea recursului se va axa pe
determinarea normei de drept aplicabile, interpretarea şi validitatea sa, precum şi asupra edificării
juridice a faptelor de către Tribunal” (J. Rideau, F. Picod, art. cit.). În fine, Curtea de Justiţie poate
respinge parţial sau total pe cale de ordonanţă motivată, recursul care în mod manifest nu poate fi
admis sau este nefondat (art. 119 RPC) (CJCE, Ord. 24 aprilie 1996, CNPAAP c/Conseil, aff. 87/95
P., Rec., I., 2005).

Capitolul 6.
Acţiunile în jurisdicţia comunitară.
Contenciosul comunitar ocupă un loc din ce în ce mai important în viaţa obişnuită a
cetăţeanului european. Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale, Comunitatea europeană se
adresează, de asemenea, din ce în ce mai mult în mod direct cetăţenilor, trecând „peste” state.
Jurisdicţia comunitară a impus libera circulaţie a mărfurilor statelor recalcitrante şi de deciziile sale
în materie de concurenţă par să supravieţuiască mari societăţi comerciale cu renume şi tradiţie de pe
vechiul continent.
În cele ce urmează vom analiza acţiunile promovabile în baza dreptului comunitar, făcând
distincţia între ele după cum actul pus în discuţie este de origine comunitară, din ordinea internă a
unui stat membru. Situaţia în care actul atacat face obiectul unei proceduri interne a fost analizată în
capitolul 3 (cooperarea judecătorilor naţionali cu CJCE). Contenciosul referitor la drepturile de
proprietate industrială este tratat de asemenea, dat fiind importanţa şi caracterul său special.
I. Acţiunea în anulare (art. 230 TCE).
„Curtea de Justiţie controlează legalitatea actelor adoptate împreună de către Parlamentul
european şi Consiliu, actele Consiliului, Comisiei şi Băncii Centrale Europene, altele decât
recomandările şi avizele şi actele Parlamentului European, destinate să producă efecte juridice faţă
de terţi.
„În acest scop Curtea este competentă să se pronunţe asupra acţiunilor pentru lipsă de
competenţă, violarea formelor substanţiale, violarea prezentului tratat sau oricărei alte reguli de

115
drept referitoare la aplicarea sa sau pentru deturnarea de competenţă, formulate de către un stat
membru, Parlamentul european, Consiliu sau Comisie”.
„Curtea este competentă în aceleaşi condiţii pentru a se pronunţa asupra acţiunilor formulate
de către Curtea de Conturi şi de către Banca centrală europeană şi care urmăresc salvgardarea
prerogativelor acestora”.
„Orice persoană fizică sau juridică poate formula în aceleaşi condiţii o acţiune împotriva
deciziilor în care ea este destinată şi împotriva deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui
regulament sau unei decizii adresate unei alte persoane, o priveşte direct şi personal”.
„Acţiunile prevăzute în prezentul articol trebuie să fie formulate în termen de două luni
începând, după caz, de la publicarea actului, notificarea sa către reclamant sau din ziua în care acesta
a luat cunoştinţă de existenţa actului”.
Acţiunea în anulare permite să se asigure controlul legalităţii activităţii instituţiilor
comunitare.
1. Condiţiile de admitere a acţiunii în anulare.
A. Actele atacabile. Noţiunea de act atacabil este centrată pe substanţa actului şi nu pe
denumirea lui. Potrivit art. 230 sunt susceptibile de o acţiune în anulare „măsurile care produc efecte
juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând situaţia juridică a
acestuia”. Nu este cazul, de exemplu, a unor scrisori care nu au efecte juridice de constrângere
emanând de la Comisie într-un domeniu în care aceasta nu este competentă (TPI, 13 decembrie 1990
Nefarma c/Commission, aff. 113/89, Rec., II, 798) sau unei notificări a Comisiei care se limitează să
informeze un operator economic de conţinutul dosarului referitor la clasarea unei substanţe într-una
din anexele unui regulament comunitar (TPI, 7 martie 2002 Intervet International c/Commission T.
212/99, Rec., II, 1445).
Din contra, forma în care măsurile sunt luate, este în principiu indiferentă în ceea ce priveşte
posibilitatea de a ataca prin acţiune în anulare (CJCE, 11 noiembrie 1981 IBM c/Commission, aff.
60/81, Rec., 2639). „Curtea de Justiţie a acceptat astfel ca un stat membru să poată să solicite
anularea unui <cod de conduită> adoptat de către Comisie în măsura în care aceasta a ajuns în
realitate să impună măsuri de constrângere statelor membre (CJCE, 13 noiembrie 1991, France
c/Commission, aff. 303/90, Rec., I., 5340). Ea a primit, de asemenea, o acţiune împotriva unei
comunicări a Comisiei care impunea noi obligaţii prin raport cu cele cuprinse în directiva comentată
(CJCE, 16 iunie 1993, France c/Commission, aff. 325/91, Rec., I., 3283).
Nu formează obiectul controlului de legalitate:
- măsurile de ordin intern;
- actele pregătitoare. Când în cauză întâlnim acte a căror elaborare se realizează în mai multe
etape, mai ales prin intermediul unei proceduri interne, nu constituie, în principiu, acte atacabile
116
decât măsurile care fixează în mod definitiv poziţia instituţiei la finalul acestei proceduri (CJCE, 1
iulie 1964, Hubert, aff. 78/63, Rec., 721), cu excluderea măsurilor intermediare a căror obiectiv este
să pregătească decizia finală şi a cazurilor în care instituţia îşi rezervă dreptul de a-şi revizui poziţia;
- actele confirmative. Nu se acceptă o acţiune intentată împotriva unui act care se limitează
să reproducă dispoziţiile unui act precedent care nu a fost atacat în termenul prevăzut (CJCE, 22
martie 1961, SNUPAT c/Haute Autorité de la CEDA, aff. conex. 42 – 49/59, Rec., 101), sau care nu
face decâtsă precizeze consecinţa logică care decurge dintr-o altă dispoziţie fără a introduce nici un
element nou în raporturile dintre administraţie şi particular (CJCE, 16 decembrie 1960,
Hambourner, aff. conex., 41 şi 50/59, Rec., 989).
- actele inexistente (TPI, 27 februarie 1992, PVC, aff. conex. 78/89, Rec., II, 315);
- deciziile adoptate de către reprezentanţii statelor membre întruniţi în cadrul Consiliului,
întrucât este o executare în comun a competenţelor statale;
- dispoziţiile unui tratat de aderare la Comunităţile europene.
Actul atacabil trebuie să emane de la un anumit tip de autoritate. Jurisprudenţa comunitară a
realizat următoarea listă (în Jacques Megret, Le droit de la Communauté économique européenne,
vol. 10, p. 102 – 105):
- actele adoptate în comun de către Parlamentul european şi Consiliu, de către Consiliu, de
către Comisie şi de către Banca centrală europeană;
- deciziile Consiliului european pot face obiectul acţiunii când acesta adoptă decizii având
efecte juridice obligatorii (Răspunsul Consiliului la întrebarea scrisă nr. 193/76 a M. Guerlin nr. C
269 din 15 noiembrie 1976 p. 4 şi interpelarea scrisă nr. 294/74 din 13 decembrie p. 4). Pentru acest
motiv Tribunalul de Primă Instanţă a respins prin ordonanţă o acţiune împotriva declaraţiei
Consiliului european privitoare la data intrării în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene
pentru faptul că această declaraţie nu produce prin ea însăşi efecte juridice (CJCE, Ordonance 13
ianuarie 1995, Roujanski, aff. 253/94, Rec., I., 7).
- actele Curţii de Conturi când ele îndeplinesc condiţiile generale de admitere (CJCE, 11 mai
1989, Maurissen et Union Syndicale c/Cour de comptes, aff. 193 şi 194/87, Rec., I., 45).;
- acordurile internaţionale încheiate de Comunitate (CJCE, 30 aprilie 1974, Haigeman, aff.
131/73, Rec., 459);
- actele Parlamentului european destinate să producă efecte juridice faţă de terţi (CJCE, 23
aprilie 1986, les Verts, aff. 294/83, Rec., I., 339); astfel nu este cazul pentru actele Parlamentului
european care nu se referă decât la organizarea internă a acţiunilor sale (TPI, 17 ianuarie 2002,
Stanner c/Parlement européen et Commission, I. 236/90, Rec., II, 135);
- actele Băncii europene de investiţie (CJCE, 3 martie 1986, Commission c/Banque
européenne d`Investissement, aff. 85/86, Rec., I., 281).
117
 În cadrul Titlului VI al TUE „dispoziţiile referitoare la cooperarea în materie de poliţie şi în
materie judiciară penală”, art. 35 pgr. 6 TUE prevede că CJCE este competentă pentru a constata
legalitatea deciziilor – cadru şi deciziilor când o acţiune este formulată de către un stat membru sau
de către Comisie pentru lipsă de competenţă, violarea formelor substanţiale, violarea prezentului
tratat sau oricărei norme de drept referitoare la aplicarea sa, sau pentru deturnare de competenţă.
Acţiunile prevăzute trebuie să fie formulate în termen de două luni de la data publicării actului.
Fiind o problemă de ordine publică, jurisdicţia comunitară verifică din oficiu dacă actul
atacat este susceptibil de acţiune.
B. Calitatea de a acţiona. Părţile reclamante se diferenţiază funcţie de drepturile pe care le
posedă:
- statele membre, Parlamentul european, Consiliul şi Comisia au întotdeauna calitatea de a
acţiona în anulare;
- Curtea de Conturi şi Banca centrală europeană nu au calitatea decât în măsura în care
urmăresc protejarea propriilor prerogative;
- particularii – persoane fizice şi juridice şi asociaţiile – se repartizează după cum sunt sau nu
destinatarele actelor atacate. Dacă sunt destinatarele actului, judecătorul comunitar verifică interesul
lor de a acţiona. Dacă sunt destinatari, particularii nu pot ataca decât actele care chiar dacă au fost
adoptate sub aparenţa unui regulament sau unei decizii adresate altei persoane, îi privesc în mod
direct sau individual; criteriul de distincţie între un regulament şi o decizie trebuie să fie căutat în
existanţa sau inexistenţa unei portanţe generale a actului în cauză. Un act are o portanţă generală
dacă se aplică la situaţii determinate în mod obiectiv şi dacă el produce efectele sale juridice faţă de
categoriile de persoane privite în mod abstract (CJCE, 15 iunie 1993, Albertal c/Commission, aff.
213/91, Rec., I., 3177). Natura generală a unui act nu este pusă în discuţie prin posibilitatea de a
determina cu mai multă sau mai puţină precizie numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept
cărora li se aplică la un anumit moment dat (CJCE, 24 noiembrie 1992, Buckel c/Commission, aff.
conex. 15/91 şi 108/91, Rec., I., 6061) atât cât este constant că această aplicare se efectuează în baza
unei situaţii obiective de drept sau de fapt, definită de actul în cauză. Jurisprudenţa a îndulcit această
strictă separare între actul normativ de portanţă generală inatacabil (CJCE, 6 octombrie 1982,
Alusuisse, aff. 307/81, Rec., 3463: criteriul distinctiv între un regulament şi o decizie constă în
portanţa generală sau în a actului în cauză) şi decizia care priveşte în mod direct şi individual
reclamantul în două moduri:
- admiţând că un act poate avea o dublă natură atât normativă cât şi decizională cu privire la
unii operatori interesaţi (CJCE, 16 mai 1991, Extramet, aff. 358/89, Rec., I., 2501). În acest caz
reclamanţii trebuie să demonstreze că ei sunt vizaţi funcţie de anumite calităţi pe care le au sau
printr-o situaţie de fapt care îi caracterizează prin raport cu oricare altă persoană;
118
 - estimând că o dispoziţie care are prin natura şi întinderea ei un caracter general poate privi
în mod individual o persoană fizică sau juridică în măsura în care ea aduce atingere drepturilor
specifice ale acesteia (CJCE, 18 mai 1994, Codorniu, aff. 309/89, Rec., I., 1853; precizată de CJCE,
Ordonanţa din 23 noiembrie 1995, Asocarne c/Conseil, aff. 10/95, P., Rec., I., 4149, CJCE,
Ordonanţa din 24 aprilie 1996, CNPAAP c/Conseil, aff. 87/95, P., Rec., I., 2005).
Se pare că nici Curtea nici Tribunalul nu au „transformat” tentativa jurisprudenţei Codorniu
dându-i urmare.
1. Particularii nedestinatari ai actului atacat.
a. Actul faţă de care reclamantul nu este destinatar trebuie să îl privească în mod direct. Un
act comunitar pentru a viza în mod direct un particular care nu este destinatar trebuie să producă în
mod direct efecte asupra situaţiei juridice a celui interesat şi aplicarea sa trebuie să îmbrace un
caracter pur automat (cu alte cuvinte să nu lase nici o marjă de apreciere celor însărcinaţi cu
aplicarea sa) şi să decurgă doar din reglementarea comunitară fără alte norme intermediare (TPI,
Rapport d`activité, 2002).
Constituie, astfel, o decizie ce priveşte în mod direct reclamantul, decizia Comisiei (vezi Joel
Molinier, Droit du contencieux européen, LADJ, Paris, 1996, p. 94), notificată autorităţilor
naţionale:
- care reduce concursul acordat unor intreprinderi în baza unui fond structural (CJCE, 4 iunie
1992, Infortec, aff. 157/90, Rec., I., 3525).
- care refuză finanţarea pe baza unui program comunitar a unui proiect prezentat de un grup
de antreprenori (TPI, 19 mai 1994, Murgia Messapica, aff. 465/93, Rec., II, 363).
- care autorizează o autoritate naţională să acorde un ajutor unuia din concurenţii
reclamantului atunci când nu există decât o posibilitate teoretică ca această autoritate să nu acorde
ajutorul autorizat (TPI, 27 aprilie 1995, Aspec c/Commission, aff. 435/93, Rec., II, 1281).
Jurisdicţia comunitară, în grija de a economisi motivele legate de caracterul cumulativ al
condiţiilor impuse de articolul 230 alin. 4 TCE, inversează adeseori ordinea acestora. Odată stabilită
absenţa unei legături individuale, jurisdicţia comunitară consideră acţiunea neadmisibilă şi nu mai
examinează existenţa sau inexistenţa unei legături directe unind actul atacat de reclamant (TPI, 1
noiembrie 1996, Roqette Frères SA, aff. T 298/94, Rec., II, 1531).
b. Actul la care reclamantul nu este destinatar trebuie să îl privească în mod individual
(hotărârea TPI a făcut un expozeu foarte complet asupra diferitelor ipoteze ducând la crearea unei
legături individuale între un act de portanţă generală şi particularii care l-au deferit jurisdicţiei
comunitare – TPI, Ord., 3 iunie 1997, Merck et Co, aff. T 6/96, Rec., II, 849).
Definiţia caracterului individual al măsurii a fost formulată pentru prima dată în hotărârea
Plaumann (CJCE, 15 iulie 1963, aff. 25/62, Rec., I., 97) şi de atunci această definiţie a fost
119
întotdeauna reluată de către Curte şi de către Tribunalul de Primă Instanţă. Postulatul de bază nu s-a
schimbat niciodată de la jurisprudenţa Plaumann din 1963: pentru a individualiza un reclamant
măsura trebuie să fie luată ţinând seama în mod specific de de situaţia sa şi nu în scop de a se
urmări un scop general. Pe de altă parte, aportul mijloacelor de probă care stabilesc această legătură
specifică între măsură şi unul sau mai mulţi reclamanţi particulari, face obiectul unei jurisprudenţe
abundente. Evoluţia jurisprudenţială în materie a fost pentru început fixată pentru „230 economice”
(ajutoare de stat, concurenţă, dumping, subvenţii) înainte de a fi lărgită la „230 de drept comun”
(acţiunea în anulare în alte domenii).
c. Evoluţia „230 economic” (ajutoare de stat, concurenţă, dumping, subvenţii).
Reglementarea anti-dumping şi anti-subvenţii. TPI a considerat că „actele referitoare la
instituirea drepturilor anti-dumping sunt de natură să privească în mod direct şi individual
intreprinderile producătoare şi exportatoare care pot să demonstreze că ele au fost identificate în
actele Comisiei sau Consiliului sau au legătură cu anchetele pregătitoare şi mai general, fiecare
operator economic care poate demonstra existenţa anumitor calităţi care-i sunt specifice şi care îl
caracterizează, cu privire la măsura în cauză prin raport cu oricare operator economic (TPI, 11 iulie
1996, Sinochem Heilongjiang c/Conseil, aff. 161/94, Rec., II, 695).
Reglementarea antantelor (înţelegerilor).
În acest domeniu, Curtea de Justiţie a considerat că o intreprindere care a depus plângere
împotriva unui acord, poate formula o acţiune în anulare împotriva deciziei de exceptare prin care
acest acord a beneficiat (CJCE, 25 octombrie 1977, Metro, aff. 26/76, Rec., 1875) sau când
plângerea reclamantului face obiectul unei respingeri de către Comisie, fără ca această respingere să
fie însoţită de o decizie formală de exceptare (CJCE, 11 octombrie 1983, Demo – Studio Schmidt
c/Commission, aff. 210/81, Rec., 3045).
Reglementarea ajutoarelor de stat.
Curtea a aplicat această jurisprudenţă în cadrul intreprinderilor cărora Comisia le-a făcut
cunoscut refuzul său de a angaja o procedură fundamentată pe articolul 88 pgr. 2 din TCE împotriva
măsurilor de ajutorare acordate de către un stat membru (CJCE, 28 ianuarie 1986, Cofaz, aff.
169/84, Rec., 391). În realitate acest indice constituit prin participarea la procedură nu este suficient
prin el însuşi să individualizeze reclamantul. În „230 economice” acest prim criteriu este
întotdeauna completat sau validat prin atentatul la poziţia pe piaţă a reclamantului care a participat la
procedura prealabilă deciziei Comisiei.
Participarea la procedură şi atingerea adusă intereselor economice ale reclamantului stabilesc
astfel indiciile care demonstrează legătura de cauzalitate dintre cunoaşterea situaţiei speciale pe care
o are reclamantul şi măsura adoptată. Această individualizare rezultă foarte bine din jurisprudenţele
(cazurile) Cofaz şi Aspec în domeniul ajutoarelor de stat.
120
 „Curtea a admis ca elemente care stabilesc că o asemenea decizie priveşte o intreprindere în
sensul articolului 230 din Tratat, faptul că această intreprindere a fost la originea plângerii ce a
declanşat procedura de anchetă, că ea a fost ascultată în argumentele sale şi că desfăşurarea
procedurii a fost deosebit determinată de către argumentele sale, chiar dacă poziţia sa pe piaţă este
în mod substanţial afectată de măsura de ajutorare care a făcut obiectul deciziei atacate (a se vedea
hotărârea Cofaz c/Commission, CJCE, 28 ianuarie 1986, aff. 169/84, Rec., 391). Hotărârea Aspec
(TPI, 27 aprilie 1995, Aspec c/Commission, aff. 435/93, Rec. II, 1285) precizează că această validare
a participării la procedură poate fi înfăptuită ‹‹într-o altă manieră›› (decât constatarea subminării
substanţiale a poziţiei sale pe piaţă ca în cazul Cofaz) prin referire la circumstanţele specifice
individualizându-l într-un mod asemănător celui de destinatar”.
În esenţă, individualizarea reclamantului în „230 economice” cere o dublă verificare:
- procedurală mai întâi (participarea la o procedură pregătitoare deciziei Comisiei indicând
că decizia a fost luată funcţie de situaţia reclamantului). TPI a precizat natura acestei participări la o
procedură administrativă prealabilă a Comisiei. Astfel, simplu fapt de a avea calitatea de „parte terţă
interesată” potrivit articolului 27 pgr. 3 şi 4 din Regulamentul 1/2003 (ex regulament 17/62, dă
dreptul părţii de a fi asociată de către Comisie la procedura administrativă de adoptare a unei decizii
şi prin consecinţă să fie considerată ca în mod individual avută în vedere de decizie în sensul
articolului 230 din Tratat; aceasta chiar în cazul în care partea nu a depus observaţii scrise sau orale
în cursul procedurii administrative de adoptare a deciziei;
- materială ulterior (referitoare la prejudiciul suferit de reclamant în poziţia sa pe piaţă în
cauză confirmând că procedura a ţinut seama de situaţia sa specială);
d. „230 de drept comun” (alte domenii decât ajutoarele de stat, concurenţa, dumping-ul şi
subvenţiile). Jurisprudenţa a urmat în aceste domenii două raţionamente alternative pentru a aprecia
dacă reclamantul are sau nu o individualizare care să-i permită înregistrarea acţiunii sale în anulare:
fie participarea la procedura Comisiei care elaborează decizia contestată, fie luarea în considerare de
către Comisie a consecinţelor actului pe care ea intenţionează să-l adopte asupra situaţiei anumitor
particulari printre care reclamantul.
Participarea reclamantului la procedura ce a dus la adoptarea dispoziţiei litigioase.
Este o urmare a jurisprudenţei Cofaz, recunoscându-se adeseori părţilor la procedură o prezumţie
„simplă” de interes individual, prezumţie confirmată prin subminarea situaţiei concurenţiale a
intreprinderii reclamante. Tribunalul de Primă Instanţă a „precizat” jurisprudenţa Curţii ţinând
seama de specificitatea lui „230 de drept comun” din două puncte de vedere:
- el nu va recunoaşte participarea la procedura de decizie a Comisiei decât dacă şi numai
dacă „procedurile specifice asociind particularii la adoptarea, la executarea şi la urmările deciziilor
luate cu acest efect, sunt prevăzute. În aceste condiţii, simpla depunere a unei plângeri şi ca urmare
121
schimbul eventual de corespondenţă cu Comisia, nu-i conferă părţii ce a înaintat plângerea calitatea
să acţioneze în baza articolului 173 (devenit 230), (TPI, Ordonanţa 9 august 1995, Greenpeace
International, aff. T. 585/93, pct. 56, Rec., II, 2205; TPI, Ord., 18 ianuarie 1998, Comité
d`entreprise de la société française de production (SFP), Syndicat national de radio – diffusion et
de télévision CGT (SNRT – CGT), aff. 189/97, Rec., II, 337).
- nu este posibil să se valideze prezumţia de participare potrivit „230 de drept comun”, prin
analizarea atentatului la poziţia concurenţială a reclamantului pe piaţă. Această verificare nu are
sens în domeniu. În realitate, confirmarea simplei prezumţii de participare la la procedura ce a dus la
adoptarea actului incriminat (în cazul în care ea ar fi recunoscută) va veni de la existenţa interesului
de a acţiona.
Luarea în considerare de către Comisie a consecinţelor actului pe care ea îl are în vedere să
îl adopte asupra situaţiei anumitor particulari printre care reclamantul. Jurisprudenţa comunitară a
impus ca regulă obligaţia Comisiei de a ţine seama de consecinţele actului pe care ea are intenţia de
a-l adopta asupra situaţiei unor particulari şi aceasta fiind suficientă pentru a-i individualiza pe cei în
cauză. Astfel în hotărârea Sofrimport (CJCE, 26 iunie 1990, Sofrimport, aff. 152/88, Rec., 2477),
Curtea a admis o acţiune pe motivul că reclamanta aparţinea unui grup restrâns de importatori în
mod suficient caracterizaţi prin faptul că produsele afectate de măsurile de salvgardare erau în curs
de trimitere către Comunitate şi că regulamentul în cauză impunea în mod precis autorităţii
comunitare de a lua în considerare, odată cu adoptarea acestor măsuri, situaţia specială a produselor
în curs de transport către Comunitate.
TPI a impus ca această obligaţie (de a se ţine seama de situaţia specială a reclamanţilor) să
fie în mod expres prevăzută de către reglementarea comunitară pentru a se permite individualizarea
sa (TPI, 15 decembrie 1994, Unifruit Hellas, aff. T. 489/93, Rec., II, 1201).
Într-o decizie din 3 mai 2002, Jego – Quéré c/Commission (T. 177/01, Rec., II, 2365), TPI a
considerat că în ipotezele absenţei posibilităţii de acţiune în faţa judecătorului naţional „o persoană
fizică sau juridică trebuie considerată ca în mod individual vizată de o dispoziţie comunitară cu
portanţă generală care o priveşte în mod direct, dacă dispoziţia în cauză afectează într-o manieră
sigură şi actuală situaţia sa juridică, restrângând drepturile sale sau impunându-i obligaţii”. Însă în
decizia din 25 iulie 2002 Union de Pequeðos Agricultores c/Conseil (C 50/00, P., Rec., I., 6677),
CJCE a confirmat jurisprudenţa sa constantă începând cu hotărârea Plaumann şi nu a validat
jurisprudenţa citată Jego – Quéré a TPI.
e. „230 a asociaţiilor” nedestinatare a actului atacat (a se vedea hotărârea TPI, Ord., 30
septembrie 1997, Federolio, aff. T. 122/96, Rec., II., 1559, pentru o sinteză a condiţiilor de admitere
a acţiunilor în anulare introduse de către o asociaţie).

122
 Acţiunea în anulare introdusă de către o asociaţie care nu este destinatara actului poate fi
privită în două situaţii (TPI, 21 martie 2001, Hamburger Hafen und Lagerhaus c/Commission, T.
69/96, Rec., II.,1037):
- când asociaţia are un interes propriu pentru a acţiona, mai ales pentru că poziţia sa de
negociatoare şi interlocutoare a Comisiei a fost afectată de actul pentru care se cere anularea (CJCE,
2 februarie 1988, Van der Kooy e.a. c/Commission, aff. 67/85, Rec., 219), chiar când membrii săi nu
sunt în mod direct şi individual vizaţi de actul litigios;
- când asociaţia introducând acţiunea sa s-a substituit unuia sau mai multora dintre membrii
pe care ea îi reprezintă, cu condiţia ca înşişi membrii săi să fie în situaţia de a introduce o acţiune
acceptabilă (TPI, 6 iulie 1995, Artec c/Commission, T. 447/93, T. 448/93, T. 449/93, Rec., II.,
1971).
1.1. Respectarea termenului pentru a depune acţiunea. Acţiunea trebuie introdusă în termen
de două luni şi depusă la grefa Curţii sau Tribunalului înainte de expirarea termenului. În ordonanţa
sa din 14 februarie 2001, în cazul Pitsiorlas c/Consiliu şi BCE (T. 3/00, Rec., II., 717), TPI a
considerat că o eroare scuzabilă poate, în circumstanţe excepţionale, să aibă drept efect de a nu
considera partea reclamantă în afara termenului.
Termenele de acţiune sunt de ordine publică. Calcularea termenului diferă funcţie de natura
actului care face publică decizia litigioasă.
a. Notificarea. Când actul atacat a fost notificat reclamantului, termenul începe din ziua
următoare notificării. Dacă după notificare actul este publicat în Journal officiel de l`Union
européenne (JOUE), această publicare nu are efectul de a prelungi termenul. Întârzierea în notificare
nu cauzează reclamantului din moment ce nu-i este imputabilă. De asemenea, dacă înaintea
notificării oficiale reclamantul a avut ocazia să aibă cunoştinţă de conţinutul actului, această
cunoaştere nu are drept consecinţă să înceapă curgerea termenului.
Pentru ca timpul să curgă este nevoie ca notificarea să fie reglementară; ceea ce implică o
notificare efectuată către destinatarul deciziei. Eventualele iregulatităţi în notificarea actului nu
afectează validitatea actului însuşi, dar împiedică declanşarea termenului.
b. Publicarea. În caz de publicare, ziua apariţiei în JOUE determină începerea curgerii
termenului. Publicarea este considerată ca efectuată în ziua în care exemplarul JOUE ce reproduce
actuleste în mod efectiv disponibil în toate limbile Comunităţii la oficiul pentru publicaţiile oficiale
ale Comunităţilor europene de la Luxemburg.
c. Luarea la cunoştinţă. În lipsa publicării sau notificării, termenul începe să curgă din ziua
în care reclamantul a luat cunoştinţă de act. În această ipoteză, aparţine justiţiabilului care a luat
cunoştinţă de existenţa unui act ce îl priveşte, să ceară textul integral într-un termen rezonabil.
Punctul de plecare pentru curgerea termenului pentru acţiunea în anulare nu poate fi fixat decât în
123
ziua „în care terţul vizat a luat cunoştinţă exactă de conţinutul şi motivele actului în cauză, în aşa fel
încât să poată să fructifice dreptul său la acţiune” (TPI, 7 martie, Socurtequavi Stec c/Commission,
aff. 432 – 434/93, pct. 49, Rec., II., 503).
1.2. Interesul de a acţiona. Această condiţie de admitere va fi verificată esenţialmente în
cazul particularilor destinatari ai deciziilor. Această verificare urmează să stabilească existenţa unui
interes de a acţiona în momentul depunerii acţiunii, pentru destinatarul actului, cu alte cuvinte că
actul i-a produs un prejudiciu şi caracterul său personal, pentru persoana juridică sau fizică care a
formulat acţiunea (TPI, 27 ianuarie 2000, Beuc c/Commission, T. 256/97, Rec., II., 101). Jurisdicţia
comunitară contestă interesul de a acţiona în anulare împotriva unui act care nu se referă la situaţia
reclamantului sau care nu face decât să confirme aceasta (TPI, 30 ianuarie 1997, N. Corman SA, aff.
T. 117/95, Rec., II., 95; TPI, Ord.,, 2 noiembrie 1997, Automobiles Peugeot, aff. T. 90/96 şi T.
136/96, Rec., II., 663).
Interesul trebuie să fie născut şi actual. Astfel TPI a estimat că singurul interes de a acţiona
de care se poate prevala o parte reclamantă era acela că se pretindea fiind în situaţie de concurenţă
cu societatea/societăţile beneficiare ale ajutoarelor litigioase. Această situaţie a luat sfârşit în
momentul în care intreprinderea şi-a încetat activitatea datorită falimentului (TPI, 27 aprilie 1995,
Aspec c/Commission, aff. 435/93, Rec., II., 1281). TPI a considerat acţiunea ca neadmisibilă.
Dacă interesul de a acţiona este viitor, efectul asupra situaţiei reclamantului trebuie să fie
sigur şi nu o simplă ipoteză (TPI, 17 septembrie 1992, Nederlandse Bankiersvereniging et
Nederlandse Vereniging van Bangen c/Commission, aff. T. 138/89, Rec., II., 2181). Acest interes
persistă chiar dacă actul litigios a fost executat şi aceasta pentru două motive:
- în măsura în care introducerea unei acţiuni în anulare nu are efect suspensiv, executarea
deciziei nu poate antrena blocarea, făcând să dispară interesul de a acţiona al reclamantului;
- anularea este de natură să producă consecinţe juridice „mai ales obligând Comisia să ia
măsurile care comportă executarea hotărârii Tribunalului şi evitând reînnoirea unei asemena practici
din partea Comisiei” (TPI, 9 noiembrie 1994, The Scottish Fotball Association, aff. T. 46/92, Rec,.
II., 1039).
2.Motivele de anulare. Sunt patru motive prevăzute de art. 230 alin. 2:
- lipsa de competenţă
- violarea formelor substanţiale
- violarea tratatului sau oricărei norme de drept referitoare la aplicarea sa
- deturnarea de putere.
Lipsa de competenţă şi violarea formelor substanţiale sunt motive de ordine publică care pot
fi invocate din oficiu de judecător. Legalitatea unui act trebuie să fie apreciată în funcţie de
elementele de fapt şi de drept existente la data la care actul a fost adoptat.
124
 2.1. Lipsa de competenţă. Aceasta poate fi absolută: cazul în care Comunitatea în ansamblul
ei nu ar dispune de puterea de a adopta măsura în cauză, sau relativă: cazul în care competenţa
aparţinea unei alte instituţii decât aceea care a adoptat măsura. Ea poate fi ratione temporis (CJCE,
10 mai 1960, Barbara Erzbergbau A. G. c/Haute Autorité, aff. conex. 3/58 – 18/58, 25/58, şi 26/58,
Rec., 367), ratione loci (CJCE, 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries Ltd. c/Commission, aff.
48/69, Rec. 625) şi ratione materiae (CJCE, 27 octombrie 1992, République Fédérale d`Alemagne
c/Commission, aff. 240/90, Rec., 5423). Unii autori estimează controlul aplicării principiului
subsidiarităţii – prevăzut de art. 5 TCE potrivit căruia acţiunea Comunităţii nu trebuie să acceadă,
ceea ce este necesar pentru a se atinge obiectivele Tratatului – ca făcând posibilă o mai frecventă
utilizare a acestui ultim motiv (Jean Boulouis, Droit institutionnel de l`Union européenne,
Montchrestien, Paris, 1995). Curtea a pronunţat trei hotărâri în care ea a respins motivul violării
principiului subsidiarităţii (CJCE, 10 septembrie 1996, Commission c/Belgique, aff. 11/95; CJCE,
12 noiembrie 1996, Royaume-Uni c/Conseil, aff. 84/94, Rec., I., 5755; CJCE, 13 mai 1997,
Allemagne c/Parlement européen et Conseil, susţinute de către Comisie, aff. C. 233/94, Rec., I.,
2405).
2.2.Violarea formelor substanţiale.
Se consideră formă substanţială orice formalitate care trebuie respectată fie prealabil actului,
fie în momentul adoptării saleşi a cărei importanţă este luată în considerare după cum nerespectarea
ei antrenează anularea actului. Tratatul nu a definit lista formalităţilor substanţiale, dar Curtea de
Justiţie a determinat caracterul substanţial sau nu al formalităţilor în cauză. Jurisprudenţa comunitară
reţine ca formalitate substanţială:
- formalitatea care a putut exercita o influenţă determinantă asupra conţinutului actului sau
asupra modului său de adoptare: astfel Curtea de Justiţie a admis că o eroare în alegerea bazei
juridice a unui act al Consiliului constituie un viciu nesubstanţial, dacă această eroare nu a avut
consecinţe cât priveşte condiţiile adoptării actului (CJCE, 27 septembrie 1988, Commission
c/Conseil, aff. 165/87, Rec., 5476). Din contra, ea a sancţionat ignorarea obligaţiei de a audia pe cei
interesaţi înaintea adoptării unei decizii de natură să afecteze în mod grav interesele lor prin anularea
deciziei în cauză (CJCE, 23 octombrie 1974, Transocean, aff. 17/94, Rec., 1063) sau în cazul
nerespectării garanţiilor unei proceduri contradictorii când aceasta este prevăzută în prealabil
adoptării actului (TPI, 7 martie 1995, Socurtequavi Stec c/Commission, aff. 432 – 434/93, Rec., II.,
505), sau:
- formalitatea a cărei nerespectare are drept efect să priveze reclamantul de posibilitatea de a
controla legalitatea: absenţa sau insuficienţa motivării unui act al Consiliului, Consiliului şi
Parlamentului european sau a Comisiei constituie o formulă substanţială a cărei ignorare atrage
anularea actului (CJCE, 20 martie 1959, Nold, aff. 18/57, Rec., 91).
125
 Din contra, publicarea şi notificarea nu constituie formalităţi substanţiale. Neregularităţile
acestora pot antrena doar neopozabilitatea actului (CJCE, 13 iulie 1972, Imperial Chemical
Industries Ltd c/Commission, aff. 48/69, Rec., 619; CJCE, 29 mai 1974, Koenig, aff. 185/73, Rec.,
607).
2.3. Violarea Tratatului sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea sa. Altfel
spus există obligaţia de a respecta „charta constituţională” şi conformitatea dreptului derivat cu
normele superioare. Regulile a căror nerespectare este sancţionată sunt următoarele:
- tratatele şi protocoalele anexate;
- deciziile referitoare la legerea Parlamentului european cu sufragiu universal şi cele
referitoare la înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre prin resursele proprii ale
Comunităţii;
- actele referitoare la aderarea Danemarcei, Irlandei, Regatului Unit, Greciei, Spaniei,
Portugaliei, Austriei, Finlandei şi Suediei; ulterior acelor 10 state aderente în mai 2004 şi României
şi Bulgariei în ianuarie 2007;
- acordurile internaţionale obligând Comunitatea când aceste acorduri conţin dispoziţii cu
efect direct, ceea ce nu este cazul pentru OMC (CJCE, 23 noiembrie 1999, Portugal c/Conseil, C.
49/96, Rec., I., 8395), spre deosebire de convenţiile Lome ACP/CEE (mai nou Cotonou ACP/CE).
- principiile generale ale dreptului recunoscute de jurisprudenţa CJCE: principiul drepturilor
la apărare (CJCE, 13 februarie 1979, Hoffmann – La Roche, aff. 85/76, Rec., 511), principiul
securităţii juridice (CJCE, 22 martie 1961, SNUPAT c/Haute Autorité de la CECA, aff. conex. 42 şi
49/59, Rec., 101), regula non bis in idem (CJCE, 13 februarie 1969, Walt Wilhelm, aff. 14/68,
Rec.,I.), regula nulla poena sine lege (CJCE, 25 septembrie 1984, Könecke, aff. 107/83, Rec., 3302),
principiul proporţionalităţii (CJCE, 17 decembrie 1970, Köster, aff. 25/70, Rec., 1161), principiul
neretroactivităţii (CJCE, 31 martie 1977, Société pour l`exportation des sucres c/Commission, aff.
88/76, R., Rec., 709), principiul încrederii legitime (CJCE, 3 mai 1978, Töpfer, aff. 112/77, Rec.,
1019), principiul egalităţii (CJCE, 19 octombrie 1977, Ruckdeschel, aff. conex. 117/76 şi 16/77,
Rec., 1753).
- jurisprudenţa: hotărârile Curţii de Justiţie care pronunţă anularea unui act comunitar au o
autoritate absolută;
- dreptul derivat „general” (regulament sau regulament de bază).
Ierarhia acestor „norme (reguli) superioare” este următoarea:
- tratatele, protocoalele şi actele (actele de aderare, de ex.), care le-au modificat în
conformitate cu procedurile prevăzute prin tratat, preciziile generale ale dreptului;
- acordurile internaţionale care obligă Comunitatea (a căror conformitate cu tratatele este
examinată prealabil numai în cadrul procedurii indicate de articolul 300 TCE;
126
 - dreptul derivat care are următoarea configuraţie internă: decizia adoptată în aplicarea unui
regulament trebuie să fie conformă acestuia, precum şi regulamentul de executare, adoptat în
aplicarea unui regulament de bază.
Jurisdicţia comunitară exercită controlul său în trei direcţii:
- eroarea de drept: ea cenzurează eroarea comisă cât priveşte norma de drept care trebuie
aplicată în speţă (caz);
- eroarea de fapt: ea cenzurează eroarea comisă cât priveşte materialitatea faptelor a căror
existenţă condiţionează aplicarea normei de drept;
- eroarea în aprecierea faptelor: ea cenzurează eroarea comisă cât priveşte aprecierea
faptelor funcţie de norma de drept aplicabilă, în acest cadru jurisprudenţa comunitară nu
sancţionează decât eroarea manifestă.
Trebuie subliniat faptul că TPI merge mai departe decât CJCE în acest tip de control mai ales
în domeniul dumping-ului şi ajutoarelor de stat (în domeniul ajutoarelor de stat (TPI, 28 septembrie
1995, Chambre syndicale nationale des entreprises des transports des fonds et des valeurs
(Syntraval) et Brink`s France, aff. T. 95/94, Rec., II., 2654, TPI a impus Comisiei să motiveze
răspunsul său, răspunzând în mod clar la fiecare din elementele plângerii, să răspundă din oficiu la
argumentele pe care le-ar putea ridica partea reclamantă, dacă ar fi existat comunicarea informaţiilor
la dispoziţia Comisiei).
Jurisdicţia comunitară se mulţumeşte în toate cazurile să meargă până la controlul
oportunităţii deciziei pentru a nu se substitui instituţiei care a adoptat decizia în discuţie. Când
Comunitatea dispune de o putere discreţionară de apreciere, jurisdicţia comunitară verifică dacă
măsurile luate nu sunt în mod manifest nepotrivite pentru realizarea obiectivului urmărit şi dacă nu
există o omisiune culpabilă de a lua în considerare elementele esenţiale (CJCE, 28 noiembrie 1989,
Epicheireison Metalleftikon, aff. 12/86, Rec., 3919).
2.4. Deturnarea de competenţă sau procedură.
Jurisdicţia comunitară reţine acest motiv „când apare pe baza unor indicii obiective,
pertinente şi concordante (că măsura a fost luată) în scopul exclusiv, sau cel puţin determinant, de a
se atinge alte finalităţi decât cele prevăzute, sau se ocoleşte o procedură special prevăzută de către
tratat pentru a evita circumstanţele cauzei (CJCE, 5 octombrie 1994, Crispoltoni, aff. 133, 300 şi
362/93, Rec., I., 4863).
Deturnarea de competenţă sau de procedură nu există decât în cazul în care administrarea
dispune de o putere discreţionară.
3. Efectele unei hotărâri în anulare: articolul 231 al TCE. Articolul 231 TCE dispune:
„Dacă acţiunea este fondată, Curtea de Justiţie declară actul contestat nul şi neavenit; totodată, în

127
ceea ce priveşte regulamentele, Curtea de Justiţie indică dacă ea consideră necesar, acele efecte ale
regulamentului anulat care trebuie considerate ca definitive.
Hotărârea de anulare are autoritate absolută şi efect retroactiv. Însă pe baza aliniatului 2 al
articolului 231, Curtea de Justiţie are competenţa să indice, dacă ea consideră necesar, acele efecte
ale regulamentului anulat pe care ea le consideră ca definitive. Ea a extins această posibilitate la
directive (CJCE, 7 iulie 1992, Parlement européen c/Conseil, aff. 295/90, Rec., I., 4193) şi la
bugetul comunitar (CJCE, 3 iulie 1986, Conseil c/Parlement, aff. 34/86, Rec., 2155).
Anularea poate să fie parţială, în afară de cazul când elementele a căror anulare este dorită
(cerută) sunt inseparabile de ansamblul deciziei (CJCE, 28 iunie 1972, Jamet, aff. 37/71, Rec., 483).
Instituţia care a adoptat actul anulat este obligată să ia măsurile ce comportă executarea
hotărârii. Jurisdicţia comunitară nu se substituie instituţiei sancţionate. Jurisdicţia comunitară nu
„impune Comisiei modul în care ea trebuie să adopte măsurile necesare executării unei hotărâri de
anulare pronunţată de Curte” (CJCE, 15 decembrie, Finsider, aff, 320/92, Rec., I., 5697).
Obs. Proiectul de tratat pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa, tratează
problematica acţiunii în anulare în articolele 1 – 28, II, 270 pgr. 4 şi 5. În materie de PESC, Curtea
de Justiţie are competenţa limitată (art. III – 282). Cât priveşte dispoziţiile adoptate în cadrul
cooperării judiciare în materie penaţă şi în cooperarea dintre poliţii, Curtea de Justiţie nu este
competentă să verifice validitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor desfăşurate de poliţie sau alte
servicii represive ale unui stat membru, etc. (art. III – 283). Art. III – 276 prevede crearea unui drept
la acţiune pentru un stat membru sancţionat pentru violarea sau riscul de violare gravă şi persistentă
a drepturilor fundamentale pentru a se verifica regularitatea procedurii urmate (art. 1 – 58).
II Acţiunea în carenţă: articolul 232 al Tratatului instituind Comunitatea
europeană.
Articolul 232 TCE dispune:
„În cazul în care violarea prezentului tratat Parlamentul european, Consiliul sau Comisia se
abţin să decidă, statele membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza Curtea de Justiţie
pentru a constata aceste violări”.
„Această acţiune nu poate fi admisă decât dacă instituţia în cauză a fost în prealabil invitată
să acţioneze. Dacă la expirarea termenului de două luni, începând de la această invitaţie, instituţia nu
a luat atitudine, acţiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni”.
„Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiţie în condiţiile fixate la
aliniatele precedente pentru a acuza una din instituţiile Comunităţii de a nu-i fi emis un act, altul
decât o recomandare sau un aviz”.

128
 „Curtea de Justiţie este competentă, în aceleaşi condiţii, a se pronunţa asupra acţiunilor
formulate de către Banca centrală europeană în domeniile care aparţin competenţelor sale sau
intentate împotriva ei”.
1. Titularii acţiunii în carenţă. Acţiunea în carenţă poate fi intentată de trei categorii de
titulari:
- statele membre şi instituţiile, Comisia, Consiliul, Parlamentul european şi Curtea de
Conturi;
- particulari (persoanele fizice sau juridice) pentru cazurile în care acuză instituţiile da a fi
omis să adopte un act, altul decât o recomandare sau un caz (art. 232 pgr. 3 TCE);
- Banca centrală europeană în domeniile ce aparţin competenţelor sale (art. 232 pgr. 4 TCE);
2. Autorii carenţei. Doar carenţa (lipsa de acţiune) a Consiliului, Comisiei, Parlamentului şi
Băncii centrale europene (în domeniile ce aparţin de competenţele lor) poate face obiectul unei
acţiuni, fundamentată pe prevederile articolului 232.
3. Actele a căror omisiune pot fi constitutive de carenţă.
a. faţă de statele membre şi instituţii.
Abţinerea de a decide este constitutivă de carenţă indiferent că actul este de decizie sau nu.
Astfel acţiunea în carenţă poate să se refere la abţinerea de a adopta un act care, fără ca el însuşi să
fie producător de efecte juridice obligatorii sau definitive, constituie prealabilul obligatoriu adoptării
unui act care să producă asemenea efecte (CJCE, 12 iulie 1988, Parlement c/Conseil, aff. 377/87,
Rec., 4017). Carenţa nu va fi recunoscută decât dacă instituţia în cauză are obligaţia de a acţiona, pe
care ea nu o respectă.
b. faţă de particulari. Jurisdicţia comunitară a recunoscut dreptul persoanei fizice sau
juridice să introducă o acţiune în carenţă pentru a obţine o decizie care, chiar dacă urma să fie
adresată altei persoane, l-ar fi vizat în mod direct şi individual (CJCE, 16 februarie 1993, Empresa
Nacional de Uranio (ENU), aff. 107/91, Rec., I., 1691). O lungă perioadă de timp jurisprudenţa a
estimat că nu poate face obiectul unei acţiuni în carenţă decât abţinerea de a adopta un act care dacă
ar fi adoptat, ar fi de natură să formeze obiectul unei acţiuni în anulare (CJCE, 18 noiembrie 1970,
Chevalley). Dar TPI a recunoscut admisibilitatea unei acţiuni în carenţă împotriva abţinerii adoptării
unui act care funcţie de caracterul său de măsură pregătitoare a unei viitoare decizii definitive, nu ar
putea forma obiectul unei acţiuni în anulare (TPI, 18 septembrie 1992, Asia Motor France, aff.
28/90, Rec., II., 2288).
În fine, acţiunea în carenţă nu poate fi executată nici împotriva abţinerii Comisiei de a angaja
o procedură pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale de către un stat în sensul articolului 226 TCE
(CJCE, 14 februarie 1989, Star Fruit Compagny, aff. 247/87, Rec., 291), nici în vederea obţinerii
unei revocări a deciziei anterioare pentru care anularea nu se poate cere, fie pentru că termenul a
129
expirat (CJCE, 6 aprilie 1962, Meroni, aff. conex. 21 – 26/61, Rec., 143), fie pentru că solicitantul n
are calitatea de a-l ataca (CJCE, 10 decembrie 1969, Eridania, aff. conex. 10 şi 18/68, Rec., 459).
4. Desfăşurarea procedurii în carenţă. Cuprinde o fază precontencioasă şi o fază
contencioasă.
a. Faza precontencioasă. Ea are drept scop să se stabilească carenţa. Acţiunea în carenţă nu
este admisibilă decât dacă în prealabil reclamantul a sesizat instituţia pârâtă, invitând-o să acţioneze.
Nu se prevede nici un termen pentru sesizarea prealabilă a instituţiei în culpă, însă procedura în
carenţă trebuie declanşată într-un termen rezonabil (CJCE, 6 iulie 1971, Pays-Bas c/Commission,
aff. 59/70, Rec., 639).
Sesizarea trebuie să fie explicită, adică să rezulte în mod clar că lipsa de acţiune în timp
expune instituţia a face obiectul unei acţiuni (CJCE, 10 iunie 1986, Usinor, aff. conex. 81 şi 119/85,
Rec., 1796) şi să precizeze decizia pe care instituţia pârâtă ar fi trebuit să o adopte (CJCE, 6 mai
1986, Nuevo Campsider, aff. 25/85, Rec., 1531), fără de care carenţa nu va fi recunoscută (CJCE, 22
mai 1985, Parlement c/Conseil, aff. 13/83, Rec., 1513). Faza precontencioasă delimitează astfel
cadrul acţiunii care va putea fi introdusă în cazul în care instituţia se va abţine să adopte o poziţie în
termen (CJCE, 16 decembrie 1960, Hamborner, aff. conex. 41 şi 50/59, Rec., 989).
Invitaţia de a acţiona adresată instituţiei face parte din termenele prevăzute de TCE.
b. Faza contencioasă. Acţiunea este înregistrabilă dacă la expirarea unui termen de două luni
de la sesizare instituţia nu şi-a manifestat poziţia. Ea trebuie introdusă de aceeaşi persoană care a
prezentat cererea prealabilă.
Luarea de poziţie a instituţiei trebuie să se refere la obiectul cererii. Reacţia instituţiei poate
avea mai multe forme:
- ea păstrează tăcerea: carenţa este constituită. Absenţa de decizie justifică sesizarea Curţii;
- ea formulează un răspuns „în aşteptare”: se mulţumeşte să răspundă că problemele ridicate
de reclamant sunt în studiu sau se limitează să răspundă şi să explice o poziţie juridică preexistentă
(CJCE, 6 aprilie 1962, Meroni, aff. conex. 21 – 26/61, Rec., 145): acest răspuns nu suprimă carenţa
şi permite acţiunea;
- ea hotărăşte într-un sens diferit de cel care i s-a cerut sau în care ea îşi exprima refuzul;
dacă instituţia adoptă în mod explicit o poziţie (înainte sau după expirarea termenului de două luni),
(CJCE, 1 aprilie 1993, Echebastar, aff. 25/91, Rec., I., 1755) sau răspunde în mod incomplet la
sesizare, fie refuză să adopte actul obligatoriu solicitat sau să deschidă o procedură care să ducă la
adoptarea unui asemenea act obligatoriu, această poziţie împiedică acţiunea în carenţă, dar poate fi
atacată cu o acţiune în anulare, conformă articolului 230 TCE.
Obs. În aplicarea art. 81 şi 82 TCE (politica comunitară în materie de concurenţă) existenţa
unor acte intermediare crează probleme complexe cât priveşte formularea unor acţiuni în carenţă
130
(vezi J. L. Sauron, Droit et pratique du contencieux communautaire, La Documentation Française,
2004, p. 32).
- Instituţia acceptă cererea: chiar după depunerea acţiunii ea pierde obiectul său, iar
judecătorul comunitar se desesizează de a decide (CJCE, Ord., 10 iunie 1993, The Liberal
Democrats c/Parlement européen, aff. 41/92, Rec., 3174). Carenţa trebuie să fie constitutivă unei
violări a dreptului comunitar (tratat sau drept derivat). Art. 232 din Tratat prevede că dacă Curtea de
Justiţie constată că refuzul instituţiei de a adopta o măsură solicitată de către reclamant este ilegal,
instituţia în culpă trebuie să pună capăt acestei situaţii, adoptând decizia potrivită.
III. Excepţia de ilegalitate: articolul 241 din Tratatul instituind
Comunitatea europeană.
Articolul 241 TCE dispune că „în pofida expirării termenului prevăzut de articolul 230 alin.
5, oricare parte poate, cu ocazia unui litigiu punând în discuţie un regulament adoptat împreună de
Parlamentul european şi de Consiliu, sau un regulament al Consiliului, al Comisiei sau al Băncii
centrale europene, să se prevaleze de motivele prevăzute de art. 230 alin. 2 pentru a invoca, în faţa
Curţii de Justiţie, inaplicarea acestui regulament”.
Articolul 241 compensează excluderea particularilor de la dreptul de acţiune împotriva
actelor de portanţă generală şi permite un control incident al legalităţii actelor, când efectele lor nu
pot fi măsurate decât la expirarea termenului de două luni prevăzut de articolul 230 (CJCE, 27
septembrie 1988, Grèce c/Conseil, aff. 204/86, concluzii avocat general Mancini, Rec., 5344).
Această posibilitate este cunoscută sub numele de excepţie de ilegalitate. Excepţia poate fi invocată
de toate părţile: statele membre, instituţii, persoane fizice şi juridice.
1. Actele referitor la care excepţia poate fi invocată. Articolul 241 TCE precizează că
excepţia de ilegalitate nu poate fi invocată decât în raport de regulamente. Totodată Curtea a admis
posibilitatea de a invoca această excepţie împotriva „oricărui act al instituţiilor care neavând forma
regulamentelor, produc efecte asemănătoare” şi care constituie baza juridică a deciziei atacate
(CJCE, 6 martie 1979, Simmenthal, aff. 92/78, Rec., 717).
Curtea a admis posibilitatea de a invoca excepţia de ilegalitate a actelor care nu au caracter
reglementar când aceste acte, formând baza deciziilor individuale atacate, nu sunt ele însele
susceptibile de anulare (CJCE, 17 iulie 1959, SNUPAT, aff. 33/58, Rec., 275). Dar „este exclus ca
statul membru care a lăsat să se scurgă termenul peremtoriu prevăzut de art. 230 alin. 3 fără a
contesta pe calea deschisă de acest articol, legalitatea deciziei Comisiei care îi este adresată, să poată
să pună în discuţie aceasta prin intermediul articolului 184 (devenit 241)”, (CJCE, 10 iunie 1993,
Commission c/Grèce, aff. 183/91, Rec., I., 313).

131
 În fapt, Curtea de Justiţie a refuzat să facă din excepţia de ilegalitate o cale de drept paralelă
care să permită să se evite exigenţele procedurii căilor de acţiune principale (CJCE, 12 octombrie
1978, Commission c/Belgique, aff. 156/77, Rec., 1881). Curtea de Justiţie a interzis persoanelor în
mod direct şi individual vizate de o decizie de care au avut în mod oficial cunoştinţă, să invoce în
faţa judecătorului în trimiterea prejudiciară, ilegalitatea sa din momentul în care, deşi au cunoscut în
mod oficial existenţa acesteia, au neglijat să se adreseze Curţii în termenul fixat de art. 230 TCE, pe
calea unei acţiuni în anulare (CJCE, 9 martie 1994, TWS, Textilwerke, aff. C. 188/92, Rec., I., 846,
confirmată de CJCE, 30 ianuarie 1997, Wiljo, aff. C. 178/95, Rec., I., 585), inclusiv dacă această
persoană invocă schimbări intervenite posterior expirării termenului de acţiune în anulare, împotriva
deciziei căreia îi contestă validitatea.
2. Procedurile în cadrul cărora excepţia poate fi invocată. Inaplicabilitatea
regulamentului nu va putea fi invocată, potrivit articolului 241, „decât (pe cale incidentă) în cadrul
unei proceduri desfăşurate în faţa Curţii (sau a Tribunalului de primă instanţă) pe baza unei alte
dispoziţii a tratatului” (CJCE, 14 decembrie 1962, Milchwercke Heinz Wöhrmann & Sohn K. G.
Defons Lütticke GmbH, aff. conex. 31 şi 33/62, Rec., 971). S-a admis, în general, că excepţia de
ilegalitate poate fi invocată în sprijinirea unei acţiuni în anulare şi în acţiunea în carenţă.
Părţile pot să fie în situaţia de a invoca excepţia de ilegalitate înaintea jurisdicţiilor lor
naţionale şi aparţine acesteia, dacă este cazul să prezinte Curţii o trimitere prejudiciară asupra
validităţii reglementării în cauză (CJCE, 27 septembrie 1983, Université de Hamburg, aff. 216/82,
Rec. 2787). Excepţia de ilegalitate nu poate fi ridicată de către părţi pentru prima dată în faţa Curţii
în cadrul unei trimiteri prejudiciare în interpretare prin intermediul memoriilor depuse de părţi în
contenciosul naţional.
Este posibil să se invoce excepţia de ilegalitate în procedura neîndeplinirii obligaţiilor
comunitare ale statului ( procédure en manquement) în ipoteza în care actul a cărui violare este
reproşată statului pârât este un regulament (CJCE, 18 septembrie 1986, Commission c/Allemagne,
aff. 116/82, Rec., 2519). Este de notat că în asemenea cazuri Curtea de Justiţie nu a admis niciodată
ilegalitatea regulamentului invocat în cauză.
Pe de altă parte, un stat membru nu a putut să se prevaleze de ilegalitatea unei directive cu
ocazia unei proceduri „en manquement” introdusă de către Comisie pentru violarea directivei în
cauză (CJCE, 27 octombrie 1992, Commission c/RFA, aff. 74/91, Rec., I., 5437) sau unei decizii
având statul membru destinatar „doar dacă actul în cauză este afectat de vicii în mod special grave şi
evidente, de maniera de a considera actul ca inexistent” (CJCE, 30 iunie 1988, Commission c/Grèce,
aff. 226/87, Rec., 3611).
3. Condiţiile în care excepţia poate fi invocată. Excepţia de ilegalitate nu are caracter de
ordine publică. Ea trebuie invocată în mod explicit. Nu este necesar ca măsura cu caracter general
132
pentru care reclamantul invocă ilegalitatea să aducă ea însăşi atingere intereselor sale din momentul
în care reclamantul are un interes suficient pentru a ataca decizia care se fundamentează pe aceasta
(CJCE, 18 martie 1980, Valsavia, aff. conex. 154, 205, 206, 226 – 228, 263 şi 264/78; 39, 83 şi
85/79, Rec., 907).
4. Termen. Aparţine naturii însăşi a excepţiei ca ea să poată fi formulată după expirarea
termenului acţiunii în anulare a actului de bază. Motivele invocabile în cadrul excepţiei de ilegalitate
sunt aceleaşi ca în acţiunea în anulare. Lipsa de competenţă, violarea formelor substanţiale, violarea
tratatului sau a oricărei alte norme de drept referitoare la aplicarea sa, deturnarea de competenţă
(CJCE, 13 iulie, Italie c/Commission, aff. 32/65, Rec., 564).
5. Legătura dintre decizia individuală atacată şi regulamentul sau decizia generală
împotriva căreia excepţia este formulată. Excepţia trebuie să aibă ca obiect dispoziţiile înseşi care
au servit de bază deciziei individuale atacate. Trebuie ca actul atacat să fie adoptat în aplicarea
dispoziţiilor generale a căror ilegalitate sunt criticate, în aşa fel încât această dispoziţie să fie
considerată ca fundament juridic al actulu atacat (CJCE, 16 februarie 1982, Metallurgica Rumi, aff.
258/80, Rec., 487). În absenţa „legăturii juridice directe” între actul atacat şi decizia generală
criticată, excepţia de ilegalitate este respinsă. Acţiunea principală (împotriva deciziei sau măsurii
individuale) este admisibilă.
6. Efectele declaraţiei de ilegalitate. Posibilitatea de a se prevala de iregularitatea deciziei
generale sau regulamentului pe care se fundamentează decizia atacată nu poate conduce la anularea
acestei decizii generale sau acestui regulament, ci doar a deciziei individuale.
Declararea ilegalităţii unui regulament în baza articolului 241 din tratat nu are autoritate de
lucru judecat decât faţă de părţile în cauză; această declarare nu echivalează cu o anulare (CJCE, 21
februarie 1974, Koertner, aff. conex. 15 – 33, 52, 53, 57 – 109, 116 şi 117, 123, 132, 135 – 137/73,
Rec., 117).
Instituţia de la care emană actul declarat ilegal are obligaţia de a lua măsurile comportând
hotărârea Curţii.
IV. Responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii: articolele 235 şi
288 alin. 2 din Tratatul instituind Comunitatea europeană.
Potrivit art. 235 şi 288 alin. 2 TCE, jurisdicţia comunitară este competentă să repare daunele
cauzate de instituţiile comunităţii sau de agenţii lor în exercitarea funcţiilor lor în conformitate cu
principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre.
1. Admisibilitatea acţiunii în responsabilitate extracontractuală. Condiţii. Toate
persoanele fizice sau juridice (indiferent de naţionalitate) care posedă un interes legitim, inclusiv
statele membre, pot acţiona în reparaţiune. Ca şi în cazul acţiunii în anulare – art. 230 – nu există

133
reclamanţi privilegiaţi sau alţii cărora li se cere să dovedească calitatea specială de a acţiona. O
instituţie nu va putea introduce o acţiune în responsabilitate.
Când prejudiciul a fost suferit de către membrii unui sindicat, aceştia şi nu sindicatul sunt
titularii acţiunii în daune (CJCE, 18 martie 1975, Union syndicale, aff. 72/74, Rec., 401).
a. Faptul invocat ca generator al daunei trebuie să fie imputabil Comunităţii. Jurisdicţia
comunitară nu este competentă decât dacă faptul generator al daunei este imputabil Comunităţii,
adică actul la originea daunei a fost adoptat de una din instituţiile sale sau a existat un comportament
imputabil al unui organism comunitar instituit prin tratat cum este mediatorul (TPI, 10 aprilie 2002,
Lambert/mediator, T. 29/00, Rec., II., 2203) sau o daună cauzată de către agenţii săi sau cei ce
aparţin agenţiilor şi oficiilor comunitare în exercitarea funcţiilor lor.
Agenţiile sau oficiile comunitare avute în vedere sunt următoarele: Centrul european pentru
dezvoltarea formării profesionale, Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi
muncă, Agenţia europeană pentru mediu, Fundaţia europeană pentru formare, Observatorul
european pentru droguri şi toxicomanii, Agenţia europeană pentru evaluarea medicamentelor,
Oficiul pentru armonizarea pieţei interne, Agenţia europeană pentru securitate şi sănătate în muncă,
Oficiul comunitar al varietăţii vegetale, Centrul de traducere pentru organele Uniunii europene,
Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe, Agenţia europeană pentru reconstrucţie,
Autoritatea europeană de securitate alimentară, Agenţia europeană de securitate maritimă şi Agenţia
europeană de securitate aeriană.
Comunitatea trebuie să repare daunele cauzate de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.
Termenul de agent este mai larg decât cel de funcţionar şi înglobează orice persoană legată de
Comunitate printr-un contract sau prin statutul funcţionarilor. Expresia „în exercitarea funcţiilor lor”
a fost explicată de Curte astfel: „Comunitatea nu este răspunzătoare decât de acele acte ale agenţilor
săi care în baza unui raport intern şi direct, constituie pelungirea necesară a misiunilor încredinţate
instituţiilor (CJCE, 10 iulie 1969, Claude Moïse Sayag/Jean Pierre Leduc, aff. 9/69, Rec., 329).
Daunele cauzate de către agenţii comunitari şi care sunt străine exercitării funcţiilor lor relevă de
competenţa tribunalelor naţionale. Pentru a evita dificultăţile de aplicare între articolele 288 şi 236,
Curtea de Justiţie a afirmat că orice cerere a unui funcţionar este prezumată a fi depusă pe baza
articolului 236 (CJCE, 22 octombrie 1975, Martin Meyer – Burckhardt c/Commission, aff. 9/75,
Rec., 1171). Comunitatea a cărei responsabilitate va fi angajată, va putea să se întoarcă împotriva
agentului său în cadrul acţiunii în regres prevăzută de articolul 22 din Statutul funcţionarilor
Comunităţilor europene.
Art. 22 din Statutul funcţionarilor Comunităţilor europene dispune: „funcţionarul poate fi
obligat să repare în totalitate sau în parte prejudiciul suferit de către Comunităţi pentru greşelile
personale grave pe care le-a comis în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale”.
134
 Comunitatea trebuie, de asemenea, să repare daunele rezultând dintr-un act adoptat de
instituţiile sale. Când dauna rezultă dintr-un regulament adoptat de Consiliu la propunerea Comisiei,
acţiunea poate fi intentată nu numai împotriva Consiliului, ci şi împotriva Comisiei (CJCE, 13
noiembrie 1973, Wilhelm Werhahn c/Conseil, aff. conex. 63 – 69/72, Rec., 1229). Din contră,
Comunitatea nu este competentă pentru a statua asupra unei cereri pentru singurul fapt că actul
dăunător a avut loc în localurile Parlamentului european, în timp ce el era imputabil unui grup
politic (CJCE, 22 martie 1990, Jean Marie Le Pen et Front National c/Detlef Puhl e.a., aff. 201/89,
Rec., 1182 (trimitere prejudiciară). Responsabilitatea organismelor naţionale cu ocazia aplicării
dreptului comunitar nu aparţine de art. 288 alin. 2 in tratat, ci trebuie apreciată de către jurisdicţiile
naţionale funcţie de dreptul naţional al statului în cauză (CJCE, 13 februrie 1979, Granaria, aff.
171/78, Rec., 623).
Acţiunea trebuie intentată împotriva comunităţii, astfel reprezentată de către instituţia al
cărui act păgubitor este imputabil. Curtea de Justiţie a recunoscut că termenul de instituţie folosit de
art. 288 alin. 2 TCE vizwază instituţiile Comunităţii enumerate la art. 7 pgr. 1 TCE şi organismele
conumitare prevăzute de tratat şi autorizate să acţioneze în numele şi îm contul Comunităţii, cum ar
fi de exemplu Banca europeană de investiţie (CJCE, 2 decembrie 1992, SGEEM c/BEI, aff. 370/79,
Rec., I., 6244). Curtea de Justiţie este competentă să suluţioneze acţiunile în responsabilitate
extracontractuală împotriva Băncii centrale europene în conformitate cu art. 288 alin.3.
Jurisdicţia comunitară nu va fi competentă decât dacă dauna este în întregime sau parţial
imputabilă reglemantării comunitare sau eventual unei carenţe a misiunii de control a instituţiilor
Comunităţii (CJCE, 12 decembrie 1979, H. O. Wagner, aff. 12/79, Rec., 3659). Angajarea
responsabilităţilor este în funcţie de autorul faptului păgubitor. Responsabilitatea Comunităţii va fi
de competenţa jurisdicţiilor comunitare şi responsabilitatea statelor membre va aparţine competenţei
tribunalelor naţionale.
Se întâmplă ca repararea daunei să nu fie chiar atât de simplu de efectuat. Legătura strânsă
între cele două nivele de responsabilitate poate fi foarte puternică.
Comunitatea deleagă în mod frecvent autorităţilor naţionale competente sarcina de a executa
dispoziţiile comunitare, adoptând decizii individuale lor, de asemenea generale, care se impun. În
aceste cazuri cine garantează justiţiabililor drepturile lor, jurisdicţia comunitară sau jurisdicţiile
naţionale? Trebuie insistat, mai ales asupra cazului când particularul se consideră lezat de un act
normativ comunitar pe care el îl consideră ilegal şi a cărui aplicare a fost încredinţată autorităţilor
naţionale. Această situaţie a dat naştere unei foarte importante jurisprudenţe care a permis unora să
invoce „caracterul subsidiar al acţiunii în responsabilitate necontractuală (înaintea jurisdicţiei
comunitare) prin raport cu căile de drept naţionale” (vezi concluziile avocatului general Darmon în
cazul Cato c/Commission, 8 aprilie 1992, aff. 55/90, Rec., I., 2545 şi urm.).
135
 Pentru jurisdicţia comunitară în faţa unei asemenea situaţii, particularul trebuie să sesizeze
jurisdicţia naţională competentă contestând validitatea actului comunitar a cărui aplicare a fost
încredinţată autorităţilor naţionale. În aplicarea jurisprudenţei Foto Frost (CJCE, 22 octombrie 1987,
Foto Frost, aff., 314/85, Rec., 4199), jurisdicţia naţională va trebui să sesizeze Curtea de Justiţie cu
privire la validitatea actului comunitar în cauză (trimitere prejudiciară în validitate). Reclamanţii vor
putea ulterior să obţină în faţa jurisdicţiilor lor naţionale rambursarea sarcinilor pecuniare impuse cu
violarea dreptului comunitar (vezi M. D. Simon, La répétition de l`indu, Droit communautaire,
Encyclopédie Darloz, 1994), după trimiterea prejudiciară şi declaraţia de invaliditate a textului
comunitar contestat.
CJCE a subliniat adeseori că admisibilitatea acţiunii în îndemnizare poate să fie subordonată
în anumite cazuri epuizării căilor de recurs interne care sunt deschise pentru a obţine anularea
deciziei autorităţii naţionale. Pentru a fi astfel trebuie ca aceste căi naţionale de acţiune să asigure
într-o manieră eficace protecţia particularilor interesaţi, fiind susceptibile să ducă la repararea
prejudiciului invocat (CJCE, 26 februarie 1986, Krohn, aff. 175/84, Rec., 763).
Acţiunea în responsabilitate va fi declarată ca neadmisibilă de către jhurisdicţia comunitară
dacă justiţiabilul are posibilitatea să obţină înaintea jurisdicţiilor naţionale întreaga reparare a
prejudiciului său, ceea ce în general este cazul când acţiunea se limitează la obţinerea restituirii
sumelor percepute de către autoritatea naţională în baza unui act comunitar a cărui legalitate este
contestată de către reclamant. Din contră, „în ipotezele în care reclamantul cere beneficiul unui
avantaj care i-a fost refuzat” în mod ilegal de către un text de drept comunitar derivat, acţiunea în
responsabilitate – în faţa jurisdicţiei comunitare pe baza art. 288 TCE – este declarată ca
neadmisibilă în măsura în care introducerea unei cereri în faţa jurisdicţiilor naţionale nu ar fi permis
reclamantului să obţină avantajul cerut, fără intervenţia prealabilă a legislatorului comunitar
(concluziile avocatului general Darmon în cazul Cato c/Commission, aff. 55/90, 8 aprilie 1992, Rec.,
I., 2545).
Obs. Maniera în care se interpătrund diferitele acţiuni şi conjugarea responsabilităţilor
comunitare şi naţionale au fost rezumate într-un tablou sintetic într-o lucrare de referinţă coordonată
de Vlad Constantinesco, Robert Kovar, Jean Paul Jacqué, Denys Simon – Traité instituant la
Communauté économique européenne – Commentaire article par article, articolul 178, M. Kovar, p.
1123 – 1133, Paris Economica, 1992.
b. Termenul de prescripţie a acţiunii în responsabilitate extracontractuală. Articolul 46 al
Statutului Curţii de Justiţie instituie un termen de prescripţie a acţiunii în responsabilitate
extracontractuală de 5 ani începând de la „apariţia faptului care a dat naştere” interpretat ca data
creării efective a prejudiciului (CJCE, 27 ianuarie 1982, Birra Wührer Sp. A. e. a. c/Conseil et
Commission, aff. 256, 257, 265, 267/80 şi 5/81, Rec., 85). Totodată Curtea a precizat „prescripţia nu
136
va fi opozabilă victimei unei daune, care nu a putut lua cunoştinţă de faptul generator al acestei
daune decât cu o dată târzie şi nu a putut dispune astfel de un termen rezonabil pentru a-şi înainta
cererea sa înaintea expirării termenului de prescripţie (CJCE, 7 noiembrie 1985, Adams, aff. 154/83,
Rec., 3539). Prescripţia este întreruptă, potrivit art. 46 din Statutul Curţii, fie prin acţiunea înaintată
Curţii, fie prin cererea prealabilă adresată de către victimă instituţiei competente a Comunităţii sub
rezerva că în acest ultim caz reclamaţia trebuie formulată în termenul pentru acţiunea în anulare sau
pentru acţiunea în carenţă .
Obs. Dacă cererea în indemnizare a fost adresată unei alte instituţii decât aceea
răspunzătoare de daună, doctrina consideră că prescripţia nu a fost întreruptă (vezi Commentaire,
Mégret, vol. 10 p. 287). Curtea de Justiţie nu s-a pronunţat asupra acestei probleme.
Prescripţia nu poate fi invocată din oficiu de către judecătorul comunitar (CJCE, 30 mai
1989, SA Rocquette frères c/Commission, aff. 20/88, Rec., 197).
c. Autonomia acţiunii în responsabilitate extracontratuală în raport de acţiunile în anulare
şi carenţă. Curtea a constatat această autonomie. Este deci posibil să se ceară repararea prejudiciului
cauzat de către un act care nu a fost în prealabil anulat sau cauzat de către o carenţă care nu a fost în
prealabil constată. Totodată Curtea de Justiţie a admis acţiunile în repararea prejudiciului cauzat de
către un act neanulat, când reclamantul nu are calitatea procesuală pentru a cere anularea actului în
cauză potrivit art. 230 (CJCE, 2 decembrie 1971, Zuckerfabrick Schöppenstedt, aff. 5/71, Rec., 975).
Aceeaşi poziţie o are Curtea şi în cazul în care reclamantul nu are calitatea de a formula o acţiune în
carenţă potrivit art. 232 (CJCE, 28 aprilie 1971, Lütticke, aff. 4/69, Rec., 325).
Neadmisibilitatea acţiunii în indemnizare împotriva actelor pentru care reclamantul are
posibilitatea să le ceară anularea sau să facă să se constate carenţa, se justifică prin grija de a se evita
deturnarea căilor de drept.
2. Condiţiile de fond ale acţiunii în responsabilitate extracontractuală a Comunităţii.
Oricare persoană care introduce o acţiune în responsabilitate fundamentată pe articolele 235
şi 288 alin. 2 din TCE trebuie să dovedească:
- comportamentul ce-l reproşează instituţiilor comunitare;
- realitatea daunei;
- existenţa unei legături de cauzalitate între aceste comportamente şi prejudiciul invocat.
a. Comportamentul reproşat instituţiilor comunitare. Condiţiile variază funcţie de natura
actului sursă a responsabilităţii şi sunt mai stricte dacă acest act este un act normativ, decât dacă este
doar un simplu act individual.
- Dacă sunt acte individuale şi acte de reglementare care nu implică opţiuni de politică
economică şi unde condiţiile de exercitare a competenţei Comunităţii sunt în mod clar şi precis

137
definite, este suficient ca instituţia comunitară să fi comis o violare a normei de drept sau o simplă
ilegalitate.
- Dacă sunt acte normative care implică opţiuni de politică economică unde Comunitatea
dispune de o largă putere de apreciere, Curtea de Justiţie a impus ca responsabilitatea Comunităţii
pentru prejudiciul pe care particularii l-au suferit datorită unor asemenea acte, să nu poată fi
angajată, potrivit art. 288 alin. 2 TCE, decât în prezenţa unei violări suficient caracterizată a unei
norme superioare de drept care protejează particularii” (CJCE, 2 decembrie 1971, Zuckerfabrick
Schöppenstedt, aff. 5/71, Rec., 975).
Jurisprudenţa a definit noţiunea de „violare caracterizată în mod suficient”, activând
comportamentul instituţiei comunitare ca arbitrar (cazul Amylum, 1979, CJCE, 5 decembrie 1979,
aff. 116 şi 124/77, Rec., 3561), şi producând un prejudiciu anormal şi special (cazurile Bayerische
HNL – CJCE, 25 mai 1978, aff. 83, 94/76, 4, 15, 40/77, Rec., 49) şi Dumortier Frères (CJCE, 4
octombrie 1979, Dumortier Frères c/Conseil, aff. 64 şi 113/76, 167 şi 239/78, 27, 28 şi 45/79, Rec.,
3091).
Jurisprudenţa recentă a CJCE a precizat conţinutul noţiunii la care ne referim inclusiv luând
în considerare situaţia când violarea decurge dintr-o decizie a unei jurisdicţii care decide în mod
definitiv (în ultima instanţă), (CJCE, 30 septembrie 2003, C. 224/01, Gerhard Köbler et République
d`Autriche). În fapt, Curtea de Justiţie a clarificat condiţiile de invocare a responsabilităţii unui stat
membru în legătură cu violarea dreptului comunitar care-i este imputabilă, impunând principiul
identităţii condiţiilor în care responsabilitatea statului membru va fi angajată cu cele de care depinde
responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii (CJCE, 4 iulie 2000, C. 352/98, P. Bergaderm,
Rec., I., 5291). Curtea a indicat că acest condiţii de responsabilitate variază după cum statul membru
(sau Comunitatea) dispun sau nu de o competenţă de apreciere (CJCE, 5 martie 1996, Brasserie du
Pêcheur SA et Factortame, aff. conex. 46/93 şi 48/93, Rec., I., 1131 pct. 47). În primul caz trebuie
întrunite cele trei condiţii pe care le-am amintit mai sus: norma de drept violată are drept obiect să
confere drepturi particularilor; violarea să fie caracteristică în mod suficient; să existe o legătură de
cauzalitate directă între violarea obligaţiei care incumbă statului şi dauna suferită de persoanele
lezate (CJCE, 26 martie 1996, British Telecommunications, aff. 392/93, Rec., I., 1654, pct. 39).
În al doilea caz „în ipoteza în care statul membru în cauză, în momentul în care el a comis
infracţiunea nu era confruntat cu opţiuni normative şi dispunea de o marjă de apreciere considerabil
redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a se stabili
existenţa unei violări caracterizate ca suficientă” (CJCE, 23 mai 1996, Hedley Lomas, aff. 5/94,
Rec., I., 2604).
În cadrul acestei jurisprudenţe, Curtea de Justiţie a precizat că „printre elementele pe care
jurisdicţia competentă poate să le ia în considerare – pentru a stabili caracterul suficient al violării
138
dreptului comunitar, cu alte cuvinte, necunoaşterea manifestă şi gravă de către un stat membru, ca şi
de către o instituţie comunitară a limitelor care se impun puterii sale de apreciere – trebuie relevate -
gradul de claritate şi de precizie al normei încălcate;
- limita marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorităţilor naţionale sau
comunitare; CJCE a considerat că existenţa şi limita marjei de apreciere de care trebuie să se ţină
seama pentru a aprecia dacă un stat membru a comis sau nu o violare a dreptului comunitar, trebuie
să fie determinate prin raportări la dreptul comunitar şi nu la dreptul naţional. Marja de apreciere
acordată eventual de către dreptul naţional funcţionarului sau instituţiei autori ai violării dreptului
comunitar este deci fără importanţă (CJCE, 4 iulie 2000, Haim, C. 424/97, Rec., I., 5123);
- caracterul intenţionat sau involuntar al nerespectării obligaţiei comunitare comise sau a
prejudiciului cauzat;
- caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept;
- circumstanţele în care atitudinile manifestate de o instituţie comunitară au putut contribui la
omisiune;
- adoptarea sau menţinerea măsurilor sau practicilor naţionale contrare dreptului comunitar
(vezi cazul Brasserie du Pêcheur SA et Factortame, 1996, citat, Rec., I., 1131 pct. 56).
Aceste elemente trebuie să fie analizate şi când se stabileşte responsabilitatea
extracontractuală a Comunităţii.
Această subliniere a caracterului anormal şi special al prejudiciilor pare conformă cu
jurisprudenţa ce aliniază responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii şi responsabilitatea
statelor membre pentru violarea dreptului comunitar pentru care Curtea de Justiţie refuză
mecanismele interne ce limitează sau fac invizibilă reparaţiunea.
Cât priveşte norma superioară de drept ce protejează particularii, Curtea de Justiţie a
recunoscut această calitate:
- principiului protecţiei încrederii legitime (CJCE, 8 iunie 1977, Merkur c/Commission, aff.
97/76, Rec., 1063);
- principiului respectării drepturilor câştigate (CJCE, 10 decembrie 1975, Union nationale
des coopératives agricoles de céréales c/Conseil et Commission, aff. 95 – 98/74, 15 şi 100/75, Rec.,
1615);
- principiului nediscriminării (CJCE, 13 iunie 1972, Compagnie d`approvisionnement et
Grands Moulins de Paris c Commission, aff. 9 şi 11/71, Rec., 391);
- principiului neretroactivităţii (CJCE, 15 mai 1975, Nederlandse Vereniging voor fruit
engroetenimporthandel c/Commission, aff. 71/74, Rec., 563);
- principiului proporţionalităţii (CJCE, 13 noiembrie 1973, Wilhelm Werhahn c/Conseil, aff.
conex. 63 – 69/72).
139
 b. Realitatea daunei. Sarcina probei incumbă reclamantului (CJCE, 21 mai 1976, Roquette,
aff. 26/74, Rec., 677). Acţiunea în indemnizare trebuie să comporte elementele ce permit să se
afirme că daunele sunt certe, reale, directe şi demonstrabile; dacă prejudiciul nu a fost încă realizat,
acţiunea este permisă dacă daunele sunt „iminente şi previzibile cu o certitudine suficientă” (CJCE,
2 iunie 1976, Kampffmeyer c/Conseil et Commission, aff. 56 – 60/74, Rec., 711).
Determinarea prejudiciului indemnizabil se face de către Curtea de Justiţie în conformitate cu
termenii art. 215 alin. 2 TCE, conform „principiilor generale comune sistemelor de drept ale statelor
membre în materie de responsabilitate extracontractuală” (CJCE, 6 octombrie 1982, Interquell
c/Conseil et Commission, aff. 261 – 262/78, Rec., 3271).
„Referinţa la principiile comune sistemelor de drept ale statelor membre ... înseamnă, în
esenţă, că ceea ce este comun este recunoaşterea principiului însuşi al responsabilităţii publice ...
Acceptarea de către toate sistemele naţionale nu este cerută pentru a consacra cutare sau cutare
principiu în dreptul comunitar” (în – Traité instituant la Communauté économique européenne –
Commentaire article par article, op. cit., art. 215 pgr. 2, M. Barav, p. 1329 – 1338). Este o formulă
suplă care a permis Curţii de Justiţie să se îndepărteze de sistemele de drept naţionale pentru a
consacra soluţii mai conforme cu problemele ridicate de responsabilitatea Comunităţii.
Jurisprudenţa a desemnat un anumit număr de reguli ca fiind principii generale comune
sistemelor de drept ale statelor membre (Jurisclasseur, Fasc. 371, „Responsabilité
extracontractuelle” – conditions de fond du recours en indemnité”, pgr. 19, J. G. Huglo).
1. Responsabilitatea presupune, pentru a fi angajată, întrunirea unui ansamblu de condiţii
privitoare la ilegalitatea comportamentului ce se reproşează instituţiilor comunitare, realităţii daunei
şi existenţei unei legături de cauzalitate între comportament şi prejudiciul invocat (hotărârea din 28
aprilie 1971, Lütticke c/Commission, aff. 4/69, Rec., 325, pct. 10).
2. Admisibilitatea acţiunilor în responsabilitate poate fi fundamentată pe o daună viitoare
însă suficient de certă (hotărârea din 2 iunie 1976, Kampffmeyer c/Conseil et Commission, aff. 56 –
60/74, Rec., 711, pct. 6);
3. Principiul potrivit căruia actele normative în care se exprimă opţiuni de politică
economică nu angajează decât în mod excepţional şi în circumstanţe singulare responsabilitatea
puterilor publice (hotărârea din 25 mai 1978, HNL c/Conseil et Commission, aff. 83 şi 94/76, 4, 15 şi
40/77, Rec., 1209, pct. 5);
4. Admiterea cererilor pentru despăgubiri (hotărârea din 4 octombrie 1979, Interquell Stärke
– Chemie c/Conseil et Commission, aff. 261 – 262/78, Rec., 3045 pct. 23);
5. Libertatea judecătorului de a aprecia toate elementele de probă care-i sunt supuse
(hotărârea din 6 octombrie 1982 Interquell Stärke – Chemie c/Conseil et Commission, aff. 261 –
262/78, Rec,. 421 pct. 15);
140
 6. Principiul potrivit căruia anumite acte ale debitorului care aduc prejudicii creditorilor şi
mai ales cele ce au un caracter fraudulos în raport cu aceştia sunt neopozabile creditorilor, fie
revocabile (hotărârea din 1 martie 1983, Deka Getreiderprodukte c/Conseil et Commission, aff.
250/78, Rec., 421, pct. 15).
7. Absenţa indemnizării prejudiciului de natură psihologică suferit de familia reclamantului
(hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink – Brummelhuis c/Commission, aff. 169/83 şi 136/84,
Rec., 2801, pct. 22);
8. Principiul potrivit căruia victima, cu riscul de a suporta dauna, ea însăţi trebuie să facă
dovada unei diligenţe responsabile pentru a limita întinderea prejudiciului (hotărârea din 19 mai
1992, Mulder s.a. c/Conseil et Commission, aff. 104/89 şi 37/90, Rec., 3126 pct. 33).
Astfel Curtea de Justiţie a acceptat să acorde daune moratorii asupra sumelor datorate de
către instituţiile comunitare (CJCE, 4 octombrie 1979, Ireks – Arkady c/Conseil et Commission, aff.
238/78, Rec., 2955). Jurisdicţia comunitară acordă o reparare a prejudiciului care cuprinde pierderea
suferită damnum emergens şi eventual de asemenea lipsa prejudiciului lucrum cessans (vezi
hotărârea în cazul Kampffmeyer 1967, citat, Rec., 317). Prejudiciul poate fi moral (CJCE, 12 iulie
1957, Algera, aff. 7/56, 3 – 7/57, Rec., 81).
Pentru determinarea prejudiciului realmente suferit de către reclamanţi, Curtea de Justiţie
ţine seama de faptul că ei au plasat în preţul lor de vânzare dezavantajele ce au rezultat din măsura
incriminată (CJCE, 4 octombrie 1979, cazul Ireks – Arkady citat, Rec., 2955). Sarcina probei acestei
repercursiuni aparţine instituţiilor comunitare pârâte.
c. Legătura de cauzalitate dintre comportamentul ilegal şi prejudiciul invocat.
Dauna trebuie să fie directă, reclamantul este obligat să dovedească existenţa legăturii de
cauzalitate ce uneşte în mod direct prejudiciul suferit şi comportamentul instituţiei comunitare în
cauză (CJCE, 15 ianuarie 1987, GAEC de la Ségaude c/Conseil et Commission, aff. 253/84, Rec.,
123). Atitudinea victimei pentru a limita întinderea prejudiciului este luată în considerare de către
Curtea de Justiţie, când victima este la originea daunei sau când ea nu a făcut dovada unei „diligenţe
rezonabile”. Astfel Curtea de Justiţie a cerut ca victima să se comporte ca un „justiţiabil avertizat”
(CJCE, 16 decembrie 1963, Société Aciéries du temple c/Haute Autorité, aff. 36/62, Rec., 585) sau
ca un „operator economic prudent” (CJCE, 8 iunie 1977, Merkur c/Commission, aff. 97/76, Rec.,
1063). Fapta unui terţ poate de asemenea să facă să dispară caracterul direct al legăturii de
cauzalitate.
3. Decizia Curţii de Justiţie asupra responsabilităţii Comunităţii. Când stabilirea
cuantumului daunei este în mod special dificilă, Curtea de Justiţie, după ce hotărăşte asupra
principiului şi întinderii responsabilităţii Comunităţii, solicită părţilor să realizeze un acord într-un
termen pe care ea îl fixează asupra cuantumului reparaţiunii; în lipsa acestui acord Curtea va invita
141
părţile să-şi depună concluziile lor asupra cifrelor în discuţie. Dacă este imposibil să se determine
cuantumul exact al daunei, evaluarea se va face de Curte statuând ex aequo et bono (CJCE, 15
decembrie 1966, Serio c/Commission, aff. 62/65, Rec., 813). Curtea de Justiţie va statua printr-o
nouă hotărâre asupra cuantumului indemnizării (CJCE, 6 octombrie 1982, Interquell citat, Rec.,
3271). Conversia în moneda naţională a sumelor datorate de Comunitate se face potrivit ratei de
schimb în vigoare la data pronunţării hotărârii ce constată obligaţia de a repara prejudiciul (CJCE,
19 mai 1982, Dumortier Frères citat, Rec., 1733). Hotărârea care statuează asupra reparării
prejudiciului are autoritatea lucrului judecat (CJCE, 14 decembrie 1962, Hauts fourneaux de chasse,
aff. 33/59, Rec., 745).
4. Responsabilitatea contractuală a Comunităţii: articolele 238 şi 288 alin. 1, TUE.
Articolul 238 din Tratatul instituind Comunitatea europeană dispune: „Curtea de Justiţie este
competentă să statueze în baza unei clauze compromisorii conţinute într-un contract de drept public
sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în contul său”. Articolul 288 alin. 1 din acelaşi tratat
precizează că „responsabilitatea contractuală a Comunităţii este reglementată de legea aplicabilă
contractului în cauză”.
Clauza compromisorie care atribuie competenţă jurisdicţiei comunitare exclude competenţa
tribunalelor statelor membre pentru a cunoaşte litigiile care cad în sfera sa de aplicare şi determină
întinderea competenţei atribuite jurisdicţiei comunitare. Curtea de Justiţie întotdeauna a reamintit că
„dacă în cadrul unei clauze compromisorii încheiate în virtutea articolului 238 din Tratat, Curtea
poate fi chemată să tranşeze litigiul aplicând un drept naţional ce reglementează contractul,
competenţa sa pentru a cunoaşte litigiul referitor la acest contract se apreciază funcţie de singurele
dispoziţii ale articolului 238 din Tratat şi stipulaţiilor clauzei compromisorii, fără ca să i se poată
opune dispoziţiile dreptului naţional (procedural) care ar face, se pretinde, obstacol competenţei
sale” (CJCE, 8 aprilie 1992, Commission c/Walther Feilhauer, aff. 329/90, Rec., I., 2613).
Curtea de Justiţie a recunoscut capacitatea Comunităţii de a realiza relaţii contractuale
supuse dreptului unui stat membru inclusiv în ceea ce priveşte încheierea contractelor de muncă sau
de prestări servicii în afară de cazul când „Comunitatea ar definicondiţiile contractuale ale unor
asemenea contracte, nu în funcţie de nevoile serviciului, ci în scopul de a se evita aplicarea
dispoziţiilor statutului funcţionarilor Comunităţilor europene sau regimului aplicabil altor agenţi”
(CJCE, 6 decembrie 1989, Françoise Mulfinger s.a. c/Commission, aff. 249/87, Rec., 4127).
Regulile de procedură ce se aplică sunt cele din statutul Curţii şi din regulamentul de
procedură. Desigur, clauzele contractuale pot prevedea competenţa jurisdicţiilor naţionale a unui stat
membru, cum indică art. 240 TCE care prevede: „sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de
Justiţie prin prezentul tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt prin aceasta sustrase
competenţei jurisdicţilor naţionale”. Potrivit doctrinei, nimic nu interzice părţilor să stipuleze că
142
principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre vor reglementa contractul lor şi
nu legea unui stat membru (vezi Traité instituant la Communauté économique européenne –
Commentaire article par article, op. cit., art. 215 alin. 1, M. Barav, Paris Economica, 1992).
Totodată contracele care au făcut obiectul hotărârilor pronunţate de către Curte în baza art. 238 TUE
au făcut, toate, trimitere la dreptul naţional al unui stat membru.

V. Acţiunea împotriva sancţiunilor: articolul 229 din tratatul instituind

Comunitatea europeană.
Articolul 229 TCE dispune că „regulamentele adoptate împreună de către Parlamentul
european şi Consiliu şi de către Consiliu potrivit dispoziţiilor prezentului tratat pot atribui Curţii de
Justiţie o competenţă de plină jurisdicţie în ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de aceste
regulamente”. Astfel articolul 229 organizează acţiunile particularilor în cazul în care actele de drept
derivat prevăd sancţiuni împotriva lor. În cadrul unei competenţe de plină jurisdicţie, puterile
judecătorului comunitar sunt foarte importante:
- el poate nu numai să anuleze decizia atacată controlând motivele de anulare enunţate de art.
230 TCE (CJCE, 16 decembrie 1963, San Michele, aff. conex. 2 – 10/63, Rec., 663) dar chiar să o
reformeze (modifice), mai ales reducând nivelul amenzii (TPI, 1 aprilie 1993, BPB Industries et
British Gypsum c/Commission, aff. 65/89, Rec., II., 389) şi să adreseze, dacă este necesar, o somaţie
sau un ordin administraţiei, de exemplu să plătească o indemnizaţie reclamantului în cazul în care
actul ilegal constituie o culpă de serviciu şi a cauzat un prejudiciu (CJCE, 14 februarie 1978, United
Brands Compagny c/Commission, aff. 27/76, Rec., 207).
- obiectul litigiului nu se limitează doar la examinarea legalităţii obiective, dar include şi
aprecierea drepturilor şi foloaselor subiective ale părţilor în cauză. Nici art. 229, nici regulamentele
care au atribuit Curţii competenţa de plină jurisdicţie în materie de sancţiuni, nu au prevăzut
termenul în care acţiunea poate fi introdusă. Cât priveşte doctrina, consideră, în majoritate, că
întrucât acţiunea cuprinde o cerere de anulare a sancţiunii, aceasta trebuie formulată în termenul
prevăzut de art. 230 TCE.
Obs. Se au în vedere următoarele regulamente: 11/60 din 27 iunie 19960 referitor la
suprimarea discriminării în materie de preţuri şi condiţii de transport, luate în executarea art. 79 pgr.
3 din TCEE – art. 25; 17/62 din 6 februarie referitor la aplicarea articolelor 85 şi 86 ale tratatului –
art. 17; 1017/68 din 19 iulie 1968 referitor la aplicarea regulilor de concurenţă în sectoarele de
transporturi cale ferată, rutier şi pe căi navigabile – art. 24; 4056/86 din 22 decembrie 1986 referitor
la aplicarea art. 85 şi 86 ale tratatului la transporturile maritime – art. 21; 3975/87 din 14 decembrie

143
1987 care determină modalităţile de aplicare a regulilor de concurenţă aplicabile intreprinderilor de
transporturi aeriene – art. 14 şi 4064/89 din 21 decembrie 1989 referitor la operaţiile de concentrare
dintre intreprinderi – art. 16.
VI. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare: articolele 226,
227 şi 228 ale Tratatului instituind Comunitatea europeană.
Acest tip de de acţiune se încadrează în categoria acelor acţiuni ce urmăresc să garanteze
respectarea sau să sancţioneze nerespectarea dreptului comunitar de către statele membre. Acţiunea
urmăreşte să se exercite de către Curtea de Justiţie că un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce
îi incumbă potrivit dreptului comunitar. Constatarea jurisdicţională a acestei situaţii trebuie să
conducă statul în culpă să adopte toate măsurile necesare pentru a pune capăt poziţiei sale de
neglijare a obligaţiilor comunitare. În jur de 75% din procedurile şi hotărârile pronunţate în materie
se referă la executarea directivelor comunitare. Procedura în constatarea îndeplinirii obligaţiilor
comunitare poate fi declanşată de Comisie (art. 226 TCE) sau de oricare stat membru (art. 227
TCE).
1. Procedura la iniţiativa Comisiei. Articolul 226 TCE prevede următoarele: „dacă
Comisia estimează că un stat membru nu şi-a îndeplinit una din obligaţiile care-i incumbă în virtutea
prezentului tratat, ea emite un aviz motivat cu privire la acest subiect după ce a pus acest stat în
situaţia de a prezenta observaţiile sale. Dacă statul nu se conformează acestui aviz în termenul
determinat de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie”.
Procedura art. 226 TCE permite Comisiei să se asigure de corecta aplicare a dreptului
comunitar de către statele membre. Totodată procedura are ca scop să permită o determinare exactă
a dimensiunii obligaţiilor statelor membre, în caz de divergenţă de interpretare (CJCE, 14 decembrie
1971, Commission c/France, aff. 7/71, Rec., 1003). Tratatul nu prevede nici un termen pentru a
înainta o acţiune de acest gen, dar Curtea de Justiţie a recunoscut competenţa Comisiei de a aprecia
termenele cele mai potrivite pentru a se pune capăt situaţiei, a subliniat că în anumite ipoteze o
durată excesivă a procedurii precontencioase ar pune statul în culpă în situaţia dificilă de a respinge
argumentele Comisiei şi deci de a se încălca dreptul la apărare (CJCE, 16 mai 1991, Commission
c/Pays – Bas, aff. 86/89, Rec., I., 2461: au trecut cinci ani între prima scrisoare adresată statului
membru şi introducerea acţiunii la Curtea de Justiţie).
Poate face obiectul acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţilor comunitare ansamblul
dreptului comunitar (atât primar cât şi derivat). Procedura poate viza de asemenea neîndeplinirea
obligaţiilor izvorâte dintr-un acord extern încheiat de Comisie (CJCE, 26 octombrie 1982,
Kupferberg, aff. 104/81, Rec., 3641).
Neîndeplinirea obligaţiilor comunitare poate rezulta din:

144
 - menţinerea unei măsuri naţionale incompatibile cu dreptul comunitar;
- comportamentul activ al statului - a adoptat un act contrar dreptului comunitar;
- inacţiunea statului – el nu a adoptat o măsură pe care dreptul comunitar îi impunea să o
promoveze.
Există posibilitatea excluderii promovării procedurii în anumite situaţii. Astfel, art. 104 pgr.
10 TCE exclude procedura când un stat membru are un deficit public excesiv contrar dispoziţiilor
articolului menţionat. În asemenea situaţii o procedură specială dă Consiliului competenţa de a
sancţiona asemenea încălcări (art. 104 pgr. 7, 8 şi 9 TCE).
De asemenea, procedura este exclusă în cazul aplicării titlului I (Dispoziţii comune cu
excepţia art. 6 pgr. 2 referitor la respectarea drepturilor fundamentale), Titlului V (pilierul 2) şi
Titlului VI (pilierul 3) ale Tratatului de la Maastricht. Procedura este posibilă în cadrul „cooperărilor
întărite” exceptate în domeniul PESC.
După cum am menţionat, contenciosul executării directivelor (pentru noţiune vezi cap. 1) a
devenit terenul privilegiat al procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare.
Această neexecutare a obligaţiilor izvorâte dintr-o directivă are în vedere atât transpunerea
tardivă în legislaţia internă (după expirarea termenului de transpunere), o transpunere greşită sau
lipsa transpunerii. Procedura art. 226 permite, de asemenea, să se tranşeze dificultăţile de
interpretare a dispoziţiilor directivei asupra cărora statul membru, respectiv Comisia, nu s-au putut
pune de acord. Aparţine însă Comisiei aprecierea oportunităţii angajării procedurii şi opţiunea de
lărgire sau omisiune la care dă naştere această procedură.
Neîndeplinirea obligaţiilor există „indiferent care ar fi organul statului a cărui acţiune sau
inacţiune este la originea situaţiei create, chiar dacă în cauză este o instituţie care din punct de
vedere constituţional este independentă” (CJCE, 5 mai 1970, Commission c/Belgique, aff. 77/69,
Rec., 244). Astfel responsabilitatea statului se extinde şi asupra acţiunii sau inacţiunii greşite a
autorităţilor locale sau descentralizate: repartizarea competenţelor la nivelul statului membru este
neopozabilă Comisiei (CJCE, 14 ianuarie 1988, Commission c/Belgique, aff. 227 – 230/85, Rec., I.,
referitor la o regiune autonomă; 10 martie 1987, Commission c/Italie, aff. 199/85, Rec., 1039,
referitor la o comună). Neîndeplinirea obligaţiilor poate fi constatată chiar dacă autorul direct este o
societate privată, din moment ce există legături suficient de strânse între această societate şi statul în
cauză (cazul Irish Goods Council, CJCE, 14 noiembrie 1982, Commission c/Irlande, aff. 249/81,
Rec., 4005).
Când Comisia va dori să constrângă o intreprindere să respecte dreptul comunitar, când
comportamentul acestei intreprinderi este conform exigenţelor unei legi naţionale, „instituţia
comunitară va trebui în prealabil să acţioneze în faţa Curţii pentru a se constata de către aceasta că

145
legea naţională este incompatibilă cu o dispoziţie a dreptului comunitar (TPI, 18 noiembrie 1992,
Rendo, aff. T. 16/91, II, 2417).
Constatarea unei neîndepliniri judiciare a obligaţiilor (manquement judicière), deci situaţia în
care o jurisdicţie a unui stat membru pronunţă o decizie incompatibilă cu dreptul comunitar, crează
unele dificultăţi legate în esenţă de independenţa puterii judiciare şi de autoritatea lucrului judecat
(vezi rapoartele 3 şi 6 ale Comisiei din 1985 şi 1988 asupra aplicării dreptului comunitar în statele
membre). Recent poziţia Curţii de Justiţie constată că „atunci când o legislaţie naţională face
obiectul unor interpretări jurisdicţionale divergente putând fi luate în considerare, interpretări
sfârşind printr-o aplicare compatibilă a legislaţiei în cauză cu dreptul comunitar, alte interpretări
sfârşind printr-o aplicare necompatibilă cu acesta, trebuie să se constate cel puţin că această
legislaţie nu este suficient de clară pentru a asigura o aplicare compatibilă cu dreptul comunitar”
(CJCE, 9 decembrie 2003, Commission c/Italie, aff. C. 129/00, nepublicată, pct. 32 şi 33, citat la J.
L. Sauron, Droit et pratique du contencieux communautaire, La Documentation Française, 2004, p.
57). Astfel Curtea de Justiţie a constatat că „nemodificând art. 29 pgr. 2 al legii 428/1990 care a fost
interpretat şi aplicat de către administraţie şi de către o parte semnificativă a jurisdicţiilor inclusiv
Corte suprema di cassazione, într-un mod în care exercitarea dreptului la rambursarea taxelor
percepute cu violarea dreptului comunitar a devenit excesiv de dificilă pentru contribuabil,
Republica Italiană nu şi-a îndeplnit obligaţiile care-i incumbă în virtutea Tratatului CE” (idem,
hotărârea citată, pct. 41, J. L. Sauron, op. cit., p. 57).
a. Poziţia restrictivă a Curţii de Justiţie în legătură cu motivele invocate de statele membre
pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Curtea de Justiţie a respins următoarele
motive formulate de către statele membre:
- scuza „acţiunilor paralele”: în domeniul pieţelor publice statele membre tind să evite
aplicarea procedurii prevăzute de art. 226 pe motiv că s-ar face o dublă utilizare cu reglementările
specifice acestui domeniu de activitate şi efectul ar fi asemănător cu dispoziţiile art. 226 (directiva
89/665 CEE denumită directiva acţiune – sectoare clasice şi directiva 92/13 CEE denumită directivă
acţiune – sectoare excluse). Astfel, art. 3 pgr. 1 din directiva 89/665 şi art. 8 din directiva 92/53
permit Comisiei să intervină pe lângă statele membre „înaintea încheierii unui contract” când ea
consideră că a fost comisă o violare clară şi manifestă a dispoziţiilor comunitare în materie de pieţe
publice”. Statul membru în cauză este obligat să efectueze corecţiile cerute de Comisie. Procedurile
directivelor 89/665 şi 92/13 se aplică astfel anterior procedurii în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor comunitare. Potrivit Curţii de Justiţie ne aflăm în prezenţa unuei măsuri preventive care
nu derogă, nici nu se substituie competenţelor Comisiei aşa cum ele rezultă din art. 226 TCE (CJCE,
4 mai 1995, Commission c/Grèce, aff. 79/94, Rec., I., 1082).

146
 - scuza „consecinţelor minime”: circumstanţa că neîndeplinirea obligaţiilor comunitare nu a
avut decât consecinţe practic neglijabile, nu elimină infracţiunea (CJCE, 21 martie 1991,
Commission c/Italie, aff. 209/89, Rec., I., 1591). Curtea a refuzat întotdeauna să introducă o regulă
de minimis în această materie;
- scuza oportunităţii: statul pârât nu poate invoca caracterul inoportun al alegerii momentului
în care Comisia a introdus acţiunea sa (CJCE, 10 decembrie 1968, Commission c/Italie, aff. 7/68,
Rec., 617);
- scuza timpului scurs: faptul că nu s-a introdus acţiunea de către Comisie decât după o
perioadă mare de timp „nu poate avea drept consecinţe să regularizeze o neîndeplinire a obligaţiilor
care ar fi persistat” (CJCE, 14 decembrie 1971, Commission c/Italie, aff. 7/71, Rec., 1003);
- scuza modificării reglementării la originea neîndeplinirii obligaţiei comunitare: faptul că
statul pârât cere Comisiei să modifice dispoziţiile dreptului comunitar a cărei executare i se
reproşează şi că instituţia comunitară a acceptat să pornească procesul de modificare în sensul
solicitat, nu face să dispară infracţiunea, aceasta continuând să existe atât timp cât modificarea nu a
fost adoptată (CJCE, 12 februarie 1987, Commission c/Belgique, aff. 306/84, Rec., 683). Curtea a
precizat că în exercitarea atribuţiilor sale izvorâte din art. 226, Comisia nu este obligată să
demonstreze existenţa unui interes de a acţiona (CJCE, 1 iunie 1995, Commission c/Italie, aff.
182/94, Rec., I., 1469; CJCE, 29 iunie 1995, Commission c/Grèce, aff. conex. 109, 207 şi 225/94,
Rec., I., 1797).
- scuza acordului tacit al Comisiei: faptul aprobării exprese sau tacite de către Comisie a
unei măsuri instituite în mod unilateral de către un stat membru nu permite acestuia de a scăpa de o
condamnare dacă măsura este contrară dreptului comunitar (CJCE, 17 noiembrie 1992, Commission
c/ Grèce, aff. 105/91, Rec., I., 5891);
- scuza reciprocităţii: neîndeplinirea de către un alt stat membru a obligaţiilor sale
comunitare dintr-un anumit domeniu nu exonerează statul membru de propria sa responsabilitate
(CJCE, 26 februarie 1976, Commission c/Italie, aff. 52/75, Rec., 277). Curtea a subliniat că un stat
membru nu poate lua în mod unilateral măsuri măsuri corective sau măsuri de apărare destinate să
răspundă nerespectării de către un alt stat membru a normelor de drept comunitar. În acest caz statul
membru trebuie să formuleze o acţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare potrivit art. 227
TCE sau să solicite Comisiei să acţioneze ea însăşi împotriva statului membru în cauză, potrivit art.
226 TCE (CJCE, 29 mai 1997, Paul Denuit, aff. C. 14/96, Rec., I., 2785). Chiar invocarea de către
un guvern că însăşi Comisia a comis o infracţiune identică cu aceea care i se reproşează, nu a fost
reţinută de Curtea de Justiţie care a confirmat întotdeauna în jurisprudenţa sa că o eventuală violare
a dreptului comunitar de către o instituţie nu justifică cu nimic violarea comisă de statul membru
(CJCE, 24 ianuarie 1995, Commission c/Pays – Bas, aff. 359/93, Rec., I., 168).
147
 - scuza forţei majore: un stat membru „nu va putea invoca dispoziţii practice sau situaţii din
ordinea sa juridică internă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor ce rezultă din dreptul
comunitar” (CJCE, 12 februarie 1987, Commission c/Belgique, aff. 390/85, Rec., 768; sau
dizolvarea Adunării naţionale la 21 aprilie 1997: CJCE, 12 februarie 1998, Commision c/France,
aff. C. 144/97, Rec., I., 616), sau a grevei generale care a paralizat funcţionarea serviciilor publice
(CJCE, 17 septembrie 1987, Commission c/Grèce, aff. 70/86, Rec., 3558), sau dificultăţi de ordin
economic sau social care ar putea fi cauzate de aplicarea dreptului comunitar (CJCE, 7 februarie
1979, Commission c/Royaume – Uni, aff. 128/78, Rec., 419);
- scuza nelegalităţii: un stat membru nu va putea în absenţa unei dispoziţii a tratatului care l-
ar autoriza în mod expres să invoce nelegalitatea unei decizii a cărui destinatar este ca motiv de
apărare împotriva unei acţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiei fundamentate pe neexecutarea acestei
decizii ... nu ar putea fi altfel decât dacă actul în cauză este afectat de vicii grave şi evidente până a
putea fi calificat de act inexistent” (CJCE, 27 octombrie 1992, Commission c/RFA, aff. 74/91, Rec.,
I., 5461);
- scuza „indemnizării”: „chiar dacă o indemnizare este de natură să repare cel puţin în parte
prejudiciul suferit de către operatorii economici în cauză, ea nu este de natură să excludă
neîndeplinirea obligaţiei comunitare de către statul membru” (CJCE, 9 decembrie 1997, Commission
c/France, aff. C. 265/95, Rec., 6959, pct. 60).
Curtea de Justiţie a acceptat să constate neîndeplinirea obligaţiilor comunitare chiar dacă
violarea comisă de către statul membru nu a cauzat prejudicii (CJCE, 14 decembrie 1971,
Commission c/France, aff. 7/71, Rec., 1003).
2. Procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare. Iniţiativa aparţine în
principal Comisiei care dispune în materie de o totală oportunitate cât priveşte declanşarea
procedurii. Alin. 2 al art. 226 prevede că dacă statul nu se conformează avizului motivat, Comisia
poate sesiza Curtea. Calitatea sa de gardian al Tratatului nu obligă Comisia să promoveze acţiunea
în toate cazurile în care condiţiile de promovare sunt întrunite. Refuzul Comisiei de a acţiona nu
poate fi ocolit de către un stat membru decât prin intermediul unei acţiuni fundamentate pe art. 227
TCE. Statele membre sunt obligate potrivit art. 10 TCE să faciliteze Comisiei îndeplinirea misiunii
sale ce constă în a veghea la aplicarea dreptului comunitar. Neîndeplinirea acestei obligaţii de către
un stat membru, indiferent că ar fi o absenţă totală de informare sau o informaţie insuficient de clară
şi precisă poate justifica deschiderea unei proceduri prevăzute de art. 226 TCE (CJCE, 22
septembrie 1988, Commission c/Grèce, aff. 272/86, Rec., 4875).
Este motivul pentru care decizia prin care Comisia a refuzat să dea curs unei cereri de a
acţiona potrivit art. 226 nu poate face obiectul unei acţiuni din partea unui particular (TPI, Ord., 13
noiembrie 1995, Dumez c/Commission, T 126, Rec., II., 2865). În legătură cu acest aspect TPI a
148
reamintit că „rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă că instituţia comunitară – Comisia – nu este
obligată să angajeze o procedură bazată pe art. 226 al Tratatului, dar ea dispune în legătură cu
aceasta de o putere de apreciere discreţionară care exclude dreptul pentru particulari de a pretinde ca
ea să ia poziţie într-un sens determinat” (TPI, 14 septembrie 1995, Lefebvre e.a. c/Commission, I,
571/93, Rec., II., 2383). Confirmând recent puterea de apreciere discreţionară a Comisiei în
utilizarea procedurii articolului 226, Curtea a precizat că „nu ar fi exclus a priori că pot exista
situaţii excepţionale în care un particular ... are calitatea pentru a acţiona în justiţie împotriva unui
refuz al Comisiei de a adopta o decizie în cadrul misiunii sale de supraveghere prevăzută de art. 88
pgr. 1 şi 3 TCE” (CJCE, 20 februarie 1997, Bundesverband der Bilanzbuckhalter, aff C. 107/95,
Rec., I., 947).
În fine, Curtea de Justiţie în hotărârea din cazul Asia Motor France (CJCE, 23 mai 1990, aff.
72/90, Rec., 2181) a precizat că în măsura în care Comisia nu este obligată să angajeze o procedură
conformă art. 226, numai responsabilitatea statului membru ce a comis nerespectarea obligaţiei
comunitare poate fi, eventual, invocată în faţa jurisdicţiilor naţionale.
Particularul, însă, nu este lipsit de mijloace pentru a face să se constate sau să se sancţioneze
o neîndeplinire a obligaţiei comunitare de către un stat (vezi Réné Joliet, La protection des
particuliers contre les manquements étatiques, Revue française du droit administratif, 1994, p. 647
şi 865):
- particularul poate, după cum se va vedea mai jos, să depună plângere la Comisie şi să fie
informat de cursul pe care îl dă acesteia Comisia;
- articolul 234 este „un mijloc de a cenzura neîndeplinirea obligaţiilor comunitare de către
state”. Trimiterea prejudiciară în interpretare a devenit mijlocul de a determina Curtea de Justiţie să
statueze asupra compatibilităţii unei măsuri naţionale cu dreptul comunitar (vezi şi Cap. 3 de mai
sus). Curtea a firmat astfel în hotărârea Van Gend & Loos (CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend &
Loos, aff. 26/52, Rec. 3): „o limitare doar la singurele proceduri ale art. 169 şi 170 (actualmente art.
226 şi 227) privind garanţiile împotriva unei violări a art. 12 de către statele membre ar suprima
orice protecţie jurisdicţională directă a drepturilor individuale ale resortisanţilor lor; recurgerea la
aceste articole ar risca să fie lovită de neeficacitate dacă vor interveni după executarea unei decizii
naţionale luate cu necunoaşterea prescripţiilor tratatului; vigilenţa particularilor interesaţi în
salvgardarea drepturilor lor antrenează un control eficace care se adaugă celui pe care articolele 169
şi 170 (actualmente 226 şi 227) îl încredinţează diligenţei Comisiei şi statelor membre”;
- protecţia jurisdicţională a particularilor împotriva neîndeplinirii obligaţiilor comunitare de
către statele membre rezultă din doctrinele efectului direct şi primatului, combinate cu căile de
acţiune naţionale. Pentru ca particularii să poată prin intermediul acţiunilor interne să cenzureze
neîndeplinirea de către state a obligaţiilor lor comunitare, trebuie nu numai ca norma comunitară să
149
fie invocabilă (să aibă un efect direct), dar încă ea să primeze faţă de dreptul intern, că este de natură
legislativă şi posterioară dispoziţiei comunitare (principiul primatului dreptului comunitar asupra
dreptului naţional). În hotărârea din cazul Simmenthal, (CJCE, 9 martie 1978, Simmenthal, aff.
106/77, Rec., 629), Curtea de Justiţie a precizat: „judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul
competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia să asigure un plin efect acestor
norme, lăsând la nevoie neaplicabilă, cu propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară a legislaţiei
naţionale, chiar posterioară, fără ca să ceară sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale
legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”;
- sancţionarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare de către statele membre prin acordarea
de daune – interese. Pentru a acoperi, a remedia cazul directivelor fără dispoziţie având efect direct,
Curtea de Justiţie în hotărârile sale Frankovich (CJCE, 19 noiembrie 1991, aff. conex. 6/90 şi 9/90,
Rec. I., 5357) şi Brasserie du Pêcheur SA et Factortame (CJCE, 5 martie 1996, aff. conex. 46/93 şi
48/93, Rec., I., 1131) recunoştea un drept de reparaţiune în cazul neaplicării directivei de către statul
membru din momentul în care cele trei condiţii sunt întrunite: regula de drept violată are drept
obiect să să confere drepturi particularilor, violarea să fie caracterizată în mod suficient şi să existe o
legătură de cauzalitate directă între violarea obligaţiei ce incumbă statului şi dauna suferită de către
persoanele lezate. Curtea a precizat în hotărârea Brasserie du Pêcheur SA et Factortame (pct. 95) că:
„drepturile în profitul particularilor nu vor depinde de aprecierea Comisiei referitoare la
oportunitatea de a acţiona potrivit art. 169 (actualmente 226) din tratat împotriva unui stat membru,
nici de pronunţarea de către Curte a unei eventuale hotărâri pentru neîndeplinirea obligaţiilor
comunitare”.
În fine, Curtea de Justiţie a confirmat în hotărârea din cazul Dillenkofer (pct. 29) că: „absenţa
oricărei măsuri de transpunere a unei directive pentru a atinge rezultatul prescris de către aceasta, în
termenul acordat în acest scop, constituie prin ea însăşi o violare caracterizată a dreptului
comunitar” (CJCE, 8 octombrie 1996, Dillenkofer, aff. conex. 178/84, 188/94, 189/94 şi 190/94,
Rec., I., 4845). Curtea de Justiţie a admis că în cadrul reparării daunelor suferite de către lucrători
datorită transpunerii tardive a unei directive, aplicarea retroactivă, regulată şi completă a măsurilor
de executare permite să se remedieze consecinţele păgubitoare ale întârzierii în transpunere. Curtea
de Justiţie precizează că judecătorul naţional trebuie să vegheze ca repararea prejudiciului suferit de
către beneficiari să fie adecvată. Beneficiarii trebuie să stabilească existenţa pierderilor
complementare pe care ei le-au suferit din faptul că nu au putut beneficia în timpul dorit de
avantajele pecuniare garantate de către directivă” (CJCE, 10 iulie 1997, Danila Bonifaci e.a. et
Wanda Bertie, aff. C. 94/95 şi 95/96, Federica Maso c.a. et Graziano Gazetta, aff. C. 373/95, Rec.,
I., 4051).

150
 Comisia detectează infracţiunile la buna aplicare a dreptului comunitar prin intermediul
următoarelor mijloace:
- plângerile (reclamaţiile) sau cazurile „P” (în afara reclamaţiilor unui stat membru în cadrul
art. 227). Reclamaţiile cu care Comisia este sesizată prin intermediul Secretariatului său general, fac,
după avizul serviciilor competente, obiectul unei înscrieri în registrul aceluiaşi Secretariat general.
Autorul plângerii primeşte o dovadă de primire şi numărul de înregistrare a cazului său. Atât timp
cât procedura nu este clasată, el este informat de derularea ei. Comisia execută un filtraj şi poate
invita autorii reclamaţiilor să uzeze de căi de recurs naţionale sau le încurajează să abandoneze o
plângere nefondată. Trebuie totuşi subliniat că actualmente Comisia tinde să se erijeze în „minister
public comunitar”, însărcinat să instruiască plângerile depuse de particulari, inclusiv când acestea se
referă la neîndeplinirea de obligaţii comunitare secundare, ceea ce conduce Comisia să multiplice
scrisorile sale „pre – 226” (conform celui de-al 12-lea raport anual referitor la controlul aplicării
dreptului comunitar (1994) COM (1995) 500 final: „plângerile adresate Comisiei rămân cea mai
importantă sursă pe care Comisia se bazează pentru a exercita controlul asupra aplicării dreptului
comunitar” (JOCE, C. nr. 254, 29 septembrie 1995, p. 7). În anumite cazuri, Comisia deschide un
dosar şi aşteaptă să acumuleze o serie de reclamaţii individuale pentru a angaja o procedură „de
curăţare” (de exemplu când se constată violări repetate ale unei directive referitoare la protecţia
mediului);
- infracţiunile observate din oficiu sau cazurile „B”. Controlul aplicări işi executării
directivelor, lectura presei şi publicaţiile specializate, interpelările parlamentare, petiţiile,
procedurile contencioase naţionale sau trimiterile prejudiciare permit Comisiei să detecteze prin
propriile sale mijloace infracţiunile la dreptul comunitar.
Derularea procedurii comportă trei faze: scrisorile „pre – 226”, faza precontencioasă şi faza
contencioasă.
a. Scrisorile pre – 226. Serviciile Comisiei procedează la o primă instrucţie a dosarului
adresând statului în cauză solicitări de informaţii. Această fază permite să se verifice şi să se
precizeze pagubele eventuale, să evite erorile de interpretare a legislaţiei naţionale şi să se
favorizeze reglementarea precoce a dificultăţilor de aplicare a dreptului comunitar. Schimbul de
informaţii cu statul membru în cauză are loc în scris sau cu ocazia contactelor mai mult sau mai
puţin formale (reuniunile pachet). Trimiterea unei scrisori pre – 226 nu este sistematică; în cazul
unei infracţiuni manifeste această fază poate fi omisă. În principiu Comisia îşi fixează un termen de
un an după înscrierea plângerii în registru pentru a o clasa sau pentru a angaja o procedură.
b. Faza precontencioasă. 1) Scrisoarea – somaţie. Comisia trimite statului membru o
somaţie identificând violarea prezumată şi fixând acestuia un termen pentru a formula observaţiile
sale (în general termenul este de două luni). Trimiterea somaţiei constituie prima etapă oficială a
151
procedurii prevăzute la art. 226 şi are drept consecinţă înscrierea dosarului în registrul
„infracţiunilor constatate” la Secretariatul general al Comisiei.
Direcţia din Comisie care instruieşte dosarul joacă în acest stadiu un rol preponderent.
Serviciul juridic al Comisiei se pronunţă asupra oportunităţii deschiderii şi conţinutului daunelor şi,
în principiu, nu poate face obstacol voinţei direcţiei tehnice de a cere colegiului comisarilor să
angajeze o procedură (afară de cazul când lipseşte fundamentul juridic).
Deciziile de deschidere a procedurii sunt pregătite de întrunirile „inter-servicii”, reunind
direcţiile competente, serviciul juridic şi Secretariatul general, operând ca grefă. Aceste întruniri au
loc de patru ori pe an în ordinea următoare: întrunirea A/1 (primul trimestru) consacrată
infracţiunilor constatate ce au dat naştere unei somaţii; întrunirea B/1 (trimestrul al doilea):
plângerile (P) şi infracţiunile prezumate constatate din oficiu (B); întrunirea A/2 (trimestrul al
treilea); întrunirea B/2 (al patrulea trimestru) şi eventual la sfârşitul fiecărui trimestru cîte o întrunire
„de curăţenie”.
Dosarele urgente pot fi înscrise pe ordinea de zi a Comisiei la cererea Comisarului
competent. Există de asemenea o procedură scrisă aplicabilă în perioada concediilor.
Urmare acestor reuniuni inter-servicii, propunerile formulate de acestea şi eventualele
arbitraje în caz de divergenţă între serviciul juridic şi direcţia responsabilă de dosar sunt examinate
de cabinetele Comisarilor. Fiecare cabinet de Comisar dispune în cadrul său de un „consilier
infracţiuni” căruia îi incumbă această sarcină.
Propunerile ce pot fi făcute sunt următoarele: clasare, reportare, suspendarea executării,
somaţia. Ordinea de zi a întrunirilor la nivel de şefi de cabinete comportă punctele A (dosarele în
care propunerile serviciilor au toate şansele de a fi adoptate) şi punctele B (dosarele în care o
propunere va fi formulată în şedinţă sau dosarele în care unul din cabinete doreşte să intervină).
Listele cazurilor reţinute de către servicii sunt transmise cabinetelor cu câteva zile înaintea
reuniunilor acestora care aleg dosarele de discutat în întrunire. Celelalte dosare sunt adoptate în
„punctul A” de către Colegiul Comisarilor. Decizia de a se deschide o procedură este adusă în faţa
Colegiului Comisarilor care autorizează Comisarul competent să adreseze o scrisoare – somaţie
statului membru. Aceasta este transmisă statului destinatar prin intermediul Secretariatului general
care face oficiul de grefă şi veghează la respectarea termenului acordat pentru răspuns statului
membru. Scrisoarea – somaţie poate conţine doar un rezumat succint al plângerilor care pot fi, la
dorinţa Comisiei, detaliate în avizul motivat. Se întâmplă ca să se utilizeze de către Comisie o
scrisoare – somaţie standardizată în care se enumeră în anexă mai multe directive pentru care statul
membru a omis să le asigure producerea integrală a efectelor (CJCE, 29 iunie 1995, Commission
c/Italie, aff. 135/94 Rec., I., 1812).

152
 Somaţia constituie o condiţie de formă substanţială. Lipsa acesteia va atrage neregularitatea
avizului motivat şi prin consecinţă neadmiterea acţiunii ce ar fi intentată în faţa Curţii de Justiţie
(CJCE, 17 aprilie 1970, Commission c/Italie, aff. 31/69, Rec., 25).
Această fază (schimb de corespondenţă urmată de trimiterea scrisorii – somaţie) permite
statului pe de o parte să-şi justifice punctul său de vedere şi să încerce să convingă Comisia, iar pe
de altă parte, în cazul în care acesta recunoaşte poziţia fundamentată a Comisiei să pună capăt
situaţiei de neîndeplinire a obligaţiei sale, făcând inutilă continuarea procedurii.
2. Avizul motivat. Dacă statul membru nu-şi modifică poziţia sau dacă Comisia nu este
convinsă de explicaţiile furnizate de către acesta, se trimite „un aviz motivat” care are drept obiect
să definească obiectivul litigiului. El trebuie să cuprindă următoarele date:
- o motivare suficientă: el trebuie să precizeze raţiunile de fapt şi de drept pentru care
Comisia consideră că există o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare: „un expozeu coerent şi
detaliat a motivelor care au condus Comisia la convingerea că statul interesat nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi incumbă în virtutea prezentului tratat” (CJCE, Comission c/Italie, aff. 277/83,
Rec., 1077).
- indicarea măsurilor pe care Comisia le consideră necesare pentru a fi adoptate de către
statul în culpă;
- fixarea unui termen pe care Comisia îl impune statului membru pentru a se conforma
obligaţiilor sale (în general două luni). Dacă termenul acordat este insuficient şi nu este justificat
prin considerente de urgenţă, acţiunea Comisiei nu va fi admisibilă. Termenul poate fi prelungit la
cererea statului membru destinatar al avizului motivat. În acordarea termenului trebuie să se ţină
seama de exigenţele procedurale impuse de dreptul naţional (CJCE, 2 februarie 1988, Commission
c/Belgique, aff. 293/85, Rec., 305; termenele erau de 8 zile libere la somaţie şi 15 zile pentru avizul
motivat).
Regularitatea avizului motivat constituie o condiţie substanţială, dar el nu poate fi contestat
decât cu ocazia acţiunii înaintate de Comisie la Curtea de Justiţie (CJCE, 10 decembrie 1969,
Commission c/France, aff. conex. 6 şi 11/69, Rec., 523). Curtea a impus principiul identităţii
culpelor între somaţie, aviz motivat şi sesizarea Curţii. Absenţa identităţii absolute între culpele
invocate, între avizul motivat şi sesizarea Curţii nu antrenează neadmiterea acţiunii când definirea
elementelor constitutive ale neîndeplinirii obligaţilor comunitare rămâne identică (CJCE, 20 martie
1997, Commission c/Allemagne, aff. C. 96/95, Rec., I., 1653). Obiectul acţiunii este delimitat de
procedura precontencioasă. Avizul motivat nu poate extinde motivele (elementele acuzatorii) ale
somaţiei. Curtea de Justiţie a admis însă, Comisiei, posibilitatea de a preciza în avizul motivat
contextul juridic al cazului în raport cu ceea ce s-a indicat în somaţie, fără a se modifica acuzaţiile.
Obiectul acţiunii pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare fiind fixat prin avizul motivat, acesta
153
şi acţiunea în faţa Curţii trebuie să fie fundamentate pe aceleaşi motive şi aceleaşi probe (CJCE, 5
octombrie 1989, Commission c/Pays-Bas, aff. 290/87, Rec., 2793). Doar acuzele în raport de care
statul pârât a avut ocazia să prezinte observaţii pot fi reţinute în avizul motivat.
Această fază procedurală este importantă întrucât face public cazul. Recent Comisia a
introdus practica publicării de comunicate de presă explicitând fiecare aviz motivat sau chiar
anunţându-l cu câteva luni înainte. În mod excepţional, Comisia poate publica într-un comunicat de
presă scrisoarea – somaţie pentru a sublinia astfel importanţa pe care ea o acordă cazului.
c. Faza contencioasă. Dacă statul se conformează avizului motivat în termenul fixat,
Comisia nu poate sesiza Curtea; în caz contrar Comisia poate sesiza (competenţă discreţionară) cu o
acţiune vizând constatarea jurisdicţională a neîndeplinirii obligaţiilor comunitare. Dacă statul pârât
pune capăt poziţiei sale de nerespectare a dreptului comunitar după expirarea termenului fixat prin
avizul motivat, Comisia păstrează dreptul de a introduce acţiunea: ea conservă un interes în a vedea
tranşată de către Curte problema de a şti dacă o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare a fost comisă
(CJCE, 2 decembrie 1992, Commission c/Irlande, aff. 280/89, Rec., I., 6185; CJCE, 11 august 1995,
Commission c/Allemagne, aff. 433/93, Rec., I., 2311). Curtea de Justiţie a estimat că acţiunea
Comisiei trebuie respinsă ca neacceptabilă când la data expirării avizului motivat nu mai exista nici
o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Este important să se reţină faptul că necesitatea obţinerii
unei decizii în drept referitoare la existenţa neîndeplinirii obligaţiilor comunitare este luată, cel mai
adesea, în considerare de către Curte, cu toată regularizarea situaţiei posterioare sesizării Curţii.
Când a intervenit o schimbare a dreptului comunitar în cursul procedurii precontencioase,
Comisiei i se primeşte acţiunea dacă doreşte să obţină constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
existente în versiunea iniţială a unei directive ulterior modificată sau abrogată, care au fost
menţinute de către noile dispoziţii (CJCE, 9 noiembrie 1999, Commission c/Italie, C. 365/97, Rec.,
I., 7773).
Probele şi motivele invocate în acţiunea introductivă în instanţă şi pe tot parcursul procedurii
scrise şi orale înaintea Curţii de Justiţie sunt riguros identice cu cele invocate în somaţia iniţială şi în
avizul motivat sub sancţiunea neadmiterii acţiunii (CJCE, 20 februarie 1986, Commission c/Italie,
aff. 309/84, Rec., 605). Comisia poate totodată să aducă anumite precizări în sprijinul argumentaţiei
sale.
Evident incumbă Comisiei sarcina de a dovedi existenţa neîndeplinirii obligaţiilor
comunitare. În caz de violare gravă a dreptului comunitar, CJCE poate ordona pe cale de măsură
provizorie statului pârât să înceteze aplicarea măsurilor contrare tratatului.
Curtea de Justiţie se arată din ce în ce mai severă în controlul probelor avansate de către
Comisie în fundamentarea acţiunilor sale pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor comunitare.
Astfel nu este suficient să se afirme de către Comisie că reglementarea unui stat membru a efectuat o
154
transpunere incorectă a deciziei, ci trebuie prezentată proba contextului juridic general naţional în
care se inserează dispoziţia litigioasă şi care nu ar permite să se asigure în mod efectiv deplina
aplicare a directivei comunitare (CJCE, 29 mai 1997, Commission c/Royaume-Uni, aff. 300/95,
Rec., I., 2649).
În iulie 1996 Comisia a adoptat noi proceduri interne pentru a accelera lucrările fazei
precontencioase: în caz de urgenţă sau funcţie de importanţa dosarului infracţiunii, acesta va putea fi
înscris pe ordinea de zi a întrunirilor bilunare consacrate ajutoarelor de stat, redactarea scrisorilor –
somaţie şi avizelor motivate urmând a fi simultane cu decizia trimiterii lor de către Comisie (vezi
Raportul anual nr. 15 referitor la controlul aplicării dreptului comunitar – 1997, COM (1998) 317
final).
Procedura precontencioasă se vădeşte a fi foarte eficace: aproape 30% din avizele motivate
se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de Curtea de Justiţie.
3. Procedura la iniţiativa statelor membre. Articolul 227 TCE prevede:
„Fiecare din statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie dacă el estimează că un alt stat
membru nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i incumbă în virtutea prezentului tratat”
„Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acţiune
fundamentată pe o pretinsă violare a obligaţiilor ce îi incumbă în virtutea prezentului tratat, el
trebuie să sesizeze Comisia”.
„Comisia emite un aviz motivat după care statele membre interesate sunt în măsură să
prezinte în contradictoriu observaţiile lor scrise sau orale”.
„Dacă Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni începând de la cererea sa, absenţa
avizului nu împiedică sesizarea Curţii de Justiţie”.
Scopul sesizării prealabile a Comisiei de către statul membru interesat este înainte de toate
informarea acesteia permiţându-i să stabilească faptele şi să obţină o soluţie amiabilă diferendului.
Sttul membru interesat trebuie să atragă în mod expres atenţia Comisiei că el acţionează
fundamentat pe prevederile art. 227. Înintea Comisiai se instaurează atunci o dezbatere
contradictorie în care statele interesate au ocazia să-şi prezinte observaţiile lor scrise sau orale;
urmare acestei proceduri Comisia formulează avizul său care poate constata fie existenţa, fie
inexistenţa infracţiunii reproşate. Avizul trebuie să conţină o motivaţie detaliată asupra faptelor,
tezele statului/statelor membre interesate şi opinia finală a Comisiei.
Numai statul care a sesizat Comisia are dreptul să acţioneze la Curte; el poate sesiza Curtea
din momentul emiterii avizului motivat de către Comisie sau la expirarea termenului de trei luni,
termen lăsat de aceasta fără a se pronunţa.
Dacă avizul motivat se referă la o parte din acuzaţiile statului reclamant, acesta nu este privat
de posibilitatea de a acţiona pentru celelalte acuzaţii. Dacă acţiunea este fundamentată pe fapte pe
155
care statul reclamant s-a abţinut să le valorifice în cadrul procedurii prealabile, ea nu va putea fi
admisă.
Procedura prevăzută de articolul 227 nu a fost utilizată decât de 4 ori în 40 de ani ţinând
seama de dificultăţile politice pe care le are un stat când acuză public un alt stat membru. Statele
preferă fie să formuleze un denunţ oficios către Comisie indicând comportamentul nelegal din punct
de vedere comunitar al altui stat membru lăsând Comisiei beneficiul procedurii prevăzute de art. 226
dacă ea o doreşte, fie să utilizeze posibilitatea legală de a interveni în sprijinirea acţiunii Comisiei,
după cum permite art. 40 din Statutul Curţii de Justiţie. În legătură cu acest ultim aspect, de
exemplu, în acţiunea Comisiei împotriva Germaniei având ca obiect taxa de utilizare a şoselelor
federale germane de către camioanele grele, au intervenit cinci state membre sprijinind acţiunea în
cauză (CJCE, 19 mai 1992, Commission soutenue par Belgique, Denmark, France, Luxembourg,
Pays-Bas c/Allemagne, aff. 195/90, Rec., I., 3175).
Fundamentate pe art. 227 au fost introduse doar patru acţiuni:
a. Acţiunea Irlandei împotriva Franţei (aff. 58/77); se referă la violarea art. 30 prin restricţiile
temporale impuse în Franţa importurilor de carne ovină provenind din noile state membre. După
introducerea acţiunii sale Irlanda s-a desistat.
b. Acţiunea Franţei împotriva Marii Britanii. Comisia a intervenit în litigiu potrivit art. 37
din statutul CJCE pentru a-şi însuşi argumentaţia guvernului francez. Obiectul litigiului îl constituia
nerespectarea de către guvernul britanic a procedurii prevăzute de anexa VI a Rezoluţiei de la Haga
din 30 octombrie 1976 referitor la aplicarea Convenţiei asupra pescăriilor din Atlanticul de Nord –
Est din 24 ianuarie 1959. Hotărârea CJCE a fost pronunţată la 4 octombrie 1979 (aff. 141/78, Rec.,
2923);
c. Acţiunea Spaniei împotriva Marii Britanii, diferendul având ca obiect impozitarea
discriminatorie pentru sherry spaniol în raport cu sherry-ul britanic (aff. 349/92). Acest caz a fost
radiat din condica CJCE după ce s-a realizat un acord între Spania şi Regatul Unit (JOCE, L. 316
din 31 octombrie 1992, p. 28);
d. Acţiunea Belgiei în susţinerea statelor membre Danemarca, Olanda, Finlanda şi Regatul
Unit împotriva Spaniei, susţinută de Italia, Portugalia şi Comisie. Acţiunea s-a introdus la 13
decembrie 1995 şi avea ca obiect nerespectarea art. 34 din Tratatul asupra Uniunii europene cum a
fost interpretat de Curtea de Justiţie în hotărârea C 47/90 din 9 iunie 1992 în sectorul viti-vinicol
(publicată în JOCE, C. 46 din 17 februarie 1996, p. 5). La 16 mai 2000 Curtea de Justiţie a respins
acţiunea Belgiei.
4. Proceduri derogatorii de la articolele 226 şi 227 TCE. În cadrul tratatului există unele
proceduri care permit sesizarea Curţii de Justiţie pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare de
către un stat membru fără a se mai trece prin faza precontencioasă.
156
 a. Procedura de control a ajutoarelor de stat. Articolul 88 pgr. 2 TCE permite Comisiei să
ordona unui stat membru să suprime sau să modifice un ajutor de stat incompatibil cu piaţa internă.
Dacă statul în cauză n use conformează acestei decizi în termenu fixat, Comisia sau oricare stat
membru interesat poate sesiza în mod direct CJCE prin derogare de la articolele 226 şi 227 TCE.
Singurul motiv de apărare susceptibil de a fi invocat de către un stat membru în cadrul
procedurilor deschise în aplicarea art. 88 pgr. 2 este invocarea imposibilităţii absolute de a executa
în mod corect decizia. Analizînd această jusitificare Curtea va verifica imposibilitatea absolută de
executare a deciziei, apoi existenţa dificultăţilor neprevăzute şi imprevizibile antrenând o obligaţie
de cooperare cu Comisia „pentru a se depăşi dificultăţile în deplina respectare a dispoziţiilor
tratatului şi mai ales a celor referitoare la ajutoare” (CJCE, 23 februarie 1995, Commission c/Italie,
aff. 349/93, Rec., I., 353). Mai precis, imposibilitatea absolută de a executa în mod corect decizia
(fapt justificativ prevăzut de art. 88 pgr. 2) este susceptibilă de a fi atenuată prin obligaţia de
colaborare cu Comisia în caz de dificultăţi neprevăzute şi imprevizibile (CJCE, 4 aprilie 1995,
Commission c/ Italie, aff. 348/93, aff. 350/93, Rec., I., 710).
TPI a confirmat lipsa obligaţiei pe care o are Comisia de a împrumuta calea clasică a acţiunii
în neîndeplinirea obligaţiilor comunitare pentru a cere restituirea unui ajutor ilegal, dar a menţionat
că aceasta (Comisia) va putea condiţiona autorizarea unor noi ajutoare de efectivitatea rambursării
(TPI, 13 septembrie 1995, TWD Textilwerke Deggendorf, aff. conex. 244 şi 486/1993, Rec., II,
2268).
b. Acţiunea fundamentată pe art. 298 alin. 2 TCE. Dacă se constată că un stat membru a
utilizat în mod abuziv puterile ce-i sunt recunoscute de art. 296 şi 297 de a deroga de la anumite din
obligaţiile sale pe motiv de securitate naţională, art. 298 alin. 2 permite Comisiei sau oricărui alt stat
membru să sesizeze în mod direct Curtea de Justiţie prin derogare de la procedura prevăzută de
articolele 226 şi 227 (CJCE, Ord. 29 iunie 1994, Commission c/Grèce, aff. 120/94, R., Rec., I., 3037
şi CJCE, Ord. 19 martie 1996, Commission c/Grèce, aff. 120/94, R., Rec., I., 151).
c. Acţiunea fundamentată pe art. 95 pgr. 4 TCE. Această procedură se aplică când un stat
membru face o utilizare abuzivă a puterii conferite de a aplica dispoziţii naţionale justificată prin
existenţa unor exigenţe superioare în pofida faptulu ică aceste dispoziţii vor fi contrare unei măsuri
de armonizare adoptată de către Consiliul CE (UE) statuând cu majoritate calificată. Statul care
doreşte să se prevaleze de dispoziţiile art. 95 pgr. 4 TCE trebuie să informeze Comisia (CJCE, 17
mai 1994, France c/Commission, aff. 4/93, Rec., I., 1829). Comisia poate fie să confirme dispoziţiile
în cauză după ce a verificat că „ele nu reprezintă un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie
deghizată în comerţul dintre statele membre”, fie să sesizeze direct Curtea de Justiţie pentru ca
aceasta să constate încălcarea obligaţiei comunitare. În acest caz Comisia este dispensată să urmeze

157
faza precontencioasă a art. 226 TCE. Celelalte state membre pot de asemenea să sesizeze în mod
direct Curtea.
d. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare prevăzute de art. 237 lit. a şi d
TCE. Articolul 237 lit. a prevede că în cazul în care se solicită executarea obligaţiilor pe care
statutele Băncii europene de investiţie (BEI) le impune statelor membre, Consiliul de administraţie a
băncii dispune de puterile recunoscute Comisiei în virtutea art. 226.
Art. 237 lit. d recunoaşte Băncii centrale europene (BCE) puteri echivalente celor
recunoscute pentru BEI, cînd băncile centrale naţionale nu respectă obligaţiile impuse lor de tratat ş
ide către statutele Sistemului european al băncilor centrale (SEBC). Decizia BCE de a sesiza Curtea
de Justiţie este luată de către Consiliul guvernatorilor. Competenţa Comisiei fundamentată pe art.
226 este exclusă în măsura în care art. 232 lit. a sau d sunt aplicabile. Dacă instanţa comunitară
constată neîndeplinirea obligaţiei comunitare statul membru este obligat să adopte măsurile necesare
pentru a face să înceteze încălcarea tratatului.
5. Hotărârea Curţii de Justiţie şi executarea acesteia, art. 228 TCE. Dacă instanţa
comunitară estimează că s-au încălcat obligaţiile sale comunitare de către un stat membru ea
pronunţă o hotărâre de constatare (în medie sunt necesari 2 ani pentru a se ajunge la decizia Curţii).
Hotărârea Curţii de Justiţie are doar un caracter declaratoriu, în sensul că ea se mulţumeşte să
declare că statul în cauză a violat dreptul comunitar, dar neavând nici competenţa să constrângă
statul condamnat (perdant) să ia măsuri determinate şi nici puterea de a anula actele naţionale
declarate incompatibile cu dreptul comunitar (a se vedea în acest sens cazul celebru Humblet din
1960, CJCE, 16 decembrie 1960, Humblet, aff. 6/60, 1125).
Rezultă din art. 228 alin. 1 că statul membru este obligat să adopte toate măsurile necesare
pentru a remedia situaţia şi a intra în legalitate. Însă înainte de a pronunţa hotărârea Curtea de
justiţie a admis în cadrul măsurilor provizorii (référé) să formuleze, la cererea Comisiei, o
injoncţiune statului în cauză în aşteptarea hotărârii pe fond, care nu poate conţine asemenea
injoncţiuni de intrare în legalitate (CJCE, Ord. 22 mai 1977, Commission c/Irlande, aff. 61/77, R.,
Rec., 937). Injoncţiunea poate avea în vedere neaplicarea sub forma suspendării executării
dispoziţiilor naţioanle în cauză (CJCE, Ord. 22 mai 1977, Commission c/Irlande, aff. 61/77, R.,
Rec., 937) sau suspendarea perceperii unei taxe (CJCE, Ord. 25 octombrie 1985, Commission
c/Belgique, aff. 293/85, R., Rec., 3521; taxe speciale de înscriere cerute în Belgia pentru studenţii
străini).
Curtea de Justiţie a precizat că „primatul şi efectul direct al dispoziţiilor dreptului comunitar
nu dispensează statele membre de obligaţia de eliminare din ordinea lor juridică internă a
dispoziţiilor incompatibile cu dreptul comunitar (CJCE, 24 martie 1988, Commission c/Italie, aff.
104/86, Rec., 1799). Obligaţia de a abroga măsura naţională contrară există, a fortiori când s-a
158
constatat de către Curte neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Judecătorul de la Luxemburg a
afirmat că, în cazul în care hotărârea (en manquement) constată incompatibilitatea cu tratatul a
anumitor dispoziţii legislative ale unui stat membru, ea (hotărârea) antrenează pentru autorităţile ce
participă la exercitarea puterii legislative, obligaţia de a modifica dispoziţiile în cauză în maniera de
a le face conforme exigenţelor dreptului comunitar (CJCE, 14 decembrie 1982, Waterkeyn, aff.
conex. 314 – 316/81 şi 83/82 Rec., 4337).
Recent Curtea de justiţie a admis pentru prima dată că efectele hotărârilor sale în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor comunitare (en manquement) pot fi limitate în timp (CJCE, 12 septembrie
2000, Commission c/Royaume-Uni, aff. C. 359/97, Rec., I., 6355), situaţie pe care ea a admis-o de
mult timp pentru hotărârile în materie prejudiciară.
Refuzul de a executa o hotărâre constatând neîndeplinirea obligaţiilor comunitare sau greşita
executare a acesteia, constituie o nouă neîndeplinire a obligaţiilor comunitare, susceptibilă de a face
obiectul unei noi proceduri de infracţiune în care s-ar constata ceea ce se numeşte în practică şi
doctrină manquement sur manquement. Situaţia este prevăzută de art. 228 TCE (ex art. 171) care
dispune că „dacă Curtea de Justiţie a recunoscut că un stat membru nu şi-a îndeplinit una din
obligaţiile ce îi incumbă în virtutea prezentului tratat, acest stat este obligat să adopte măsurile ce
comportă executarea hotărârii Curţii de Justiţie”.
Tratatul de la Maastricht a completat art. 171 TCE (actualmente art. 228) adăugându-i un al
2-lea paragraf care dispune următoarele: „dacă Comisia estimează că statul membru în cauză nu a
adoptat aceste măsuri, ea emite, după ce a cordat acestui stat posibilitatea să prezinte observaţiilor
sale un aviz motivat precizând punctele asupra cărora statul membru nu s-a conformat hotărârii
Curţii de Justiţie”.
„Dacă statul membru în cauză nu a luat măsurile care comportă executarea hotărârii Curţii în
termenul fixat de către Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie. Ea indică nivelul sumei
forfetare sau amenzii ce trebuie plătită de statul membru în cauză şi pe care ea o consideră adaptată
circumstanţelor”.
„ Dacă Curtea de Justiţie recunoaşte că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii
sale, ea poate să-i impună plata unei sume forfetare sau unei amenzi”.
Acest nou dispozitiv este în mod evident menit să oblige statele membre să respecte
hotărârile Curţii de Justiţie pronunţate în cadrul acestei proceduri, ameninţându-le cu sancţiuni. În
practică pare dificilă aplicarea dispoziţiei în cauză, cel puţin pentru două motive: în primul rânds
Comisia este obligată, potrivit art. 228 TCE, să indice Curţii cuantumul sumei forfetare sau amenzii
„pe care ea o estimează adaptată circumstanţelor”, dat fiind că sancţiunea pecuniară este dificil să se
determine fără un element de arbitrariu; în al doilea rând pentru că, cel mai adesea, doar raţiuni
politice majore pot conduce un stat membru să n uexecute o hotărâre pentru neîndeplinirea obligaţiei
159
comunitare. Într-un asemenea caz pare că problema ar fi mai uşor rezolvabilă prin intermediul unui
aranjament politic decât printr-o nouă sesizare a Curţii fundamentată pe art. 228 TCE (ex 171).
Comisia a precizat în comunicarea din 5 iunie 1996 (Communication COM 96/C. 242/07,
JOCE nr. C. 242, 21 august 1996) criteriile pe care ea a decis să le aplice pentru a cere Curţii
impunerea de sancţiuni pecuniare cu titlu cominatoriu. Ea consideră că dispune de o largă putere
discreţionară pentru a decide sesizarea Curţii şi că ea nu trebuie în mod obligatoriu să ceară ca o
sancţiune să fie impusă în toate cazurile. Caracterul minor al infracţiunii sau absenţa riscului de
recidivă ar putea să o conducă să se abţină să solicite impunerea unei sancţiuni pecuniare. Dacă
sancţiunea este justificată, Comisia consideră că amenda va fi cel mai adesea instrumentul cel mai
potrivit pentru a obţine în timpii cei mai buni executarea hotărârii pentru neîndeplinirea obligaţiilor
comunitare. În toate cazurile cuantumul penalităţii trebuie să fie calculat în funcţie de trei criterii
fundamentale: gravitatea sancţiunii, durata acesteia şi necesitatea de a se asigura efectul disuasiv al
sancţiunii însăşi pentru a se evita recidivele.
La 8 ianuarie 1997 Comisia a adoptat o metodă de calcul al amenzii (Commission IP/97/5, 8
ianuarie 1997): „o sumă forfetară pe bază uniformă” fixată la 500 ecu (euro) pe zi de întârziere
afectată de coeficienţi şi factori ce ţin seama de gravitatea infracţiunii, durata sa şi situaţia
financiară a statului membru.
Sunt doicoeficienţi multiplicatori care ţin seama de gravitatea infracţiunii (primul) şi de
durata acesteia (al doilea). Primul afectează suma forfetară de bază cu un coeficient egal cu 1
minimum şi 20 maximum. Al doilea afectează suma forfetară de bază cu un coeficient egal de la 1 la
3 maximum. Se ţine seama şi de situaţia financiară a statului membru în cauză. S-a apelat la un
factor invariabil care se bazează pe capacitatea financiară a fiecărui stat membru exprimată prin
PIB. Acest factor ţine seama de numărul de voturi pe care statul membru îl dispune în Consiliu.
Astfel se permite reflectarea importanţei fiecărui stat membru în crearea dreptului comunitar prin
raport de care infracţiunea este comisă. Formula care rezultă permite să se obţină o diferenţiere
rezonabilă între statele membre (de la 1,0 la 26,4). Acest factor combinând PIB şi votul ponderat
este invariabil.
6. Primele cazuri de aplicare a dispoziţiilor art. 228 TCE. Grecia a fost acţionată în cazul
C. 387/97 pendinte la Curtea de Justiţie pentru că nu a executat o hotărâre din data de 7 aprilie 1992
(C. 45/91, Rec., I., 2509) prin care CJCE a stabilit neîndeplinirea de către aceasta a prescripţiilor
directivelor 75/442/CEE şi 78/719/CEE referitoare la mediu, lăsând să se menţină în insula Creta un
important depozit de deşeuri.
În hotărârea sa din 4 iulie 2000 (Rec. I. 5047) Curtea a considerat că deşi propunerile
Comisiei nu o obligă, ele constituie o bază utilă de referinţă. Curtea a subliniat că este necesar să se
fixeze nivelul amenzii în aşa fel încât el să fie adaptat circumstanţelor şi proporţionat atât cât
160
priveşte neîndeplinirea obligaţiei constatate, cât şi capacităţii de plată a statului membru în cauză. Ea
a estimat că criteriile de bază care trebuie luate în considerare pentru a se asigura natura coercitivă a
amenzii în vederea aplicării uniforme şi efective a dreptului comunitar sunt, în principiu, dovada
infracţiunii, gradul său de gravitate şi capacitatea de plată a statului membru în cauză. Pentru
aplicarea acestor criterii trebuie să se ţină seama în special de consecinţele lipsei de executare (a
hotărârii din 1992) asupra intereselor private şi publice şi de urgenţa de a determina statul membru
în cauză să se conformeze obligaţiilor sale. Întrucât în speţă (C. 387/97) sun infracţiuni grave sau
special grave şi o durată considerabilă, Curtea a condamnat Grecia (Republica Helenică) să
plătească Comisiei o sumă de 20.000 euro pe zi întârziere (Comisia a cerut 24.000 euro) în
adoptarea măsurilor necesare pentru a se conforma hotărârii în cauză, începând de la hotărârea sa
până la executarea hotărârii Comisie c/Grecia.
Vărsarea amenzii a fost efectuată în contul „resurse proprii” al Uniunii europene. Un raport
de experţi a verificat aplicarea efectivă a măsurilor notificate de autorităţile greceşti şi pe baza
acestui raport Comisia a decis să pună capăt acestei proceduri de infracţiune, Grecia a plătit suma de
5.400.000 euro, acoperind perioada de la 4 iulie 2000 până la finele lunii martie 2001.
Spania a fost urmărită în cauza C. 278/01 pentru că nu a executat o hotărâre din data de 12
februarie 1998/C. 92/96, Rec., I., 505) prin care CJCE a stabilit neîndeplinirea obligaţiilor sale
comunitare rezultând din directiva 76/160/CEE a Consiliului din 8 decebrie 1975 referitoare la
calitatea apelor de scăldat. În hotărârea sa din 25 noiembrie 2003 (nepublicată) Curtea a reafirmat
libertatea sa cât priveşte stabilirea amenzilor. Considerând că „constatarea calităţii apelor pentru
baie se face pe o bază anuală” ea a decis că amenda trebuie „să fie aplicată nu pe o bază zilnică, ci
pe o bază anuală, urmare prezentării raportului anual referitor la aplicarea directivei de către statul
membru în cauză”. Curtea a pronunţat o amendă de 624.150 euro pe an.
Obs. Proiectul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa la art. III. 362 se
prevăd următoarele:
1. în cazul în care Curtea de Justiţie a Uniunii europene constată că un stat membru nu şi-a
îndeplinit una din obligaţiile care-i revin în temeiul Constituţiei, acest stat este obligat să ia măsurile
pe care le impune executarea hotărârii Curţii de Justiţie.
2. în cazul în care Comisia consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le
impune executarea hotărârii prevăzute la alin. 1, aceasta poate sesiza CJUE după ce a dat statului în
cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al
penalităţilor cu titlu cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească şi pe care le
consideră adecvate împrejurărilor. În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu s-a
conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu
titlu cominatoriu.
161
 3. în cazul în care sesizează CJUE printr-o acţiune în temeiul art. III. 360 (acţiunea pentru
neîndeplinirea obligaţiilor comunitare), considerând că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia la a
comunica măsurile de transpunere a unei legi-cadru europene, Comisia poate indica, în cazul în care
consideră necesar, valoarea sumei forfetare sau a penalităţii care urmează a fi plătite de statul
respectiv şi pe care o consideră adecvată situaţiei. În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei,
Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu
titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie. Obligaţia de plată intră în vigoare la data
stabilită de Curte prin hotărârea sa.
VII. Contenciosul funcţiei publice comunitare: articolul 236 TCE. Potrivit
dispoziţiilor art. 236 TCE toate persoanele angajate în serviciile Comunităţii şi care sunt legate de
aceasta printr-o legătură statutară (funcţionarii propriu zişi) sau contractuală (agenţii) sunt supuse, în
caz de conflict ce îşi are originea în executarea statutului sau contractului lor, regimului căilor de
atac instituite de articolele 90 şi 91 din Statutul funcţionarilor Comunităţilor europene şi sunt
actualmente justiţiabile de Tribunalul de primă instanţă.
Obs. Noţiunea de agent angajat prin contract de către Comunităţi corespunde următoarelor
situaţii: agent temporar, agent auxiliar, agent local şi consilier special. Agentul contractual are un
statut definit în Regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Comunităţilor (RAA) care face trimitere, în
ceea ce priveşte dispoziţiile sale principale, la statutul funcţionarilor Comunităţilor europene.
Există un statut unic al funcţionarilor Comunităţilor din 1968.
Contenciosul funcţiei publice a fost una din cauzele principale ale aglomerării Curţii de
Justiţie şi acesta este şi motivul înfiinţării Tribunalului de primă instanţă prin decizia Consiliului din
24 octombrie 1988. Odată cu intrarea în vigoare a acestei decizii, Curtea de Justiţie nu poate fi
sesizată cu acţiunile funcţionarilor decât cu ocazia recursurilor formulate împotriva hotărârilor TPI.
Acţiunea trebuie să fie precisă sau suficient de precisă pentru a se putea determina: persoana
pârâtului, actul ce a creat prejudiciu, motivele invocate şi procedura urmată. Pentru Curtea de
Justiţie pârâtul este „autoritatea investită cu putere de numire” care acţionează în numele instituţiei
care l-a desemnat, în aşa fel încât actele ce afectează situaţia juridică a funcţionarilor şi putând să le
creeze un prejudiciu, pot fi imputate instituţiei de care aparţin şi, prin urmare, o eventuală acţiune
jurisdicţională trebuie să fie dirijată împotriva instituţiei de la care emană actul prejudiciabil (TPI,
22 noiembrie 1990, M. Mommer c/Parlement européen, aff. T. 162/89, Rec.,II., 679).
Statutele unei entităţi comunitare dotată cu personalitate juridică pot atribui în mod expres
competenţă Curţii de Justiţie pentru a soluţiona eventualele diferende între această entitate şi
membrii personalului său. Astfel art. 41 alin. 1 din regulamentul personalului Băncii europene de
investiţie (BEI) dispune: „diferendele de orice natură de ordin individual între Bancă şi membrii
personalului său sunt aduse în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor europene”.
162
 De asemenea, oficiile şi agenţiile create de către Consiliul UE prevăd, aproape toate,
competenţa Curţii de Justiţie în tratamentul contenciosului personalului lor, potrivit unui articol al
cărui conţinut nu se schimbă de la un oficiu la altul şi redactat astfel: „personalul agenţiei (sau
fundaţiei) este supus regulamentelor şi reglementărilor aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai
Comunităţilor europene. Agenţia (sau fundaţia) exercită, cu privire la personalul său, competenţele
care i-au fost acordate autorităţii investite cu puterea de numire”.
Acţiunile funcţionarilor trewbuie să se refere la legătura statutară care uneşte recalamantul
de Autoritatea investită cu putere de numire (AIPN) acţionînd în numele instituţiei şi ei încearcă fie
anularea unui act sau constatarea unei carenţe a instituţiei de care aparţin, fie acordarea unei
indemnizări în compensaţia prejudiciului suferit. Recxlamntul poate, de asemenea, să cumuleze cele
două pretenţii şi în acest caz neadmiterea cererii de anulare nu atrage ipso facto neadmiterea cererii
în reparaţiune (TPI, 24 ianuarie 1991, Latham, aff. T. 27/90, Rec., II., 35). Acţiunile nu sunt
admisibile dacă ele nu urmăresc alte finalităţi decât cele care se referă la contenciosul funcţiei
publice (CJCE, 4 iulie 1985, Allo, aff. 76/83, Rec., 2155).
1. Reclamantul. Acţiunile pot fi introduse de către funcţionari şi agenţi supuşu regimului
apliccabil altor agenţi ai CE (RAA). Ele sunt deschise personalului în activitate, foştilor funcţionari,
funcţionarilor stagiari şi chiar candidaţilor al funcţia publică comunitară (CJCE, 29 octombrie 1975,
Marenco, aff. conex. 81 – 88/74, Rec., 1247). Acţiunile funcţionarilor nu sunt deschise agenţilor
locali care aparţin de competenţa jurisdicţiilor naţionale.
Curtea a negat sindicatelor, funcţionarilor, dreptul de a introduce acţiuni în cadrul
contenciosului funcţiei publice (CJCE, 8 octombrie 1974, Union syndicale, aff. 175/73, Rec., 917;
Syndicat général du personnel des organismes européens c/Commission, aff. 18/74, Rec., 933).
Remarcăm faptul că poziţia Curţii este contestabilă pentru cel puţin două motive: statutul a
consacrat dreptul la asociere şi pentru că sindicatelor li s-a recunoscut dreptul de a introduce o
acţiune în anulare şi în indemnizare.
Reclamantul trebuie să aibă un interes personal (CJCE, 30 mai 1984, Picciolo, aff. 111/83,
Rec. 2323) pentru a acţiona şi acest interes trebuie să fie cert şi actual (CJCE, 21 ianuarie 1987,
Stroghili, aff. 204/85, Rec., 389). Dacă administraţia a fost obligată să acţioneze pe fond cum a
făcut-o, cel interesat nu va putea în mod valabil să invoce un viciu de formă pentru a obţine anularea
actului litigios; judecătorul a considerat că reclamantul nu are un interes legitim de a acţiona în
asemenea ipoteză (CJCE, 20 mai 1987, Souna, aff. 432/85, Rec., 2229). Se înţelege că lipseşte
interesul de a acţiona dacă cel interesat a obţinut satisfacţie ca urmare a unei reclamaţii prealabile
(CJCE, Ord. 7 octombrie 1987, M. M. C/Conseil et CES, aff. 108/86, Rec., 3933).
2. Actele Autorităţii investite cu putere de numire (AIPN) susceptibile de acţiune.
Acţiunea trebuie îndreptată împotriva unui act ce a creat un prejudiciu reclamantului şi care emană
163
de la AIPN în serviciul căruia se află agentul respectiv. Curtea de Justiţie consideră că actele care
produc prejudiciu sunt „actele susceptibile de a afecta în mod direct o situaţie juridică determinată”
(CJCE, 11 iulie 1974, Reinarz, aff. conex. 177/73 şi 5/74, Rec., 810; 11 iulie 1985, Hattet, aff.
conex. 66/83 ş.a., 2459). Actele pregătitoare şi declaraţiile de intenţie nu intră în această categorie.
Acţiunile trebuie îndreptate împotriva instituţiei de apartenenţă care a desemnat AIPN, de la
care emană actul în cauză (CJCE, 10 iunie 1987, Gavanas, aff. 307/85, Rec., 2435). Judecătorul de
la Luxemburg este competent să soluţioneze litigiile care opun BEI agenţilor săi (CJCE, 15 mai
1976, John Mills, aff. 110/75, Rec., 955), precum şi cele care opun BCE personalului său.
Acţiunile pot fi îndreptate împotriva organismelor care nu au calitatea de instituţii în sens
strict, dar în raport de care judecătorul comunitar este competent să intervină.
Acţiunile funcţionarilor nu pot fi îndreptate decît împotriva actelor individuale (CJCE, Ord.
4 octombrie 1979, aff. 48/79, Rec., 3121) sau împotriva actelor generale pe care se fundamentează
actele individuale care au creat prejudiciuşl (CJCE, 10 decembrie 1987, Del Plato, aff. conex. 181 –
184/86, Rec., 4991).
Reclamantul nu va putea să se prevaleze în mod valabil de pretinsa ilegalitate a actului ce i-a
creat o pagubă în cadrul unuei acţiuni în dezdăunare dacă el nu a utilizat posibilităţile de acţiune
oferite de art. 236 pentru a cere repararea unui prejudiciu care pune în cauză legătura cu AIPN
(CJCE, 7 octombrie 1987, Schina, aff. 401/85, Rec. 3911).
3. Procedura. Se derulează în două faze succesive: o fază administrativă prealabilă care
permite celui interesat să sesizeze AIPN pentru a formula o reclamaţie, sau să solicite o decizie; o
fază contencioasă care se deschide cu sesizarea TPI şi care se poate declanşa când acţiunea
administrativă prealabilă nu a dat rezultate.
1. Acţiunea (cererea ) administrativă prealabilă. Obiectul acţiunii administrative prealabile
este acela de a permite celui interesat fie să ceară AIPN să adopte o decizie în ceea ce îl priveşte, fie
să formuleze o reclamaţie împotriva unui act prejudiciabil sau împotriva unei abţineri culpabile a
autorităţii în cauză. Dacă AIPN nu a răspuns la cerere în termen de 4 luni, tăcerea sa este asimilată
cu respingerea cererii. În general acţiunea în faţa Curţii nu va fi acceptată atât timp cât reclamaţia nu
va fi considerată ca respinsă (CJCE, 23 septembrie 1986, Du Besset, aff. 130/86, Rec. 2619; TPI, 7
februarie 1991, Taguras, aff. conex. T: 18 şi 24/89, Rec., II., 53).
Partea interesată care a depus o reclamaţie prealabilă nu este obligată să aştepte decizia de
respingere explicită sau implicită a pretenţiei sale când simultan cu introducerea acţiunii sale în faţa
Curţii depune „o cerere dorind să obţină suspendarea actului atacat sau măsuri provizorii. În acest
caz procedura principală în faţa Curţii de Justiţie este suspendată până la momentul în care intervine
o decizie explicită sau implicită de respingere a reclamaţiei” (TPI, Ord. 9 iulie 1991, D. Minic
c/Cour de comptes, aff. T. 48/91, Rec., II., 479).
164
 Reclamaţiile împotriva actelor prejudiciabile sau deciziilor de respingere aacţiunii
administrative trebuie formulate în termen de 3 luni; ele nu sunt supuse unor condiţii de formă
speciale. Judecătorul s-a limitat să impună ca cererea să fie suficient de precisă pentru a permite
formularea unui răspuns necesar din partea autorităţii vizate (TPI, 2 iunie 1990, Markopoulos, aff.
cone. T. 32/89 şi 39/89, Rec., II., 281).
În două ipoteze jurisprudenţa Curţii permite reclamantului să sesizeze imediat Curtea fără a
se supune exigenţelor acţiunii administrative:
- când reclamaţia este lipsită de utilitate întrucât autoritatea căreia îi este adresată nu dispune
de competenţele cerute pentru a anula sau cel puţin modifica decizia atacată (CJCE, 15 ianuarie
1985, Pasquali Sherardi, aff. 168/83, Rec., 83, referitor la decizia unui juriu de concurs; 3 iulie
1980, Grassi, aff. conex. 6/79 şi 97/79, Rec., 2141, referitor la rapoarte de notare profesională);
- când reclamantul, după ce a sesizat Curtea, introduce, puţin timp după, o acţiune
complementară „al cărei obiect face corp comun cu cererea principală”. În asemenea caz acţiunea nu
trebuie pentru a doua oară să satisfacă condiţiile de acceptare prevăzute de art. 91 pgr. 2 din statutul
funcţionarilor Comunităţilor europene, altfel spus nu mai este necesar să se impună în prealabil o
nouă reclamaţie.
4. Faza contencioasă. Sesizarea Curţii (TPI) poate interveni în termen de 3 luni calculat de
la notificarea deciziei contestate sau din momentul în care cel interesat a primit o decizie implicită
de respingere (adminstraţia a păstrat tăcere timp de 4 luni). Reclamantul poate totodată sesiza Curtea
imediat după ce a formulat reclamaţia sa (administrativă) dacă intenţionează să ceară suspendarea
executării actului în cauză sau alte măsuri provizorii. Termenele pot fi reînnoite dacă în interval au
survenit fapte noi substanţiale (CJCE, 15 mai 1985, Esley, aff, 127/84, Rec., 1437; TPI, 7 februarie
1991, Williams, aff. 58/89, Rec., II., 77).
Acţiunea nu trebuie să modifice nici cauza, nici obiectul reclamaţiei adminstrative prealabile
(CJCE, 23 ianuarie 1986, Rasmussen, aff. 173/84, Rec., 197), judecătorul va accepta să examineze
probele ce nu au putut fi invocate în cadrul fazei administrative cu condiţia ca aceste probe (motive)
să aibă strânsă legătură cu cauza (CJCE, 7 mai 1986, Rihoux, aff. 52/85, Rec., 1555).
TPI (sau Curtea în caz de recurs) exercită o competenţă de plină jurisdicţie, dar
administraţiei i se recunoaşte o largă competenţă de apreciere în interesul serviciului astfel că există
o limitare a controlului jurisdicţional (CJCE, 23 octombrie 1986, Vaysse, aff. 26/85, Rec., 3131; 7
februarie 1990, Mullers, aff. C: 81/88, Rec., I., 249). În principiu, judecătorul nu poate adresa
injoncţiuni instituţiilor Comunităţii în cadrul contenciosului funcţiei publice (CJCE, Ord. 1 februarie
1993, Moat, aff. C: 318/92, Rec. I. 481). În schimb, judecătorul comunitar poate da indicaţii
referitoare la executarea hotărârilor sale (de ex. TPI, 8 octombrie 1992, Meskens, aff. T: 84/91, Rec.,
II., 2335).
165
 VIII. Procedura măsurilor provizorii (référé). Art. 242 şi 243 TCE.
Acţiunile formulate în faţa Curţii şi a TPI nu au efect suspensiv, însă judecătorul comunitar
poate, dacă circumstanţele o impun, să prescrie măsuri provizorii şi în special să ordone suspendarea
executării actelor atacate. Référé este o procedură de urgenţă destinată să garanteze efectivitatea
hotărârii care va pune capăt acţiunii în principal şi să evite mai ales, ca executarea imediată a unui
act litigios să nu cauzeze daune ireparabile reclamantului.
Art. 242 TCE prevede că „Acţiunile formulate înaintea Curţii de Justiţie nu au efect
suspensiv. Totodată Curtea de Justiţie poate, dacă ea estimează că circumstanţele o cer, să ordone
suspendarea executării actului atacat”. Art. 243 TCE dispune că: „în cauzele în care ea este sesizată,
Curtea de Justiţie poate prescrie măsurile provizorii necesare”.
Articolele 157 şi 158 Euratom conţin dispoziţii similare (aceeaşi situaţie a fost reglementată
de ex. art. 39 CECA înaintea dispariţiei acestei comunităţi).
1.Despre măsurile provizorii. Analizând dispoziţiile art. 242 şi 243 TCE ar părea că există
doar două tipuri de măsuri provizorii: pe de o parte suspendarea executării actului care constituie o
măsură de caracter negativ şi pe de altă parte celelalte măsuri provizorii ce pot prezenta un caracter
pozitiv: desemnarea unui expert (CJCE, Ord., 3 noiembrie 1980, Suss, aff. 186/80, Rec., 3501);
ordinul de a se restabili statu quo ante (CJCE, Ord., 16 februarie 1987, Commission c/Irlande, aff.
45/87, R., Rec., 783), injoncţiune care viza să permită accesul unui produs pe o piaţă (CJCE, Ord., 4
martie 1982, Commission c/France, aff. 42/82, Rec. 841), injoncţiune adresată pârâtului pentru a
trnsmite un document fără întârziere unor persoane determinate (TPI, Ord., 1 decembrie 1944,
Postbank, aff. T. 353/94, R., Rec., II., 1141).
În fapt, judecătorul statuând în provizoriu (juge de référé) beneficiază de o mare latitudine
pentru a determina măsurile ce trebuiesc prescrise în funcţie de circumstanţe. El trebuie doar să se
abţină să adopte măsuri care ar face să se piardă motivaţia acţiunii principale (CJCE, 26 septembrie
1986, Breda – Geromineraria, aff. 231/86, R., Rec., 2639), sau care ar aduce atingere
competenţelor Consiliului (CJCE, Ord., 17 decembrie 1986, Technointorg, aff. 294/86, Rec., 3979),
sau ale Comisiei (CJCE, Ord., 22 octombrie 1975, National Carbonising, aff. 109/75, R., Rec.,
1193).
2. Condiţiile dispunerii măsurilor provizorii. Regulamentele de procedură ale Curţii şi TPI
prevăd că cererea pentru măsuri provizorii trebuie să specifice obiectul litigiului, circumstanţele care
justifică urgenţa, precum şi motivele de fapt şi de drept care justifică la prima vedere măsura
solicitată (CJCE, Ord., 17 ianuarie 1980, Pardini, aff. 809/79, R., Rec. 139).
Din jurisprudenţă rezultă foarte clar că măsurile provizorii şi în special suspendarea
executării actului, nu pot fi dispuse decât la întrunirea a trei condiţii cumulative:
a. actul atacat afectează patrimoniul juridic al reclamantului;
166
 b. acţiunea principală trebuie să apară prima facie ca fondată;
c. iminenţa unui prejudiciu grav şi ireparabil.
a. Actul litigios trebuie să producă efecte de drept şi să afecteze patrimoniul juridic al
autorului cererii în provizoriu; nu este cazul când actul atacat constituie o măsură pregătitoare
(CJCE, 26 iunie 1980, National Panasonic, aff. 136/79, Rec. 2033) sau nu exprimă poziţia definitivă
a instituţiei în cauză (TPI, Ord., 22 decembrie 1995, Danielsson, aff. T., 219/95, Rec., II., 3051).
Dacă reclamantul solicită suspendarea executării unui regulament, judecătorul va trebui să
aprecieze riscurile perturbărilor eventual grave ce ar rezulta din suspendarea actului litigios înainte
de a acorda aceasta (CJCE, Ord., 28 mai 1975, Könecke, aff. 44/75, R., Rec. 637; Ord., 13
decembrie 1984, Allemagne c/Commission, aff. 278/84, Rec., 4341). Judecătorul pune deci în
balanţă interesul reclamantului pentru dispunerea măsurii provizorii cerute şi inconvenientele care ar
putea rezulta din această măsură pentru pârât şi/sau terţi (a se vedea Ordonanţa Technointorg,
citată).
b. Regulamentul de procedură al Curţii prevede că cererile în provizoriu trebuie să specifice
„motivele de fapt şi de drept care justifică la prima vedere pronunţarea măsurii provizorii” (CJCE,
Ord., 8 aprilie 1987, Pfitzer International, aff. 65/87, R., Rec. 1691; Ord., 10 iunie 1988, Sofrimport,
aff. 152/88, R., Rec., 2931). Judecătorul statuând în provizoriu trebuie să verifice dacă există o
serioasă şi puternică prezumţie în favoarea justeţii acţiunii principale (Fumus boni juris) şi să
respingă cererea de măsuri provizorii, dacă nu este cazul. Fumus boni juris se consideră existent
când, la prima vedere, apare că reclamantul are şanse rezonabile de a câştiga litigiul sau că motivele
invocate nu sunt lipsite de logică sau de fundamentare serioasă (CJCE, Ord. 13 iunie 1989,
Publishers Association, aff. 56/89, R., Rec., 16693; Ord., 24 septembrie 1996, Royaume-Uni
c/Commission, aff. C. 239 şi 240/96, R., Rec., I., 4475).
c. Regulamentul de procedură al Curţii prevede că cerrerile pentru măsuri provizorii trebuie
să specifice „circumstanţele care justifică urgenţa” iar Curtea de Justiţie a precizat următoarele:
„Caracterul urgent al unei cereri ... trebuie să se aprecieze prin raport cu necesitatea de a se decide în
mod provizoriu pentru a se evita ca un prejudiciu grav şi ireparabil să se producă părţii care a
solicitat măsura provizorie” (CJCE, Ord. 9 iulie 1986, Espagne c/Conseil et Commission, aff.
119/86, R., Rec,. 2241; Ord., 16 iulie 1993, Irlande c/Commission, aff. C: 307/93, R., Rec., I.,
4191). Probarea caracterului urgent îi revine reclamantului (CJCE, Ord., 15 iunie 1987, Belgique
c/Commission, aff. 142/87, R., Rec. 2589).
Pentru a aprecia caracterul „grav” şi „ireparabil” al prejudiciului, judecătorul trebuie să se
întrebe dacă dauna va putea fi eliminată, dacă statu quo ante va putea fi restabilit când litigiul
principal va fi soluţionat (vezi P. Pescatore, Les mesures conservatoires et les référés în La
jurisdiction internationale permanente, Paris 1987, p. 319. Curtea de Justiţie a avut ocazia să
167
precizeze că dauna nu va putea fi considerată ca ireparabilă dacă fianlul acţiunii principale permite
restabilirea drepturilor reclamantului (CJCE, Ord., 24 septembrie 1986, Grèce c/Commission, aff.
214/86, Rec., 2631). În toate cazurile caracterul grav şi ireparabil al prejudiciului va trebui apreciat
in concreto (CJCE, Ord., 2 august 1981, Agricola Commercile Olio, aff. 2332/81 R., Rec., 2193).
Pentru a fi luat în considerare prejudiciul trebuie să fie personal (CJCE, Ord., 4 mai 1964,
Ley, aff. 12/64, Rec., 175) şi cert (CJCE, Ord., 29 iunie 1993, Allemagne c/Commission, aff. 280/93,
Rec., I., 3667; Ord., 26 octombrie 1994, France c/Commission, aff. 174/94, Rec. I., 5229, referitor la
decizia Comisiei de a deschide concurenţei liniile aeriene Orly – Marseille şi Orly – Toulouse).
Obs. Condiţia „urgenţă” este apreciată într-o manieră deosebit de strictă când actul în cauză
are un caracter temporar. Curtea va verifica dacă suspendarea provizorie a actului nu riscă să
prejudicieze decizia fondului şi să priveze în mod iremediabil actul de deplinul său efect în ipoteza
în care acţiunea principală ar fi respinsă (CJCE, Ord., 21 martie 1997, Pays-Bas c/Conseil, aff. C.
110/97, R., Rec., I., 1795).
Judecătorul comunitar va putea pune în balanţă totalitatea intereselor în cauză, inclusiv cele
ale terţilor pentru a sublinia necesitatea măsurilor provizorii (CJCE, Ord., 13 ianuarie 1978,
Salerno, aff. 4/78, R., Rec., 1; Ord., 17 decembrie 1984, Nippon Seiko, aff. 278/84, R., Rec., 4357).
El va putea lua în considerare şi existenţa căilor de acţiune naţiomale susceptibile să împiedice
producerea daunei (CJCE, Ord., 15 iunie 1987, Belgique c/Commission, aff. 142/87, R., Rec., 2589).
O ordonanţă recentă a Curţii de Justiţie a promovat ideea potrivit căreia principiul precauţiei apleacă
balanţa intereselor în favoarea măsurilor de suspendare, dacă sănătatea publică este în cauză sau
există un risc chiar minim (CJCE, Ord., 11 aprilie 2001, Trenker, aff. C: 459/00, P., I., 2823).
3. Procedudrile în cadrul cărora se poate introduce cererea pentu măsuri provizorii.
Măsurile provizorii pot fi dispuse în orice procedură deschisă înaintea Curţii cu excluderea
trimiterii prejudiciare, întrucât în ultimul caz numai jurisdicţiile naţionale au competenţa să le
prescrie.
Suspendarea executării actului va fi cel mai adesea solicitată în cadrul acţiunii în anulare, dar
va putea de asemenea fi solicitată în cadrul acţiunii în dezdăunare, acţiunii funcţionarilor sau în
acţiunea împotriva sancţiunilor. Curtea a consacrat posibilitatea recurgerii la măsurile provizorii în
cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor comunitare (en manquement) de către un
stat (CJCE, Ord., 13 iulie 1977, Commission c/Irlande, aff. 61/67, R., Rec., II., 1411; Commission
c/Italie, aff. C. 272/72, R., Rec. I., 457 şi în cadrul procedurii în carenţă (CJCE, 26 noiembrie 1996,
T. Port, aff. C. 68/95, R., Rec. I., 6065, pct. 60).
4. Actele susceptibile să fie la originea adoptării măsurilor provizorii. Actele care au deja
epuizate efecte lor nu pot forma obiectul măsurilor de suspendare (CJCE, Ord., 13 decembrie 1984,
Scharf, aff. 292/84, R., Rec., 4349).
168
 O cerere de suspendare la executare nu se poate referi la o decizie administrativă negativă a
Comisiei, cum ar fi refuzarea acceptării ajutoarelor de stat, în măsura în care această suspendare nu
ar ave nici o consecinţă (CJCE, Ord., 30 aprilie 1997, Moccia Irme Spa, aff. C. 89/97, P (R), Rec. I.,
2327).
Recent preşedintele TPI a acordat suspendarea executării unei decizii de interpretare de către
Parlamentul european a propriului său regulament intern, deşi se considera că actele publice ale
Adunării beneficiau de o imunitate jurisdicţională (TPI, Ord., 25 noiembrie 1999, J. C. Martinez et
C. de Gaulle, aff. T. 222/99, R., Rec., II., 3397).
Dar hotărârile Curţii sau ale Tribunalului atacate pe calea terţei opoziţii pot face obiectul
unei cereri de suspendare. Hotărârile TPI la care s-au făcut recursuri la Curtea de Justiţie pot face, de
asemenea, obiectul unei cereri de suspendare (CJCE, Ord., 31 ianuarie 1991, Hanning, aff. C.
345/90, P. et Rec. I., 231; Ord., 3 aprilie 1992, Frederiksen, aff. C. 35/92, P, Rec., I., 2399).
5. Autonomia cererii pentru măsuri provizorii prin raport cu acţiunea în fond. Cererea
pentru măsuri provizorii trebuie formulată şi depusă printr-un act separat, distinct de acţiunea în
fond. Când se invocă neacceptarea manifestă a acestei cereri, judecătorul consideră că este necesară
identificarea anumitor indici ce permit să se concluzioneze asupra admisibilităţii acţiunii principale
(CJCE, Ord., 6 octombrie 1986, Groupe des Droites européens et Front National c/Parlement
européen, aff. 221/86, R., Rec., 2969; Ord., 27 iunie 1991, Bosman, aff. C. 117/91, R., Rec. I.,
3353). În alte ipoteze judecătorul nu poate proceda la examinarea acceptării acţiunii principale în
cadrul procedurii pentru măsuri provizorii, întrucât acest examen ar prejudicia decizia pe fond
(CJCE, 8 aprilie 1987, Pfitzer, aff. 65/87, R., Rec., 1691; Ord., 25 octombrie 1990, Italsolar, aff.
257/90, Rec. I., 3841). În general măsurile provizorii nu pot fi prescrise dacă ele prejudiciază fondul
(CJCE, Ord., 26 martie 1987, Hoeckst, aff. 46/87, R., Rec., 1549; ord., 4 decembrie 1991, Matra,
aff. C: 25/91, R., Rec., I., 5823).
Trebuie să existe însă o legătură între acţiunea principală şi cererea pentru măsuri provizorii.
Această legătură există când obiectivele respective ale celor două cereri sunt „unite printr-o legătură
de la cauză la efect cînd cel de al doilea din obiective apare drept consecinţa inevitabilă al primului”
(CJCE, Ord., 8 aprilie 1965, Gutmann, aff. 18/65, R., Rec., 195).
Este posibil să se dispună neacceptarea cererii pentru măsuri provizorii pe motiv că acţiunea
principală este în mod manifest neacceptabilă (CJCE, Ord., 8 martie 1991, Emerald Meats, aff. C.
66/91 şi C. 66/91 R., Rec. I., 1143).
Cererea pentru măsuri provizorii este neacceptabilă atunci când acţiunea principală a fost
deja declarată ca neacceptabilă (CJCE, Ord., 6 iulie 1993, Chiquita Banana Compagny, aff. C.
276/93, R., nepublicată; Ord., 6 iulie 1993, COMACO, aff. C. 288/93, R., nepublicată; ambele
ordonanţe citate la Jean Marc Favret, Droit et pratique de l`Union européen, ed. 4, Paris Gualino
169
éditeur, 2003, p. 579), dar de asemenea şi în situaţia în care apare clar că această acţiune este
prematură şi neacceptabilă, lipsind actul atacabil.
6. Procedura.
Numai reclamantul care a atacat actul litigios înaintea TPI sau Curţii poate prezenta o cerere
de suspendare a executării acestui act; el trebuie să aibă un interes direct şi personal la suspendare.
Dacă un particular introduce o cerere de măsuri provizorii în cadrul unuei acţiuni îndreptate
împotriva unui act de interes general, cererea sa este admisibilă numai dacă actul atacat poate,
prima facie, să-l intereseze în mod individual (CJCE, Ord., 27 ianuarie 1988, Distrivet, aff. 376/87,
Rec., 309).
Dacă solicitantul cere alte măsuri provizorii decât suspendarea la executare a actului, cererea
sa nu va fi acceptată decât dacă este parte în cauza în curs de soluţionare de către judecătorul
comunitar şi la care el face referinţă.
În aplicarea regulamentelor de procedură ale Curţii şi TPI, măsurile provizorii, altele decât
suspendarea la executare pot fi solicitate de orice parte în cauza pe rol la instanţele comunitare.
În principiu, solicitantul poate prezenta cererea pentru măsuri provizorii în momentul pe care
el îl consideră cel mai oportun, dar au fost cazuri când Curtea a respins cererea pe motiv că
deliberările asupra hotărârii în fond au început (CJCE, Ord., 211 aprilie 1960, Erzbergbau, aff.
conex. 3 – 18/58, 25 şi 26/58, vol. VI, 459).
Cererea pentru măsuri provizorii trebuie comunicată celeilalte părţi, care poate, în principiu,
să prezinte observaţii scrise sau orale într-un termen scurt. Preşedintele jurisdicţiei sesizate poate
decide măsuri conservatorii înainte ca pârâtul să-şi prezinte observaţiile sale. Dacă este cazul,
preşedintele va putea ordona deschiderea unei proceduri de instrucţie.
7. Ordonanţa pentru măsuri provizorii şi efectele sale. Numai preşedintele TPI sau al
Curţii este, în principiu, competent să se pronunţe asupra cererilor pentru măsuri provizorii,
ţinându-se seama de necesitatea soluţionării rapide a cazurilor. Preşedintele poate fi totodată
înlocuit de un alt judecător şi, în anumite cazuri, prin jurisdicţia însăşi (când cazul prezintă un grad
mare de dificultate sau pune în discuţie interese importante). În practică preşedintele este asistat de
judecătorul raportor şi de avocatul general, desemnaţi în acţiunea principală.
Măsurile provizorii sunt dispuse pe cale de ordonanţă scrisă, motivată şi nesusceptibilă de
recurs. În principiu, preşedintele decide prin ordonanţă unică, dar el poate pronunţa o ordonanţă
interlocutorie (decizie care ordonă măsuri destinate să pregătească soluţia unui litigiu) pentru a
reglementa în mod provizoriu situaţia dintre părţi (CJCE, Ord., 16 februarie 1987, Commission
c/Irlande, aff. 45/87, R., Rec., 783).
N.B. Judecătorul comunitar a interpretat juridic situaţia rezultată din emiterea deciziei pe
cale de ordonanţă; el a afirmat că părţile litigiului în această situaţie nu pot dispune de comunicarea
170
raportului judecătorului raportor şi a concluziilor avocatului general. Ele trebuie deci să se
mulţumească cu motivele ordonanţei pentru a înţelege soluţia reţinută şi pronunţată (CJCE, 5 martie
1998, Inpesca, aff. C. 199 şi 200/94, P., Rec., I., 831).
Ordonanţa asupra măsurilor provizorii obligă părţile. Efectele sale constau, cel mai adesea,
într-o suspendare a executării actului atacat, până la pronunţarea hotărârii ce pune capăt litigiului
principal. Judecătorul poate pronunţa suspendarea executării altui act decât cel care face obiectul
unei constatări în cadrul acţiunii principale (hotărârea Gutmann din 1965 citată), cu condiţia ca cele
două acte de referinţă să fi fost adoptate de aceeaşi instituţie parte în instanţă (CJCE; Ord., 25 iunie
1987, Nashua Corporation, aff. 133/87, R., Rec., 2883).
Judecătorul poate pronunţa suspendarea parţială a unui act atacat (TPI, Ord., 35 august 1994,
Siderurgica Aristrain Madrid SL, aff. T. 156/94 R., Rec., II., 715, referitor la o decizie a Comisiei de
a aplica o amendă unei intreprinderi).
Ordonanţa poate fi anulată sau amânată în orice moment la cererea uneia din părţi, dacă
schimbarea circumstanţelor o justifică. În toate cazurile judecătorul nu va putea dispune măsuri
provizorii care ar prezenta un risc pentru sănătatea publică (CJCE, 4 martie 1982, Commission
c/France, aff. 42/82, R., Rec., 841) sau care ar cauza o daună apreciabilă Comunităţii (CJCE, Ord.,
14 octombrie 1977, NTN Tokio Bearing, aff. conex., 113/77, R., şi 113/77 R., INT, Rec., 1721).
Ordonarea suspendării executării unui act poate fi subordonată constituirii unei cauţiuni când
actul în cauză impune plata unei sume determinate de către autorul cererii de suspendare (TPI, Ord.,
26 octombrie 1994, Transacciones Maritimas, aff. conex., T. 231, 232 şi 234/94, R., Rec., II, 885).
IX Contenciosul referitor la drepturile de proprietate industrială.
Acest contencios are vocaţia de a deveni o ramură importantă a contenciosului comunitar; pentru
început TPI (articolele 130 – 136 din regulamentul de procedură a Tribunalului) joacă un rol central,
însă acest domeniu poate constitui un adevărat laborator pentru noi proceduri contencioase
comunitare: decizii ale agenţilor sau din oficiu, camere jurisdicţionale, etc. Din punct de vedere
instituţional au fost create Oficiul de armonizare în piaţa internă – OHMI la Alicante (Spania) pentru
înregistrarea mărcilor, desenelor şi modelelor şi Oficiul comunitar al varietăţilor vegetale – OCVV
la Angers (Franţa) pentru înregistrarea drepturilor asupra varietăţilor vegetale. Legalitatea deciziilor
adoptate de camerele de recurs ale acestor două agenţii este controlată de către TPI şi Curtea de
Justiţie. Se constată însă că propunerea de regulament privind brevetul comunitar nu prevede crearea
unei agenţii specializate, ci doar utilizarea structurii preexistente aparţinând unei organizaţii
regionale, aceea prevăzută de Convenţia asupra brevetului european şi acordate acompetenţei de
eliberare a brevetelor comunitar, care este Oficiul european de brevete – OEB, cu sediul la München
(Germania). (a se vedea Ignacio de Medrano Caballero „Le système juridictionnel de l`Union

171
européen dans le cadre de la propriété industrielle à l`aube de la création du brévet
communautaire”, Revue du Droit de l`Union européenne nr. 4/2002, p. 711 şi urm.).
1. Mărcile. O cerere de înregistrare pentru marca europeană este adresată la OHMI sau la
oficiul de proprietate intelectuală a unui stat membru sau a Benelux-ului (art. 25 din regulamanetul
nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 asupra mărcii comunitare – RMC, modificat prin
regulamentul nr. 3288/94 al Consiliului din 12 decembrie 1994, JOCE nr. L. 349 din 22 decembrie
1994). Un examinator stabileşte dacă există un motiv absolut de refuz care să se opună înregistrării
mărcii (art. 7 RMC). În cazul în care examinatorul refuză înregistrarea mărcii, solicitantul poate
introduce o plângere împotriva deciziei examinatorului la una din camerele OHMI (art. 57 RMC).
Dacă nu se constată existenţa nici unui motiv de refuz, solicitarea înregistrării mărfii este publicată
în Buletinul mărcilor comunitare (art. 40 şi art. 85 (a) din RMC. În termen de 3 luni titularii
anumitor drepturi anterioare (marcă comunitară, marcă naţională înregistrată, etc.) pot formula
opoziţie la înregistrarea mărfii (art. 8 şi 42 RMC). Dosarul este examinat de către un serviciu
aparţinând Oficiului (Division d`opposition) compus din 3 membri dintre care unul trebuie să fie
jurist (art. 127 RMC). În esenţă se determină dacă marca propusă pentru înscriere poate coexista cu
marca sau semnul anterior. Dacă răspunsul este negativ, marca este refuzată, funcţie de un „motiv
relativ de refuz”. Decizia serviciului ce aparţine de Oficiu poate face la rândul ei obiectul unui
recurs în faţa camerelor de recurs (art. 57 RMC).
În situaţia în care examinatorul care a decis că nu există nici un motiv absolut de validitate
opozabil înregistrării mărcii a greşit, nulitatea sau decăderea din drepturile mărcii comunitare poate
fi pronunţată de către un serviciu de anulare al OHMI (division d`annulation). Acest serviciu este
compus din 3 membri dintre care cel puţin unul trebuie să fie jurist. Deciziile serviciului de anulare
pot fi atacate la camerele de recurs ale OHMI.
În fine, există un serviciu de administrare a mărcilor şi pentru probleme juridice (division
d`administration des marques et des questions juridiques) care are competenţă în toate deciziile
prevăzute de RMC ce nu aparţin de competenţa altui organ. Totodată acest serviciu este competent
să tranşeze orice decizie referitoare la menţiunile înscrise sau care urmează a fi înscrise în registrul
mărcilor comunitare (art. 128 RMC). Deciziile acestui serviciu pot, de asemenea, să fie atacate în
faţa camerelor de recurs ale OHMI. Oricare parte la o procedură finalizată printr-o decizie poate
ataca această decizie (examinatorul, serviciul de opoziţie al Oficiului, serviciul de anulare al
aceluiaşi sau serviciul de administrare al mărcilor şi pentru probleme juridice). Căile de atac trebuie
formulate în scris la OHMI în termen de 2 luni de la data notificării deciziei (art. 59 RMC). Recursul
nu este considerat ca introdus decât după achitarea taxei fixată la 800 euro.
În termenii art. 62 pgr. 1 RMC deciziile adoptate de camerele de recurs ale OHMI sunt
susceptibile de cale de atac în faţa judecătorului comunitar, în primul rând în faţa TPI, cu posibilitate
172
de recurare la Curtea de Justiţie potrivit art. 56 alin. 2 din protocolul referitor la statutul Curţii de
Justiţie.
În conformitate cu pgr. 2 al art. 63 RMC recursurile în faţa TPI sunt acceptabile pentru 4
motive: lipsă de competenţă; violarea formelor substanţiale; violarea TCE, a RMC sau a oricărei
norme de drept privitoare la aplicarea lor; şi deturnarea de competenţă. Acest articol este plenar
inspirat din acţiunea în anulare reglementată de art. 230 TCE, dar cu o diferenţă notabilă: art. 63 pgr.
3 RMC prevede o competenţă atât pentru a anula, cât şi pentru a reforma deciziile camerelor de
recurs ale OHMI.
TPI verifică dacă OHMI a respectat art. 73 RMC care prevede că deciziile sale nu pot fi
fundamentate decât pe motive asupra cărora părţile au avut posibilitatea să-şi formuleze punctul de
vedere (TPI, Rewe – Zentral/OHMI, T. 79/00, 27 februarie 2002, Rec. II., 705).
TPI a negat caracterul jurisdicţional al camerelor de recurs ale OHMI. Tribunalul a subliniat
faptul că aceste camere, deşi se bucură de o largă independenţă în exercitarea funcţiilor lor,
constituind o instanţă a OHMI ce dispune de aceleaşi competenţe ca examinatorul, ele nu pot fi
calificate drept tribunal, motiv pentru care un argument extras din dreptul la un proces echitabil
înaintea camerelor nu poate fi reţinut (TPI, Procter & Gamble/OHMI <formatul unui săpun>, T. 63
/01, 12 decembrie 2002, Rec., II., 5255).
Cât priveşte recursul împotriva deciziei TPI, acesta este limitat doar la problemele de drept,
potrivit art. 58 din protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie. El poate fi fundamentat pe motive
de necompetenţă a TPI, neregularităţile procedurii în faţa acestuia care au adus prejudicii părţii
recurente, precum şi în călcarea dreptului comunitar de către TPI.
În ceea ce priveşte organizarea internă, în cadrul TPI, contenciosul în materie de marcă
comunitară este singurul domeniu în care există un fel de specializare parţială pentru că acţiunile
împotriva deciziilor camerelor de recurs ale OHMI sunt în prezent atribuite numai la 2 camere ale
TPI: camera 2 şi 4; mai mult, cei 6 judecători care compun cele 2 camere sunt asistaţi de un grup de
3 referenţi specializaţi în materie de proprietate industrială, plasaţi sub autoritatea preşedintelui TPI.
2. Desenele şi modelele. Regulamentul nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001
referitor la desenele şi modelele comunitare (JOCE, nr. L. 3 din 5 ianuarie 2002) prevede un sistem
juridic foarte apropiat cu cel al mărcii comunitare descris mai sus.
3. Drepturile asupra varietăţilor vegetale. Deciziile adoptate de către camerele de recurs
ale Oficiului comunitar pentru varietăţi vegetale sunt susceptibile de cale de atac în faţa TPI, cu
posibilitatea unui recurs în faţa Curţii de Justiţie. Potrivit pgr. 2 art. 73 din regulamentul 2100/94 al
Consiliului din 27 iulie 1994 care instituie un regim de protejare comunitară a varietăţilor vegetale
(protection communautaire des obtentions végétales; JOCE, L. 277 din 1 septembrie 1974, modificat
prin regulamentul 2506/95 al Consiliului din 25 octombrie 1995, JOCE, L. 258 din 28 octombrie
173
1995) recursul în faţa TPI este admisibil pentru lipsă de competenţă, violarea formelor substanţiale,
încălcarea tratatului, a regulamentului în vigoare sau a oricărei norme de drept referitoare la
aplicarea lor sau pentru deturnare de putere.
Spre deosebire de reglamentarea mărcii comunitare şi a desenelor şi modelelor comunitare,
în conformitate cu art. 67 pgr. 3 din regulamentul 2100/94 (modificat prin regulamentul Consiliului
nr. 2506/95) anumite decizii: concesionarea licenţelor neexclusive cedantului dreptului la varietatea
vegetală, precum şi cele ce se referă la licenţele obligatorii adoptate de OCVV în prima instanţă, fac
obiectul unui recurs direct la TPI, fără a exista în prealabil obligaţia de a formula un recurs în faţa
camerelor de recurs ale OCVV.
4. Denumirile de origine şi indicaţii geografice. Sistemul de denumire de origine şi
indicaţii geografice a produselor agricole şi de consum alimentar este organizat prin regulamentul
208/92 al Consiliului din 14 iulie 1992 (JOCE nr. L. 208 din 24 iulie 1992) modificat prin
regulamentul Consiliului 535/97 di 17 martie 1997 (JOCE, L. 83 din 25 martie 1997). El prezintă
notabile diferenţieri în raport de sistemul mărcilor, respectiv al produselor vagetale. În fapt
înregistrarea drepturilor asupra denumirilor de origine şi a indicaţiilor geografice este gestionat de
Comisie şi nu de o agenţie ad hoc. O primă fază a procedurii administrative se desfăşoară în intea
autorităţilor naţionale desemnate care sunt competente să examineze cererile de înregistrare şi să
formuleze opoziţii împotriva acestora.
Ulterior Comisia asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii europene (JOUE) a
cererilor şi a înregistrării lor ulterioare.
Prin urmare ar trebui ca acţiunile împotriva deciziilor şi reglementărilor Comisiei în materie
să intre în cadrul contenciosului în anulare al actelor instituţiilor comunitare. Dar potrivit art. 230
TCE acţiunile împotriva deciziilor Comisiei referitoare la acordarea sau refuzarea denumirilor de
origine şi indicaţiilor geografice pentru produsele agricole şi de consum alimentar aparţin
competenţei fie a Curţii de Justiţie dacă acţiunea este formulată de un stat membru sau de către
Consiliu, fie a TPI dacă acţiunea este formulată de o persoană juridică sau fizică.
Rezultă că posibilităţile pe care le au persoanele fizice sau juridice să obţină anularea unui
regulament privitor la o denumire de origine sau o indicaţie geografică sunt reduse dat fiind
aplicarea restrictivă de către judecătorul comunitar al criteriului „persoană interesată individual”
conţinut în art. 230 alin. 4 TCE.
Totodată faptul de a fi titularul unui drept de proprietate industrială anterior susceptibil de a
intra în conflict cu o denumire protejată ulterior individualizează titularul său, dându-i capacitatea de
a cere anularea unui act de portanţă generală (argument contrar vezi TPI, Confiserie du Tech et
Biscuiterie Confiserie LOR c/Commisssion, aff. 114/96, Ord., 26 martie 1999, Rec. II, 913).

174
 5. Brevetul comunitar (COM/2000/412 final, JOCE nr. C. 337 E din 28 noiembrie 2000, p.
278). În martie 2003 o abordare politică comună a fost adoptată de către Consiliul ministerial (7
martie 2003, 7159/03, PI 24) referitoare la brevetul comunitar. La 23 decembrie 2003 Comisia a
transmis: o propunere de decizie Consiliului care atribuie Curţii de Justiţie competenţa deciziei în
litigiile privitoare la brevetul comunitar (COM (2003) 827 final) şi o propunere de regulament al
Consiliului instituind Tribunalul brevetului comunitar (TBC) competent cu soluţionarea acţiunulor
formulate în faţa TPI (COM (2003) 828 final).
Curtea de Justiţie ar urma să dispună, potrivit propunerii formulate de Comisie, de o
competenţă exclusivă referitoare la: a. contrafacere sau validitatea brevetului comunitar sau a unui
certificat complementar de protecţie comunitară; b. Utilizarea unei invenţii după publicarea cererii
de brevet comunitar sau dreptul fundamentat pe o utilizare anterioară a invenţiei; c. măsurile
provizorii şi de protecţie a probelor în domeniul făcând obiectul atribuirii de competenţă; d. daunele-
interese în situaţiile vizate de punctele a, b şi c.; e. Amenzile în cazul nerespectării unei hotărâri sau
ordonanţe constituind obligaţia de a face sau de a nu face (art. 1 al propunerii de decizie).
Litigiile referitoare la brevetele comunitare vor fi examinate în primă instanţă într-o cameră
jurisdicţională creată prin decizia consiliului potrivit art. 225 A TCE. Recursurile vor fi formulate în
faţa TPI. Această cameră jurisdicţională denumită „Tribunalul brevetului comunitar” (TBC) va fi
anexată TPI. Sediul său va fi la TPI. Şapte judecători vor fi numiţi de Consiliu prin decizie cu
unanimitate pentru o perioadă de şase ani reînnoibili dintre candidaţii care posedă un înalt nivel
recunoscut de competenţă în dreptul brevetelor. TBC se va întruni în secţiuni compuse din trei
judecători. Judecătorii vor fi asistaţi pe întreaga perioadă a soluţionării unui caz, de către experţi
tehnici.
Tribunalul de primă instanţă va fi competent să soluţioneze în al doilea şi ultim nivel
recursurile formulate împotriva deciziilor TBC. Orice recurs este limitat la probleme de drept în
afară de o dispoziţie contrară a deciziei instituind TBC. Nu este prevăzut posibilitatea unui apel în
faţa Curţii de Justiţie. În mod excepţional totuşi deciziile Tribunalului de primă instanţă pot, la
cererea primului avocat general, să facă obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie în
conformitate cu prevederile art. 225 pgr. 2 TCE şi art. 62 din statutul Curţii de Justiţie în caz de risc
serios de atingere a unităţii sau coerenţei dreptului comunitar.
Propunerea de regulament nu prevede să se atribuie TPI competenţa soluţionării trimiterilor
prejudiciare în materie de legislaţie asupra brevetului comunitar. Această competenţă a fost lăsată
pentru moment Curţii de Justiţie. Tribunalul brevetului comunitar (TBC) va fi creat cel mai târziu în
anul 2010. Fiecare stat membru va desemna un număr limitat de jurisdicţii naţionale ce vor avea
competenţa privitoare la acţiunile şi cererile care pot face parte dintr-o viitoare competenţă exclusivă
a Curţii de Justiţie până la intrarea în funcţiune a Tribunalului brevetului comunitar.
175
176
Bibliografie
Boulouis Jean, Chevallier R. M. – Grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés
européennes, tome I – 5-e édition, Dalloz 1991; tome II, 3-e édition, Dalloz 1991.
Clergerie Jean-Louis – Le renvoi préjudiciel, ed. Ellipses, Paris 2000.
Crauciuc Olimpiu – Organizaţii internaţionale interguvernamentale şi instituţii economice
internaţionale, Silex, Bucureşti 2003.
Crauciuc Olimpiu – Drpt internaţional economic, Silex, Bucureşti 2003.
Crauciuc Olimpiu – Drept internaţional public, vol. I, Silex, Bucureşti 2003.
Crauciuc Olimpiu – The international Rule in relation with Municipal law, Revue roumaine de
sciences juridiques nr. 2/1994 (Raport general în cadrul unei burse de cercetare NATO, 1993).
Favret Jean Marc – L`Essenciel du contencieux communautaire, Gualino éditeur, Paris 2001.
Favret Jean Marc – Droit et pratique de l`Union européenne, Gualino éditeur, Paris 2003
Flux de la Fuente – Dictionnaire juridique de l`Union européenne, Bruxelles, Bruylant 1998.
Guéguen Daniel – guide pratique du labyrinthe communautaire, éd. Apogée, Rennes 2000.
Isaac Guy, Blanquet Marc – Droit communautaire général, 8-e ed., Armand Colin, Paris 2003.
Lefter Cornelia – Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Bucureşti, Ed. Economică 2003.
Leger Philippe (coordonator) - Union européenne – Communauté européene. Commentaire article
par article des Traités UE et CE, Paris Dalloz, Bruxelles, Bruilant 2000.
Manin Philippe – Droit constitutionnel de l`Union européenne, Nouvelle éd. Paris, Pedone 2004.
Manolache Octavian – Tratat de drept comunitar, ed. 5, Bucureşti, ed. C.H. Beck 2006.
Mathijsen Pierre – Compendiu de drept european, ed. 7, Bucureşti, Club Europa 2002.
Mememto Pratique Francis Lefebre - Union européenne, 2004 – 2005, ed. Fr. Lefebre, 2003.
Militaru Ioana Nely – Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii europene de justiţie, Bucureşti, Lumina
Lex 2005.
Pertek Jacques – La pratique du renvoi prejudiciel en droit communautaire. Coopération entre CJCE
et juges nationaux, Litec, Paris 2001.
Renot Harald – Institutions européennes, Paradigmes Orléans 2004.
Rideau Joel - Union européenne. Commentaire des traités modifiés par le Traité de Nice du 26
février 2001, Paris, LGDJ 2001.
Sauron Jean Luc – Droit et pratique du contencieux communautaire, La documentation française,
2004.
Sauron Jean Luc – Cours d`Institutions européenes, Paris, Gualino éditeur 2000.
Simon Denis – Le système juridique communautaire, Paris, PUF 2001.
Ştefănescu Brânduşa – Curtea de justiţie a Comunităţilor europene, Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1979.
177
Tilloston John – European Community Low: Text, Cases & Materials, 2 ed., London, Cavendish
Publishing House, 1996.
Tudor Georgiana, Călin Dragoş – Jurisprudenţa CJCE, vol. I – II, Bucureşti, C. H. Beck 2006.
Voicu Marin – Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Constanţa, Ex Ponto 2002.
Voicu Marin – Jurisprudenţa comunitară, Bucureşti, Lumina lex 2005.

Documente.
Traité de Nice modifiant le Traite sur l`Union européenne, les Traités instituant les communautés
européennes ete certains actes connèxes (2001/C 80/01).
Union européenne. Versions consolidées du Traité sur l`Union européenne, et du Traité instituant la
communauté européene – Communautés européennes 1997.
Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa, Bucureşti, Institutul european din România
2005.
Cour de justice des communautés européennes – Index – A – Z. Index alphabétique et numérique
des affaires dont la Cour de justice des communautés européennes a été saisie depuis son origine.
Etat au 31 août 1992. Luxembourg 1992

Studii, articole şi comentarii privind cazuri soluţionate de CJCE, publicate în Common Market Law
Review, Revue trimestrielle de droit européen, etc.

178