CUPRINS

CONSIDERAŢII PRELIMINARE
1. Resursa umană (forţa de muncă) – principalul factor de producţie
2. Rolul şi locul resurselor umane în cadrul resurselor organizaţiei
MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE
1. Funcţiunile întreprinderii /organizaţiei
2. Funcţiunea de personal şi etape în evoluţia sa
3. Conceptul de management al resurselor umane şi creşterea importanţei sale
în perioada actuală
4. Locul şi rolul compartimentului de resurse umane în cadrul structurii
organizatorice a organizaţiei
5. Principalele activităţi ale managementului resurselor umane
6. Asigurarea cu resurse umane
6.1. Planificarea în domeniul resurselor umane
6.2. Proiectarea, analiza şi descrierea posturilor de lucru
6.3. Recrutarea resurselor umane
6.4. Selecţia şi angajarea resurselor umane
6.5. Integrarea şi adaptarea noilor angajaţi
7. Menţinerea resurselor umane
7.1 Relaţiile de muncă
7.2 Motivarea şi recompensarea resurselor umane
7.3 Protecţia şi securitatea muncii
8. Dezvoltarea resurselor umane
BIBLIOGRAFIE
4. Locul şi rolul compartimentului de resurse umane în cadrul structurii organizatorice a organizaţiei
Organizarea de ansamblu a unei unităţi economice se concretizează în stabilirea pe baza unor norme,
principii şi reguli a structurii organizatorice.
Structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor şi subdiviziunilor organizatorice astfel constituite
încât să asigure condiţiile necesare îndeplinirii obiectivelor prestabilite ale organizaţiei.
În cadrul structurii organizatorice se deosebesc două componente principale:
- structura funcţională, managerială sau de conducere, care cuprinde ansamblul cadrelor de conducere,
persoanelor de execuţie din domeniul gestiunii, compartimentelor funcţionale (servicii, birouri) cu caracter
economic, tehnic şi administrativ, modul de constituire şi grupare a acestora, precum şi relaţiile dintre ele, astfel
stabilite încât să asigure desfăşurarea în cât mai bune condiţii a activităţii organizaţiei;
- structura operaţională sau de producţie şi concepţie, cuprinde totalitatea persoanelor şi subdiviziunilor
organizatorice ale întreprinderii, în cadrul cărora se desfăşoară activităţile de producţie, control tehnic de calitate şi
cercetare, în scopul realizării directe a obiectului care constituie profilul de activitate a acesteia.
O componentă principală a structurii organizatorice o reprezintă compartimentul (alături de post, funcţie,
relaţii organizatorice, pondere ierarhică şi nivel ierarhic). El ia naştere prin agregarea unor posturi şi funcţii cu
conţinut similar şi / sau complementar.
Compartimentul se poate defini ca totalitatea persoanelor ce realizează activităţi cu un grad mare de
omogenitate, solicitând cunoştinţe specializate dintr-un anumit domeniu (tehnic, economic, juridic, social-uman),
precum şi anumite metode şi tehnici de gestiune sau tehnologice, fiind amplasat într-un spaţiu determinat şi
subordonat direct unui singur şef (cadru de conducere).
Compartimentele funcţionale au ca obiect de activitate stabilirea obiectivelor generale ale organizaţiei şi pe
domenii mai restrânse de activitate, fundamentareastrategiilor şi politicilor globale şi la nivelul funcţiunilor, urmărirea
şi controlul realizării obiectivelor. În cadrul acestor compartimente îşi desfăşoară activitatea specialişti şi
experţi, aşa numita tehnostructură a organizaţiei.

Structura organizatorică a organizaţiei

În structura organizatorică, funcţia de personal (reprezentând ansamblul de activităţi – strategice şi
operaţionale – care contribuie la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei prin asigurarea, menţinerea şi folosirea
raţională şi eficientă a resurselor umane) se regăseşte în compartimentele specializate de personal şi alte
compartimente cu atribuţii corespunzătoare, care asigură managementul resurselor umane.
Funcţia primară a compartimentului de resurse umane este de a asigura asistenţă pentru managerii direcţi
în rezolvarea tuturor problemelor legate de resursele umane.
Modalitatea în care activităţile legate de resursele umane sunt împărţite între compartimentul de resurse
umane şi managerii direcţi variază mult de la o organizaţie la alta. Totuşi, în cele mai multe cazuri, compartimentul
de resurse umane este astfel conceput încât să asigure un sprijin efectiv managerilor direcţi, cât şi pentru atingerea
obiectivelor generale ale organizaţiei.
Se consideră că, în general, organizarea compartimentului (a funcţiunii) de resurse umane se poate face fie
pe domenii mari de acţiune, fie pe obiective.
Organizarea funcţiunii de resurse umane pe mari domenii de acţiune

Organizarea funcţiunii de resurse umane pe obiective

În practică există o mare varietate de modalităţi în care compartimentul (departament, serviciu, birou)
de resurse umane este organizat. Indiferent de modalitate, principala problemă a unor astfel de structuri constă
în asigurarea tuturor activităţilor referitoare la resursele umane.
În cadrul compartimentului de resurse umane lucrează două tipuri de specialişti:
generalişti (manager resurse umane, şef de compartiment), care sunt competenţi în abordarea tuturor
problemelor de personal şi specialişti (responsabili) într-un singur subdomeniu al funcţiunii de personal.

6.5. Integrarea şi adaptarea noilor angajaţi pag 35

 Integrarea şi adaptarea urmează fazei de selecţie a resurselor umane şi au drept scop asimilarea noilor
angajaţi în organizaţia întreprinderii sub aspectul activităţilor specifice, a climatului de muncă şi aspiraţiilor firmei.
Integrarea îmbracă forme de socializare în cadrul grupurilor organizaţiei, iar adaptarea creează noilor
angajaţisentimentul de mulţumire şi auto împlinire cu efecte evidente de creştere a eficienţei şi ficacităţii firmei.
Integrarea este procesul de acomodare la condiţiile specifice activităţii firmei, în vederea satisfacerii unor
nevoi presante ale acesteia, concomitent cu asigurarea satisfacţiilor urmărite de persoana nou angajată.
Integrarea profesională vizează:
- parcurgerea stagiului iniţial, când totul pare străin şi nefavorabil noului angajat; familiarizare cu noile condiţii de
muncă;
- facilitarea acomodării cu membrii grupului;
- crearea unei atmosfere de siguranţă, de confidenţialitate şi de apartenenţă la grup;
- obţinerea unor rezultate efective în activitate într-un timp cât mai scurt.
Procesul de adaptare profesională constă în:
- însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor în procesul de muncă;
- acomodarea cu mediul de muncă sub toate aspectele sale pornind de la mediul biofizic şi până la mediul social.

Responsabilităţi privind integrarea şi adaptarea profesională

Factori de răspundere Responsabilități

Compartimentul specializat în Înscrierea angajaţilor pe statul de plată
resurse umane Planificarea activităţilor de integrare - adaptare
Explicarea regulamentelor şi structurii de organizare a firmei
Evaluarea rezultatelor
Şeful ierarhic Prezentarea detaliată a drepturilor şi obligaţiilor.
Întâlniri periodice cu noii angajaţi.
Controlul procesului de integrare şi adaptare.
Şeful direct Prezentarea fişei postului de lucru.
Sensibilizarea grupului pentru buna primire a noului angajat.
Evidenţierea obiceiurilor şi tradiţiilor organizaţiei şigrupului de muncă.
Aplanarea conflictelor pe care le poate provoca noul angajat.

Teoretic integrarea şi adaptarea se încheie atunci când noul angajat este capabil să-şi îndeplinească
independent şi corect sarcinile de serviciu.
Ritmul integrării depinde de personalitatea şi temperamentul noului angajat. Nueste bine să fie forţat
acest ritm preferându-se armonizarea aspiraţiilor grupului cu cele ale noilor angajaţi oferindu-le astfel timpul
necesar pentru o mai bună cunoaştere a funcţiei ocupate şi a particularităţilor firmei.

7.3 Protecţia şi securitatea muncii

 Misiunea şi obiectivele organizaţiei pot fi îndeplinite doar în măsura în care resursele umane au o stare de
sănătate bună, iar îmbolnăvirile profesionale şi accidentele de muncă sunt eliminate sau măcar diminuate ca număr
şi gravitate.
Activităţile privind asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă, denumite generic protecţia muncii, fac parte
din funcţiile departamentului de resurse umane, vizând menţinerea stabilităţii resurselor umane în organizaţie, deşi
în multe cazuri acestea cad în sarcina subsistemului de producţie, iar în întreprinderile mari este dezvoltat de multe
ori un compartiment de specialitate.
Conţinutul protecţiei muncii
Cunoaşterea normelor şi adoptarea măsurilor tehnice, sanitare, juridice şi organizatorice care au ca scop
ocrotirea vieţii şi sănătăţii angajaţilor, prin asigurarea celor mai bune condiţii de muncă, prevenirea bolilor
profesionale şi a accidentelor de muncă, reducerea efortului fizic şi psihic, precum şi asigurarea unor condiţii
speciale pentru cei care efectuează munci grele sau vătămătoare, pentru munca femeilor şi a tinerilor.
Responsabilităţile privind protecţia şi securitatea muncii sunt distribuite în mod ierarhic, începând de la
autorităţile superioare ale statului până la nivelul de bază, local, al angajatorilor de resurse umane.
- Parlamentul adoptă legi privind protecţia şi securitatea muncii valabile pe plan naţional.
- Guvernul şi Ministerele de specialitate (muncă şi sănătate) elaborează hotărâri şi norme de protecţie şi securitate
a muncii obligatorii pe plan naţional.
- Fiecare organizaţie este obligată să stabilească măsuri şi norme proprii pentru fiecare loc de muncă.
- Instituţiile şi firmele au obligaţia de a asigura respectarea normelor de protecţie şi securitate a muncii şi de a
înregistra, a ţine evidenţa, precum şi de a raporta autorităţilor competente accidentele de muncă şi bolile
profesionale.
Instituţiile şi firmele cu mai mult de 50 de angajaţi au în structura de organizare componente specializate în
domeniul protecţiei şi securităţii muncii – Compartimentul de protecţia muncii, cu atribuţii specifice de execuţie şi
management şi Comitetul de securitate şi sănătate în muncă , cu rol de implicare a angajaţilor în elaborarea şi
aplicarea deciziilor participative în domeniul protecţiei muncii.
Pentru asigurarea protecţiei muncii se impun patru categorii de măsuri generale: tehnice, sanitare, juridice
şi organizatorice.
▪ Măsurile tehnice de protecţie a muncii au în vedere riscuri de siguranţă şi sănătate, colective şi individuale,
produse de mijloacele tehnice – construcţii, instalaţii, utilaje.
Măsuri colective:
- Amplasarea clădirilor şi instalaţiilor producătoare de noxe în raport cu direcţia şi sensul obişnuit al curenţilor de aer
astfel încât să fie protejate zonele locuite ale comunităţilor locale.
- Distanţa dintre clădiri trebuie să fie astfel încât să nu împiedice iluminatul natural în construcţiile vecine.
- Construcţiile se dotează cu instalaţii sanitare, de climatizare, de iluminat, de siguranţă şi de securitate contra
incendiilor etc.
Măsuri individuale:
- Asigurarea echipamentelor individuale de protecţie a muncii, care să apere diferite părţi sau funcţii ale
organismului uman împotriva factorilor vătămători ai microclimatului de muncă.
▪ Măsurile sanitare au în vedere două componente. O primă componentă se referă la diagnosticarea şi prevenirea
riscurilor de sănătate asociate cu locul de muncă (medicina muncii), iar a doua se ocupă de măsurarea şi limitarea
riscurilor existente în mediul de muncă (igiena muncii).
- Analiza periodică a accidentelor şi bolilor profesionale la nivelul organizaţiei pentru a se stabili modalităţile cele
mai bune de prevenţie.
- Măsurarea şi evaluarea periodică a riscurilor de protecţie şi securitate a muncii.
▪ Măsurile juridice asigură îndeplinirea responsabilităţilor privind identificarea cauzelor care au avut ca efect
producerea accidentelor de muncă.
- Anunţarea producerii accidentelor de muncă pe linie ierarhică în interiorul firmei precum şi către instituţiile
specializate competente ale statului (inspectoratele de protecţie a muncii). În cazul accidentelor mortale sau care au
provocat invaliditate trebuie sesizate şi organele de cercetare penală.
▪ Măsurile organizatorice au caracter preventiv şi educativ, în scopul prevenirii riscurilor de protecţie şi securitate a
muncii.
- Instruirea periodică a personalului cu privire la normele generale şi specifice de protecţie a muncii.
- Elaborarea şi difuzarea unor scheme, pliante, filme, fotografi afişe etc. cu caracter educativ.
- Controlul ierarhic permanent privind respectarea normelor de protecţia muncii şi aplicarea sancţiunilor disciplinare.
- Organizarea înregistrării evidenţei şi raportării accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Bolile profesionale
 Sunt afecţiuni care se datorează exercitării unei profesiuni în condiţiile existenţei unor factori nocivi
caracteristici locului de muncă, precum şi al suprasolicitării organismului uman în procesul muncii.
Bolile profesionale se clasifică, în funcţie de evoluţie şi persistenţă, în două categorii:
- boli profesionale acute - au o evoluţie rapidă, cu caracter de criză, cu manifestări clinice intense.
- boli profesionale cronice - se manifestă timp îndelungat şi nu pot fi uşor înlăturate.
Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii care acordă asistenţă medicală
angajaţilor din organizaţia respectivă sau de către persoana afectată.
Între bolile profesionale care, potrivit legii, trebuie declarate, înregistrate şi cercetate, se numără:
- intoxicaţii provocate de substanţe cu acţiune toxică cunoscută;
- pneumoconioze (silicoza, abestoza, aluminoza simple sau asociate cu tuberculoza) provocate de pulberi existente
în atmosfera locului de muncă;
- boli respiratorii cauzate de pulberi organice – datorate pulberilor vegetale, textile şi substanţelor toxice iritante de
la locul de muncă;
- boli infecţioase şi parazitare cauzate de contactul cu bolnavii infecţioşi sau cu materiale şi produse contaminate;
- tumori maligne ale pielii şi leziuni precanceroase provocate de acţiunea radiaţiilor radioactive sau de contactul
îndelungat cu produse de distilare a materiilor prime organogene;
- cancer pulmonar provocat de inhalarea gazelor şi pulberilor radioactive a prafului din mediile de exploatare
minieră etc.;
- nevroze de coordonare, determinate de mişcări numeroase şi frecvent repetate care provoacă încordarea
sistemică a muşchilor şi tendoanelor;
- boli datorate vibraţiilor…….
Există, de asemenea, o serie de boli care, chiar dacă nu fac parte din categoria bolilor profesionale, au
legătură cu profesia, fiind favorizate de factorii specifici locului de muncă. Între acestea se numără:
- hipertensiunea arterială, favorizată de zgomot, vibraţii, temperatură şi radiaţii calorice crescute, stres etc.;
- afecţiuni respiratorii cronice nespecifice cauzate de pulberi, gaze iritante etc.;
- cardiopatie ischemică favorizată de solicitări fizice şi psihice crescute în procesul muncii:
- afecţiuni digestive .........

Accidentele de muncă
Sunt vătămări violente ale organismului uman precum şi intoxicaţii acute profesionale produse în timpul
îndeplinirii îndatoririlor de serviciu şi care au provocat incapacitate de muncă de cel puţin o zi, invaliditate sau
deces. Sunt considerate accidente de muncă şi vătămările suferite în afara organizaţiei, în timpul îndeplinirii
sarcinilor de serviciu.
▪ După gravitatea vătămării accidentele pot fi:
- temporare (provoacă incapacitate de muncă de cel puţin o zi);
- cu invaliditate (provoacă pierderea unor părţi sau a unor funcţii ale organismului uman);
- mortale.
▪ După numărul persoanelor accidentate deosebim:
- accidente individuale;
- accidente colective – cele în care sunt implicate cel puţin trei persoane în acelaşi timp şi din aceeaşi cauză.
▪ Din punct de vedere al cauzelor care le provoacă accidentele pot fi:
- mecanice - produse prin loviri, striviri, tăieri, căderi de la înălţime etc.;
- termice – produse prin arsuri sau opăriri, în urma contactului cu obiecte sau lichide fierbinţi;
- chimice – produse prin contactul cu substanţe acide sau bazice;
- electrice – produseprin intrarea, fără echipament de protecţie, într-un câmp electric etc.
Nerespectarea sau încălcarea prevederilor legale referitoare la prevenirea, constatarea şi înlăturarea cauzelor care
provoacă îmbolnăvirile profesionale şi accidentele de muncă atrag răspunderea disciplinară, administrativă,
materială sau penală a celor care se fac vinovaţi.